Simularea (3)

          În timp ce se îndrepta spre spital profesorul se simţi stăpânit de un acut sentiment de penibil.

„Cine m-o fi pus?”, monologă el hamletianic. Măcar de-am fi fost rude, fie şi unele îndepărtate. Mai aveam o scuză. Da’ aşa! E doar fosta mea profă de Română din liceu. Nici măcar rude prin alianţă nu suntem. Ha-haaa... sunt convins că nici nu mă va recunoaşte.”

În curtea spitalului schimbă câteva semeseuri cu Laura Mirela Barbu, roşcata cu care în episodul unu... scuze, cu care acum două zile în urmă petrecuse o frumoasă după-amiază de mai. Din virtualul lor schimb de replici am putut înţelege următorul aspect: navigând pe o anumită reţea de socializare (preferată de persoanele de peste treizeci de ani şi considerată depăşită de adolescenţi şi studenţi) Laura aflase de starea de sănătate nu tocmai excelentă a doamnei Stropoleanu. O vecină foarte de treabă cu o anumită Smărăndache Georgiana, mama unei foste colege de facultate a Laurei. Care tanti Stropoleanu fusese profesorară la viaţa ei, la liceul teoretic „Dante Alighieri” din Bucureşti.

„S-a operat, fata, îi scria, fără diacritice, fosta colegă de facultate. A avut o tumora pe la pancreas sau ceva de genu. A vizitat-o mama. I-a fost tare mila de ea. A slabit mult dar cica e spre vindecare.”

De aici şi până la a-i da prin cap Laurei Mirela să-l mobilizeze pe Matei să-i facă fostei lui profesoare o vizită n-a mai fost decât un pas.

Cum intră în spital îl izbi mirosul. Un amestec greu, aproape palpabil, de dezinfectant, vopsea, urină, transpiraţie, haine argăsite şi ceva dulceag, pe dedesubt, pe care mintea lui Matei refuză să-l identifice.

Pe urmă, pe coridorul principal al parterului, Matei observă un neon clipind ritmic într-un colţ, ca-ntr-o secvenţă de Twin Peaks. Nişte asistente ale cărora pantaloni albi le cam pocneau pe fese trecură pe sub lumină râzând înfundat şi ca după un banc bun.

La etajul al doilea, cum făcu dreapta, Matei se pomeni într-un fel de sală de aşteptare aproape plină. Pe scaunele de plastic (cândva portocalii, acum, majoritatea, decolorate într-un roz bolnăvicios) erau aşezaţi oameni cu priviri dezarticulate şi gesturi ca de păpuşă căreia păpuşarul i-a tăiat una-două sfori. Conversaţiile erau şoptite, de parcă s-ar fi temut cu toţii ca nu cumva o vorbă rostită pe ton normal să-i văduvească de ultimul gram de răbdare pe care-l mai aveau.

În timp ce traversă prin mijlocul bolgiei ăleia de amărâţi zombificaţi de suferinţă, nările lui Matei fură asaltate de miros de cartofi, varză şi mămăligă, combinaţie la care se adăuga veselă, în diverse grade de intensitate, aromă de alcool sanitar, pansament schimbat, sânge, vomă.

Pe acelaşi coridor dar mai în faţă o targă zăcea lepădată lângă perete. Pe ea, un bătrân acoperit cu un cerceaf uşor îngălbenit pe la colţuri, dormea ca un prunc. Sau, poate, cine ştie?, agoniza. Nu-l supraveghea nimeni.

Un medic ieşi din cabinetul lui cu un doasar în mână şi expresia cuiva care a dormit patru ore în ultimele două zile. Îl privi pe profesor cu ochi de ins care a învăţat să-şi ascundă umanitatea sub straturi de oboseală şi proceduri. Îl avordă o doamnă respectabil de îmbrăcată şi parfumată dar care, culmea sau nu, nu prea excela la capitolul exprimare. Medicul îi vorbi repede şi tehnic explicându-i ce să facă, unde să meargă, ce formulare să completeze. Doamna dădu automat din cap. Nu înţelesese chiar totul dar se vedea de la o poştă că o considera vina ei. Îi mulţumi doctorului şi porni în aventura îndeplinirii misiunii.

Matei o găsi pe doamna Stropoleanu micşorată. Parcă ar fi intrat la apă. Nu mai purta ochelari şi avea un roman poliţist pe „noptiera” de lângă pat. Nu Sadoveanu, nu Rebereanu, nu Eminescu. Un roman poliţist cu titlul de film de acţiune de categoria be spre ce.

Conversaţia fu scurtă şi banală.

Doamna Stropoleanu îşi aminti vag de Matei. Îl întrebă cu se ce ocupa în prezent.

Matei îi răspunse.

Ea îi zise:

- Bine. Mă bucur s-o aud. Da’ să ştii că e o meserie cu program fix. Şi destul de comodă. Şi cam... ăăă... nu e pentru bărbaţi. E mai mult pentru noi, femeile.

Atât.

În curtea spitalului un lungan cu freză de adolescent fuma rezemat de zidul clădirii. Branula înfiptă în braţul stâng şi „prinsă” cu un leucoplast bej arăta ca un soi de excrescenţă ieşită prin pielea-i, ca-ntr-un horor cu nazişti experimentând atrocităţi pe prizonieri evrei.

Lunganul fuma de parcă ar fi avut de bătut cine ştie ce record personal al fumatului. Nu era nici trist, nici fericit. Era suspendat, ca mulţi alţi pacienţi ai spitalului, într-un timp măsurabil în ture de gardă, în picături de perfuzie, în zeci de minute irosite în sala de aşteptare şi nume strigate neutru la ghişeu.

Dincolo de curtea spitalului, în spaţiul unde universul îşi reintra în parametrii ce ne îndreptăţesc să considerăm viaţa un dar minunat, Matei fu stăpânit de strania senzaţie că-şi construise întreaga identitate profesională ca răspuns la o profesoară care nici măcar nu ştia să pună o întrebare ca de la intelectual la intelectual.