Cunoaşterea (3)

- La întâmplări n-ai ce le face, zise Haralamb bucuros că acum ştia destinaţia. Dacă urăsc ceva pe lumea asta deşi mi-s o fire superpaşnică atunci acel ceva se referă la a sta. Cheia vieţii este mişcarea. Cînd stai stau toate. Te împuţi stînd.

În secunda imediat următoare, realizând că dăduse din propria casă, se înjură crunt. Oricum, ceilalţi îl ascultaseră cu o ureche, ba chiar Emanuela mersese până-ntr-acolo încât se prefăcuse a asculta pe toată lumea cînd, de fapt, n-o preocupa decât întîlnirea cea mare. Acum că radarul navei fusese reparat şi se îndreptau cu toată viteza către punctul x al expediţiei, Emanuela era ferm convinsă că ea avea să fie cea mai favorizată dintre membrii echipajului. Divinaţia lui Ygrek sta mărturie: personajul principal din naraţiunea onirică a lui Kostel era ea – uşoară ca o pană, mereu în bătaia capriciilor sorţii dar mereu căzând în picioare.

Ce nu ştia Emanuela era că toţi ceilalţi, deşi se prefăcuseră a nu fi capabili să citească visul lui Ygrek, se considerau, în sinea lor, fericitul beneficiar al visului cel divinator.

Kostel Ygrek era însă singurul care dorea, odată finalizată misiunea, să aiă parte de un sejur de cinci ani pe planeta cu pricina. Aflase dintr-o sursă sigură că locaţia în sine era asul din mânecă al călătoriei lor nu recompensa dată de patron. Planeta avea capacităţi regenerative, fiind una dintre puţinele planete ale galaxiei care mai era în stare de aşa ceva. Nu trebuia decât să te afli în punctul energetic cutare pentru cinci ani neîntrerupţi şi aveai astfel şansa să scapi de toate bolile pe care le-ai fi cărat cu tine. 

- Ba io zic că la întâmplări ai ce le face dacă ştii cum, spuse Avram. Contează doar să ştii să descifrezi corect semnele. Nu-i aşa, Kostele?

Ygrek nu prea se băgă. Era ocupat cu digerarea unor cartofi prăjiţi stropiţi cu suc de roşii şi, din bun simţ, bolborosi cu gura plină despre cum atunci când vine vremea şi e bine să tragi linie ca să nu te ia vremea următoare prin suprindere, ar fi cazul să te înarmezi cu hârtie şi creion.

- Corect, afirmă un glas cu atâta convingere că până şi instrumentele de bord pufniră în râs, ştiut fiind faptul că numai proştii fuduli sunt convinşi de tot şi de toate, incertitudine fiind un cuvânt inexistent în vocabularul lor.

Cum însă socoteala de acasă nu se potriveşte cu aia din târg, în apropierea planetei ce dădea dovadă de capacităţi regenerative un asteroid deloc mic intră în curs de coliziune cu nava celor şase şi o făcu bucăţi. Locuitorii din emisfera nordică avură parte, cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, de o ploaie de meteoriţi de toată frumuseţea ce reuşi astfel să compenseze lipsa zăpezii.

- Astea da aranjamente stradale dă Crăciun, zbieră un pensionar ofuscat. De-a dreptul cosmice. Bilă albă de la mine pentru Consiliul Judeţean.

Cunoaşterea (2)

Pînă la urmă însă tot Ygrek fu cel care se puse pe reparat întrucât Emanuela afişase o atitudine gen “da’ muieţi îs posmagii” şi cu ea rămase. Neclintită ca o statuie.

- Adevărul e că suntem la vârsta la care o luăm razna, îi zise Ygrek Petronelei, meşterind la scutul navei, ca o replică la faptul că aceasta îi subliniase, pe un ton uşor didactic, că fusese prea dur, în exprimare, cu Emanuela. Suntem în pragul celei mai periculoase vârste.

- Vorbeşte în numele tău, adăugă Petronela. Eu una nu mă simt încă bătrână.

