Incongruenţă

      - E plin de biserici p-aici. Or fi ele opere de artă, multe dintre ele, dar tot biserici rămân, începu Tiberiu, mai bine zis reîncepu după ce grupul de manifestanţi părăsise piaţa, în urma lui rămânând, multă vreme, duhoarea atât de caracteristică a acelora care văd lumea în cheie politică.

- Ai o problemă cu bisericile?, se nelămuri Georgian Aurelian Zamfir, cunoscut printre unui apropiaţi sub apelativul "gaz". Prescurtare de la iniţialele numelui, pentru cine nu s-a prins.

Apelativul plecase de la nimeni altcineva decât de la el însuşi. Se plimba, într-o zi, cu o tipă pe nişte străduţe înguste, cochete şi pline de magazine cu suveniruri, individa îi tot dădea cu Georgian Aurelian Zamfir de parcă s-ar fi aflat la Poliţie sau ceva de genu' unde redacta o declaraţie din care să rezulte "exact aşa cum s-au petrecut faptele" iar el, brusc, a oprit-o (i-a pus mâna pe gură, cum ar veni, fiind a paisprezecea oară când îi zicea tot numele) şi i-a atras atenţia să-l numească "gaz" că "e mai intim aşa". Şi aşa i-a rămas denumirea, de atunci, ca şi când ar fi fost din nou botezat. Treaba evoluase într-un asemenea hal încât unul dintre cunoscuţii săi, cu care ieşise la o bere, avusese, pentru câteva secunde, o reală dificultate în a-şi aminti numele său exact. Dacă nu i-a mărturisit-o a fost ca să nu se simtă cel în cauză jignit.

- Până mai ieri erai un credincios fundamentalist, continuă "gazul", uşor circumspect. Acum le critici?

- Înţelegi şi tu uneori de parcă ai fi o capră neagră căutând, prin ritualuri de curtenire ce ţin de domeniul păsărilor, să seducă o turmă de leoaice, turui Tiberiu căruia îi stăruiau în nări aromele unor bastoane de cauciuc, transpirate, lovind cu sete maxilare însângerate. Dumnezeu îţi dă nu-ţi bagă în traistă. Priveşti biserica, o contempli, faci poze cu diversele ei detalii, te lauzi pe tema asta prietenilor tăi dar, pe de altă parte, chestia nu reprezintă nimic din punct de vedere spiritual.

Stăteau şi ei pe o terăsică situată la întretăierea unui drum mic, îngust, pavat cu piatră cubică şi ditamai piaţa plină cu turişti. Îşi făcuse apariţia, când le era lumea mai dragă, o gloată de tineri furioşi, scandând lozinci contra guvernului atât prin câteva portavoci plasate strategic în mulţime cât şi cu propriile lor guri. Forţele de ordine (scuturi, bastoane, genunchiere, cotiere, măşti de gaz) erau în alertă maximă. O singură scânteie ar fi fost îndeajuns pentru declanşarea haosului. Grupul sprijinea fapta unuia care, jefuind o bancă pentru a-şi plăti nu mai ştiu ce rate, fusese prins, evadase, poliţia îl prinsese dar îl cam nenorocise cu bătaia în proces iar acum individul primea, la bulău, atât îngrijiri medicale cât şi o pedeapsă dublă faţă de cea iniţială.

- Şi ce-ţi pasă? Să nu-mi spui că eşti invidios pe banii pe care îi scoate clerul pe spinarea turistului ignorant. Ai fi culmea!, se luă celălalt de viaţa lui.  

- Treaba lui ce face clerul cu banii obţinuţi în modul ăsta. Va fi judecat conform faptelor sale. Iar Dumnezeu chiar are Puterea. Cine sunt eu să mă substitui Lui? Ideea e legată de profunzimea lucrurilor. Uite-te şi tu: se extinde oraşul ăsta într-un ritm ceva de speriat. Din ce în ce mai multe maşini, din ce în ce mai multe blocuri. Afluxul de turişti creşte într-una. La începutul anului, dacă îţi mai aminteşti, a fost scandalul ăla cu vestigiile arheologice descoperite cu ocazia extinderii magistralei de metrou...

- Da, bă, aşa e, zise celălalt ca atins de revelaţie. Ce mai scandal! Deliciul presei. Şi aveam şi noi ce comenta la cafeluţa de dimineaţă. Cum de-am uitat-o?

- Acum nu mai e decât o chestiune de timp până când lucrările de la noul mol se vor opri. Parcă-i şi văd p-ăia de la Comisia de Păstrare a Vestigiilor Culturale urlând şi bătând cu pumnul în masă pe motiv că oalele şi ulcelele de sub pământul de acolo merită scoase la lumină iar nu trecute sub lama buldozerului. Parcă-i văd.

- De, domnule, nu e vina lor că sub oraş se află străvechiul oraş înfiinţat pe vremea lui...

- Nu m-ai ascultat cu atenţie, tovarăşe. Suprafaţa lucrurilor e una, ce se află dincolo de ea e cu totul alta. La acest mister puţini sunt cei care...

- Tot nu pricep: ce-ţi pasă? Te afectează personal? Te găsi dintr-odată să schimbi lumea? Nu cumva te plictiseşti? Să ştii că vara, sfârşitul de iulie şi începtul de august în speţă, are acest efect asupra unora. N-am spus-o eu, am citit-o pe undeva. De curând.

- Tu şi cititul...

- Mă oprisem pe la cafeneaua aia de lângă Catedrală, vorbi "gazul" ca un moş sfătos începând un basm la gura sobei, şi acolo am citit materialul ăsta de care-ţi zisei. I-am luat lu' fiu-meu o carte şi în timp ce-mi beam cafeaua am început s-o răsfoiesc. Mă rugase el să i-o cumpăr că el tot n-ajungea pe la librăria aia în ultima vreme iar dacă era totuşi în zonă se lua cu altele şi uita.

- Ce carte e asta, bre, care descrie vara?, făcu Tiberiu, oarecum interzis.

- Habar nu am, mărturisi "gazul".

- Numele autorului măcar?, nu se lăsă Tiberiu.

- Vax. Dar nu descria vara, n-ai auzit? Vorbea despre cum oraşul ăsta poate da uneori dovadă de o... ăăă... amplă vrajă asupra locuitorilor săi.

- Vrăjeală, făcu Tiberiu în timp ce apele golfului împroşcau, la intervale aparent haotice, stinghia falezei. Şi, să-ţi spun sincer, lumea e mică deşi avem noi impresia că e mare. Altă megavrăjeală. Lumea e îngrozitor de mică. Fizic vorbind. Device-urile ţi-o înfăţişează uriaşă. Ea, pe de altă parte, este exact cât trebuie să fie pentru ca altfel de lume să ţi se deschidă.

- Bre, nu-j' ce-ai fost în altă viaţă dar cu siguranţă le-ai avut cu vorbele. Poate ai fost filosof, mai ştii!?

- Dacă te mai aud odată cu aberaţia asta de "altă viaţă" să ştii că te-ai lins pe bot de prietenia noastră, punctă Tiberiu grav. N-ai decât să crezi şi să vorbeşti despre ea cu cine oi vrea numai nu cu mine. Te rog foarte mult, ok? Accept diversitatea, indiferent de natura ei, ba chiar şi diversiunea, de ea nu mai zic... aşaaa... uneori ţigănia asta are rolul de a te face să te redescoperi în moduri absolut fabuloase... doar că unele din aceste diversităţi n-au decât să stea acolo, la ele pe tarla. Departe de mine. Şi eu de ele. I se zice toleranţă, dacă nu ţi-ai dat seama.

Celălalt dădu asigurări că n-avea să mai calce pe bec în privinţa asta deşi un ochi atent ar fi putut observa că unul din ochii lui era cât se poate de concentrat la siluetele unor domnişoare, patru la număr, care, înveşmântate în rochii vaporoase, se trăgeau în selfiuri de o senzualitate extremă. Până şi statuia voievodului, călare şi cu buzduganul în mână, dădea impresia că nu mai are mult şi va începe să tremure, la fel, cuprinsă de senzualism.

- Era ieri dimineaţă unul la o terasă, vorbi Tiberiu ca un ghid turistic ce-şi începe tacticos textul învăţat pe de rost, când l-am auzit mi s-a făcut părul măciucă. După el, zicea dilimachele parcă ar fi anunţat la Meteo sfârşitul lumii, omul a fost făcut să stea în picioare, statul pe scaun e nociv sută-n mie.

- Păi să ştii că-i dau dreptate dilimacheului tău, comentă "găzarul", cu aceiaşi vervă cu care o femeie de serviciu, primind un bănuţ pentru munca depusă, din partea unor turişti care consideră că e de bine să te comporţi astfel cu personalul de la mentenanţă că niciodată nu se ştie, nu-şi mai face a doua zi treaba, uită, ajunsă în dreptul camerei tale să mai intre la curăţenie că, na, poate pică ceva. Stai în picioare adică mergi. Te plimbi. Te deplasezi. Îţi trăieşti viaţa, cum s-ar spune.

- Când îţi trăieşti matale viaţa eşti, din punct de vedere spiritual, mort, verbaliză celălalt cu glas de prooroc. Îţi trăieşti viaţa adică ai devenit un cadavru ambulant. Faci act de prezenţă în propria ta viaţă. Doar că nu vrei s-o recunoşti. Ţi-e groază s-o faci. Eşti ca râma aia care stă sub bolovan, la răcoare, iar când i se ia bolovanul de deasupra capului nu ştie cum să ajungă mai repede la întuneric. Întunericul instinctelor.

Strada se umpluse cu inşi în a căror privire se citea ura faţă de propriul job şi disperarea de a-şi petrece timpul liber cu toată fibra fiinţei lor. Câţiva puştani, căţăraţi pe postamentul statuii voievodului, treceau din mână în mână un joint conţinând substanţe interzise. Trotinete electrice conduse de amărâţi pentru care Mozart e numele noului bărgăr de la "mec" colorau ocazional peisajul.

