Balconul

      Prima zi de şcoală, în drum spre liceu…

Mă încearcă emoţii atât de puternice că îmi aud inima bătând în piept mai-mai să-l rupă. Mă deplasez ca anesteziat prin piaţă, pe lângă staţia de metrou și apoi intru pe o alee cu garaje în faţa cărora zac Dacii de acum douăzeci de ani iar sediul unei Poşte arată ca o clădire de după război. Merg de parcă aş avea cuie bătute în călcâi.   

Intru în curtea şcolii şi rămân perplex: nu cunosc pe nimeni. Toţi acei liceeni sporovăind fericiţi îmi provoacă o frustrare maximă. Mă imaginez instantaneu într-un loc exotic, nu aici unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, în vreme ce eu trebuie să stau singur-cuc şi să mă prefac a nu avea nicio treabă. Cu atât mai dureros cu cât nimeni nu mă bagă în seamă.

Caut un locşor unde să mă pot aciua în tăcere. Nu-l găsesc prea uşor, peste tot izbindu-mă de indivizi care privesc prin mine nu la mine. Reuşesc la un moment dat să mă aciuez lângă un pom pipernicit în vecinătatea scuarului de gunoaie. Reuşesc dar nu pentru multă vreme. O gaşcă de şase pupeze (în traducerea zilelor noastre: pitzipoance) se nimereşte şi ea în scurtă vreme tot aici. Blegul din mine se simte intimidat - nişte codane de clasă terminală, crăcănate de cordeală că abia pot sta în picioare, eu un boboc pierdut în spaţiu.

  Mă dau mai încolo, să-mi dau o ocupaţie, nu de alta dar nu vreau să trec drept un tocilar speriat de bombe. Ce ocupaţie să-mi găsesc? Am cum să-mi găsesc vreuna sau deja am fost catalogat drept tocilarul cel speriat de bombe? Aha, uite nişte pătrate desenate cu creta pe ciment! Hai că găsii: descoperitor de pătrate mâzgâlite cu crida pe asfalt. Oare astea ce vor să reprezinte? Mintea în colţuri a bucureştenilor pentru care toţi cei din provincie îs ţărani veniţi şi ei în Capitală să se dea cu metroul? Aș vreau eu! De fapt ele se referă la spaţiile rezervate claselor!... Uite, aici scrie a X a D, dincolo a XI a C, în partea aceea a IX a A... Bun! Bun o creastă. În ce clasă mi-s? A noua cât? Hai să aruncăm un ochi pe listă.

Acum chiar că mă simt relaxat. Grămada de boboci în care mă introduc mi-o iau drept pavăză împotriva atacurilor miilor de oculari ale ălora din clasele mai mari. Aş, victorie de scurtă durată; rămân ca şi interzis: a IX a I... Cum “I”? Nu se poate aşa ceva, e o greşeală, s-a strecurat o greşeală pe undeva. Secretarele or fi scris aiurea. Ce-i aia a IX a I? La mine acasă, în oraşul meu de provincie iubit, de cînd mă ştiu, dintr-a-'ntâia şi până într-a opta am ţinut-o tot într-un “B”. La “A” erau cei mai buni, la “B” ăia de pe locul doi şi la “C” ăia de pe locul trei. Restul, Dumnezeu cu mila. M-au băgat la “I”! “I” de la idiot, imbecil, incult...

La un moment dat mă trezesc vegetând pe lângă nişte găligani. Parcă aş sta la coadă la ceva. Decid să-mi iau inima în dinţi şi-l întreb pe unul din ei, din faţa mea, care mă tratează cu spatele, dacă asta e a IX a I. Insul rânjeşte şters şi-mi răspunde afirmativ. Şi atât. Atunci numai ce apare o bunicuţă ochelaristă purtând o pălărioară rotundă ca fundul unei oliţe de noapte şi se recomandă, cu un fel de emfază afectuoasă, ca fiind diriginta. 

