vineri, 27 ianuarie 2023

Unul de-al nostru (4)

Matache îşi face apariţia în curtea din spatele vilei lui Benone Hârjoghe, un amic de-al său pe care-l ştie de vreo zece ani, îndreptându-se cu paşi lenţi spre foişorul unde socializează tineretul. Concomitent cu el, Mariana, servitoarea se îndreaptă şi ea spre aceiaşi locaţie.

Matache nu ştie nici el de ce se îndreaptă aici; poate pentru că în sinea sa îşi doreşte să le mărturisească acestor lupi tineri secretul său şi apoi să se uite senin în ochii lor invitându-i să continuie denigrările la adresa rumânilor. Poate că, undeva în sinea sa, îl surprinde plăcut faptul că are origini minoritare. Poate...

Mariana, cu o tavă în stânga, priveşte înainte ca băgată în priză. Statutul ei e unul special cu atât mai mult cu cât e rumâncă. De altfel e singurul element de etnie minoritară din întreg personalul de întreţinere al vilei. Mama lui Benone a ţinut în mod deosebit s-o aibă prin preajmă întrucât a simpatizat-o de cum a văzut-o prima dată. „Suflet bun, maică”, i-a atras ea atenţia fiului. „În zilele noastre un suflet bun e o comoară.”

Dintr-o dată, Matache îngheaţă. Privind spre Mariana îşi dă seama că e ceva în neregulă cu sevitoarea. „Ceva i s-a întâmplat şi acum vine aici, în foişor, să ne-o comunice”, gândeşte el vexat. Dar de ce trebuie să ştim noi ce i s-a întâmplat unei servitoare?”

Când îi pică fisa e prea târziu. Mariana a scăpat tava în iarbă (mai bine zis a lepădat-o) iar de sub bluză a scos nu unul ci două revolvere. Câte unul pentru fiecare mână. Două instrumente ale morţii, cu ţeavă scurtă şi cu câte şase gloanţe fiecare. Fetele sunt executate primele. Nici nu au apucat să-şi dea seama ce se petrece. Dragoş dă să se repeadă spre Mariana, s-o oprească dar o boabă de plumb plasată în ochiul drept îl face să se prăbuşească asemeni unei marionete dezasamblate. Arfenie sare gărduleţul foişorului sperând că poate-l scapă fuga. Aiurea: glonţul îi găureşte ceafa iar Arfenie e mort înainte de a se izbi cu fruntea de ţărână. Baltazar aruncă, într-o primă fază, spre Mariana cu scrumiera. N-o nimereşte. Mai exact, servitoarea se fereşte. După care Baltazar schimbă tactica dorind să se arunce personal asupra atacatoarei. Ceva îl inhibă şi atunci intenţia ofensivă se transformă într-una defensivă. Fuge mâncând pământul până ce un glonte îl determină să muşte tărâna. Se ridică, nu fără greutate, dar al doilea glonte îi e fatal.

Matache a privit totul încremenit ca o statuie. O vede pe Mariana îndreptându-se spre el dar nu poate face un singur gest. Parcă ar fi vrăjit. Ea îi vorbeşte despre cum lui Benone puţin i-a păsat când fi-su, Damian, a sedus-o pe Miruna ei iar când aceasta a rămas însărcinată a forţat-o să facă avort. Fiică-sa se zbate acum între viaţă şi moarte (din cauza avortului executat neprofesionist) şi, mai mult ca sigur, va trece într-o lume mai bună iar asta doar pentru că lui Damian puţin i-a păsat iar taică-su s-a gândit că a muşamaliza e soluţia cea mai bună.

Matache este cruţat, îi subliniază Mariana înainte de a se face nevăzută în spatele casei, pentru că oare cine altcineva ar fi putut fi un martor mai credibil în faţa poliţiei dacă nu „unul de-al nostru”? Care Poliţie – existau multe adevăruri în vorbele aruncate de gurile rele – era tot aşa, ca el, formată, în marea ei majoritate de rumâni d-ăştia cu origini dezgheţate..., pardon, origini „deghizate”.

De unde ştia servitoarea toate astea? Avea „puteri”? Mai conta?


luni, 23 ianuarie 2023

Unul de-al nostru (3)

Jenică, într-o formă de zile mari, povestea cu însufleţire. Foişorul, terminat de curând, mirosea a nou de te arunca pe spate.