Lumea trăia cu impresia că e stăpână pe propriul destin.

- Dar nu asta e problema. În fond, repet, fiecare cu a mă-sii, zise Tiberiu imaginându-şi (nimeni n-ar fi putut preciza de ce) cum cerul, la dreapta, e colorat cu nori vineţii, din ei picură la greu dar în stânga e un apus de un portocaliu exuberant. Problema e că lucrurile stau, de fapt, pe dos. Unu' care i-a luat viaţa altuia dar în cele din urmă îşi regretă amarnic şi sincer fapta poate intra în Rai (vezi exemplul tâlharului de pe cruce) iar altul care toată viaţa lui a fost, chipurile, corect, blând şi bun cu toată lumea o zbugheşte în Iad. De ce? Simplu: înţelepciunea acestei lumi e nebunie în ochii Lui iar înţelepeciunea Lui e nebunie în ochii noştri, furnicile. Să stai în picioare, da, e important, de aceea şi stai aşa în biserică, în picioare, drept ca lumânarea că n-ai venit în biserică ca la teatru dar, pe de altă parte, din vorbele ciumecului ăla rezultă că a scrie, adică a crea, e ceva nociv. Că, na, cum poţi oare crea dacă nu stând pe scaun?

Celălalt bănui el că în spatele vorbelor amicului său stau ascunse sensuri mai adânci dar dacă nu comentă fu pentru că îi luă faţa apa unei mări care dintr-odată începuse a se manifesta cu efervescenţă.

De undeva, de la un etaj parcă, porniră în eter acordurile live ale lui "Enjoy the silence".

Râsul

     Căzuse o ploaie mocănească tipică toamnei. Nu mai fusese o astfel de ploaie de ani buni. În ultima vreme toamnele deveniseră sărace în precipitaţii, iernile superblânde iar verile călduroase şi secetoase. Asta când nu te înecai (încă din iunie) în averse însoţite de descărcări electrice. Primăvara nu mai exista de mai bine de un deceniu şi jumătate. 

     - Stiloul ăla era unul deosebit, ascultă la mine, bolborosi Iulian Nucleanu de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva ce nu suferea amânare. 

     Ar fi vrut să mai adauge ceva dar senzaţia de frig accentuată de pale de vânt năstruşnice îl făcu să renunţe. Maşinile începuseră să alunece prin întunericul proaspăt lăsat peste oraş asemeni unor fante de lumină ce-ţi scrijelesc retina.

     - Vrei poate să spui unul deosebit de prost, corectă Dragoş Bedonache fără să-şi ascundă condescendenţa pedagogică. Dacă-l lăsai fără capac în timp ce umpleai o coală A4 i se usca cerneala pe peniţă înainte de a ajunge la jumătatea foii. Deci despre ce vorbim? 

     - Decât să-l fi aruncat pe geam mai bine mi-l dădeai mie, sublinie Iulian cotropit dintr-odată de o acută senzaţie de siguranţă dată de deplasarea pe propriile picioare. Dacă se gândea mai bine, senzaţia cu pricina îşi avea originea în faptul că lumea fusese cucerită prin mijloace care, în contextul hipertehnologizat de azi, arătau hilar: piciorul uman, piciorul copitat al măgarului, busola, corabia de lemn. Maşina personală? Un moft al orăşeanului care aina are după ce bea apă dar strânge cureaua de-a ungul anului pentru că a merge în concediu la all inclusive unde îţi umpli farfuria moţ face toţi banii. 

     - Ţi-am mai zis doar că nu l-am aruncat, corectă din nou Dragoş mutându-şi sacoşa cu beri şi ronţăieli în mâna cealaltă. Nu încă. Încă mă gândesc la găsirea momentului oportun de făcu aşa ceva. Sunt, cum ar veni, un colecţionar discret al unor asemenea clipe. 

     Senzaţia ce-l stăpânea pe Nucleanu continua să se manifeste în forţă. Dumnealui nu avu astfel cum să nu-şi recunoască faptul că, dintr-odată, îi plăcea să se simtă în contact cât mai brut cu tot ceea ce îl face pe om... uman. Mulţi, din nefericire, medită el, şi-au îngropat umanitatea sub diverse măşti, prejudecăţi şi barbarisme mai mult sau mai puţin sofisticate. Ce fel de mecanism socialo-psihologic face posibilă abilitatea noastră ca pe măsură ce înaintăm în vârstă să ne cultivăm cu încăpăţânare abilitatea de a ne minţi? 

     - Eşti un colecţionar discret al unor astfel de clipe?, întrebă el cu glas tare. 

     - Da, răspunse prompt Bedonache. Şi chiar, lăsând modestia de-o parte, am devenit un profesionist al fenomenului. 

     - Cum vine, bre, asta? Să colecţionezi clipe?

     - Vine. Chiar bine. De ce să nu vină? 

     - Nu ştiu. De aia am şi întrebat. 

     - Poţi să întrebi vrute şi nevrute, nu mă deranjează. Trăim doar într-o lume liberă. 

     - Ce vrei să spui cu asta? 

     - Ia-o ca atare. Nu-mi stă în caracter să zic una care să însemne, de fapt, alta. De ce am gură? Să mă ascund în spatele cuvintelor? Când o să ajung la nivelul ăsta de laşitate o să te anunţ. Gicule, am să-ţi spun de parcă te voi fi invitând la nuntă cu colaci şi covor roşu, iată-mă intrat în rândul lumii. 

     Se îndreptau spre casă dar blocul parcă se încăpăţâna să se apropie. Părea chiar că se depărtează. Dragoş se pomeni dintr-odată cu o sfârşeală aberantă în picioare. Ştia de unde: somnul de amiază îi fusese curmat prea devreme. Iubi îl trimisese la magazin, după ronţăieli, sucuri şi "ce vreţi voi, băieţii, să vă luaţi" iar somnul, hoţ, i se scursese acum spre pulpe. Făcuse, altfel spus, ce ştia el mai bine să facă: îl păcălise. 

     Pe pod, ca şi când asta n-ar fi fost îndeajuns, îl păli un frig dement. Podul era o umflătură de beton vag întreţinută de Primărie pe sub care circulau ocazional marfare. Linia de tramvai mergând spre una din cele mai sărace zone ale oraşului şi care se afla şi ea în imediata vecinătate zăcea dezasamblată. Lucrările ce-şi căscau scheletul îl indispuneau grozav. Era ca şi când ar fi privit în sternul deschis al cuiva şi ţi se mai cerea şi opinia asupra a ceea ce vedeai. 

     - S-a lăsat un frig de să-ţi baţi copiii nu alta, comentă Dragoş mirându-se, iritat, că nu mai ajungeau odată la căldurica apartamentului.

     - Da, e frig, îi ţinu isonul Iulian dar, na, aşa e, în fond, iarna: frig. Cum ai vrea să fie? De stat în tricou? 

     - Da' nu e iarnă, bre. Am ieşit, gata. Jumătatea lui martie se cheamă...

     - Se cheamă tot iarnă, amice. La munte ninge şi la început de mai. Până la căldurica aia de care zici tu mai e. Răbdare şi tutun. 

     Şi gândi că am ajuns comozi până în măduva oaselor. Cum dă o ţâră de fenomen meteorologic extrem fuga-fuguţa în comfortul dat de centrala de apartament sau de aerul condiţionat. Nu i-o comunică şi celuilalt dintr-un motiv pe care nu şi-l putu explica. O ţinu pur şi simplu pentru el. 

     Se abătură peste drum, la magherniţa din colţul străzii, pentru că uitaseră de ţigări. Aici stătură la rând. Un boschetar învăluit într-un aer de mahmureală teribilă ceru ţigări la bucată, o cafea şi un suc. O tanti fără sex-appeal dar trasă la jachetă sexy dorea nu ştiu ce prafuri de copt iar o puştoaică slăbănoagă, coborâtă dintr-un Merţan din care răzbăteau manele, ceruse energizante, pufuleţi şi biscuiţi cu cacao. Pronunţase "cîcaoa" de parcă atunci descoperise cuvântul. 

     În clipa în care le veni şi lor rândul l-au auzit: ditamai râsul. Energetic, dezmembrat, anihilant de nepăsător, depozitar al tuturor instinctelor umanităţii. L-au auzit dar ia-l de unde nu era. Intersecţia: goală ca într-un miez de noapte. 

     - Poate a vrut boschetarul ăla să ne facă o farsă, să ne sperie, îşi dădu Iulian cu părerea.

     - N-avea cum că era râs de femeie, replică Dragoş ferm convins. 

     - Femeie? Din contră, mi s-a părut că...

     - Nu, ţi s-a părut. Era de femeie.

     - Atunci nu există decât o explicaţie: a fost al femeii cu coasa.

     - Sau o halucinaţie auditivă. 

     - Mda, poate că ai şi tu dreptate.

Clapa

         Tramvaiul trecu cu zgomot ca de cazino demolat prin explozie controlată iar Răzvan îşi reîncepu febril povestea despre cum decursese întâlnirea cu Emilia, fană a rockului anilor '80 deşi se îmbrăca fix ca o fată a începutului de secol 21:

- Aerul mirosea a ghiocei. Ajungem într-o poiană. Spre nord îşi făcea veacul un pârâiaş. Pietre de diferite mărimi, unele roase de timp în forme stranii, placau, în semicerc, un locşor unde apa se aduna zglobie. M-a luat de mână, am ocolit o ridicătură de pământ care, nu ştiu de ce, m-a dus cu gândul la piramidele mayaşe şi apoi am intrat într-un fel de colibă în care plutea un vag iz de friptură condimentată cu mult usturoi. Vorba vine "colibă"; era un arbore pitic, ca o salcie, cu crengi multe şi dese ce stau aplecate spre pământ, de-o parte şi de alta. Cineva mai băgase, de-a lungul timpului, printre crengi şi câte o scândură, o camuflase cu panglici verzi şi se chema că realizase un locşor. Faza era cu atât mai surprinzătoare cu cât nici nu-l observai din prima. În faţa lui trona ditamai stejarul, de partea cealaltă se găseau tufişuri, unele dintre ele extrem de dese.

