Nu împodobi, mamă, bradu', ia-ţi unu' artificial.

Sună telefonul. Sunet dintr-ăla mieunato-electronic ca la telefoanele fixe, cu butoane nu cu disc, din birourile firmelor româneşti de pe la mijlocul anilor nouăzeci.  

- Ministerul Apărării Naţionale. Cu ce vă putem ajuta?, răspunde Duţă Eleonora, secretara.

O voce cu puternic accent rusesc cere, în engleză, să stea de vorbă cu „mistăr ministăr”.

- Hould on, replică Eleonora (Nuţi printre cei apropiaţi), al ghiv iu... aaa... intirior uan sics sics sevăn...

Oficialul de la capătul celălalt al firului aşteaptă că n-are încotro. În timp ce aşteaptă pe fundal se aud frânturi sincopate din „Deşteaptă-te române” (imn naţional), „Noi suntem români (varianta cu Nicolae Furdui Iancu) şi „Împodobeşte, mamă, bradul” (Fuego, artist crăciunardic).

- Ies, helău. Ministeru’ Apărării Naţionale, ministerial cabinet, întrerupe „concertul” o voce, tot de femeie, de data asta cu o puternică inflexiune de mahala şi uşor gâjâită, probabil din pricina ţigărilor scumpe, din „afară”, luate la pauza de cafea. Uat chien ui du for iu?

Glasul cu puternic accent rusesc îşi repetă imperturbabil doleanţa.

- Huold on, face secretara. Al ghiv iu intirior sevăn sevăn eit nain uan tu sri...

Oficialul aşteaptă. Din nou. De data asta în telefon nu se mai aude nimic.

După asta glasul care-l întâmpină pe acest oficial este al unicului şi inegalabilului ministru al Apărării Naţionale, fost ministru al Dezvoltării Regionale, domnul Mocuţă Gavril. Da, exact. Prenumele ăla pus de ţigani ursului pe care aldat’ îl duceau de nas, tras de lanţ, prin iarmaroace, să să scălămbăie şi să se scoată din ţigănia asta ditamai pitacu’. Alea vremuri, tăticuţule, nu ca astea de acum de caută moş Martin pân gunoaiele din vilele la oameni.

Celălalt oficial îşi dezvăluie şi el identitatea: e ministrul lor al Apărării Naţionale. Ceva cu „enko” în coadă.

Pentru o mai bună fluentizare a lecturii replica oficialului cu „enko” în coadă va fi redată în limba română deşi, spoiler allert, ea e rostită în ingliş:

- Să ştiţi că nu e vina noastră, e a lor. Bagă pe ţeavă în ultima vreme nişte aparate de bruiaj de-ţi vine să-ţi faci instanatenu schimbare de sex. Chinezeşti, dacă mă-ntrebaţi pe mine, da’ asta-i altă discuţie. Deci drona e a noastră, ca să ştiţi. De fapt patru sunt ale noastre.

- Plănuiaţi să atacaţi inamicu’ de la răsărit numa’ cu patru drone?

- He-hiii! Bună asta. Cu patru sute da’ p-astea patru le-am scăpat de sub control.

- Înţeleg acum. Da.

- Mă bucur.

- Recomandarea noastră e să evacuaţi zona. Că cică vine spre portul ăla al vostru unde a fost exilat marele poet Ovidius Publius Naso.

- Brăila? Portu’ de la Brăila? Că mai au şi şantier naval!

- Pontus Euxinus. Constanţa. Stai cam prost la cultură generală. Ori n-ai luat bacu’? Că prin ţărişoara voastră s-au mai văzut cazuri de genu’ ista.

- Ba da. L-am luat. La Cahul. Acum treisprezece ani. Am avut nişte probleme în viaţa personală d-aia a fost aşa de târziu. Da’ după aia mi-am luat şi doctoratu’, dacă vrei să ştii.

- Tot la Cahul?

- Nu. La Chişinău.

- În ce?

- Într-o sală de clasă. La Universitate. Mă rog, acolo a fost colocviul că-n rest am lucrat de-acasă.

- Nu, domnule. Doctorat în ce?

- Spre o înţelegere a metafizicii distribuirii macroeconomice a plusvalorii.

- Pardon?

- Ăsta a fost titlul lucrării.

- Despre?

- Despre distribuirea macroeconomică a plusvalorii.

- Aha! Greu?

- N-auzi: metafizic de greu. Da’ l-am luat. Marga cum laudae. Mă rog, „laude” că „ae” din final se pronunţă „e”.

- Ocin haraşo.

Apoi pe un ton de parcă s-ar fi dat un verdict la nu-ş’ ce pilaf cu copănel de către un lihnit de foame da’ pe care, în privinţa gastronomiei, îl cam dădeau uneori afară din casă pretenţiile:

- Deci aşa rămâne, da? Evacuaţi zona şi suntem ok. Şi, ca să nu uit, scuze. Nu se va mai repeta.

Telefonul se închise cu un pocnet sec.