- Al naibii rumân, spunea el decojind seminţele cu precizie chirugicală. Are o vilă de stă mâţa-n coadă da’ la marchiza aia a lui pe unde pofteşte pe toată lumea să iasă în grădina din spatele casei n-ar umbla nici să-l pici cu ceară. Miroase acolo a tutun, a bere şi a ciorapi împuţiţi de să-ţi verşi maţele. Ieri, când am fost pe la el, în marchiză puţea de două ori mai tare. Şi am avut, nu-j’ dă ce, impresiunea că mă aflu într-o carceră care... 

Fu întrerupt de Cleopatra, o piticanie îmbrăcată în partea inferioară cu un spandex de un verde otrăvit ce-i evidenţia toate alea de parcă n-ar fi avut nimic pe ea. Cleopatra îi întinse paharul de coniac subliniindu-i că pusese de la ea două cuburi de gheaţă nu doar unul cum pune toate rumâncele de neam pruost, ha-haaa...

- Mirel ăsta, continuă Jenică abia dând importanţă piticanei, ba chiar binecuvântând-o cu o privire de genul „ de ce naiba m-ai întrerupt că băuturi ştiu şi eu să-mi prepar?”, e de comă, frate. Cică el este un fan al curăţeniei dar faci curat, zice el, când sunt pături de praf nu câteva firişoare. La el în birou însă poţi să lingi pe jos de curat ce-i. În rest, casa e lăsată în plata Domnului. Ţipă la servitori să întreţină curăţenia dar dacă vine careva la el să-i ceară bani pentru asta negociază la sânge. Dacă ea, curăţenia, s-ar putea face singură Mirel ar fi cel mai fericit. 

Auditoriul lui Jenică afişă o mutră scârbită. Benone, proprietarul domeniului, trecut şi el întâmplător pe acolo, de fapt era curios să vadă cum se comporta fiică-sa, Cleopatra, cu „tânărul pretendent”, îl avea sau nu la maţ?, exclamă că „aşa ceva numai la rumâni mai poţi să vezi”.

- Rumânul dacă nu e rumân dimineaţa seara îşi dă arama pe faţă, mai comentă el, filosof.

Tinerii din foişor râseră, mai mult de complezenţă decât ca după o glumă bună dar nu ziseră nimic. Era acolo toată gaşca-n păr, pe lângă vedetele zilei: Jenică şi Cleopatra. Erau, aşadar, acolo şi Andaluzia Pastramă, prietenă la cataramă a Cleopatrei, jucătoare înrăită de simulatoare cu maşini de cursă (pe consolă) dar şi fană a serialelor de comedie, Arfenie Kubuletz (taică-su avea atât de multe lovele că puşlamalei i se părea că a mânca la prânz „piure cu jniţăl” echivalează cu a fi sărac lipit pământului), Nubira Mircioagă, o praşcalană având un bust extrem de dezvoltat dar în afară de asta nimic dezvoltat, dacă te apucai să-i reciţi o poezie din anticul Bacovia credea că o înjuri de mamă, Dragoş Drăgolea, fiul cel mic al ministrului Educaţiei, un corpolent libidinos, cu plete veşnic date cu gel şi, nu în ultimul rând, Baltazar Nichiduţă, fratele geamăn al unui prosper om de afaceri din zona traficului de carne vie.

- Sigur, am încercat să-i atrag atenţia că riscă să se îmbolnăvească dacă nu investeşte în igienă, că dacă nu el atunci cine?, reluă Jenică pe ton exuberant, dar ţi-ai găsit! Omu’ te ascultă, zice ca tine dar tot ca el face. Chiar nu ştiu de ce continui să mă mai duc pe la el. Mi se pare ceva sub demnitatea mea. 

- Într-o democraţie, vorbi Baltazar ca şi când atunci descoperea pentru prima dată apa caldă, fiecare e liber să gândească la orice-i trece prin cap.

Replica lui se potrivea ca nuca în perete cu vorbele lui Jenică dar Nubira consideră că e cazul să-şi aranjeze mai bine sutientul pe sub bluza aia a ei de mătase de import care o costase o avere. Nu-i sesiză gestul decât Dragoş care avu o anumită lucire în privire doar că Nubira nu avea ochi decât pentru Arfenie pe care-l considera, nimeni n-ar fi putut putut preciza de ce, o adevărată glorie a vremurilor rrome actuale.