- Unde vine, mai exact, locaţia asta? Sigur nu e rodul imaginaţiei tale?

- Nu-mi stă în caracter să inventez tufişuri şi stejari.

- Nu mă înţelege greşit: cunosc Grădina Botanică de când eram de-o şchioapă şi...

- Se vede că n-o cunoşti în totalitate. Mergem mâine să te convingi, dacă vrei.

- De acord.

La intersecţia din centrul oraşului lumea sta adunată ciopor. Un BMW X5, albastru-cerneală, zăcea cu botul făcut ţăndări de-a lungul liniei de tramvai. Lângă el, diametral, un Opel Astra, tip berlină, n-avea decât pragul de pe dreapta uşor îndoit şi un far spart. Poziţia vehicolelor era atât de nefirească (BMW-ul părea că vrea s-o ia înainte în vreme ce Opel-ul se pregătea să facă virajul... la dreapta) încât Răzvan se gândi minute bune străduindu-se să priceapă cum se produsese altercaţia. Se gândi dar eşuă. O mămăiţă având pe cap o pălărie rotundă ca fundul unui ceaun sublinie faptul că "tinerii din ziua de azi, cu maşinile astea ale lor cu motoare bubuitoare nu mai ţine cont de nimeni. Cine ştie cât de rău o să ajungem!". Poliţiştii ajunşi la faţa locului completau o foaie "tinerelului" din BMW, un respectabil cetăţean la costum, barbă grizonată şi pantofi de lac. Celălalt "tinerel", să tot fi avut în jur de 40 de ani, în blugi şi adidaşi, vorbea la telefon ca apucatul.

- Şi? Aţi făcut nebunii? Detaliile mă interesează, dacă înţelegi ce vreau să spun, reveni Condrat după ce priviseră spectacolul până când sosise o platformă ca să ridice BMW-ul.

- Tocmai aici e buba: părerea mea e că da dar să mă baţi dacă-mi mai amintesc mare lucru, mărturisi Răzvan. Reţin vocea ei care la un moment dat suna cu ecou, cerul ce se prelingea galben-vânăt, nişte ochi îmi contorsionau sufletul, o mână mă mângâia tandră pe obraz. Când m-am trezit era întuneric, eram singur iar Emilia era de găsit neam. Nici nu mai ştiu cum am ajuns acasă.

- Tu vorbeşti serios?

- Când te-am minţit eu vreodată referitor la fetele cu care m-am întâlnit?

- Poate ţi-a strecurat vreun praf în băutură?

- Când? Cu patru ceasuri înainte, la film şi s-a activat taman atunci?

- La ce liceu ziceai că e?

- Nu e la liceu, e studentă în anul întâi la Limbi Străine. Ai uitat de la mână până la gură?

- Da, am uitat. Îmi cer scuze. Păi de ce nu zici aşa?, întrebă Condrat ca posedat de revelaţie.

- Ţi-am zis dar ai uitat.

- Astea de anul întâi nici nu se uită la alde noi, liceeni de clasa a douşpea cu bacul la gură. Puştoaicele de-a noua visează studenţi darămite studentele! De la treizeci de ani în sus şi bogaţi. Cât mai bogaţi cu putinţă. Părerea mea e că ţi-a tras clapa. Din ce motiv? Poate că din simplu amuzament, poate din răzbunare. Nu pe tine în mod special, pe ideea pe care o reprezinţi. Cine ştie ce mascul o fi lăsat-o cândva şi pe ea cu ochii în soare şi acum a găsit prilejul să întoarcă favorul. Adică frustrarea. Nu ţi se pare evident?

Blocajul

- Gimanstică de la prima oră! Bravo, felicitări! Şi marea: văd că e splendidă. Cristalină, ca să zic aşa. Ieri seara, pe la apusul ăla demenţial, erau nişte valuri de m-am cam speriat un piculeţ, sinceră să fiu.
     Dumnealui nu ştiu la ce să răspundă mai întâi. Vorbea disper(s)ata asta mai ceva ca o moartă..., scuze, ca o moară stricată.
     - Îmi întreţin corpul căci, vorba aia, viaţa-i scurtă, decise el a da replica după o vreme, timp în care, luând la puricat spusele ei, concluzionase că "asta cu sănătatea" era singura variabilă... veritabilă?... volubilă?... viabilă? exact, singura viabilă de pe axa comunicării ei haotice, restul mergea lejer aruncat la gunoiul îmbolovănirii limbajului.
      - Aşa?, făcu ea aruncându-i o privire indecent de intimă.
     - Păi aşa, cum altfel?, întrebă şi el observând cum un pescăruş, găinăţându-se din zbor, îşi aruncase încărcătura, bineînţeles fără nici cea mai mică urmă de intenţie, direct în păhăroiul cu ness-frappe al unui malac blond.
     Paranteză explicativ-descriptivă (ce poate fi sărită de minţile mai sensibile, pe câtă vreme analfabeţii funcţionali oricum n-o vor pricepe): malacul blond (mare amator de cafele, în soiuri şi combinaţii cât mai diversificate) îşi amesteca frappeul cu beţigaşul ăla de lemn, nelipsit de la orice astfel de beuturică. Iubi a lui, o roşcată ultracârlionţată (care din cauza climei meditareene se luase la întrecere cu fiorii încercaţi de o rea de muscă silită la abstinenţă şi revenită la normal după câteva luni) n-avea ochi decât pentru partea strict masculină a lui iubi a ei. Niciunul din ei nu fusese atent la splash-ul sosit din eter întrucât, cum spuneam, blondanul privea fascinat la multitudinea de fetişcane (până-n 20 de ani) ieşite la promenadă iar roşcovana era deja cu mintea la noaptea care, în camera de hotel, se anunţa fierbinte.
     Deci malacul şi-a mestecat cafeloaia, a luat o gură, a zis că e excelent preparată, a mai luat una considerând că parcă avea totuşi o mică amăreală (scăpase, poate, careva, din greşeală, cumva, vreun strop de lămâie!) iubi a supt şi ea, pofticioasă, din paiul lui, n-a sesizat nimic din amărăciunea cafeloaiei, gândul ei fiind în cu totul altă parte şi apoi, gata, vraja lor romantică le fu spulberată de o bandă de mopede.
     - Cum e să ai multiple personalităţi?, întrebă ea, pe numele ei mic... ăăă... ceva terminat în "ea", de parcă însăşi Cleopatra, moartă între timp prin muşcătură de viperă, i-ar fi apărut în carne şi oase, lui Octavian, seara pe răcoare, în costumul Evei şi având tatuat pe spate un covor.
     - Ce multiple personalităţi, nu pricep?, răspunse dumnealui, Adrian Mihai pe numele lui mici.
     - Ai zis că faci gimnastică pentru corpul tău, preciză "ea" de parcă s-ar fi pregătit să ia notiţe.
       - Absolut, replică Adi încordându-şi muşchii atenţiei.
     - Asta ziceam şi eu, confirmă "ea". Corpul tău e diferit de... tine? Când faci gimnastică pentru corpul tău, cum zici tu, sună ca şi când tu şi cu mintea ta sunteţi una iar tu şi cu corpul tău alta. De acord, nu zic nu, departe de mine rasismul dar totuşi... cum e? Genul ăsta de management trebuie că produce multă adrenalină, nu?
     Adrian Mihai rămase blocat. Pe dinăuntru, desigur, pentru că pe dinafară arăta ca un expert (în -isme) căruia i s-a cerut opinia în privinţa a diverse iar el, contemplând problema, urmează a da un răspuns exhaustiv.
     - Schizoidismul nu prea mă caracterizează, răspunse el ca şi când covorul de pe spatele tatuat al Cleopatrei ar fi prins brusc viaţă. Dar oare nu suntem cu toţii aşa? Împrăştiaţi?
     "ea", împrăştiată de la naştere, nu comentă. Nu de alta dar nu-şi găsi cuvintele. Şi le pierduse pe drum, gen. În realitate, şi ea fusese luată prin surprindere: avea din când în când "obiceiul" de a rosti chestii atât de sofisticate încât ea însăşi nu le-ar fi înţeles nici într-o mie de ani. Ca acum, de exemplu. Cu siguranţă o luase gura pe dinainte. Oare ce putuse să-l întrebe pe bietul băiat de o făcuse ăsta schizofrenică? Şi, implicit, pe el? Nu îndrăzni să întrebe. O lăsă aşa că, vorba aia, mergea şi aşa.      