Zona a fost evacuată, o dronă a explodat, televiziunile au urlat (la trei zile distanţă, pe postul naţional, rula un documentar despre „filmul evenimentelor” de parcă scena ar fi avut loc cu 5 minute în urmă), o altă dronă s-a oprit într-o plasă de pescuit, una a ajuns până în Mediterană unde a scufundat un bărcoi cu imigranţi africani care credeau că Rhodos e totuna cu insula Corsica iar despre cea de-a patra dronă nimeni nu mai ştie nimic.

După care telefonul a sunat din nou. Ţârâit din ăla impertinent, ca la aparatul cu disc. S-a răspuns în limba lui Ivan cel Groaznic, sec. S-a cerut în graiul lui Shakespeare legătura cu ministrul de Externe întrucât omologul său român, domnul Mocuţă Gavril, vrea cu dumnealui.

- O secundă, vă rugăm, s-a fost întoarsă replica, într-un veritabil dialect muntean.

Omologul cu „enko” în coadă al lui Mocuţă îl abordă pe oficialul român ronţăind alune.

- What’s up, doc?, a întrebat el, jovial.

- What’s up şi ţie, i-a răspuns Mocuţă la graniţa dintre scorţoşenie şi umor negru. Uite de ce te-am sunat...

- Mmm, i-a zii: ne trimiteţi clandestin nişte trupe?

- Nu. Deloc. Ideea e că data viitoare, când vi se mai defechează... scuze me... când vi se mai defectează dronele, te rog să mă anunţi din timp. Să pot şi eu să mă pregătesc ca lumea.

În telefon nu se auziră, vreme de douăsprezece secunde, decât alunele ronţăite de dinţii lui „enko”.

- Păi nu te-am anunţatără?, făcu „enko”, la graniţa dintre naivitate şi sideraţie.

- Ba da dar anunţă-mă data viitoare din timp, o ţinu Mocuţă p-a lui.

- Ce vină avem noi că neamul lui Gorbaciov ne bruiază dronele în draci? Şi mai are şi binecuvântarea patriarhului ăla al lor cu mutră de fariseu, ’tu-i neamu’ lui astăzi ţi mâine. Ne străduim şi noi, improvizăm cât putem dar, mno, totul are o limită.

- Nu ştiu, eu atâta am avut a-ţi zice: anunţă-mă mai din timp.

- Atâta?

- Da.

- Sigur?

- Desigur. Te rog să nu te superi ăe mine, ţi-am comunicat-o cu inima deschisă.

- Ok, boss. Nu mă supăr. I’ll be back... pardon, asta era din „Terminator”. I’ll keep in mind your request. Gata. Pa. Această discuţiune n-avut loc. Slava Ukrainu!

- Da, gata. Pa. Stima noastră şi mândria de a trăi în România!   

Simularea (4)

          Era vineri, îşi încheiase programul la orele 13, mergea cu maşina spre casă. O luase spre şoseaua de centură ca să fie drumul mai lung şi astfel să simtă mai cu spor începutul sfârşitului de săptămână.

Spre finalul orei, la o clasă de-a unsprezecea, la obişnuita sa întrebare „nelămuriri?”, întrebare la care, de regulă, răspunsul era negativ, un sfrijit cu mutră de actor de comedie neagră dorise să ştie dacă „Slavici a scris Moara cu noroc pentru că i-a plăcut sau din obligaţie?”. Fusese cea mai naiv de autentică întrebare primită de la un elev în ultimii zece ani. Cu atât mai naivă cu cât sfrijitul nu dăduse semn că ar fi realizat ce întrebase.

I-a replicat ceva standard intuind că analfabetul funcţional care era acest sfrijit avea oricum s-o uite.

Când trecu de ultimul sens giratoriu, înscriindu-se astfel spre casă, la radio zornăi o melodie care prin câteva acorduri ale solo-ului îi aminti lui Matei de songul de tristă amintire „mulţumim din inimă partidului”.

Matei râse pe chestia asta ca după un banc bun.

La patru minute distanţă, în eter izbucniră acordurile atât de cunoscute, pentru unii, ale lui „Enter sandman” a celor de la Metallica.

„Mda, zise el cu glas tare luând volanul drept confindent. Până la urmă şi eu mă prefac că predau. Ha-haaa... Restul e, vorba lui Relu... adică nu, e tot a mea... restul e atmosferă.”    

Simularea (3)

          În timp ce se îndrepta spre spital profesorul se simţi stăpânit de un acut sentiment de penibil.

„Cine m-o fi pus?”, monologă el hamletianic. Măcar de-am fi fost rude, fie şi unele îndepărtate. Mai aveam o scuză. Da’ aşa! E doar fosta mea profă de Română din liceu. Nici măcar rude prin alianţă nu suntem. Ha-haaa... sunt convins că nici nu mă va recunoaşte.”

În curtea spitalului schimbă câteva semeseuri cu Laura Mirela Barbu, roşcata cu care în episodul unu... scuze, cu care acum două zile în urmă petrecuse o frumoasă după-amiază de mai. Din virtualul lor schimb de replici am putut înţelege următorul aspect: navigând pe o anumită reţea de socializare (preferată de persoanele de peste treizeci de ani şi considerată depăşită de adolescenţi şi studenţi) Laura aflase de starea de sănătate nu tocmai excelentă a doamnei Stropoleanu. O vecină foarte de treabă cu o anumită Smărăndache Georgiana, mama unei foste colege de facultate a Laurei. Care tanti Stropoleanu fusese profesorară la viaţa ei, la liceul teoretic „Dante Alighieri” din Bucureşti.