Jenică era fiul lui Matache din cea de-a doua căsătorie. Despre prima sa căsătorie umblau zvonuri că Matache îi făcuse zile amare nevesti-sii refuzând să recunoască un plod cu vădite simptome de nu mai ştiu ce sindrom. În realitate, Matache refuzase să recunoască un puradeu blond pe câtă vreme el avea părul negru ca pana corbului. Jenică, revenind de unde am plecat, nu prea semăna fizic cu taică-su, trăgea spre mamă, în schimb întregul său comportament inclusiv tonalitatea glasului erau ale bătrânului.

- Ieri am mers cu microbuzul, se băgă brusc în seamă Arfenie.

Toate privirile se întoarseră spre el, suprinse de o mirare mare:

- Tu şi mijlocul de transport în comun!?, făcu retoric Jenică. Te pomeneşti că ai plătit şi bilet!

- N-ai cum altfel. Te dă jos şoferul sau ceva de genu’, vorbi Arfenie ca şi când ar fi împărtăşit adunării din secretele Vaticanului.

Care Vatican, în anul de greaţă în care ne aflăm, 3022, încă există.

- Nu pot să cred că boier Arfenie a călătorit cu un banal autobuz, comentă Andaluzia aprinzându-şi o ţigară scurtă cu nume lung. Cum a fost? Şoferul era de-al nostru sau un rumân d-ăla nesimţit?

- Rumân, desigur, raportă Arfenie ca la un proces verbal scris la Poliţie. Dar nu era nesimţit.

- Puţea? Că am auzit că ăştia put uneori de-ţi mută nasul din loc. Au un miros de-al lor, aşa, ca de grătar, vorbi Andaluzia având inscripţionată în priviri o bucurie de un segregaţionism satanic.

Nubira dădu şi ea să comenteze dar se blocă în ultimul moment şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-şi umfle bustul.

- N-am fost atent, mărturisi Arfenie. Lumea ba urca, ba cobora. Eram ca hipnotizat uitându-mă la mutrele alea, una mai scofâlcită ca alta. Pe urmă m-am pomenit foindu-mă de parcă m-ar fi mâncat undeva. Bă, ştii ce-i aia să te foieşti de parcă te-ar mânca undeva? Pe urmă mi-a picat fisa: majoritatea vorbeau la telefon. Vorbeau fără nicio jenă. Ziceai că-s al ei acasă. Am auzit toate aberaţiile posibile. D-aia mă foiam aşa ca fiert fără apă, pricepi?

- Erau de-ai noştri şi de-ai lor ăia de vorbea? Care erea mai mulţi?

- Un singur rumân dar ce mai conta! Nu-mi mai auzeam gândurile, bre. Scabros.

- Nu ai răspuns la o întrebare, boier Arfenie: ce căutai în microbuz?

- Am maşina la reparat, dragă Cleo. Altă soluţie n-am avut.

- S-au inventat taxiurile. Evitai tot bâlciul ăsta care l-ai descris.

- Una la mână că urăsc taxiurile. Îs pline de jăg. Doi la mână: urăsc taximetriştii. Majoritatea sunt decât nişte rumâni d-ăştia care-ţi împuie capu’ cu teorii ale conspiraţiei iar dacă nu le faci precizarea de la bun început te duc la destinaţie pe unde vor ei nu pe unde e mai scurt. Ca să te încarce la notă, pricepi? Şi aşteaptă cu toţii bacşiş. Dacă nu le dai te ţin minte şi data viitoare te refuză la cursă.

- Te refuză?

- Pur şi simplu.

- Nu te cred.

- Aş vrea şi eu să nu mă cred. Au rumânaşii ăştia o memorie a figurilor ceva de speriat. Dacă nu mă crezi nu ai decât să te convingi şi singur.


sâmbătă, 21 ianuarie 2023

Unul de-al nostru (2)

În cimitir era petrecere mare, îşi aminti Matache în timp ce autobuzul electric rula neauzit. Rumânaşii încinseseră grătarul, dăduseră muzica tare (când melodii la modă, când hituri americane de pe vremea când televiziunea funcţiona prin cablu nu ca acum wireless) iar înjurăturile la adresa guvernului erau nelipsite.