Capcana

 Căldură încă de la primele ore ale dimineţii. Una dintr-aia uscată ce-ţi scrijeleşte căile respiratorii. Simţeai practic cum vipia vine din urmă, pândind ca ucigaşul misterios din thrillerul cu accente horror "Noaptea întunecată". Sau era "Noaptea umectată"?
     Imensitatea casei nu fusese întrecută decât de un prost-gust arhitectural la limita dintre imbecilitate urbanistică şi tembelism cadastral. Lângă viloaie staţiona o maşină ce trecea prin operaţiunea de împopoţonare specifică unei nunţi. Un chelios cu o barbă până la piept (pantaloni negri, lanţ de argint la brâu, vestă neagră, cămaşă albă asortată la un cercel în formă de cruce întoarsă în ambele urechi şi brăţări de piele la încheietura mâinii stângi) era ajutat de un grăsan cu cămaşă roz. Lipeau pe capota maşinii (un Audi secănd, cum altfel decât negru?) ditamai funda. Şi ea roz, exact în nuanţa cămăşii grăsanului. Ulterior, la poartă au ieşit şi câteva doamne, una mai dichisită ca alta, pe tocuri, cu fustanele vaporoase şi străduindu-se să dea dovadă de o senzualitate cât mai "wow". Că efectul nu era de "wow" ci de cămilă aflată în rut în căutare de partener printr-o turmă de leoaice e partea a doua.
     - De ce s-or fi agitând în halul ăsta încă de la prima oră?, îl întreb, nu fără o anumită nelinişte, pe Zamfir Stronţiu, unul din amicii mei imaginari.  
     - Nuntă, bre, îmi răspunde el jovial. Ori nu ştii ce-i aia?
     - Văd şi eu că se pregătesc de nuntă. Am şi menţionat-o de altfel încă de la începutul textului.
     - !?...
     - Nu contează. O ştiu alţi prieteni imaginari.
     - Înţeleg. Continuă, te rog.
    - Iacătă că continui: ce nu pricep e agitaţia asta obsedantă încă de la prima oră. Nu doar că e prea devreme dar pare, aşa, o agitaţie prea... agitată. Şi ca şi când le-ar face plăcere ciumecilor.
     - Păi nu ţi-am spus?, întrebă Zamfir, vag deranjat de neînţelegere.
     - Ba da, mi-ai spus dar poţi s-o mai reiterezi, nu mă deranjează.
     - Nunta, amice, vorbi Zamfir pedagogic, e o realitate sigură. Ca să mă exprim pleonastic e ceva concret, real şi precis.
     - Bun pleonasmul: realitate reală. Mai ai în dotare şi altele? Nu-ş' cum să-ţi spun dar parcă m-aş arunca într-o listă.
     - Ştiu. În facultate obişnuiai să concepi compendii în baza la orice. Nu trceea săptămâna fără să ai acolo, în agenduţa ta, măcar un compendiu. Cel mai mult mi-a plăcut ăla cu "ce-ţi trebuie la o casă, când te-ai mutat în ea". L-ai rescris de trei ori până să te declari mulţumit. Aveai patru pagini A4, două file cum ar veni, pe care le-ai îndoit şi le-ai prins cu capsă în agenduţă. Super!
     - În primul rând: nu era agendă şi nici agenduţă ci carnet. N-am scris niciodată într-o agendă. Asta-i ocupaţie de instinctual a cărui lume nu trece de marginea jobului. În al doilea rând: de unde ai mai scos-o şi p-asta cu compendiile?
     - Păi nu sunt prietenul tău imaginar? Ce ştii tu ştiu şi eu.
     - Ştiu şi eu?
     - Nu te alinta că nu te prinde. Te ştiam om serios.
     - Ai dreptate. Zi-i mai departe cu realitatea reală a minţii..., pardon realitatea nunţii.
     - Că bine zici, afirmă Stronţiu ca şi când i-ar fi dat dreptate unui savant de renume mondial ce afirmase că, din moment ce apa e prezentă în corpul uman, acesta evident că poate îngheţa la temperaturi scăzute, sus pe munte. E simplu: omului îi e frică de moarte pentru că nu înţelege viaţa. O percepe ca fiind destinaţia finală. De genul Raiul şi Iadul sunt aici, pe Terra, Dincolo nu mai e nimic pentru că Dincolo nu există. Mde, omul a cărui mândrie e cât casa nu are cum să vadă lucrurile altfel. În fine... Şi atunci blocajul e maxim. Nu poate accepta că viaţa e o etapă tranzitorie. Pentru că asta ar însemna să accepte, în viaţă fiind, caracterul ei iluzoriu. Prietenii, iubirea, familia, averea, cariera – toate astea nu sunt decât iluzii. Un megatest. Iar de la un punct încolo o mare capcană. Orice tolomac o ştie dar o ştie în adâncul inimii nu în plan conştient. Dar pentru că nu vrea să o asimilieze este în permanent conflict cu el însuşi. Şi de aici neliniştea. Iar de aici până la îmbrăţişarea unei realităţi sigure dar banale şi iluzorii ca nunta nu mai e decât un pas. Vorba aia: unii se îmbată cu alcool iar alţii cu propria realitate. Ebrietatea e însă aceiaşi.
     Am pus contactul, am dat drumul la aerul condiţionat, am demarat. Undeva în sufletu-mi o anumită căldură, în ciuda răcorii din automobil, stagna ca vipia călărind dunele de nisip sahariene.  

O ocheadă

De dincolo de gardul cimitirului venea un miros mortal de tămâie. Chiar i-o şi spuse:
     - Vine miros de tămâie. Nu simţi?
     De undeva din faţă porni să se audă glas de cocoş. Parcă erai la ţară iar nu la oraş, bloc cochet, patru etaje, puternic luminat pe timpul nopţii sărbătorilor de iarnă cu tot felul de briz-brizuri, mai mult sau mai puţin penibile.
     - Vag, dădu asigurări Ţimbronache Bogdan, atent la cum o tanti cu figură de cadavru ambulant hrănea cinci pisici, una mai jerpelită ca alta. Le hrănea cu "boabe" pe care le arunca spre boturile lor flămânde cum hrăneşti porumbeii cu firmituri duminică dimineaţa în Piaţa Centrală. Taie ăştia monumentele funerare de zici că-s apucaţi, continuă el pe ton oarecum sibilinic. Foamea de bani, tăticule! Ce nu face foamea din om. Uneori le taie cu tot cu candelele ce încă mai ard acolo în cubiculele lor. Cred că de aici vine mirosul ăla de care ziceai. 

Pe Elemporeanu Dragomir altceva îl frământa: 

- Cum adică "taie monumentele"? Nu pricep. 

- Nici eu. Ar trebui să cunosc tehnica doar pentru că am menţionat-o sau cum? 

- Păi aşa ai zis. Că citez le taie, 'cheiaşi citatu'.

- Da, aşa am zis. Ştiu foarte bine ce am zis. Încă nu m-am troglodit mental, replică uşurel ofuscat intelocutorul. Le taie adică le toaletează. Foamea de bani, ai uitat?
     - Cum s-o numi meseria asta? Toaleteur cruci cimitir?, se nelămuri Dragomir străduindu-se să zărească vreo treabă compromiţătoare manifestându-se de dincolo de gardul cimitirului.
     - Fenomenul mă depăşeşte, mărturisi celălalt ca la spovedanie. Ce-ar fi să te duci să-i întrebi? Să ştii că-s băieţi buni; dacă le faci cinste cu niscaiva troscău afli de la ei toată viaţa personală a celor din blocul de peste drum. Şi sunt acolo 100 de apartamente. O sută bătute în cuie. Sau în cap. Sau pe muchie, cum vrei s-o iei.
     Puţin cât le mai stagnă aromă de tămâie în nări, fiecăruia îi zăngăni prin minte câte o chestie care aparent n-avea nicio legătură cu locul pe lângă care trecuseră:
     a) întors recent dintr-un concediu în străinătate, Ţimbronache avu revelaţia faptului că bariera lingvistică transformă fabulosul act al comunicării într-o lume plată, redusă la funcţiile ei instinctuale. Când atât tu, turist tip gură-cască şi care oricum se uită la peisajul străinez ca viţelul la poartă nouă, cât şi localnicul (de la taximetrist până la recepţionerul hotelului unde eşti cazat) o rupeţi într-o engleză (limbă de circulaţie internaţională!) plină de greşeli mai ceva ca un şcolar de clasa a patra se cheamă că habar nu aveţi pe ce lume vă aflaţi. Realmente nu aveţi habar.
     b) certat cu iubi vreme de aproape o lună (niciunul dintre ei nu-şi mai amintea, în prezent, de la ce anume pornise totul... de la o ceaşcă de ceai? parcă?) şi împăcat cu aceiaşi iubi de nici 24 de ore, Elemporeanu îşi recunoscu sieşi că are o problemă cu femeile. De mic o avusese şi nu din cauza propriei sale mame cât mai ales datorită ei. Dragomir căpătase, datorită relaţiei cu persoana aceea puţin sărită de pe fix, puţin nonconformistă, oarecum doldora de o cultură generală excepţională, neîntrecută decât de o fire ce putea da dovadă uneori de o răutate strigătoare la cer, un talent înnăscut în a sesiza fie şi cea mai mică încercare de manipulare. A femeii către bărbat. Cum o sesiza cum se închidea în el. Iar pe de altă parte devenea sarcastic, insultător de acid la adresa manipulatoarei. Nu suporta să fie manipulat. Adică să fie transformat într-un cal de bătaie a unor dorinţi, şi aşa lipsite de logică, ale unei fiinţe care, neavând mijloace raţionale de convingere, recurge la exerciţii d-astea mentaliste de bâlci.
     Se împăcase cu iubi dar gustul amar n-avea să-i dispară prea curând. Era şi iubi asta a lui ca toate celelalte: nici cea mai mică dorinţă de elevaţie spirituală, nevoia de estetic era pusă pe ultimele locuri (din ultimele locuri) ale dezvoltării personale iar artisticul fusese redus la căscat gura prin muzee cu vechituri şi schelete la picioarele cărora stau scrise, cu litere microscopice, detalii legate de viaţa lor, detalii pe care oricum nimeni nu le băga în seamă.
     Când îşi luară rămas bun, fiecare dintre ei trăi cu impresia că nu mai avea să-l vadă niciodată pe celălalt. Cum niciunul din ei nu le avea cu telepatia, senzaţia fu redusă la o privire pentru care un ochi neavizat arătă ca o ocheadă între persoane având orientare sexuală contra firii.   