„S-a operat, fata, îi scria, fără diacritice, fosta colegă de facultate. A avut o tumora pe la pancreas sau ceva de genu. A vizitat-o mama. I-a fost tare mila de ea. A slabit mult dar cica e spre vindecare.”

De aici şi până la a-i da prin cap Laurei Mirela să-l mobilizeze pe Matei să-i facă fostei lui profesoare o vizită n-a mai fost decât un pas.

Cum intră în spital îl izbi mirosul. Un amestec greu, aproape palpabil, de dezinfectant, vopsea, urină, transpiraţie, haine argăsite şi ceva dulceag pe care mintea lui Matei refuză să-l identifice.

Pe urmă, pe coridorul principal al parterului, Matei observă un neon clipind ritmic într-un colţ, ca-ntr-o secvenţă de "Twin Peaks". Nişte asistente ale cărora pantaloni albi le cam pocneau pe fese trecură pe sub lumină râzând înfundat şi ca după un banc bun.

La etajul al doilea, cum făcu dreapta, Matei se pomeni într-un fel de sală de aşteptare aproape plină. Pe scaunele de plastic (cândva portocalii, acum, majoritatea, decolorate într-un roz bolnăvicios) erau aşezaţi oameni cu priviri dezarticulate şi gesturi ca de păpuşă căreia păpuşarul i-a tăiat una-două sfori. Conversaţiile erau şoptite, de parcă s-ar fi temut cu toţii ca nu cumva o vorbă rostită pe ton normal să-i văduvească de ultimul gram de răbdare pe care-l mai aveau.

În timp ce traversă prin mijlocul bolgiei ăleia de amărâţi zombificaţi de suferinţă, nările lui Matei fură asaltate, din nou, de miros de cartofi, varză şi mămăligă, combinaţie la care se adăuga veselă, în diverse grade de intensitate, aromă de alcool sanitar, pansament schimbat, sânge, vomă.

Pe acelaşi coridor dar mai în faţă o targă zăcea lepădată lângă perete. Pe ea, un bătrân acoperit cu un cerceaf uşor îngălbenit pe la colţuri, dormea ca un prunc. Sau, poate, cine ştie?, agoniza. Nu-l supraveghea nimeni.

Un medic ieşi din cabinetul lui cu un doasar în mână şi expresia cuiva care a dormit patru ore în ultimele două zile. Îl privi pe profesor cu ochi de ins care a învăţat să-şi ascundă umanitatea sub straturi de oboseală şi proceduri. Îl abordă o doamnă respectabil de îmbrăcată şi parfumată dar care, culmea sau nu, nu prea excela la capitolul exprimare. Medicul îi vorbi repede şi tehnic explicându-i ce să facă, unde să meargă, ce formulare să completeze. Doamna dădu automat din cap. Nu înţelesese chiar totul dar se vedea de la o poştă că o considera vina ei. Îi mulţumi doctorului şi porni în aventura îndeplinirii misiunii.

Matei o găsi pe doamna Stropoleanu micşorată. Parcă ar fi intrat la apă. Nu mai purta ochelari şi avea un roman poliţist pe „noptiera” de lângă pat. Nu Sadoveanu, nu Rebereanu, nu Eminescu. Un roman poliţist cu titlul de film de acţiune de categoria be spre ce.

Conversaţia fu scurtă şi banală.

Doamna Stropoleanu îşi aminti vag de Matei. Îl întrebă cu se ce ocupa în prezent.

Matei îi răspunse.

Ea îi zise:

- Bine. Mă bucur s-o aud. Da’ să ştii că e o meserie cu program fix. Şi destul de comodă. Şi cam... ăăă... nu e pentru bărbaţi. E mai mult pentru noi, femeile.

Atât.

În curtea spitalului un lungan cu freză de adolescent fuma rezemat de zidul clădirii. Branula înfiptă în braţul stâng şi „prinsă” cu un leucoplast bej arăta ca un soi de excrescenţă ieşită prin pielea-i, ca-ntr-un horor cu nazişti experimentând atrocităţi pe prizonieri evrei.

Lunganul fuma de parcă ar fi avut de bătut cine ştie ce record personal al fumatului. Nu era nici trist, nici fericit. Era suspendat, ca mulţi alţi pacienţi ai spitalului, într-un timp măsurabil doar în ture de gardă, în picături de perfuzie, în zeci de minute irosite în sala de aşteptare şi nume strigate neutru la ghişeu.

Dincolo de curtea spitalului, în spaţiul unde universul îşi reintra în parametrii ce ne îndreptăţesc să considerăm viaţa un dar minunat, Matei fu stăpânit de strania senzaţie că-şi construise întreaga identitate profesională ca răspuns la o profesoară care nici măcar nu ştia să pună o întrebare ca de la intelectual la intelectual.