Luaseră o pauză că, na, în spaţiul cosmic dacă nu faci pauze lungi şi dese te ia ameţeala.

- Normal că vorbesc în numele meu. Unu plural e pluralul multiplicităţii. Multiplele mele personalităţi. Pricepi?

- Sper doar că entitatea cu care vorbesc acum e aia cu care omu’ se poate înţelege, mormăi Petronela ajutând la meşterirea meşteririi lui Ygrek.

- Normal, făcu Ygrek scăpând în spaţiul cosmic şurubelniţa ce începu să plutească într-o direcţie necunoscută. Cheia fericirii constă în a fi selectiv. Selectezi şi scapi de stres. Nu să trăieşti otova şi să îţi asumi consecinţele. Asta se întoarce împotriva ta întreit.

Undeva, pe la o fictivă linie a orizontului, începură să colcăie nişte luminiţe.

- Spuneai ceva despre un prag critic de vîrstă? întrebă Petronela privind semifascinată la şurubelniţa ce se deplasa, ca atrasă de un magnet, către luminiţele de la linia orizontului.

- Da, exact, îşi reaminti Ygrek ca trezit din somn. Suntem la cea mai periculoasă vârstă pentru că acum se pun bazele nefericirilor ulterioare. Nefericirile rudimentare au la bază consumul excesiv de alcool. Şi, eventual, ierburi. Alea mai rasate, adică de două ori mai urâte, au la bază bani mulţi şi nopţi nedormite prin localuri de fiţe. Pe scurt, comportament autodistructiv.

- N-o văd pe Emanuela dând dovadă de comportamentul de care zici tu. Aici nu-s de acord cu tine, îmi pare rău. Emanuela e...

Luminiţele de la fictiva linie a orizontului se preschimbară în ditamai cruşitorul galactic. Două nave cam cât jumătate din lungimea crucişătorului dădură târcoale mastodontului, ferindu-se de laserele tunurilor acestuia pe urmă atacară furibund, pe flancuri. Scuturile crucişătorului cedară într-o aureolă verzuie. De undeva din spate se materializară în peisaj şi alte nave dar crucişătorul reuşi, cu ultimele forţe, s-o şteargă printr-o gaură de vierme.

- Dacă n-au scuturi interioare o să-i facă praf presiunea din gaură, zise Kostel ca şi când ar fi discutat cu nava sa.

- Poate că au, replică Petronela de parcă s-ar fi adresat cuiva care nu prea pricepe dacă i se explică o singură dată.

- În fine, noi măcar avem o circumstanţă atenuantă: vârsta. Ciumecii de azi îs jale: unii sunt de-a dreptul analfabeţi, uită ce-au citit odată ajunşi la finalul unei fraze de patru rânduri, de fantezie nu mai zic, nu-i mişcă nimic, una-două cu mediul virtual în nas. Cică socializează dar dacă i-ai pune să definească termenul habar n-au pe ce lume se află. Zău dacă nu-s ca nişte zombies.

            Toată lumea ştia că Ygrek o considera pe Emanuela o adolescentă iresponsabilă. Nu de puţine ori războiul verbal dintre ei se preschimbase într-o mahala soldată cu ţipete şi reproşuri şi cuvinte grele. Petronela era singura care observase că dacă-l lăsai pe Kosteluş cufundat în peroraţiile lui despre conflictul dintre generaţii, munca de mentenanţă la hârbul lor spaţial mergea strună. 

Cunoaşterea (1)

 

- Na că ne pierdurăm în imensitatea spaţiului cosmic, comunică Avram Chiu şi ca şi când ceilalţi nu ar fi ştiut-o.

Şi pentru că i se păru că efectul vorbelor sale nu-şi atinsese potenţialul continuă pe un ton de glumă:

- Mai bine ne-am fi rătăcit în spaţiul casnic da’ asta ar fi însemnat să fim furnici.