Spiritul de cireadă

- Stai că nu înţeleg; piesa aia e o dramă, zic intrigat.
     - Şi încă ce dramă, mă Radule. Merită, după părerea mea, toate premiile posibile, spune Sabin Jintianu privind apele fluviului scurgându-se molcom.
      - Exact p-asta n-o pricep, revin ca apucat de streche. De ce să primească premii?
      - Bună gluma asta, replică Sabin privindu-mă o secundă în ochi. Te asigur că e de nişă şi nu cred că o poate înţelege oricine.
     - Nu-i, bre, nicio glumă. Uite, sesizez, dacă vrei, un paradox: drama surprinde situaţii de viaţă pe care în mod conştient nu le alege nimeni. Gen, dau un exemplu, familie disfuncţională, rasism, hărţuire sexuală şi psihologică, nepotriviri de caracter şi câte şi mai câte. Pentru asta dăm premii? E ca şi când, după ce ai privi la teveu ştiri dintr-astea cu morţi şi accidente terifiante, aplauzi de unul singur în faţa micului ecran iar apoi suni la televiziunea cu pricina felicitând-o pentru grozăviile oferite. Nu zic că ar trebui să ai alt tip de reacţie – dacă râzi la grozăviile alea e clar să ai o problemă mentală – zic doar că e ceva în Danemarca putred rău. Ceva nu se pupă.
      - Se pupă totul dar nu vrei tu s-o vezi. Umbli cu mofturi d-astea de ins căruia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina. Nu-ţi place drama? Nu te uita. Schimbă canalul.
      - Nu te supăra dar gândeşti mărunt. În termeni de natură şi misiune a artei am serioase îndoieli că drama trebuie inclusă aici. Uite, hrăneşte, de exemplu, mintea unui adolescent cu Ana Karenina, Fraţii Karamazov, aventurile parveniţilor şi zgârciţilor lui Balzac ori rataţii povestirilor lui Hemingway şi vezi ce fel de om matur, în deplin control pe propria viaţă şi personalitate, vei obţine. Singura diferenţă între el şi un tinerel d-ăsta care pune într-o zi mâna pe armă şi omoară nevinovaţi e că primul nu-şi ocupă mintea cu universul violent al jocurilor pe calculator. Atitudinea ambilor în faţa umanităţii rămâne aceiaşi: pesimism şi neîncredere. În ceilalţi dar mai ales în ei înşişi.
      - Ţi-a mai zis până acum cineva că tinzi s-o iei rău de tot pe ulei pe aleea speculaţiilor?
      - În primul rând nu-i vina mea că lumea e întoarsă pe dos şi că am capacitatea de a vedea acest joc murdar al ei. În al doilea rând, într-un fel care are legătură cu primul, uită-te cu atenţie la populaţia care frecventează mallul, mai ales într-o zi de sărbătoare, şi o să-ţi dai seama: undeva acolo sus există un interes masiv pentru menţinerea oamenilor în sfera propriei bule. Cu cât eşti mai ignorant  - şi asta crede-mă se vede pe faţa şi în gesturile tale – cu atât eşti mai uşor de manipulat.
      - Până la urmă, ca să nu uităm de unde am plecat, ce ai cu drama? Că nu prea se înţelege unde baţi.
      - Domnule Jintianu, zic nu fără un aer pedagogic, ţie ţi-ar conveni să vizionezi, de exemplu într-un concediu de 6 nopţi şi şapte zile, numai drame? Nu telenovele, atenţie! Drame dintr-astea serioase finalizate, eventual, cu crime şi cu mutilări sufleteşti?
      Jintianu dă să răspundă dar, din cine ştie ce reflex intern, renunţă în ultima secundă.
      - Crede-mă că nu ţi-ar conveni. După 6 zile de vizionat drame o să ţi se înăcrească sufletul mai ceva ca un borş stricat. Iar faptul că actorul cutare a jucat excepţional sau regizorul ics a avut ditamai viziunea va fi egal cu zero.  
      Doi pescăruşi trec peste ambarcaţiune în sunetul ăla al lor caracteristic de sugar plângăcios.
      - Suntem ipocriţi, asta e concluzia, zic sec. Nu noi, artiştii în primul rând. Fie ei din domeniul vizual sau cel literar. Noi, spectatorii şi cititorii, venim pe locul doi. Aplaudăm jocul actorilor, viziunea regizorală, stilul scriitorului dar la conţinut nu se gândeşte nimeni cu adevărat. Pune-l pe un soldat care a supravieţuit bombardamentelor de la Verdun să vizioneze un film despre război! Crezi că o să-i mai ardă omului ăla de jocul actoricesc şi viziunea regizorală? Dă-i unei adolescente care trece prin şocul legat de divorţul urât al părinţilor ca temă să scrie un eseu despre un mare roman dintr-ăsta psihologic unde personajele experimentează drame ale mutilării sufleteşti. Te pomeneşti că fătuca va realiza tema, citind romanul, cu un entuziasm delirant, nu?
      - Eşti absurd, hombre. Nu ai cumva de gând, dacă s-ar putea, să arunci pe foc toate operele de artă, vizuale sau literare, conţinând drame? Să rămână numai ce? Filmele de comedie şi romanele poliţiste?
      - Habar nu am ce ar trebui să rămână, cert e că adevărata funcţie a artei, şi nu mă refer la catharsisul declamat de Maiorescu, rămâne de descoperit. Mai ştii, poate o vom afla-o de la fiinţele mici şi verzi care, cu ozeneurile lor ce străbat spaţiul cosmic cum ne ducem noi cu automobilul la mall, au aflat deja secretul.      

Reportaj dintr-o iarnă imediată

Un viscol ciufut a pus stăpânire pe toată ţara. De patru zile vântul acutizează senzaţia de ger. Şi de patru zile crengile îngheţate ale cireşului vecinului de la parter îmi râcâie pereţii sufrageriei de dimineaţă până seara şi până a doua zi dimineaţa. Deprimare curată!

Iarnă în toată legea, cum îi zic reporterii ăştia cu fulărel, gura proape paralizată de frig, nu tu căciulă sau mânuşi dar transmiţând de la faţa locului, bre, ce ştim noi, ăştia, consumatori de conţinut media aşezaţi confortabil în canapele, în locuinţe termoizolate şi termopanizate ori în pijamale pufoase spălate cu Lenor cu aromă de primăvară senzuală? Hm, ce putem şti noi despre riscurile meseriei de reporter care, pentru un feeling autentic al unui event care se repetă de altfel an de an, stă zgribulit de frig prin cele coclauri, numai să-l mai vadă cei dragi lui pe sticlă cum rosteşte grav aceleaşi inepţii-inerţii ca şi acum un an-doi? Noi, ăştia, consumatorii, nu ştim nimic din toate astea; zapăm cu telecomanda ca-ntr-o hipnoză autoimpusă, pe urmă, cînd închidem, o tirăm la culcare că cică mâine e o zi grea. Încă una din important de obligatoriul nostru scîrbici-plici-bambilici-menstruaţialafurnici-servici.

E o iarnă întârziată, da, e adevărat, putea veni mai devreme, şi asta e adevărat, de exemplu cu ocazia Crăciunului sau a Revelionului nu s-o trosnească la mijloc de februarie dar, în altă ordine de idei, nămeţi cât casa şi ierni întârziate şi mult mai aspre decât reminescenţa asta, fură şi înainte de Revoluţie. Pe atunci însă mass-media se reducea la televiziunea naţionul-omagială.

Imaginea, iată, o arată pe una blondă care fonfăne ceva dar buzele i se mişcă, nu ştiu cum, înainte de producerea sunetelor. Aaa, e decalat sonorul? Nu m-am prins. Mi-am zis io că e ceva ciudat da-n acelaşi timp mi-am zis că poate mi s-a părut. Deci da, uite-o cum vorbeşte şi imaginea e oricum neclară că, na, comunică cu noi, telespectatorii cei flămânzi de senzaţional, pân videofon. Nu se putea altfel – pentru surprinderea feelingului de iarnă adevărato-întârziată - decât aşa: pe un bac, undeva pe lângă Sulina şi privind (neputincioşi?) cum un hârb de bac încearcă să spargă sloiurile. Ce-o fi căutat până acolo nu pot să-mi explic. Mult mai aproape de Bucureşti e Brăila, spre exemplu, nu Sulina. Să putea deplasa până la Brăilica, cu trenul, trăgea două-trei cadre pe faleza Dunării şi gata tabloul unei ierni muribunde. Dar, na, socoteala ficţională de acasă nu se potriveşte cu cea ficţională de la teveu.

Pe de altă parte: de ce trebuie s-o aflu şi eu că s-a dus, ’mneaei reporteriţa, taman în dosu’ ţării, habar n-am. Eu unul stau lejer în pantaloni de stofă (de vară) şi-n cămeşă (de mătase, primită cadou de ziua mea, aia de naştere nu aia de sfânt) şi întins destul de leneş pe canapeaua propriei sufragerii din propriul apartament iar blondina asta cu geacă galben-pară şi cu glugă asemănătoare până la identificarea supremă cu un sac de cartofi plin ochi cu cartofi putreziţi mă bate la cap că ce ger e, pe apă s-a format ditamai podul de gheaţă, bacul nu e chiar bac în toată puterea cuvântului, e bac în slăbiciunea cuvântului – nişte pasageri s-au aciuat prin cabinele mateloţilor, alţii au nimerit în camera motoarelor, unu’ cică, mai rubicond din fire (deci, prin nu-ş’ ce asociaţiune inedită de concepte, mai friguros!) s-a băgat chiar în rezervorul cu motorină – cică acolo se simte ca în sânu’ lui Avram, nu mai pleacă de acolo nici cu costumu’ de scafandru iar câţiva marinari, obişnuiţi cu frigu’ [la ei acasă frigu’ ăsta e chiar căldură] au pus-o de-o miuţă pe punte - mingea e căpăţâna făcută sloi a potăii căpitanului, un chihuahua simpăticuţ rău de tot când era în viaţă. De ce trebuie eu să ştiu toate astea? Altceva mai bun nu mi se poate oferi? O ştire culturală, de exemplu?