Simularea (2)

           Visa. Cu siguranţă. Nu putea fi decât vis. Căci unde altundeva dacă nu în vis un cer prevestind ditamai furtuna de vară poate avea textura unei vate de zahăr de nuanţa unui cărbune proaspăt scos din mină şi vârstat cu dungi violete, turcoaz, verde? Hm, unde? În realitate? Canci realitate.

În vis, cum spuneam, Matei se afla în propriul apartament dar parcă, în acelaşi timp, s-ar fi găsit pe veranda unei vile coloniale britanice. Aproape că vedea palmierii, mobilele joase, din răchită, paharele de băutură cu gheaţă, arhitectura cu aer sofisticat a încăperii... şi, în acelaşi timp, nu vedea decât decorul atât de familiar al propriului apartament.

De undeva venea o voce. Părea să fie de pretutindeni şi totuşi nu era de pretutindeni ci dintr-un loc foarte precis... pe care însă nu-l putea identifica. La un moment dat consideră că vocea vine direct din propriul piept.

Vocea sporovăia în felul următor:

- Dacă prin predare înţelegem un volum de cunoştinţe transmis de la o persoană specializată la una în curs de specializare atunci văduvim literatura de însăşi miezul ei: contactul cu textul. Practic, acest contact se transformă în contactul cu textul profesorului pe care elevul sau studentul e chemat să-l bage la cap. Prin predare ar trebui, aşadar, înţeles cu totul altceva: o ghidare a profesorului faţă de persoana în curs de specializare cu referire la cum să trebuiască a fi abordat textul. Sau discuţii pe marginea textului. Discuţii libere. Atât.

Visul luă sfârşit cu Matei care, coborând la parterul blocului, primea din partea poştaşului un plic misterios unde era menţionat, într-o frumoasă caligrafie trasă la computer cu font monotype corsiva, că este singurul moştenitor al unei averi de câteva sute de milioane de lire sterline.

La distanţă de o zi de la acest vis, pe când da să iasă din clasă, Matei îl auzi pe Relu, un ochelarist din banca a doua, subliniindu-i amicului din faţă că „abia aşteaptă să meargă, a aşteptat nouă luni, încă trei sunt apă de ploaie”.

- De abia aştepţi?, îl abordă Matei crezând că-şi dă seama despre ce e vorba. Eşti rocăr? Asculţi „Metallica” pentru că i-ai descoperit personal sau te-ai molipsit de la taică-tu? Dacă nu mă înşel e a cincea oară când vin la noi. I-am prins data trecută dar să-ţi spun sincer experienţa sunetului de pe stadio a lăsat de dorit.

- Nu, domnu’, îi tăie râzând macaroana colegul din prima bancă. Se duce într-un club din Bucale unde vin cei de la...

Urmă pronunţarea numelui unei trupe de care Matei n-auzise în viaţa lui.

- Aaa, la ăştia te duci? Şi eu care credeam că la „Metallica”!

- Nu. Deloc, comunică Relu, sec.

- Am înţeles că rocării ăştia aflaţi în prag de pensie încă unesc generaţii, zise Matei ca revenit din groapă. Poate ar fi trebuit să...  

- Ce rost are, domnu’, să asculţi nişte rocări care, vorba bunicului, şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul?, retoriză Relu cu precizie chirurgicală. Gata. S-au expirat. Le-aţi ascultat ultimul album? O mare porcărie. Singura chestie cool de acolo sunt versurile. Muzica? Până şi „Direcţia 5” sună mai bine. 

- Şi te pomeneşti că ăştia pe care-i asculţi tu acum n-or să îmbătrânească şi ei la un moment dat şi or să dea rateuri, nu?

- Ba da, domnu’, da’ o să-i ascult pe alţii.

- Serios? Nu te duci la un concert live pentru atmosferă?

- Care atmosferă, domnu? Să dau o căruţă de bani pe bilet ca să aud cum urlă lumea în jurul meu? Exclus. Ţin la muzică, domnu’, la armonie şi chestii de genul ăsta nu la pensionari care se autoidolatrizează.

- I-auzi, ce expert muzical avem noi aici, izbucni Matei în râs. Cum ai zis? Se autoidolatrizează? Bravo. Lung cuvânt. Mă bucur că-l poţi folosi. Ceea ce nu pot spune asta despre alţi colegi de-ai tăi.

Ieşi din clasă pe fondul unor hăhăieli totale.

„Zău dacă puştiu’ n-are dreptate”, gândi Matei în timp ce se apropia de cancelarie. „Muzica e în fond marea regină. Armonia ei te face să visezi nu răcnetele însoţite de defazări şi tot soiul de alte greşeli de ritm. Da’ să se ţină de chestia asta măcar un deceniu de acum încolo că parcă-l văd peste cinci ani că o arde pe manele şi bancuri porcoase spuse la grătar.”

