Dacă vrei cu adevărat poţi. Merge însă şi cu “u”. (2)

     Dacă te-ai fi aflat în seara aceea în preajma capelei mortuare de la biserica „Sfântul Pantelimon” şi dacă ai fi avut urechi de auzit nu doar să te conformezi uzanţelor unei astfel de situaţii, ţi-ai fi pus, cât se poate de legitim, această întrebare: ce i-a apucat p-ăştia doi, în loc să-l plângă cuminte pe răposat, să trăncăne despre filosofia vieţii? 

     Răspunsul e simplu şi, în egală măsură, trist: moartea, oricât de democrată în aplicare, îi afectează diferit pe oameni. Pe unii îi face să plângă, pe alţii să tacă iar pe câţiva (aceştia sunt, desigur, cei mai incomozi) să gândească. 

     Lucian Pomboleanu era, din nefericre pentru cei din jur şi din fericire pentru el, din ultima categorie. Că uneori „nefericirea” schimba locul cu „fericirea” e o altă poveste. 

     Mioara Clarisa Copităneanu nu ştia încă în ce categorie s-ar include. Dar dialogul din seara aceea o băgase pe un drum căruia nu-i întrezărea capătul dar i-l simţea. Ceea ce, dacă stai strâmb şi judeci drept, e exact definiţia unui drum ce merită parcurs.