Simularea (2)

           Visa. Cu siguranţă. Nu putea fi decât vis. Căci unde altundeva dacă nu în vis un cer prevestind ditamai furtuna de vară poate avea textura unei vate de zahăr de nuanţa unui cărbune proaspăt scos din mină şi vârstat cu dungi violete, turcoaz, verde? Hm, unde? În realitate? Canci realitate.

În vis, cum spuneam, Matei se afla în propriul apartament dar parcă, în acelaşi timp, s-ar fi găsit pe veranda unei vile coloniale britanice. Aproape că vedea palmierii, mobilele joase, din răchită, paharele de băutură cu gheaţă, arhitectura cu aer sofisticat a încăperii... şi, în acelaşi timp, nu vedea decât decorul atât de familiar al propriului apartament.

De undeva venea o voce. Părea să fie de pretutindeni şi totuşi nu era de pretutindeni ci dintr-un loc foarte precis... pe care însă nu-l putea identifica. La un moment dat consideră că vocea vine direct din propriul piept.

Vocea sporovăia în felul următor:

- Dacă prin predare înţelegem un volum de cunoştinţe transmis de la o persoană specializată la una în curs de specializare atunci văduvim literatura de însăşi miezul ei: contactul cu textul. Practic, acest contact se transformă în contactul cu textul profesorului pe care elevul sau studentul e chemat să-l bage la cap. Prin predare ar trebui, aşadar, înţeles cu totul altceva: o ghidare a profesorului faţă de persoana în curs de specializare cu referire la cum să trebuiască a fi abordat textul. Sau discuţii pe marginea textului. Discuţii libere. Atât.

Visul luă sfârşit cu Matei care, coborând la parterul blocului, primea din partea poştaşului un plic misterios unde era menţionat, într-o frumoasă caligrafie trasă la computer cu font monotype corsiva, că este singurul moştenitor al unei averi de câteva sute de milioane de lire sterline.

La distanţă de o zi de la acest vis, pe când da să iasă din clasă, Matei îl auzi pe Relu, un ochelarist din banca a doua, subliniindu-i amicului din faţă că „abia aşteaptă să meargă, a aşteptat nouă luni, încă trei sunt apă de ploaie”.

- De abia aştepţi?, îl abordă Matei crezând că-şi dă seama despre ce e vorba. Eşti rocăr? Asculţi „Metallica” pentru că i-ai descoperit personal sau te-ai molipsit de la taică-tu? Dacă nu mă înşel e a cincea oară când vin la noi. I-am prins data trecută dar să-ţi spun sincer experienţa sunetului de pe stadio a lăsat de dorit.

- Nu, domnu’, îi tăie râzând macaroana colegul din prima bancă. Se duce într-un club din Bucale unde vin cei de la...

Urmă pronunţarea numelui unei trupe de care Matei n-auzise în viaţa lui.

- Aaa, la ăştia te duci? Şi eu care credeam că la „Metallica”!

- Nu. Deloc, comunică Relu, sec.

- Am înţeles că rocării ăştia aflaţi în prag de pensie încă unesc generaţii, zise Matei ca revenit din groapă. Poate ar fi trebuit să...  

- Ce rost are, domnu’, să asculţi nişte rocări care, vorba bunicului, şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul?, retoriză Relu cu precizie chirurgicală. Gata. S-au expirat. Le-aţi ascultat ultimul album? O mare porcărie. Singura chestie cool de acolo sunt versurile. Muzica? Până şi „Direcţia 5” sună mai bine. 

- Şi te pomeneşti că ăştia pe care-i asculţi tu acum n-or să îmbătrânească şi ei la un moment dat şi or să dea rateuri, nu?

- Ba da, domnu’, da’ o să-i ascult pe alţii.

- Serios? Nu te duci la un concert live pentru atmosferă?

- Care atmosferă, domnu? Să dau o căruţă de bani pe bilet ca să aud cum urlă lumea în jurul meu? Exclus. Ţin la muzică, domnu’, la armonie şi chestii de genul ăsta nu la pensionari care se autoidolatrizează.

- I-auzi, ce expert muzical avem noi aici, izbucni Matei în râs. Cum ai zis? Se autoidolatrizează? Bravo. Lung cuvânt. Mă bucur că-l poţi folosi. Ceea ce nu pot spune asta despre alţi colegi de-ai tăi.

Ieşi din clasă pe fondul unor hăhăieli totale.

„Zău dacă puştiu’ n-are dreptate”, gândi Matei în timp ce se apropia de cancelarie. „Muzica e în fond marea regină. Armonia ei te face să visezi nu răcnetele însoţite de defazări şi tot soiul de alte greşeli de ritm. Da’ să se ţină de chestia asta măcar un deceniu de acum încolo că parcă-l văd peste cinci ani că o arde pe manele şi bancuri porcoase spuse la grătar.”