Simularea (1)

        - Dacă-ţi spun cum a fost ori ai să râzi ori ai să mă compătimeşti. În cazul variantei număru’ doi să ştii că nu o să mă supăr. Pentru că te înţeleg perfect: şi eu, dacă aş fi în locul tău, aş face-o, zise profesorul Matei Bâtcă după câteva secunde de linişte, timp în care persoana de sex feminin de lângă el butonase distrată telecomanda, sărind de la HGTV la nişte telenovele coreene şi apoi la un reality-show unde nişte tineri şi tinere de douăzeci de ani îşi aruncau unii altora ofurile, tolăniţi pe două canapele colorate într-un galben ţipător.

- De abia azi am acceptat că e în regulă dacă mă autocompătimesc sau sunt compătimit, reluă profesorul ca şi când l-ar fi obligat cineva. Vorba aia: mai bine mai târziu decât niciodată.

Persoana de sex feminin de lângă el (ori arăta pur şi simplu bine ori chiar era cu zece ani mai tânără decât el) schimbă telecomanda în mâna cealaltă, cu mâna liberă se jucă stăpânită de curiozitate cu podoabele lui Matei, vorbi în timp ce constata că efectul acţiunii ei era, deocamdată, nul:

- Domnu’ chiar s-a dus la culcare, nu?

Apoi pe un ton situat la polul opus:

- Lasă-mă să ghicesc: iar te-a supărat cine ştie ce analfabet funcţional, pe deasupra şi de clasa a doişpea, care crede că dacă spune două vorbe, trei prostii merită să treacă clasa!

Teveul revenise la HGTV unde o îndesată blondă cu sprâncene negre, nelipsită, ce-i drept de un oarecare sex-appeal de şantier, şi îmbrăcată cu nişte blugi ce-i pocneau pe fese, îi tot trăgea cu cât de „excited” e dânsa în legătură cu acel „proiect” – renovarea din temelii a unei vile cu aspect de crâşmă dărăpănată de la începutul prohibiţiei. Unui ochi sensibil estetic îndesata i-ar fi lăsat impresia unui maistru de-al nostru, un „nea” d-ăsta situat la graniţa dintre meseriaş şi Dorel uitat de Dumnezeu în anatomie feminină.

Nota bene: „excited”-ul blondinei cu sprâncene negre era obsesiv tradus prin „excitată”.

– Eram la „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski, zise profesorul ca urmărit de o idee fixă deşi, cu o parte ascunsă a minţii, urmărea cu încântare explorările partenerei manifestate asupra podoabelor sale. Îţi mai aminteşti textu’, nu? Ăla cu Meka şi emiru’?

Nu primi niciun răspuns.

- Ei bine, n-o să-ţi vină să crezi da’ m-am pomenit explicând textul, cu ghilimelele de rigoare pe „explicând”, exact cum o făcea profa mea de Română din liceu.

- Dictai?

- Asta mi-ar mai fi rămas ca să fie ţigănia totală. Nu. Vorbeam, aşa, de parcă aş fi citit dintr-o carte de bucate. Nimic personal, implicare zero. Ziceai că-s un profesor d-ăla scârbit de sistem şi care mâine şi-ar da demisia dacă ar avea unde să plece şi care, oricum, a devenit cadru didactic întrucât n-a avut de ales la vremea respectivă.

- Şi?, întrebă femeia, constatând retrezirea treptată la viaţă a „domnului”. Numai atât?

Pronunţase „atât” cu o inflexiune obscen de lubrică dar ochii îi erau aţintiţi înspre ecranul televizorului de parcă de acolo i-ar fi venit mântuirea.

- M-a salvat clopoţelul, râse Matei. Ca-n serialul ăla „Salvaţi de clopoţel”.

Tot ca-n filme fu şi a doua oară. După, se trântiră amândoi pe spate transpiraţi şi moţăiră aproape ţinându-se de mână. De fapt, mâna lui era peste a ei dar, observată de la mai distanţă, arăta ca şi cum s-ar fi ţinut de mână.  

Dacă vrei cu adevărat poţi. Merge însă şi cu “u”. (3)

     Exact la două secunde şi un pic distanţă de paharul spart, în uşa capelei se înfiinţă un bărbat scund, lat în umeri şi cu o mustaţă ce părea că aparţinuse iniţial altcuiva şi fusese apoi revendicată pe cale amiabilă. Bărbatul intră în capelă cu paşii cuiva care a ratat autobuzul dar nu vrea s-o arate. Se recomandă fără să-l întrebe nimeni – Ginel Butnărescu – trânti un „Doamne să-l ierte” care semănă imberb de alambicat cu un „Dumnezeu să-l fete” aruncat din goana unui tren de mare viteză, merse lângă sicriul răposatului, se închină şi se reculese aici ca şi când ar fi trebuit să-i spună, la ureche, lui Abraham cancanul ăla pe care i-l promisese de vreo două săptămâmi şi din varii motive uitase iar acum, când, în sfârşit, se ivise ocazia nu ştia cum să înceapă ca să nu se considere celălalt jignit, după care, la final, îi mărturisi văduvei că „el şi Abraham fusese colegi de facultate iar în prezent dumnealui, tânăr pensionar (dintr-o funcţie precizată cu vagă mândrie drept una din „domeniul aprovizionării strategice - un eufemism pentru şofer la minister - a aflat cu stupoare trista veste şi nu-i vine s-o creadă. Încă e şocat.”