Ceilalţi nu scoteau niciun sunet. Unul – Kostel Ygrek - părea mort deşi toată lumea ştia că asta era poziţia lui normală de somn – avea căşti cu extrabass la care asculta muzică electronică şi, cu gura uşor întredeschisă, respira atât de rar că te inducea în eroare. Altul – Tudor Ics - consuma o cafea şi privea pe geam imensitatea neagră, punctată cu sclipiri gălbui, a vidului cosmic. Un al treilea – Haralamb Zed - naviga prin cele medii virtuale.

- Da, o făcurăm şi p-asta, spuse Tudor venindu-i a strănuta dar abţinându-se în ultima clipă. 

- Exact.

- Să ne rătăcim într-o banală misiune de livrare de colete, continuă el după ce totuşi strănută. Dac-ar durea prostia spitalele ar deveni neajutorate.

- Exact.

Nu e clar nici până în ziua de azi cine a rostit lexemul exact.

După care, în secunda imediat următoare, Haralamb întrebă pe un ton ca de revenit dintr-o altă lume:

- Semnalul este foarte prost în galaxia asta. Se încarcă un site de-ţi ies peri albi.

Vorbele îi sunară ca placa dentară a unui moş căzând într-un recipient cu cuburi de gheaţă de la peste 100 de metri înălţime. Placa nu moşul.

- Să nu creadă careva că-mi convine că ne-am rătăcit, adăugă Avram ca şi când ar fi spus, pe un ton ludic, nu lipsit însă de un fel de misticism de mahala, ceva de genul: în cabina de vot fiecare votează după cum îi dictează conştiinţa, din urnă iese cine trebuie.

- Ba-ţi convine rău, replică de parcă s-ar fi aflat într-un butoi Haralamb.

- Vidanjatule!

- Greşit; în spaţiul cosmic e vid deci nimic nu poate fi vidanjat.

- Bre, voi sunteţi inconştienţi...

Glasul venise de undeva din fund şi aparţinea unei femei scunde pe care n-o dădea frumuseţea afară din casă dar care avea trup atletic, ieşise de sub duş cu un prosop pe cap şi trântise pe ea un hălăţel portocaliu. Era în picioarele goale şi mesteca o gumă.

- Se zice nonconformişti, Emanuelo.

- Nonconformistă fu maică-ta când rămase grea cu tine crezînd că face şi ea ceva de bon-ton.

- Nu am mamă, răspunse Tudor, pipăindu-şi, cu limba, resturile de zaţ din gură. Ştii doar. Sunt un produs de laborator, un experiment dacă-ţi convine. Doar că îs pe deplin împăcat cu asta.

Emanuela se trânti într-un scaun, îşi încrucişă picioarele de i se văzu tot ce avea/nu avea pe sub halat şi începu să-şi dea cu ojă unghiile de la mîini.

- Sensurile cuvîntului „sac”: geantă de pus bucăţile tranşate dintr-o ciumecă uşor nimfomană, recipient de băgat torsuri de supraponderali, tăgârţă de cărat căpăţâni de dilimadroşi tăiate cu drujba. În rest: atenţie să nu vă infectaţi.

Cât vorbise cel care dormind părea un mort, ceilalţi aproape că-şi ţinură răsuflarea. Cunoscut pentru capacităţile sale divinatorii, Kostel Ygrek îşi scosese nu o singură dată amicii din străfundurile spaţiului cosmic.

- Asta ce mai înseamnă? îndrăzni Emanuela să şoptească după aproape un minut de linişte totală. A înţeles cineva unde bate?