Răsărea luna pe acorduri eminesciene dar nu mai interesa pe nimeni. Azi, de Eminescu nu mai ştiau decât şoarecii de bibliotecă...

- Ce-i aici, bre? Ce sărbătoriţi?, întrebă Matache, fascinat de un ditamai dulăul (ciobănesc german, după toate aparenţele) tolănit pe pragul de la intrare.

- Cum adică „ce-i aici”? Nu e evident?, îl abordă un rumân cu buze groase. Costel a halit o pisică şi acum e la ceasul siestei.

Costel, înţelese Matache, era numele ciobănescului german. 

- Despre chestia cu „evidentul” au curs râuri de cerneală, băi acesta, apostrofă un individ (blugi, cămaşă cu mâneca scurtă, adidaşi) care, ieşit din casă, ţinea în mână un pahar având în el şi trei cuburi de gheaţă. Se mai ţin chiar şi o grămadă de cursuri pe tema asta.

- Unde? În Lună?

- Nu, la universitate. Nu mai ţii minte? Te-au exmatriculat în cele din urmă pentru că îl contraziceai mereu pe nu mai ştiu ce prof din anul doi, ba chiar l-ai acuzat de plagiat în plin amfiteatru. Şi tu cum erai pe locurile speciale, de rumâni, dar mai erai şi autodidact mai mult decât un îndoctrinabil studinte rrom, ai sfeclit-o. Mde, aşa se întâmplă, mai comentă el filosofic, ai vrut să învingi sistemul romulanic şi ai crezut că şi poţi. 

- Scursurile alea universitare habar n-aveau pe ce lume se află. Trăiesc în lumea lor abrutizată de vânătoarea de hârtii şi în rest vax. Scriu cărţi din cărţi. Mai plictisitor de atâta nici că se poate. Îl mai întrebam pe câte unul de cartea cutare, mă privea ca pe o arătare, îmi bâlbâia o frază învăţată pe de rost din care oricum pricepeam o laie după care îmi sublinia că scrisese şi el deci se impunea să mă arunc în studiul capodoperei lui. Nimic altceva nu mai conta.

Muzica atacase deodată un blues care, împreună cu şăgalnicul fum al micilor de pe grătar, mergea ca uns.

- Mare e grădina Lui şi mulţi inteligenţi asimptompatici i-au sărit gardurile, avertiză rumânul cu buze groase.

Printre zăbrelele nevopsite de luni bune ale gardului cimitirului se putea zări deplasarea unui automobil de teren de culoare albastră, cu numere roşii şi etriere de un portocaliu ţipător. La volan trona un ţigănoi cu plete albe şi mustaţă răsucită, a la Caragiale.

- Ia uitaţi-vă, bre, la omul lui Dumnezeu ce vehiculaş şi-a tras, comentă careva pravoslavnic. De Crăciunul trecut abia de a catadicsit, din uşă, să mă blagoslovească. Motivase că era în mare grabă deşi urca scările cu viteza unei balene eşuate.

- Mare brânză, afirmă o voce uşor piţigăiată. E şi el popă, ce vrei. Nu trebe să trăiască şi el cumva?

- Ba da dar nu pe spinarea enoriaşilor.

- Tot ceea ce contează până la urmă din viaţa asta oarbă e să te simţi bine. Restul sunt mofturi.

Grataragiul scăpase din greşeală un mic pe jos, îl luase de acolo suflând în el şi-l aruncase în tufele crescute de un metru pe un mormânt din imediata apropiere. Două cotarle se şi repeziseră asupra prăzii încăierându-se pe viaţă şi pe moarte.

- Până la urmă îmi poate spune careva dintre voi ce sărbătoriţi aici?, întrebă Matache revenind de unde „se plecase”. Sau e o petrecere doar, aşa, de amorul artei?

- N-auzi, bre? S-a întors Giani de pe lumea ailaltă, asta sărbătorim. Nu era evident?

- Scuză-mă că te contrazic dar nu era deloc evident, făcu Matache onctuos. Dacă nu mi-ai fi spus aş fi.... Stai, unde e Giani? Nu-l văd.