     Şi iarăşi acel ambiguu „Dumnezeu să-l ierte” pronunţat într-un diapazon de „Dumnezeu să-l fete” ceva de speriat. 

     Ginel se retrase din capelă afişând o băţoşenie a gesturilor de un mozardianism feroce.

     Afară dădu noroc cu Mioara Clarisa ca şi când o ştia din copilărie deşi atunci o vedea prima dată şi cu Lucian pe care îl ştia prea bine şi de aceea preferase să stea departe de el timp de mai bine de un deceniu. 

     - Eşti acelaşi, îi zise Ginel lui Lucian cu tonul cuiva care constată o defecţiune la instalaţia sanitară. 

     - Şi tu, răspunse Lucian cu ochi afirmând contrariul. Amândoi ştiau că e un compliment, amândoi zâmbiră. 

     Mioara Clarisa interveni cu aplombul femeii care a înţeles că cea mai bună metodă de a intra într-o conversaţie din care eşti exclusă este să te comporţi ca şi cum n-ai fost niciodată exclusă.

      - Vă cunoaşteţi de mult? 

     - Din facultate, zise Ginel, lăsând să se înţeleagă din inflexiunea glasului că „din facultate” făcea trimitere la o perioadă din viaţa lui pe care o cataloga undeva între „experienţă formatoare” şi „greşeală din care am învăţat fără să vreau”. 

     - Stăteam în aceiaşi cameră de cămin în anul al patrulea, preciză Lucian. Abraham reuşise o învârteală şi ne pomeniserăm cu toţii nu în cel mai tare cămin ci în cea mai curată cameră de acolo. 

     Apoi pe ton de Neti Sandu anunţând prezenţa iminentă pe teritoriul ţării a unui ciclon prevăzut de astre: 

     - Trei luni n-am dormit unul din cauza celuilalt.

     - El din cauza mea, rectifică Ginel cu o preciei de om care a aşteptat ani buni să facă această rectificare. Eu unul dormeam excelent.

     - Sforăiai, Ginele.

     - Meditam sonor. 

     Mioara Clarisa pufni. Genul ăla de pufnit pe care-l poţi considera râs, dezaprobare sau ambele. Pe scurt, o armă cu multiple întrebuinţări şi pe care Mioara o perfecţionase, în timp, cu devotament de meşteşugar adevărat. 

     Ginel (cam orb şi surd la astfel de talente) luă loc lângă cei doi, scoase din mica sa borsetă ce-i atârna nonşalantă pe umăr un pet de Cola de 0.5, îi desfăcu meticulos capacul. În aerul tămâiat al împrejurimilor capelei din sticlă emană mirosul atât de caracteristic al faimoasei băuturi amestecat cu unul care nu era deloc de băutură acidulată. 

     - Vrei?, îi oferi el lui Lucian. 

     - Nu. 

     - Tu?, se întoarse spre Mioara. 

     - Depinde ce e. 

     - Cola. 

     - Şi? Sunt cu maşina. 

     - Mda, decât Cola, zise Ginel, senin dar retrăgând oferta din faţa femeii. 

     Ginel arse un gât setos privind în gol după care rămase câteva clipe scufundat în tăcerea aceia specifică celui care vrea să arate că simte mai mult decât poate exprima. Lucian însă îl cunoştea destul de bine ca să ştie că tăcerea numitului nu era neapărat semn de profunzime ci doar unul care însemna că omul uitase ce vroia să spună. 

     - Ştii ce mi-a zis odată Abraham, ’mnezeu să-l fete... 

     - ...să-l ierte, ecoiză Mioara făcându-şi rapid cruce. 

     - Doamne, parac-a fost ieri, continuă Ginel ocupat până peste cap cu el însuşi. Era iarnă, un ger d-ăsta de crăpau pietrele. Mda, d-aia ştiu sigur că era iarnă. Bă, ştii cum? Dur de tot. 

     Sorbi un gât fără să-şi disimuleze plăcerea. 

    - Zice: „Ginele, tu ştii care-i diferenţa dintre un deştept şi un înţelept?”. Zic: „nu da’ dă-mi un indiciu”. Zice: „deşteptu’ găseşte ieşire din orice situaţie în care înţeleptu’ n-ar fi intrat”. 

     - Ăsta a fost indiciu’?, întrebă Mioara, zen. 

     - Nu, asta mi-a zis. 

     Râse pe înfundatelea, ca după rostirea unui banc mustos. 

     În pauza ce urmă Lucian avu încrustată pe chip expresia celui care a mai auzit pe undeva faza cu dihotomia „deştept-inteligent” dar nu e sigur unde iar Mioara Clarisa se gândi, cu onestitate, că dihotomia ascunde în ea un adevăr pe care nu ai de ce să-l eviţi.

     - Şi tu în ce categorie te incluzi?, întrebă ea într-un final. 

     - Eu?, zise Ginel şi, în modul în care o rostise, s-ar fi putut citi o întreagă autobiografie. Eu sunt în a treia categorie: intru în vreo... ăăă... situaţie, nu găsesc nicio ieşire da’ mă simt bine acolo. 