Reporteriţa îi dă pe gură în limbajul aferent momentului despre ravagiile iernii prin părţile astea uitate de Dumnezeu. Mi-e poftă de niscaiva cereale cu lapte dar senzaţionalul mă ţine pironit înaintea micului ecran:

- Stăm de vorbă cu căpitanului vasului, zice tinerica privind cu coada ochiului undeva în stânga ei, probabil din locul de unde trebuie să apară individul. Căpitanul este, de altfel, şi decanul de vârstă al echipajului şi se poate lăuda cu o experienţă în domeniu impresionantă, informează ea privind jovială la un bărbos, îndesat pe ochi cu o căciuloaie ca un muşuroi de termite care înaintează agale spre cameră scărpinându-se după urechea dreaptă. Căpitanul, curios sau nu, are o privire de tunzător de iarbă vetust incapabil să priceapă pe ce lume se află. 

- Spuneţi-ne, domnule Stavrid David, cînd vă mai amintiţi că a mai fost o asemenea iarnă? Cum vi se pare iarna aceasta? Cu ce greutăţi şi lipsuri se confruntă oamenii apelor într-o astfel de perioadă a anului? Este grea viaţa de căpitan de bac pe meleagurile acestea sălbatice?

Căpitanul pare a arbora, pentru două-trei secunde, o atitudine de genul „la care vrei să răspund prima, puicuţo? Sau eşti genul care preferă orice întrebare?” iar în secunda a patra se decide:

- Demult nu a mai fost o asemenea iarnă, doamna. Bine, nu chiar cu cine ştie câte sute de ani în urmă, cu câteva mii, hă-hăă-hăăă... dar a fost. Adică am prins şi chestii mult mai dure decât asta.

- Cum a fost? întreabă reporteriţa ca şi când n-ar fi sesizat gluma căpitanului şi ca şi când ar vrea să demonstreze tututor telespectatorilor că a nu avea simţul umorului şi a reacţiona în consecinţă e trendy.

- Cum, să fie, doamna, frig, răspunde căpitanul de parcă tocmai a halit felul lui preferat de desert – o savarină în care au fost picurate cinci picături de afrodisiac jamaican dintr-o reţetă atât de secretă încât secretul reţetei Coca-Cola ar putea fi aflat cu un mileniu mai devreme. Era superfrig, mi-amintesc perfect, atât de frig că-ţi îngheţau chiloţii în câteva bătăi de inimă. Mi-amintesc perfect pentru că m-am întâlnit cu una, nu contează cine. O aia. Da, putem să-i spunem aia. Nume de cod aia, hă-hăaa. Mişto, nu? 

Luată ca din oală reporteriţa nu e în stare decât să repete întrebările de mai sus.

- Şi aia dădu un bună-seara aşa de timid că i se putea citi în priviri mirarea lui „cum am fost în stare să vorbesc aşa de încet?” ca într-o carte deschisă.

Reporteriţa nu zice nimic, încremenită (de frig?) cu microfonul în mână şi dând din cap ca o marionetă defectă. Căpitanul continuă ca şi când s-ar fi aşteptat să fie contrazis şi vrea cu tot dinadinsul să arate tuturor că el are dreptate:

- Ştiu foarte bine ce spun că nu-s analfabet la trebi dintr-astea. Adică aia să crezuse brusc, de la o vreme, un soi de fiinţă superioară tuturor locatarilor din bloc. P-atunci locuiam la bloc. Da’ era aia îndreptăţită să se considere creatură superioară cum aş fi eu îndreptăţit să te iau pă mata de nevastă, aşa, pe neve. Şi, luminat ca de o idee lăuntrică, o iau tare: ţi-a trecut, în sfârşit, zavistia, bătu-o-ar focul iadului s-o bată!? Asta, mucles. Cască la mine nişte ochi cât caunele şi bâlbâie ceva. N-o zlăbesc şi-i trag tare. Zic, aşaaa, pe un ton de popă ofuscat pe enoriaşii care nu cotizează suficient: nu ştiu, te-a ţinut prea mult. Şi eu am chestii d-astea zavistite ca să zic aşa da’ nu mă ţin niciodată mai mult de o săptămână. Tu însă ca nesimpoarca, uită-te la tine, ieşişi cu boraca asta cu meclă de castravete la plimbare crezând că ce? Imprezionezi populaţia dacă te afişezi cu plodul după tine? Sau că mesajul comunicării tale manipulatorii ajunge mai uşor acolo unde trebuie? Hai sictir! Nu te iert, fie ce-o fi. Bag tot ce vrei tu unde vreau eu. S-ar putea, de dragul vremurilor de altă dată, să te vizitez într-una din zilele astea, că tot e sărbătorile da’ mai multe nu promit. Am serioase probleme în a mă adapta cu clăpăugul de bărbatu-tu. Apropo, când l-ai luat tot aşa era, vorbea singur? Şi cum afară începuse între timp să-i ardă o ninsoare sinistru de deasă iar io trebuia să plec pe 28 undeva pîn America de Sud am... ăăă... concluzionat aşa:

- Hait, rade-o-n boscheţi d-aciulea, nu mai pişa ochii că nu impresionezi pe nimeni. Ba vezi să nu te alegi cu dinţii scoşi, baragladină ciurciubutoizată carele eşti. Ai tulit-o?

            Reporteriţa stă crăcită de mirare de ceva vreme. Însăşi transmisia pare a-şi fi schimbat cumva frecvenţa.

- Interesant, domnule guvid... ăsta... Stavrid David. Dar, da, aşa e...

E cu mâna la ureche.

- Mi se spune în cască să vă întreb ce legătură e între amintirea dumneavoastră personală şi iarna asta?

Căpitanul râde gros şi scurt şi-şi aprinde o ţigară subţire din care scoate fumuri lungi.

- Păi cum, domniţă? Ai uitat de la mână pînă la gură cele ce-am zis?

- Am fost... sunt... regia... ea mi-a zis să vă zic.

- Bravo. Atunci regia n-are decât să dea rewind la cele ce-am zis şi va descoperi. E totul acolo.

Reporteriţa dă să replice dar Stavrid i-o ia înainte:           

- Uite, hai mai bine să vorbim despre lucruri supersimple. Aşa, ca pentru utilizatorii de reţele sociale. De exemplu, echipajul meu. Îi vezi? Bă, ăştia, filmaţi?

Camera se mişcă de sus în jos şi apoi se mută către locul indicat de căpitan.

- Îi vedeţi?, retorizează căpitanul ca şi când n-ar avea ce face. Pe lângă aştia care n-au aşadar nicio treabă mai e unu’ care trebuia să sară în apa îngheţată – se deghizase în bărbat ca să fie primit în echipaj că i-a ajuns lui la ureche cum că io mi-s mios… misa… misi…

- Misogin?

- Aşa, domniţă. Misogin. Mereu uit cum se pronunţă, nu-ş’ de ce.

- !?...

- Aiurea-n tramvai, de unde să fiu eu aşa? face Stavrid ca şi cînd ar vrea să se convingă pe sine că aşa e, cum spune el.

- Şi ce s-a întâmplat cu domnişoara deghizată-n bărbat?

- Panarama aia? râde căpitanul scociorându-se discret în nas căci, na, se dă la teveu. Acum că am prins-o sau l-am prins, hi-hii, tre’ să-i dea botezul focului. Mă rog, al gerului şi al hipotermiei ca să fim mai exacţi, asta dacă vrea să mai stea între noi. Dacă nu să se ducă unde a înţărcat mutu…

- Şi unde e persoana în clipa de faţă, că pe punte nu se vede mare lucru? întrerupe reporteriţa curioasă.

Căpitanul se întoarce brusc, şuieră odată la fel de scurt de simte cameramanul că i-a pocnit ceva prin urechea internă, după care revine cu faţa.

- L-am chemat pe Gogu. Bucătarul nostru. El ştie toată povestea. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, m-aşteaptă Starcraft, misiunea a şaptea de la jocul original, cu protoşii. Grea de-ţi sar mucii pe pereţii. Hai pa.

Scena rămîne câteva secunde goală, imaginea balansându-se suspect de senzuală când la dreapta când pe diagonală, arătând puntea înecată într-o lumină difuză, un pui de viscolaş siberian făcându-şi mendrele de-a lungul punţii, capul îngheţat al potăii căpitanului zburînd într-un arc perfect de cerc, câteva răcnete cu funcţie clară de décor auzindu-se din fund, un marinar driblându-i pe alţi doi într-o evidentă imitaţie de Gică Popescu lăsîndu-l bujbe pe Maradona la mondialul american din 94. Pe urmă, tot din fund, apare un slăbănog cu plete grunge şi cu nişte căşti albe atârnându-i pe după gât, se îndreaptă spre cameră şi cînd ajunge în dreptul ei începe să turuie cu cineva aflat în stânga lui dar în spatele camerei. Ca la un reality show în toată regula:

- Gagiul de care vă zise bos, de fapt o brunetă deloc lipsită de un anumit sex-appeal de cazarmă, aţipise cu ţigarea în gură şi vrând să fac o şotie, aşa, ca-ntre băeţi, am vrut să-i bag un cub de gheaţă în pantaloni… ăăă… şi când i-am deschis prohabu’ şi-am văzut ceva fără... ăăă... pic de ce-au acolo băeţii să pic pe jos de spaimă. Apoi am dat să pic pe jos de exaltare (roşeaţă maximă în obraji) da’ mi-am amintit că tocmai spălasem pe jos cu detergentu’ ăla de miroase a smirnă şi tămâie, ar fi fost păcat să stric frumuseţe de parchet cu sângele capului meu spart şi prost, apoi am vrut să-mi iubesc colega mascată în coleg dar m-a oprit, să zicem, dramul de conştiinţă de pe fundul crierului meu mic iar în final m-am dus cu pâra la căpitan. Cea mai corectă (etică, psihologică, spirituală) alegere. “În fond nu eu judec”, m-am automotivat în drumul meu întortocheat spre cabina căpitanului. Am făcut bine, nu? 