- Acum zice că nu-l mai cheamă Giani că Dincolo ar fi cică o problemă cu vocalele. Acum zice că trebuie să-l numim Gogol. Să nu care cumva să-l iei la mişto pe chestia asta că face urât, se băgă în seamă un rubicond care apăruse de prin fundul aleii centrale a cimitirului purtând la subsuoară o carte groasă cât o cărămidă.

- Şi ce altceva de pe Lumea Ailaltă v-a mai zis Giani că a văzut? Te pomeneşti că a stat de vorbă cu Domnul?

- Ne-a zis el multe dar n-a înţeles nimeni. Vorbea o limbă de o babilonie absolută.

- Amuzant e că am înţeles-o. Atunci. Pe moment. Cum  a terminat de zis am uitat tot.

- Şi unde-i Giani-Gogol acum?

- Se odihneşte.

- Exact. De când a revenit se odihneşte cam des. Şi cam prea mult. Da’ ne-a asigurat că o să-şi revină. Să avem credinţă că îşi revine el.

Păstrară cu toţii câteva clipe de linişte de parcă s-ar fi recules. Nu se mai auzi în tot acest timp decât sfârâitul micilor pe grătar.

Matache plăti biletul de intrare, semnă într-o condică şi intră în casă. În capătul coridorului, lângă o uşă semănând cu capacul unui sicriu, apăsă pe un buton, chemă liftul. Aşteptă, uşile se deschiseră, intră apoi uşile se închiseră la loc. Unsprezece etaje mai jos se găseau Arhivele Judeţene, locul unde puteai, dacă aveai răbdare (nu şi tutun că fumatul era interzis) să mergi pe urma arborelui tău genealogic până chiar pe vremea de dinaintea Marii Epurări. Pe vremea, aşadar, când rromii erau încă minoritari iar rumânii majoritari. Şi li se spunea români.

Ăsta era sediul rumânesc al Arhivelor. Cel rezervat rromilor se găsea în centrul oraşului într-o clădire elegantă şi prietenoasă cu mediul înconjurător.

Matache îşi descoperise orginile după o muncă de studiere a arhivelor până când simţise că-i dau lacrimile iar în auz nu-i mai sunau decât clickurile de la mouse. Când o aflase rămăsese cu gura căscată: bunicul străbunicului străbunicului său, rumân neaoş, o luase în căsătorie pe una Marga, rromă a lui Dumnezeu în etate de numai 19 primăveri.

Arhivele n-o spuneau că, na, conţineau doar nume înregistrate pe diverse certificate dar ce nu ştia Matache era că unirea însurăţeilor se alterase în momentul în care, din cauza unei regretabile erori, ea crezuse că el a înşelat-o. Când a aflat adevărul s-a căit amarnic, s-au împăcat, ba chiar a rămas însărcinată. Pe urmă, când îi era lumea mai grea, el şi-a luat zborul. Noroc că Marga iubea copiii şi l-a păstrat pe sugar, nu l-a dat spre adopţie căci altfel neamul s-ar fi stins. Căci cel ce avea să devină Eduard nu s-ar mai fi căsătorit cu Salomeea (născută Porumbache), copilul lor, Robert, nu şi-ar mai fi pus pirostriile cu alde Noemi (născută Jimbolescu), şi astfel, din unirea lor, un lungan şpanchiu botezat Angelică nu l-ar mai fi avut ulterior pe Manea cu una Lina (născută Epureanu), Manea nu l-ar mai fi dat lumii pe Calomfir, făcut cu una medie ca înălţime şi cu o uşoară mustăcioară, numită Raveca (născută Axinte) care Calomfir mai întâi o răpea şi apoi o lua cu nuntă mare pe Gita (născută Turtureanu) şi altfel Matache n-ar mai fi văzut nici el lumina zilei. Amin!

Trase adânc aer în piept. Uitase de cât timp stătea cu privirle înfipte în monitor. Părăsi încăperea simţind că dacă mai stă un minut acolo are să moară sufocat. 

miercuri, 11 ianuarie 2023

Unul de-al nostru (1)

În staţia de unde puteai lua două tipuri mari şi late de mijloace de transport în comun – tramvai şi autobuz – abia dacă era lume la ora aia apropiată de prânz. Ai fi zis că te afli la prima oră a dimineţii.