- Băi, frăţie, hai că s-a dat drumul la puşcărie…

Mă întorc să arunc o privire (de provincial curios!) cătră posesoarea vocii nu de alta dar n-am mai auzit asemenea tonalitate de voce feminină de la faza cu Rocky bătut mangă de Apollo şi urlând ca disperatu’ după nevastă-sa. Mă întorc dar, aproape în acelaşi timp, mă reîntorc, inhibat, la loc: tipesa e aproape tot atât de înaltă ca şi mine, blugii negri şi mulaţi îi evidenţiază agresiv tot ce poate fi evidenţiat, are geacă de piele cu ţinte, machiaj negru şi plete metaliste. Şi se uită la mine, preţ de o secundă, cum aş privi eu la, să zicem, o râmă pe care-am tăiat-o în două şi acu’ îi urmăresc plin de scârbă mişcările contorsionate. Doi malaci care, în mod sigur, au program regulat de tras la fiare, răsar de undeva din faţă şi se scurg pe lângă mine ca când te-ai împiedica de un cearceaf pus la uscat. Şi eu care crezusem pentru moment că ea mi s-a adresat mie!

Dibuind coridorul ce duce spre a IX a I - gang scurt, lat, terminat cu sala de sport, pe stânga dând înspre cabinetul stomatologic – constat că aici e răcoare şi pute, nu ştiu de ce, a caltaboş prăjit. Dau să intru dar mă retrag urgent; toată lumea tace. Fete gârlă în rândurile din faţă, peste tot; priviri curioase, blege, cretinizate de pubertate. N-am curaj să mă aşez în prima bancă. Tot ce-mi rămâne de făcut este să dau înapoi. Măcar de-ar apărea diriga! Asta m-ar îmbărbăta! Dar cum nu apare mă văd nevoit să rămân lipit de perete pe termen nedefinit, cu mirosul de caltaboş prăjit cu tot. Gălăgie, ecouri, voci sparte de undeva de afară. Nu-mi vine să cred că sala e atât de plină; mă aşteptam la câţiva rătăciţi, să-mi intru şi eu în piele. Niciun loc liber în spate!

Trece o gâscă îmbrăcată într-o rochiţă colorată în roşu ţipător. Se vâră tot în sala a IX a I, cu aerul unei cocoane din înalta societate. Atunci îmi iau şi eu inima în dinţi şi fac, din nou, pasul. De data asta mă proţăpesc în banca întâi şi rămân înfipt aici, ţeapăn ca un mititeu pe grătar.

Nimeni nu scoate un ţipăt, o înjurătură, vreun râs grobian, ceva. Şoapte, politeţuri de banchet prezidenţial. Hai că mai vine unu': un lungan cu părul creţ şi moacă de latin-lover de cartier. Care n-are altă opţiune decât să se posteze lângă mine. Mă întreabă de nume, lecturi (el citeşte cărţi despre război, ştii, alea cu Zven Hazăl) şi nimc altceva în schimb. Tace şi râde pe sub mustaţa care de abia îi mijeşte. E încântat că e la liceu şi asta-i ocupă tot spaţiul gândirii.

Brusc îşi face apariţia un tip cu barbă roşcovană şi cu zâmbet şpanchiu. E înfipt şi dezgheţat. Prinde la ligavele fete-viitoare-muieri, surori ale lui lasă-mă-să-te-las-după-ce-m-ai-avut şi ahtiate după frivolităţi ca eu dupe găleţi cu dolari primiţi moca. Ne ridică pe noi, băieţii, în picioare, ca să ne numere, să vadă şi el "câţi masculi ascunde nouă iu", face bancuri zemoase, flatează, se străduie a emana o charismă de macho-man veşnic admirator al sufletului feminin. Sunt convins că e vreun ilustru repetent. Noţiuni ca "manuale", "ghiozdan", "ce materii vom studia anul ăsta" i se potrivesc ca nuca-n perete. Îl găsesc genul de coleg cu care dacă nu vrei să ai de-a face (să te trezeşti deci cu mâna ruptă sau capul spart) e bine să nu-l întrebi de cele enumerate mai sus...