- Mai întâi m-am împiedicat de un sac de cartofi, reîncepu Kostel, nu fără un soi de rânjet (greţos?) între buze. Nu era niciun cartof acolo; doar rafia aia cu ochiuri frumos colorate care, din când în când, se întâmpla să mai facă şi cu ochiul. Semne perverse. Nu era niciun cartof acolo, cum spuneam, şi tocmai asta m-a făcut să mă împiedic. M-am întors prea brusc – trebuie s-o recunosc. Nu de alta dar dacă nu-i dai cezarului ce are nevoie o sfecleşti. Ori, de asemenea, când te întorci brusc, şansele să ţi se întîmple lucruri cresc exponenţial. Odată – mă întorsesem cu o viteză aşa de mare că mi s-a părut că eu cel ajuns în punctul be al întoarcerii îl putea vedea pe cel din punctul a care tot eu eram – m-am pomenit în mijlocul unei revoluţii. Unui vecin i se întâmplase să-l prindă revoluţia când era în concediu pe litoral, hă-hîîî... Îhîîî...

Emanuela dădu să zică o chestie dar pentru că restul trupei o pironi cu privirile ca şi cum, la primul moment de întrerupere a lui Kostel-ce-vorbea-prin-somn s-ar fi ales cu un ciomag în cap, alese să tacă mâlc.

Ygrek tuşi ca un tataie citindu-şi ziarul pe budă, dimineaţa la prima oră, se scobi în nas, nu găsi nimic, continuă:

- M-am întors prea brusc, asta e, am văzut goliciunea plasei de cartofi – parcă era ca o balegă – şi mi-am imaginat sacul plin. N-am putut să nu mi-l imaginez, nu-j’ dă ce. Şi imaginându-mi-l, hop împiedicarea. M-am dus cu capul înainte, gata să mă prăbuşesc peste o căţea ce-mi aruncă un mârâit de complezenţă. Mi-am revenit în ultima clipă dar un moş cu pardesiu culoarea vântului turbat se întâmpla să-şi facă veacul taman atunci şi acolo. L-am izbit în stomac, ca la un meci de rugby. După aia m-am trezit luat pe sus. La propriu. Moşarul cădea, lent, ca-ntr-o filmare cu încetinatorul, eu mă simţeam dus în sus de o forţă invizibilă. Ajunsesem astfel cam la înălţimea unui bloc cu zece etaje cînd, moşul atingînd în sfârşit cimentul, lumea a revenit la viteza obişnuită. În loc să m-apuce ameţeala m-a apucat o plăcere nebună. Am aterizat pe coroana unui pom stufos şi plăcerea continua. Eram uşor ca o pană. Cât p-aci să mă dea cu capul de pereţi bătăile de aripi ale unei ciori. Un porumbel se spârcui pe umărul stâng şi avui impresia că îmi pune careva în cârcă o roabă încărcată cu pietre.

Pe urmă a trecut pe deasupra un avion utilitar ce împrăştia substanţe contra ţânţarilor. M-am ferit în ultima clipă de perdeaua cea toxică. A ieşit soarele din spatele unor norişori şi lumea s-a colorat în binecunoscutele culori melancolice ale toamnei. Unu’ care era prin preajma mea n-a fost aşa de norocos; bănuiesc că din cauza senzaţiei de a te şti mai uşor ca aerul. Căsca gura la cum îl purtau curenţii de aer prin toate ungherele atmosferei iar cînd l-a prins perdeaua toxică n-a mai avut nicio şansă. A ars cât ai clipi. Partea bună e că în loc să moară s-a prefăcut în pagini de carte aşteptând să fie scrisă. N-am mai văzut aşa ceva niciodată. E indescriptibil. Trebuie s-o vezi cu ochii tăi ca s-o înţelegi. Voi aţi mai văzut aşa ceva?

Ygrek nu se trezise. Întrebarea sa retorică era un semn. O ştiau toţi prea bine. Trebuia să-l laşi pe om să-şi ducă divinaţia până la capăt că altfel ieşea rău.