Staţia suferise transformări dramatice în ultimii cincizeci de ani.

Mai întâi, blocul din zonă sărise în aer. La nici un an de când fusese dat în folosinţă. Presă, scandal, demisii, blesteme. Dezvoltatorul imobiliar dăduse vina pe unul dintre locatari, un tânăr pensionar care uitase aragazul deschis, rudele pensionarului arătaseră cu degetul pe dezvoltator: rumân get-beget. Complet alfabetizat, patru limbi străine de le vorbea ca pe apă, putred de cultură. Carte nu vorbe dar, după cum se ştie, unde e inteligenţă e şi multă ţăcăneală. Rumânii ăştia: unde nu gândeşti acolo-i afli. Nu mai poate rromu’ răsufla şi el liber, ca tot omu’, că hop un rumân infiltrat într-un post d-ăsta cu responsabilitate. Şi-ţi mai face şi viaţa amară cu parada aia a lui de cultură. Procesul durase şapte ani la finalul căruia dezvoltatorul imobiliar se alesese doar cu o amendă.

Pe urmă un cutremur de şase virgulă cinci grade pe scara Richter şubrezise atât de mult structura de rezistenţă încât imobilul a trebuit să fie demolat. Alt scandal, aceiaşi presă, alte demisii. Pe dezvoltator nu l-a mai tras nimeni la răspundere, dispărut fiind din ţară de parcă l-ar fi înghiţit pământul.

În cele din urmă, la parterul noului bloc – o impresionantă structură de paisprezece etaje şi pe acoperişul căreia exista până şi o piscină – izbucnise, într-o seară, un măcel în toată regula. Între, cum altfel?, două bande rivale de rumâni. S-au împuşcat ca înecaţii, gâlceava având la bază dominaţia teritorială. În afară de un amărât de boschetar nu au existat, din fericire, victime colaterale. Partea tragicomică a evenimentului a fost boschetarul. Fost profesor universitar la facultatea de Litere, îşi pierduse familia şi averea din pricina unei studente, o brunetă cu ochi albaştri intrată pe locurile speciale de rumâni şi pentru care unii se încăieraseră pe holurile căminului studenţesc, alţii pe holurile facultăţii iar restul în biroul rectorului.

La parterul blocului azi, dumnealui, în timp ce-şi aştepta cafeluţa de la dozator şi privindu-şi reflexia în geamul gheretei, rămăsese surprins de cât de evident i se distingeau trăsăturile rumâneşti pe chip.

Cafeluţa fu gata nu însă şi linguriţa, dumnealui văzându-se astfel nevoit a amesteca lichidul şi zahărul cu pixul pe care-l purta mai mereu în buzunarul de la piept. Îi reveni din nou în prim-planul conştiinţei şocanta informaţie pe care o aflase acum două zile – bunicul străbunicului străbunicului fusese rumân – iar anvergura descoperirii îl copleşi. I se părea de poveste că nu mai mult de 350 de ani în urmă rumânii reprezentaseră populaţia majoritară pe aceste meleaguri atât de încercate de vicisitudinile Istoriei iar rromii – denumiţi peiorativ „ţigani” – constituiseră populaţie minoritară. De poveste, nu alta.

„Dac-ar şti amicii mei care mi-s originile, cu atât mai mult amicii lu’ fiu-meu, eu care de altfel sunt mereu chemat la astfel de paranghelii implicând caterincă la adresa românaşilor, m-ar... m-ar... mă rog, bine nu mi-ar fi”, îşi termină dumnealui meditaţia în coadă de peşte luând o gură de cafea.

Nu avu însă cum să nu-şi recunoască un feeling frizând paradoxalul: ruşinea se împletea cu un fel de bucurie (secretă) dată de faptul că deşi avea originile pe care le avea, el, Matache Lepădatu era acelaşi. Nu i se schimbase nici măcar o singură virgulă de personalitate.

- Acelaşi şi totuşi altul, declară el cu glas tare coşului de gunoi situat lângă alveola adăpostului pentru cei ce aşteptau în staţie.

Coşul de gunoi nu comentă, mulţumindu-se doar a-i primi paharul, golit, de cafea.