Mai târziu s-au împărţit cele manuale, s-au discutat chestiuni administrative, s-au bârfit (la toaletă, în pauză) chestiunile administrative enunţate de dirigă, s-a zâmbit cu poftă din pricina gâfâitului, gâjâitului, scuipatului-spre-interior al dirigăi, care dădea astfel impresia, chiar fără s-o ştie, că înecatul cu propria ei salivă e iminent. Unii au hăhăit, alţii au suspinat. Grăsunica, echipată într-un costum verde, se mişca într-una printre bănci iar rotunjimile trupului ei de butoiaş de bere, cuprinse în ţoalele alea cu un număr mai mic, se reliefau ca un tremurici de piftie.

Apoi un fum albastru de frunze tomnatice arse a invadat subtil clasa şi lumea a început ba să lăcrimeze, ba să le înjure pe femeile de serviciu care-şi găsiseră tocmai acuma de treabă, ba să facă băşcălie la greu.

M-am trezit deplasându-mă spre ieşire. Era un fel de pauză ce ar fi putut la fel de bine să reprezinte panica de dinainte de bombardament: lume răsfirată în dreptul chioşcului unde un individ cu obrajii înecaţi în semne de vărsat împărţea biscuiţi, pufuleţi, băuturici acidulate şi, desigur, ţigări - da’ astea mai palmat, să nu observe direcţiunea. Lume dezlânată lângă stâlpii de la intrare, fumând, înjurând, pălăvrăgind, lume ambetată pe terenul de sport, plecând şi venind, ca şi când spaţiul şcolii ar fi reprezentat un soi de cartier general al armatei americane din Afganistan.

Câţiva gagii băteau de zor mingea, încercând, în subliminal, să impresioneze un grup de trei graţii între care se distingea silueta unei lungane (aş fi putut băga în foc că avea la activ vreo şcoală de manechine) cu nişte blugi atât de strâmţi pe ea că ai fi zis că s-a născut îmbrăcată cu ei. Se aciuaseră pe lângă poarta de fotbal şi bârfeau cu capetele aplecate. Din când în când aruncau priviri spre băieţi şi atunci ăia, înnebuniţi, aproape să se ia la bătaie doar-doar or să fie remarcaţi, aleşi, lăudaţi.

Am ţinut-o tot înainte, pe cărăruia ce ducea, printre câteva buruieni ruginite şi spatele sălii de sport, spre parcul situat la mai puţin de zece metri distanţă de şcoalie. Vorba vine “parc”: un ţarc populat cu o gârlă numită lac, trei leagăne, copaci prăfuiţi, deluşoare cu resturi de materiale de construcţie şi mulţi, foarte mulţi rahaţi ai javrelor de apartament purtate fiţos de şi mai fitoşii ţărani ceauşişti, transmutaţi cu japca în casele cu ţeavă în perete.

Am luat-o aşa, la picior ba traversând o chichineaţă de pod scorojit, ba privind la cuplurile care se pipăiau pe câte o bancă mai pidosnică, ferite, chipurile, de ochii lumii prin câte un braţ scheletic de salcie.

Eram dornic să las începutul de an şcolar în seama cui s-o nimeri. 

Deodată, în timp ce căscam gura către balconul unui bloc postat strategic în spatele unor castani uriaşi (priveam, de fapt, la o cioară cu cioc uriaş cum o scărpina în cap aproape cu furie pe o alta, chircită, după toate aparenţele, de spaimă) zării o chestie care mă lăsă lat: silueta unei femei stagnând, preţ de, cît?, 7-8-10 secunde? în spatele geamului, goală-puşcă şi făcându-mi semn cu mâna. Am crezut că visez, m-am uitat, instinctiv în apate considerând că salutul era adresat altcuiva dar nu, nici pomeneală de altcineva, era adresat mie cum te văd şi cum mă vezi.

Brusc, a tras jaluzeaua şi dusă a fost.

În cei patru ani de liceu dâmboviţean balconul cu pricina a rămas mut. L-am vizitat în dese rânduri şi iarna şi vara dar nimic. Am intenţionat la un moment dat chiar să şi bat la uşă da’ m-am împotmolit la detaliul tehnic numit numărul apartamentulu şi scara.

Şi, mă rog, ce i-aş fi putut spune? Că m-am îndăgostit de ea de cum am văzut-o goală la balcon atunci în prima mea zi de liceu?