Şi gata treaba cu geru’ şi cu iarna deosebit de capricioasă din sud-vestul şi estul Europei. Reporteriţa, de negăsit după ce bucătarul îşi termină raportul, determină regia să comute transmisia în studio unde o roşcată suplă, cu buze atent lucrate de silicon, taior roşu aprins şi priviri oficiale (doar ca să nu şi le arate aşa cum sunt în realitate, de un lubric violent) începu să trăncăne despre treburi politice, nu mai înainte de a prezenta ceva cu nişte cetăţeni (de culoare se pare) dar mai exact fără ocupaţie care au fost (sur)prinşi de organele abilitate furând zăpada de pe marginea carosabilului. Motivaţia lor? Aveau de gând să vândă neaua, la preţ de speculă, statului. Că cică cu statu’ faci cele mai avantajoase afaceri. Şi atunci de ce să nu profiţi, nu? “Cu statu’ de drept mai faci ce mai faci da’ cu statu’ degeaba apăi chiar că faci rahatu’ praf”, conchide vesel un burtos cu mustaţă caragialenească.

Hm, dacă mă uit mai atent la el, îmi dau seama că seamănă rău cu ăla al cărui chip figurează pe banconta de 100 de roni. Te pomeneşti că o fi reîncarnarea dramaturgului!?

 

La halouinu' micii înţălegeri

- Am impresia că nu vorbim aceiaşi limbă, spuse el ca şi cînd şi-ar fi ros mustaţa deşi era proaspăt bărbierit. Şi nu e prima dată cînd am această impresie.

Când ajunse la cuvîntul „impresie” zâmbi, aşa, mânzeşte-hoţeşte.

Un ochi atent de s-ar fi aflat atunci prin preajmă – dar, na, nu era – ar fi putut observa cum încăperea se luminează din cauza (datorită?) acestui zâmbet.

Că în cameră mai erau tot soiul de alte scule nu mai are nicio importanţă. Practic încăperea era sufocată de scule; pe una dintre ele, de exemplu, un pick-up nemţesc, an de fabricaţie 1985, perfectă stare de funcţionare, sta mâzgîlit cu un grafiti verde deschis gazde din tătă ţara sculaţivă-ţi.

- Adevărul e că vorbim limbi diferite, repetă el punându-şi de-o cafea în vreme ce cu ochiul celălalt privea la un meci televizat de tenis unde combatantele ţipau, la fiecare lovitură, ca într-un amor nebun. Doar că e vorba de limba aia care se repercutează în creier. Acolo unde fiecare îşi are propriul eu. Diferenţiere prin asemănare ca să zic aşa.

- Crezi? făcu celălalt moşmondind la ceva.

Moşmondea afişând un aer de profesor universitar dând o lecţie unuia care se crede egalul lui dar nu e decât asistent preparator. În realitate, moşmonditorul era doar un mecanic auto.

- Unii zic că sufletul e în cap, replică omul de la cafea. Nişte neurochirurgi, desigur. Psihologul meu... am avut odată o discuţie pe teme religioase cu el de-a stat mâţa-n coadă... aşaaa... a susţinut că locul sufletului este, cum altfel?, decât în regiunea pieptului.

- Crezi? o ţinu langa aistalalt, învârtind cu dexteritate o şurubelniţă cu mâner verde închis.

- Am, sincer vorbind, momentele mele de îndoială, spuse celălalt tolănindu-se într-un fotoliu de o jegoşenie incomensurabilă. Dar, mă rog, cine nu are? Problema e alta, continuă exact în secunda în care reparatorul-depanatorul din fundul încăperii dădea semne că ar fi vrut să spună ceva. Unde e situat sufletul sau câte grame cîntăreşte – 7, 10, 12 – e o chestie de amănunt. Turpitudinos. Faza e în ce crezi? Şi în ce măsură, prin această credinţă a ta faci rău altora.

Vorbise cu o viteză şi o fluiditate care-l miră şi pe el. Nu de alta dar în rarele momente când se întâmpla să se exprime astfel se simţea cotropit de o bucurie maximă. „Aşa ar trebui să fim cu toţii, gândi nostalgic. Sau cât mai mulţi dintre noi aşa ar trebui să fim. Chestia cu dacă ar f toţi la fel ar fi plictisitor e o mare tâmpenie. O idee mediocră, dacă mă gândesc mai bine, rodul minţii cuiva complexat din pricina altora, vădit mai deştepţi ca el.”

Se opri din gândit atrăgându-şi atenţia că tema asta a tinderii umanităţii spre un deziderat ideal o mai gândise.

- Pericolul rutinizării ritualurilor de meditaţie interioară, spuse cu glas tare sorbindu-şi cafeaua. Şi ca şi când i-ar f oferit celuilalt o explicaţie pentru lunga pauză în care căzuse.

Aistalalt îi aruncă o privire ca de copil dus pentru prima dată la circ unde priveşte numai curiozităţi: piticul gigant, uriaşul cu mutră de pitic, prostul care o face pe inteligentul, inteligentul înconjurat de cretini etc. După aceea râse şi o arse pe nişte ştouri care se doriră a fi la înălţimea „aberaţiei” spusă de celălalt. Nu prea îi ieşiră ştourile, o simţi şi el dar neavând ce-i face se mulţumi cu propria-i limitare, murind (împăcat cu sine) într-o reparaţie furibundă a unui aparat ce atîrna pe un perete de aproape o lună.

- Îmi dregeam glasul, zise atunci cafegiul, uşor stânjenit de neputinţa mentală a celuilalt. Ca la proba de microfon, ştii!?... Am avut o răguşeală tâmpită, de abia scăpaşi de ea. Vocea mi-a sunat zile bune ca din butoi. Ca de halouin, ca să fiu mai concret. Nici acum nu-mi vine să cred că m-am vindecat. M-aştept, din clipă în clipă, să reapară timbrul butoios.

Celălalt bolborosi ceva despre vremea rece dar faza se răcise. 

Secretomanii

      În cimitir era petrecere mare. Grătar, muzică dată tare (când manele, când populară), râgâituri, înjurături de mamă la adresa guvernului, trimiteri la origine cu referire la persoana unuia şi a altuia. Apropo de asta: se certau unii ca la uşa cortului. Îşi amintiseră de nu mai ştiu ce conflict vechi de peste 60 de ani. Nu-şi mai aminteau exact de unde plecase nastuplenia dar se băgaseră totuși la "concertul verbal", scoşi din minţi în special din cauza asta. Răsărea luna pe acorduri eminesciene dar nu interesa pe nimeni. 

     - Ce-i aici, bre? Ce sărbătoriţi? 

     - Cum adică "ce-i aici?"? Nu e evident?

     - Despre chestia cu "evidentul" au curs râuri de cerneală, dacă vrei să ştii. Unii ţin şi cursuri pe tema asta. 

     - Râurile astea de care ziseşi... le-ai văzut?  

     - Indică-ne şi nouă locaţia. Să le vedem şi să ne minunăm. 

     - Ştiu şi eu tot felul de scursuri care ţin cursuri. Lumea e plină de handicapaţi, nu trebuia să ne-o reaminteşti. Şi taman azi unde, dupe cum vezi, dicstracţiunea e în tot..., pardon, e în noi... shit, iar le-am încurcat... deci disctracţiunea e în toi. 

     - Mare e grădina Lui şi mulţi proşti i-au sărit gardurile, prooroci un ins care, atent la ceea ce se petrecea pe stradă, zărise un gipan negru cu numere roşii condus de un preot. Parohul bisericii lor de cartier, mai exact. Un domn respectabil, cu păr alb şi barbă la fel de albă, amintind, greu de spus de ce, de un Ion Creangă superîncântat că şi-a scos abecedarul. Ia uite tu la omul lui Dumnezeu ce autovehicol şi-a tras, mai comentă el aprinzându-şi una fără filtru, puturoasă. Inegalitatea ca inegalitatea da' s-o ştim şi noi. Că aşa-i frumos. Păcat însă că nu o prea știm.

     - Nu mai pot eu că au curs râurile alea de care ziseşi. Mie, vorba poetului, îmi curge Dunărea. Fie vremea bună sau rea. Cam aşa era, nu?  

     - Până la urmă îmi poate spune careva dintre voi ce-i aici? Sau e secret de stat? 

     - S-a întors Gigel de pe Lumea Ailaltă. Ce n-ai înţeles? 

     - Scuză-mă dar nu cred că e pentru oricine înţelegerea asta. 

     -Bine, acum nu-l mai cheamă Gigel că Dincolo e o problemă cu vocalele. N-am priceput exact care e problema dar ea există. No doubt about it. Acum îl cheamă Gogol. Să nu carecumva să faci mişto pe chestia asta sau, mai rău, să te legi de marele scriitor rusnac că te-a luat gaia. La greu, se băgă în seamă unul care avea la subţioară un cărţoi de vreo şase sute de pagini grosime şi pe cotorul căruia putea fi descifrat titlul: "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de operaţiune specială". Iar autorul, încrustat cu litere aurii, era Cămilă Putrinovici. 

     - Mă rog... Exageraţi şi voi ca înecaţii. Gogol v-a zis cum e pe Lumea Ailaltă? Sau şi asta e secret? 

     - A zis el ceva dar n-a priceput nimeni. 

     - Decât tonul glasului ne-a făcut să ne gândim că e de bine. 