     Lucian îl privi pe Ginel cu atenţia cuiva care descoperă că, pus în lumină potrivită, obiectul ăla banal capătă reflexe spectaculoase.

     - Asta e de-e dreptul înţelepciune, zise el matusalemic de cordial. 

     - Ştiu, răspunse Ginel, liniştit. D-aia nici nu mă grăbesc. 

     - Unde? 

     - Unde... ce? 

     - Unde nu te grăbeşti? 

     - Să ies din... ăăă... situaţie. E chiar cool. 

     - Eşti de mult în situaţia asta?, vru Mioara să ştie. 

     - Sunt în mai multe, raportă Ginel înnăbuşindu-şi un râgâit. Una mai situaţie ca alta. Da’ nu mă grăbesc deloc.

     Ploaia de petale de ulm se oprise. Un porumbel se aşeză pe pervazul ferestrei capelei şi privi cu acea expresie pe care porumbeii o au tot timpul şi care expresie, dacă stai de-o contempli, nu e prostie, e, poate, un soi de model de înţelepciune oferită nouă indirect de către Cineva-Acolo-Sus. Înţelepciune oferită nouă, aceşti bipezi pe care Moartea îi tulbură o vreme. 

      Ştiţi despre ce expresie vorbesc, nu? Aceea care te duce cu gândul la a privi dar fără să vrei ceva în mod special. Lucian se uită la porumbel iar porumbelul la Lucian.

      Niciunul din ei nu puţea. Aroma cu pricina nu izvora (vag) decât din petul de Cola al lui Ginel.

Dacă vrei cu adevărat poţi. Merge însă şi cu “u”. (2)

     Dacă te-ai fi aflat în seara aceea în preajma capelei mortuare de la biserica „Sfântul Pantelimon” şi dacă ai fi avut urechi de auzit nu doar să te conformezi uzanţelor unei astfel de situaţii, ţi-ai fi pus, cât se poate de legitim, această întrebare: ce i-a apucat p-ăştia doi, în loc să-l plângă cuminte pe răposat, să trăncăne despre filosofia vieţii? 

     Răspunsul e simplu şi, în egală măsură, trist: moartea, oricât de democrată în aplicare, îi afectează diferit pe oameni. Pe unii îi face să plângă, pe alţii să tacă iar pe câţiva (aceştia sunt, desigur, cei mai incomozi) să gândească. 

     Lucian Pomboleanu era, din nefericre pentru cei din jur şi din fericire pentru el, din ultima categorie. Că uneori „nefericirea” schimba locul cu „fericirea” e o altă poveste. 

     Mioara Clarisa Copităneanu nu ştia încă în ce categorie s-ar include. Dar dialogul din seara aceea o băgase pe un drum căruia nu-i întrezărea capătul dar i-l simţea. Ceea ce, dacă stai strâmb şi judeci drept, e exact definiţia unui drum ce merită parcurs.

Dacă vrei cu adevărat poţi. Merge însă şi cu “u”. (1)

     - Vezi cum e în viaţă, suspină Lucian Pamboleanu (deşi o ureche atentă doar la zumzetul atât de caracteristic al aspectelor laice ale universului n-ar fi sesizat-o în veci, din contră, ar fi fost de părere că omu’ trăncăne şi el ca să treacă timpu’ că, na, aşa-i la priveghi... ca-n gară când aştepţi sosirea trenului) moartea, mai ales a cuiva drag sau măcar apropiat ne tulbură. O vreme. După aia începem să uităm iar pomana de patruzeci de zile e chiar frumoasă. Îţi dă, cum să zic, un sentiment de... ăăă... invincibilitate: mortu’ e la doi metri sub pământ, tu, încă, supravieţuieşti. 

     Interlocutoarea lui Lucian, o oarecare şi, în acelaşi timp, o anumită Mioara Clarisa Copităneanu rămase mută trei secunde, timp în care un ochi atent s-ar fi amuzat în baza a ceea ce ar fi putut zări fulguind pe chipul ei: un amestec exorbitant de concupiscent de „de unde naiba la scoate, frate!?” şi „poftim, mai zi-i bărbatului ista, dacă poţi, ceva de să-l lase interzis!”.

     După această morbid de protuberantă reacţie, via viaţă interioară, la vorbele lui Lucian, Mioara aruncă în aerul încărcat, printre altele, de tămâie al împrejurimilor capelei următorul conţinut: 

     - Haida-de! Cine-şi doreşte să moară, nu? Pe de altă parte, dacă am fi cu toţii nemuritori ar ieşi un haos total. Nu neapărat că ne-am omorî între noi da’ cu siguranţă am omorî planeta. Deci despre ce vorbim? 

     Conţinutul verbal al Mioarei Clarisa fu însoţit de o ploaie bruscă de petale de ulm care, ca-n „Amarcordul” lui Fellini, căzu nespus de graţios peste Lume. Cei doi băgară în seama ploaia de petale cu fix coada ochiului.

     - N-am vrut să spun asta, preciză Lucian. P-asta ai dedus-o tu, în bunul tău stil interpretativ. 

     - Păi şi nu-i aşa?, întrebă Mioara, vetust de neliniştită. 