Transportul (4)

***

     După care stătură şi aşteptară. Nemişcaţi, asemeni unor statui martore ale trecerii ireversibile a Timpului. Pale de vânt le atinseră hainele, ninsoarea îi acoperi cu un strat fin, ceaţa îi învălui.

     După aproximativ un sfert de oră ceva se mişcă în aerul de deasupra acoperişului, mai precis înspre marginea blocului. Ceva ca o gelatină materializată brusc în atmosferă. Şi însoţită de un sunet ca de palmă frecându-se de o suprafaţă plată. Gelatina începu să tremure apoi contururile unui obiect lung, ca de elicopter (fără elice şi coadă) apărură în noapte inundându-le celor doi câmpul vizual.

     Ovidiu şi Rareş fură curpinşi dintr-odată de un tremurat excesiv, ochii li se dădură peste cap, deschiseră gura ca şi când s-ar fi sufocat apoi, în clipa următoare, o luminiţă pâlpâitoare, străvezie, de un verde întunecat, ieşi din fiecare dintre ei îndreptându-se spre obiectul ce aducea elicopter.

     Ovidiu ridică braţul stâng în momentul în care luminiţile luară forma bipedă a unor creaturi nu mai înalte de un metru cincizeci, echipate într-un fel de salopetă neagră terminată la un capăt cu bocanci cu monturi argintii iar la celălalt capăt cu o cască de motociclist de un negru lucitor.

     - Misiune realizată, rosti Ovidiu automat. Cod protocol 784. Clandestinitate asigurată, pericol evitat. Drum bun şi cale bătută.

     Una dintre cele două siluete se întoarse, veni înspre cei doi şi-i înmână lui Ovidiu un inel cu o piatră roşiatică, nu înainte de a-şi scoate casca. Asemănarea cu un chip uman era atât de izbitoare încât Rareş simţi că i se taie genunchii de emoţie. Un chip armonios, trădând o intensă viaţă interioară.

     - Ne vom revedea cât de curând, rosti creatura cu un accent necunoscut dar într-o românească extrem de clară. Treabă bună.

     Şi pronunţă un „mulţumesc” care pentru cei doi echivală cu o galaxie înteagă de felicitări.

     În aşa-zisul elicopter se deschise o uşă iar cele două creaturi pătrunseră pe acolo nu înainte de a ridica şi ele braţul. În semn de salut?

     Obiectul clipi, deveni sticlos pentru ca în final, în timp ce-şi lua zborul de pe acoperişul blocului X de pe Aleea Aviatorilor, să devină invizibil.

     - Ce plan ziseşi că ai avut? Să trăncănim la intrarea în scară până când Paznicul îşi va pierdut răbdarea şi va pleca raportând că nu s-a petrecut nimic ieşit din comun?

     - Da, bre. Ce, n-a reuşit?, făcu Ovidiu depozitând inelul, în buzunarul de la piept, cu mişcări precaute.

     - Poate c-ar fi trebuit să m-anunţi şi pe mine!

     - Bre, Rareşe, începi să mă-ngrijorezi. N-ai venit chiar tu cu ideea? Cred că te paşte o amnezie post-transportare emigranţi extratereştri. Să faci cât de curând o programare la doctor că misiuni vor mai fi şi n-am chef de surprize care să ne determine să ne dăm cu stângu-n dreptu’. Promiţi?

      - Promit, bă, nu te ambala aşa dar la frăzălăul pe care l-ai rostit zău dacă mai reţin ceva. Ce ziseşi c-am promis?

Transportul (3)

    - Şi acum ce facem? întrebă Rareş de parcă n-ar fi auzit niciun cuvânt spus de Ovidiu dar privind fix la scara de fier, lipită de perete, ce ducea spre acoperiş.

   - Cum ce facem? Ne urcăm, concluzionă Ovidiu. După mine.

   - Nu mi-ai spus că blocul are o astfel de ieşire, făcu el mirolăindu-se.

   - Ai rău de înălţime?, zise Ovidiu atacând scările din fier, ruginit pe alocuri, cu vopseaua desprinsă prin alte locuri.