     - Şi unde-i nea Gogol acum? Că aş vrea să-l mai întreb şi eu ceva. 

     - A plecat din nou. Avea nu-ş' ce treabă. Da' a zis că revine. Cică s-avem credinţă că revine.    

Plimbarea (3)

     - Cum vezi femeia ideală? Altfel spus: ce-ţi doreşti de la ea?

     - Incredibil cum se mai schimbă oamenii... 

     - Pardon? 

     - Dacă m-ai fi întrebat asta acum douăzeci de ani ţi-aş fi făcut imediat o listă cât casa. Pe atunci eram ferm convins că toate calităţile menţionate acolo alcătuiesc, automat, genul de femeie superioară care, la fel de automat, mi s-ar potrivi şi cuveni întrucât eu însumi mă consideram ca făcând parte din categoria bărbatului superior. 

     - Până la urmă cum e: există sau nu muierea ideală? 

     - Azi nu mai am decât două întrebări. Unu la mînă: oare calităţile şi defectele mele s-ar regăsi, la rândul lor, printre doleanţele unei femei în căutarea bărbatului potrivit? Realismul reciprocităţii, dacă înţelegi ce vreau să spun. Doi la mînă: înainte de a lua în calcul ce vreau de la persoana de sex opus hai să medităm la următoarea – ce defecte sunt dispus că trec cu vederea, cu ce defecte sunt pregătit să lupt când vine vorba de femeie? Cu isteria, cu invidia, cu gura spartă, cu trăncăneala, cu lipsa simţului umorului, cu impulsivitatea, cu incapacitatea de a lua o decizie fermă, cu intoleranţa, cu victimizarea şi superficialitatea, cu instabilitatea emoţională? Hm, aud? Cu toate astea la un loc? Poate un bărbat să ţină piept tuturor acestor strălucite abilităţi ale sexului opus?

     La scurt timp după asta cei doi cerură nota, achitară şi plecară. 

     În urma lor, grupul ieşit la “plimbare” într-o frumoasă zi de sâmbătă ce aducea la greu cu una de duminică rămase cam pleoştit. 

     - S-o arzi aşa, pe cuvinte simandicoase, la o cafea şi o prăjiturică mi se pare pierdere de timp, zise Ioan aprinzându-şi o ţigară. Să nu comanzi tu un mic, o ceafă! Ceva era în neregulă cu ăştia doi! Să stai şi să trăncăneşti! 

     - Măcar de-ar fi fost nişte mahări care-şi permit vacanţe opulente. I-aş fi jefuit cu cea mai mare plăcere, aruncă Vasile comandând o votculiţă. Le luam tot. Nimic nu ocoleam. Şi le mai lăsam ş-un bileţel: consultaţi dexu’ dacă aveţi o problemă că vi s-a spart casa. Scris cu treaba mare pe perete. Am însă certitudinea că nu-s decât nişte amărâţi de intelectuali care se-nghesuie cu părinţii în cutia de chibrituri de la bloc. 

     Gheorghe fu singurul care nu comentă. Doar era şefu’. Şefu’ nu împărtăşeşte cu subalternii decât ceea ce are interes să împărtăşească. Altfel e mâncat de viu. 

     „Plimbarea” nu prea dăduse roade. Ochiseră o „discotecă” (nume de cod pentru „vilă bună de jefuit”) dar avea cam prea multe camere video şi, cel puţin pentru următoarele cinci zile, aveau o problemă cu Costache, hackerul. Nu era disponibil. Pe urmă se aciuaseră la „Blue Sky”, unul din barurile-pizzerie frecventate constant de ei. Aici, la o masă alăturată, se aşezaseră doi domni care, după ce consumaseră în tăcere câte o apă plată, ceruseră cafea şi prăjitură şi începuseră a sporovăi vrute şi nevrute. Mare lucru nu pricepeai din vorbele lor, ţi-ar fi trebuit un dicţionar. Vasile avea dreptate: intelectualii ăştia compensează strâmtotarea financiară prin exprimări bengoase. 

     Ceva însă din gargara lor Gheorghe tot pricepuse: femeia ideală e o himeră periculoasă pentru mascul. La câte demoazele şi coconişti îi trecuseră prin mâini, Şefu’ s-ar fi putut până în clipa de faţă căsători de cel puţin şapte ori. Căsătorii onorabile care să te ţină ş-o viaţă de om nu, aşa, o vară. Ori tocmai asta fu problema: femeia. Şi idealismul ei. Multă vreme Gheorghe fusese măcinat de un „ce” inexplicabil la adresa ei şi nu-şi putuse da seama de natura lui. „Uneori, femeia e pentru bărbat o opţiune secundară. Dacă acel bărbat caută… ăăă… acel ceva ieşit din comun de la lumea asta murdară, gândi el scurtcircuitat de revelaţie. Da, bă, aşa e, avea dreptate ăia doi, să mor io!”

     - Bă, dacă aud că s-a atins careva de casele amărâţilor ălora doi, de viaţa lor sau de maşina lor cu mine personal veţi avea de-a face. Aţi înţeles? 

     Subalternii nu îndrăzniră nici măcar cu gândul să fie contra. 

     În sinea sa cea mai adâncă, Şefu’ se simţea inundat, în urma revelaţiei avute, de un zen absolut. Ştia acum pe deplin de ce refuzase de atâtea ori căsătoria. Meseria lui, de şuţ de vile ferchezuite, era femeia lui ideală. Cu ea se căsătorise încă de când dăduse prima spargere, la 17 ani.

Plimbarea (2)

         O pisică neagră ieşi brusc de sub o maşină, tăie calea grupului. Care grup ieşise şi el la o binemeritată plimbare de duminică. Vorba vine duminică - nu era decât sâmbătă dar plutea ceva în aer care te făcea să te gândeşti la ziua de duminică.

          - Vasile, executarea, aruncă Gheorghe dându-se trei paşi înapoi şi făcându-şi o cruce mare. 

          Gheorghe Munteanu, cunoscut şi Lazăr printre amici pentru capacitatea de a se trezi brusc din somn (indiferent de cât de profund ar fi fost acesta) cu ochii larg deschişi, în picioare, gata de acţiune, dădea din când în când dovadă de un fior superstiţios profund. Ca azi – văzuse pisica neagră şi-i ordonase numitului Vasile să-i facă animalului de petrecanie. Numai aşa putea fi înlăturat pe de-a-ntregul semnul rău pe care-l căra creatura după ea. 

          Vasile Bălcescu fugi după mâţă de-i săriră ochii din cap şi lanţul de aur de la gât. N-o prinse decât de coadă. Pentru două secunde. O scândură căzută de sus îl împiedică să ducă ordinul lui Gheorghe la îndeplinirea completă. O scândură de la o schelă căzută milimetric pe lângă umărul lui Bălcescu şi care proiectă mâţa douăzeci de metri mai în faţă întrucât reuşise să formeze, cu o altă scândură, o minitrambulină. 

          Ocazie cu care avură lor următoarele două evenimente: 

          a) Vasile înjură situaţiunea cum nu mai înjurase demult. Atât de demult încât nici el nu mai ştia de când iar un cuplu (adolescentic) ce sta ascuns, pe o pătură, după un boschete superstufos într-un părculeţ de pe lângă blocul cel în construcţie izbucni în râs. Nu mai auziseră asemenea înjurături plastice de pe vremea primelor filme româneşti de după Revoluţie. 

          b) Vasile găbji o altă pisică, întinsă leneşă pe un pervaz de la un parter oarecare, asta după ce gospodina de acolo, o muiere cu buze subţiri şi chip trădând grave probleme de raportare normală la semenii ei, îi aruncase animăluţului niscaiva peşte prăjit. Vasile suci instantaneu gâtul pisicii şi i-o prezentă lui Lazăr gata jupuită. Învelită într-un cearceaf care, la rândul lui, fusese “împrumutat” de pe o sârmă dintr-o grădiniţă de la un alt parter de bloc. 

          - De unde să ştie, bre, şefu’, că asta-i mâţa? întrebă oripilat de naivitatea metodei Ioan Suc. 

          Individului încă îi răsunau în urechi bubuielile din club; avea ochii şi traheea împăienjeniţi de fum, iar mahmureala se ţinea scai de el. Suc, care nu pleca niciodată nicăieri fără un plan bine pus la punct, nu-l avea deloc la inimă pe Vasile pentru ingeniozitatea şi spontaneitatea de care da dovadă. 

          - Asta-i şefu’, se poate!?, făcu Bălcescu împrumutând glasului o aură de un pozitivism absolut. Nici nu se putea altfel. Decât că şi mătuşă-mea mi-a atras atenţia că dacă vrei să dispară de tot ghinionu’ asta trebi să faci la mâţa neagră. S-o jupoi.  

          - Nu ştiam că ai o mătuşă, făcu Ioan ochii mici. Te-ai lăudat de atâtea ori că tot ce-ai dobândit a fost pe picioarele tale, nu tu rude, nu tu mentori încât acum mi se pare imposibil să... 

          - N-ai ascultat cu atenţie, bă, aruncă împricinatul lui Suc, parţial în scârbă. Şefu’, dacă nu mă credeţi, vă duc la ea după ce ne terminăm plimbarea. Faină femeie, o să vedeţi. Vă lămureşte total în legătură cu superstiţiile, cu feng-shui-ul, cu broasca prosperităţii şi porcul fertilităţii, cu zodiile şi cu antica ştiinţă a numerologiei.

            Gheorghe mormăi ceva care suna a aprobare. Ceata se puse în mişcare. Asta după ce mâţa jupuită fu abandonată într-un tomberon ce, din fericire, stagna în imediata lor apropiere iar decizia cu privire la traseul „plimbării” luă în calcul examinarea vilelor din cartierul rezidenţial aflat în vecinătatea centrului vechi. Ăla da cartier: aveai ce vizualiza acolo.