- Ulterior, un stol de păsări călătoare m-a dat peste cap. De nu mai ştiu câte ori. M-am pomenit dându-mă de-a berbeleacul prin aer într-o veselie. Dacă aş fi făcut asta pe pământ îmi rupeam demult ceva. Am ajuns, aşa, rostogolit, la ultimul etaj al unui bloc cochet populat cu foşti nomenclaturişti. Pe acoperiş era o capră pe care sta scris cu grafiti verde: „mutu”. Ceva mai la stânga un tip cu faţă de sugar se da în bărci fără nicio jenă cu o brunetă cu sâni mici, picioare butucănoase, buze subţiri şi vocabular licenţios. În nări mi-a năvălit miros de ficăţel de pui cu sos. Era un fel de sâmbătă după-amiaza iar gospodinele din bloc frecau prin casă ca disperatele. Tot ce putea fi frecat. Revenisem cu picioarele pe pământ. La propriu. Poftă bună.

Nimeni nu scoase o vorbă minute bune deşi Kostel, trezit brusc, ceruse un pahar cu apă, întrebase cât e ceasul, dorise să ştie unde e Petronela. El însuşi, dându-şi seama că iarăşi rostise, prin somn, propoziţii şi fraze asupra cărora nu avea niciun control, uneori puteau însemna ceva, alteori erau curată ţăcăneală, se făcea că nu ştie despre ce-i vorba.

Într-un fel avea dreptate; nimeni din cei care-l ascultaseră habar n-avea cum ar fi trebuit interpretată divinaţia: era de bine ori era de rău?

- Şşşt..., făcu dintr-o dată Chiu.

- !?...

-?...

-%&...

- N-aţi auzit nimic?

- Nu.

- Mă, parcă s-ar zări ceva, spuse Ics forţându-şi ochii înspre negreala universului.

- Şi parcă s-ar auzi ceva. Un marfar, zise Zed lăsînd tableta de-o parte. Un marfar vuind.

- În vidul spaţiului sunetul nu are cum a se propaga, sublinie Chiu.

- Atunci nu poate fi decât un asteroid, zise Tudor scărpinându-se într-un loc ruşinos.

- Poate trece doar Timpul că eu una nu văd nimic, spuse Emanuela venind lângă geam. Fugit illo tempore, cum ar explica latinul.

- „Fugit irreparabile tempus”, e corect. „Illo tempore” înseamnă „din vechime”.

- Din aceiaşi sferă semantică, zvârli plictisită Emanuela.

- Ţara arde şi baba se piaptănă, bolborosi la limita inteligibilului Avram.

Cum nimeni nu comentă simţi el nevoia să comenteze:

- Mai exact: ne-am rătăcit în spaţiu dar unii o ard pe jocuri de cuvinte şi dispute filosofico-semantice.

- Exact, aprobă Emanuela cu un rictus dezaprobator pe chip.

Ygrek îşi turnă o cană de cafea dintr-un recipient de formă conică, privi peste întreaga cameră ca şi când un împărat, pregătindu-se de luptă, îşi priveşte soldaţii.

- Păi şi tu, Emanuelo, de ce nu pui osul la treabă? întrebă Kostel ca apucat subit de un fior metafizic. Ţi-e frică de responsabilităţi?

- Mai ştii, i-o fi plăcând de jocurile noastre dar nu vrea s-o recunoască. O iresponsabilă ce se ascunde sub masca unei persoane cu mult simţ practic, trânti serafic Zed.

- Ţin să vă avertizez că, dacă nu repunem nava pe calea de deplasare, ameţitele voastre de jocuri semantice o să vă iasă pe nas, zise ea nu fără un puternic aer defensiv.

- Haida-de. Orice om are o limită, replică Ygrek dominator. Cînd îţi spuneam că pe a mea mi-am atins-o de ani buni şi acum trăiesc, aşa, ca să văd unde duce chestia asta vorbeam la pereţi. Poftim de! Ai acum şansa de a ne demonstra puternicul tău spirit practic.

- Unii mai vor să şi trăiască, pufni Emanuela fixându-şi prosopul din cap. Ştiu că tu eşti din ăia cărora puţin le pasă de propria viaţă şi...

- Pune nava în funcţiune că ne ia gaura neagră pe toţi, o întrerupse Ygrek aproape urlând. De ce stai la cioace cu iresponsabilul de mine? Du-te de o ajută pe Petronela.