   - Nu.

   - Eşti superstiţios?

   - Nici vorbă.

   Uşa din tablă ce dădea spre acoperiş, prinsă cu o sârmă groasă, scârţâi. Scurt.

   - Atunci zău dacă te-nţeleg, făcu Ovidiu săltându-se înspre acoperiş.

   - Da, aşa e, nici eu nu ştiu ce mi-a venit, răspunse Rareş, pe un ton ceva mai limpezit.

   Pe acoperiş era mai frig, senzaţie amplificată şi de o oarecare pală de vânt bătând dinspre vest.

   - Asta-i locaţia, sută la sută sigură, nu? întrebă Rareş închizând uşa în urma lor.

   - Da. Mai m-ai întrebat de vreo patru ori până acum, zise Ovidiu înaintând spre mijlocul acoperişului.

   - Şi de unde or să vină?, zise Rareş de parcă ar fi rostit unltimele cuvinte înaintea plutonului de execuţie.

   - De acolo, spuse Ovidiu indicând turla catedralei ce strălucea în noapte, suverană. Da’ nu-i vei vedea că au mecanism de clockare.

   - Supertare mecanismu’ ăsta. Când om ajunge şi noi măcar la acest nivel...

   - Şi p-asta ţi-am mai spus-o până acum de vreo trei ori, îl întrerupse Ovidiu. Adică am mai discutat-o, pe drum, de vreo trei ori. Uiţi de la mână până la gură. Eşti chiar atât de emoţionat?

   - Voiam să mă asigur că totul decurge perfect, spuse Rareş indicând cu degetul mare propriul piept.

- Totul va decurge perfect, răspunse ritualic Ovidiu pricepând ideea.

Transportul (2)

***

     - Mai scrii? îl întrebă Rareş pe Ovidiu în liniştea care, la intrarea în scara C a blocului X8 de pe Aleea Aviatorilor, semăna cu una pe care ai întâlni-o numai într-o poezie bacoviană.

     - Da. De ce nu?, întrebă nedumerit Ovidiu. Tu nu? Gata, ai clacat?

     - Mai scriu şi eu, cum să nu, doar că o fac când îmi vine nu aşa, programat.

     Ovidiu îl privi cu coada ochiului, îi zări zâmbetul (parţial serafic, uşor încurcat) şi-i fu lui jenă pentru minigafa amicului său. Cei doi se contraziseseră, uneori destul de dur, pe tema frecvenţei profesionalismului scriiturii: Rareş era de părere că nu trebuie să scrii permanent ci doar atunci când te păleşte inspiraţia în vreme ce Ovidiu marşa pe conceptul de „scriitor care are un program clar, trece dincolo de graniţa inspiraţiei, axându-se pe o scriitură programatică şi pe cunoaşterea diverselor tipuri de orizonturi de aşteptare ale cititorului”. Gafa era, aşadar, evidentă: Rareş, adeptul unui anumit mod bazat pe improvizaţie de a scrie, fusese tot el acela care îi subliniase încă odată lui Ovidiu faptul că nu avea deloc dreptate cu referire la felul său de a percepe actul scrierii, după ce, iată, tot el deschisese subiectul. Cu aerul unuia care a pregătit să ia lecţii de la maestru. „Atâta îi duce capul pe unii”, gândi Ovidiu aprinzându-şi o ţigară. „Sau te pomeneşti că emoţiile transportului îi joacă feste?”

     Rareş îi ceru o ţigară iar câteva clipe mai târziu fumau amândoi în linişte, ca doi gânditori pe treptele templului.

***

     Se lăsase, nu se ştie când şi cum, o ceaţă deasă, spartă pe alocuri de ceea ce păreau a fi nişte fulgi. Anemici dar fulgi. Care cădeau, încetau să mai cadă apoi o luau de la capăt. La intervale haotice.

     - Să vezi cum a fost, începu Rareş măturând cu privirea strada în ambele sensuri de parcă ar fi aşteptat pe cineva care întârzia nepermis de mult. Mă dusesem la Zilele Oraşului. Căscam şi eu gura la tarabele cu fleacuri. Zona, ca-n fiecare an, gemea de lume. Puhoi. Şi numai feţe d-astea cu spume.

     - Ştiu, te fascinează poporul, mi-ai mai spus-o, scuipă Ovidiu care, în secunda doi, dădu „bună seara” unui babonet care venea de undeva încărcat cu două paporniţe. O ajută cu deschisul uşii şi-i ură „multă sănătate” ca şi când ar fi vorbit cu bunică-sa. În tot acest timp, întrerupt, Rareş fumă absent.

     - Deci cum îţi ziceam, reluă el academic, oriunde întorceam privirile dam peste mutre desprinse parcă din universul „Florilor de mucigai”. Unele dintre ele erau atât de banale în urâciunea lor, altele atât de urâte în banalitatea lor iar celelalte atât de hidoase în vidul interior lăfăindu-li-se pe chip în mod obscen că efectiv nu-mi puteam lua ochii de la ele. Şi uite aşa am început să mă simt, brusc, ca-n copilărie când mă mai duceam cu bunicul pe la circ şi unde căscam ochii cât cepele la pitici, femeia cu barbă sau clovnul cu privirea câş.

     Trecu prin faţa ochilor lor un câine cu blană roşcată, urmărit de o pisică albă. Felina mai venea cu o impresie la pachet: aceea a unei mâţe ce abia aşteaptă să consume carne de carnasier. Potaia le şi aruncă de altfel o ocheadă prin care ai fi băgat mâna în foc că le cere ajutorul.

     - Aici vroiam să ajung: la un moment dat, trecând pe lângă o tarabă, specializată în jucării pentru copii din lemn, numai ce aud o voce spunând ceva de genul cum că fericirea este iluzia celor slabi. Vocea ca vocea dar moaca ăluia de-o aruncase în eter făcea toţi banii, zise Rareş neputându-şi stăpâni un râs din toată inima. Bă, ziceai că-i unu’ călcat de tren, umflat la loc ca-n desene animate, suflat în ureche sau nas, dar figura revenită la normal e strâmbă. Nu te mint cu nimic, totul era hacana la grasu’ ceala: ochii priveau unul la slănină altul la făină, nasul, uşor coroiat, avea o nară mai sus şi una mai jos, buzele i se mişcau mai mult spre dreapta, bărbia ziceai că mai are puţin şi i se desprinde.

     - Tu n-ai minte? întrebă retoric Ovidiu dar nu-i răspunseră decât crengile scheletice ale copacului din imediata apropiere.

     Ocazie cu care Ovidiu, pentru că Rareş încremnise, orb şi surd la lumea reală, se puse pe un râs gâlgâit ce dură fix 17 secunde. După aceea vru să mai tragă un fum dar constată că ţigarea îi ajunsese la carton aşa că o aruncă, nu fără un fel de scârbă mică. „Aşa-i când transporţi femei”, gândi el amuzat. Trebuie să le linişteşti că altfel ţi se suie-n cap. Civilizaţie superioară o pendulă”.

     - Nenea strâmbu, reluă Rareş, i se adresase unei muieri de constituţia fizică a unui dulap şi care băga în ea mici stropiţi generos cu muştar. I se adresase uitându-se la ea şi, în acelaşi timp, prin ea. După care lansase în libertate un râgâit semănând cu mormăitul unui urs. Muirerea termină de mâncat apoi întorcându-se spre dumnealui cu un aer senin îl întreabă ce a spus că dacă a spus ceva nu s-a auzit din cauza la gălăgie. Cucoanei îi rămăsese lipită de buza de jos, pe colţ, o pată de muştar dar părea să nu-şi fi dat seama.

     Priviră dintr-o dată amândoi, ca la comandă, în susul străzii, acolo unde, sub neonul ce pâlpâia a unui stâlp de iluminat public, un ins cu pălărie, sacou şi cizme de cauciuc ivindu-se de după nişte pantaloni de stofă cu un număr mai mare parcă privea contemplator cerul dar se simţea şi vedea de la o poştă că pe ei îi supraveghea.

     - Şi de asta zic, continuă Rareş cu glas uşor tremurat, am avut impresia că ăştia doi nu erau deloc ceea ce păreau a fi.

     Ridicase tonul pe ultimele opt cuvinte, apoi pe un ton evanghelic:

     - Dacă mai sunt martorul vreunei astfel de scene să ştii că depun un memorandum către Birou.     Redactat aşa cum le place domniilor lor: de mână.

     Necunoscutul îmbrăcat ca de pe gard făcu dintr-odată stânga-mprejur mormăind şi cu un deget înfipt în urechea stângă.

     - Crezi c-a plecat?, întrebă într-un final Rareş, circumspect.

     - Interesant e că nimeni nu şi-a pus problema să sune măcar la Poliţie, spuse Ovidiu deschizându uşa blocului.

     - Zău? Ai impresia că lumii îi pasă?, făcu Rareş pe acelaşi ton. Alo, Poliţia, imită el glasul unui bătrânel, veniţi repede pe strada Aviatorilor că umblă teleleu unul. Da, e suspect la el faptul că e îmbrăcat aiurea; nu se potriveşte nimica la ţoalele lui. Cred că e un extraterestru deghizat. Alo, hai aţi venit, ce mai aşteptaţi?”

     - Să ştii că ai dreptate, spuse Ovidiu în timp ce ajungeau la ultimul etaj. Suntem atât de ignoranţi că nici dacă l-am vedea pe unu’ în fundul gol nu ne-am sinchisi.

Transportul (1)

     Trase adânc aer în piept apoi, bulbucându-şi ochii pentru o secundă, rosti două idei ce se potriveau ca nuca-n perete una cu alta:

     - Ce acustică are oraşul ăsta, să-ţi tragi palme cu elicopteru’ de nu-i aşa. (ideea 1)

     Pe carosabil fulgeră un VW Tiguan de un albastru metalic turbat (sau cel puţin aşa arătase, pentru scurt timp, caroseria, sub lumina instalaţiei de Crăciun, montată de primărie încă de la mijlocul lui octombrie şi lansată, cu pam-pam în presă, la hotarul dintre 30 noiembrie şi 1 decembrie) din care răzbiră, fix pentru şapte secunde, acordurile din incipitul lui Wicked Games al lui Chris Isaak.

     - Uite-o şi pe mamaia administrator de care ţi-am povestit ieri, continuă el (ideea 2) de parcă spusa anterioară, cea referitoare la acustica urbană, ar fi fost emisă de la un post de radio de către un prezentator mult prea injectat cu cafea.

     - Tancu’ ăsta, peroră celălalt cumva absent din el însuşi, are un motor de doi pe 320 de cai. Nu-j’ dac-ai fost atent dar discurile de frână aveau găuri. Ca la maşinile de cursă, ştii? Şi etriere albastre. Îţi dai seama ce mecanism de frânare superperformant are, nu!?

     - De ce, că „e” albastre?, miorlăi celălalt preocupat parcă să zărească o treabă pe acoperişul blocului din zare, pe stânga, care, în intersecţia de care se apropiau cu paşi rapizi, dădea impresia unui mausoleu.

     - Am înţeles că i-au băgat şi un Performance Torque Vectoring, rosti celălalt, surd la replica amicului.

     - O ce?, întrebă amicul ca pictat..., scuze, ca picat din Lună.

     - Tehnologie progresivă prin care cuplul este distribuit variabil atât între axe cât şi între roţile din spate, funcţie de situaţia de conducere. Bă, neamţu-i neamţ, nu se joacă.

     Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit ceva care nu suferea amânare:

     - Ai zis ceva înainte? Îmi cer scuze dacă n-am sesizat, eram concentrat.

     - Nu te ştiam atât de ahtiat după maşini. Mâine-poimâine te apuci să-mi impui capul cu poveşti din armată.

     - Numai Volskwagen, bro, numai el, debită ca şi când s-ar fi aşteptat de luni bune la o astfel de replică. Şi ce treabă are armata? Nici măcar n-am făcut-o.

     - Metaforic vorbind, băi broule, i-o întoarse ăsta cu un nedisimulat aer pedagogic. Nu ştii că aşa sunt bărbaţii? Numa’ chestii stereotipe, fixiste, un pseudoestetism (şi ăla de duzină) în al lor cap: fotbal, politică, ce-am făcut şi prin ce-am trecut în armată, muierile tip bunăciune, armata m-a făcut bărbat, fotbaliştii sunt artişti, ba chiar genii neînţelese şi, mai nou, de când cu emanciparea feministă, bârfa. Despre orice şi opricine, oriunde, oricum. Lucruri, cum ziceam, spuse fără nicio emoţiune estetică. Lucruri trântite. Printre doze de bere, râgâituri şi alte sunete ce se finalizează prin mirosuri ca de canal.

     - Stai că mă confuzezi, Ovidiule: noi nu suntem şi noi bărbaţi?

     - Ba suntem, domnule, cine a zis că nu suntem?, sări Ovidiu ca ars. Numai că noi ne încadrăm în categoria bărbaţilor sofisticaţi. Ceea ce e cu totul altceva.

     - Asta cam aşa e, zise celălalt privind în gol şi stăpânit de o uşoară melancolie.

     Şi continuă cam pe când se apropiau de intersecţie, de ai fi zis că-şi repetă replicile uni rol:

     - Bărbaţi sofisticaţi. Mda, suntem sofisticaţi. Complicaţi, care va să zică.

     - Ascultă, Rareşe, îl opri Ovidiu privindu-l intens, eşti cumva îndrăgostit?

     - Nu. Şi nici nu cred să fi fost vreodată. Cu adevărat, răspunse Rareş automat. De ce?

     - Păi nu ţi-am povestit şi ieri despre bărbaţii sofisticaţi? Nu ţi-am zis cum...

     Se întrerupse brusc, îi puse o mână lui Rareş pe umărul stâng:

     - Ce ai, bre, nu te simţi bine? Te-ai îngălbenit dintr-odată.

     - Cică am fi urmăriţi. În spatele nostru, pe partea cealaltă a trotuarului. Nu te uita că o îmbulinăm. Cu toţii.

     - Ţi-a zis el?, întrebă Ovidiu conspirativ.

     - Cine altcineva, Nostradamus?, răspunse Rareş atent la culoarea semaforului ce încă era roşie.

     Drept replică, Ovidiu nu găsi altceva mai bun de făcut decât să izbucnească în râs. Gâlgâit. Pe urmă, în timp ce erau angajaţi în traversare, îi atrase atenţia lui Rareş cu al lui  avea şi un plan pentru a scăpa de „coadă” deci era totul în ordine. Nu în dezordine. Mai ales că îi comunicase despre o posibilă „coadă” încă din faza de „colectare”. Al lui, adică al lui Rareş, dormea pe el sau cum?

     - Al meu e o „ea”, în caz că ai uitat de la mână până la gură ce s-a întâmplat la „colectare”?, reproşă Rareş, nu fără o lucire ludică în priviri.

     - Da, aşa e, n-am fost atent, îmi cer scuze, zise Ovidiu căutându-se în portofel după nişte monezi. O trăsătură a bărbaţilor sofisticaţi, ce să-i faci? N-ai un leu şi 50 de bani că eu nu mai am. Am crezut că am dar... Atât îmi mai trebuie să luăm şi noi gumele alea. 

     Rareş avea.

     Se cumpără, aşadar, pachetul de gumă şi se puseră amândoi pe molfăit ciungă de parcă erau doi soldaţi americani trimişi în misiune pe pământ afganistanez. Ovidiu o şi menţionă iar Rareş îi dădu dreptate cu aerul cu care l-ai întâlni pe Moş Crăciun la tine în parcare, el te-ar întreba ce-ţi pofteşte inimioara, tu i-ai sublinia că nu vreai decât sănătate că-n rest Cel-de-Sus te-a blagoslovit cu de toate iar atunci, înainte de a se face nevăzut, Moşul îţi pune mâna-n cap şi-ţi atrage atenţia că: „aşa va fi, ba chiar cu vrâf şi îndesat. Pentru că prietenii ştiu de ce”.