     - Ce să fie aşa?, păru Lucian să nu priceapă. Nu, nu-i aşa. La ce te referi?, comentă el câteva clipe mai târziu ca revenit subit dintr-o comă profundă ce durase doi ani şi o lună. 

     - Totul e interpretare.

     - Aha, la asta te-ai referit! 

     - Da. Ori tu la ce credeai că m-am referit?

     - Vezi să n-o dai în răstălmăcire. Nu, repet, nu-i totul interpretare. Ăsta e doar unghi politic de a vedea Lumea. Unghi, de altfel, limitat. Stai scufundat în bula aia a ta, a sensurilor laice ascunse în alte sensuri laice şi care la rândul lor vin din sau propun alte sensuri laice şi eşti, în ultimă instanţă, mai sărac cu duhul chiar şi decât cei săraci cu duhul.

     Priveghiul fu animat de prezenţa unor colegi de serviciu ai defunctului unde, după cum se întâmplă în astfel de situaţii, femeile stoarseră o lacrimă iar bărbaţii (împreună sau nu cu aceleaşi femei) ascultară fascinaţi relatări despre ultimele clipe ale răposatului. 

     - Bine măcar că nu s-a chinuit, emise careva de parcă o dronă ucraineană şi-ar fi lansat încărcătura explozivă la parada militară sovietică de 9 Mai. 

     - Tu n-auzi că a murit după trei luni de chinuri acerbe?, întrebase retoric altcineva. Unde dracu’ îţi fu mintea când se vorbea despre asta? 

     - Trei luni?, revenise acel cineva de parcă ar fi ieşit din toaleta unui avion lăsând acolo o intoxicaţie a aerului ce-ar fi blocat instalaţia de aerisire. Mămica s-a chinuit aproape nouă luni, la pat, iar bunicu’ un an. Nu doresc aşa ceva nici celui mai mare dujman. Alea chinuri, donle, nu trei luni de agonie indusă de aparate.

     După colegii de serviciu sosiră şi câteva figuri (’ceai că-s desenate cu toporu’) care se raportaseră în trecut la nivel personal cu defunctul. Durerea de pe mutra lor scluptată adenoidal cu toporul fu atât de sinceră încât de piatră să fi fost şi tot ai fi plâns şi tu împreună cu ei. Exact pe coama de val plin de spumă sidefie a acestor evenimente, Lucian Pamboleanu violentă aerul împrejurimilor capelei unde se ţinea priveghiul defunctului Adamovici Abraham după cum urmează:

     - Moartea ne e dată ca să înţelegem... 

     -...frumuseţea vieţii?, crezu Mioara Clarisa că-i ia vorba din gură. 

     - Nu, nici vorbă. 

     - Nu-i viaţa frumoasă?, se interesă serafic de confuză Mioara.

     - Moartea e făcută să băgăm la cap cum să trăim. Pentru că ar trebui să trăim într-un anume fel dar n-o facem neam. 

     Mioara tăcu din nou preţ de câteva secunde, timp în care gânduritul unor porumbei se armoniză balcanic cu emisiile manelistice ale unor boxe aflate în casa de peste drum de biserică.

     - Deci, zici tu, afirmă heruvimic Mioara, viaţa nu-i frumoasă. Dacă nu-i frumoasă atunci cum e? Urâtă? 

     - Ar trebui să ajungem să trăim împăcaţi cu sine, îşi emană Lucian opinia de parcă n-ar fi auzit ultima intervenţie a interlocutoarei sale. Doar aşa Moartea nu ne va mai tulbura ci o vom percepe ca pe un firesc al acestei lumi. Ca pe un simplu prag de trecere spre adevărata viaţă. Dar în loc să ne intereseze asta ne preocupă să vrem. Tot timpul. E de altfel mult mai comod aşa, spiritual vorbind... dacă, hm, poţi numi spiritualitate una ca asta... aşaaa... e mult mai comod să vrei, să-ţi exprimi voinţa, decât să îmbunătăţeşti permanent ceea ce ai: propriul tău suflet. Voinţa, după cum ne-o spune şi filosoful, e o capcană. Odată satisfăcută te împinge să vrei mai mult. Şi cu cât vrei mai mult cu atât eşuarea creează frustrări mai mari. 

     Trecu, pentru aducerea ultimului omagiu, şi un ciolănos cu barbă atent luată din foarfec. Nimeni altul decât părintele Radolescu Vladimir, de la biserica aflată trei cartiere mai încolo, de altfel bun prieten cu defunctul. La seminar căpătase, din partea fratelui lui Abraham, porecla „adidas” pentru diversele sale escapade neavizate dincolo de gardul venerabilei instituţii înspre căminele fetelor de la Litere. Ulterior, Vladimir pusese mâna în viaţă pe o parohie direct în oraş (sărind aşadar peste „stagiul” rural) întrucât se căsătorise cu nepoata mitropolitului şi la care nevestică ţinea, parafrazându-l pe marele nostru dramaturg, precum ţine orbul la libertate şi sclavul la lumină. 

     - Ce vrei să spui cu asta? Că nu trebuie să ne dorim nimic?, făcu Mioara căscând, pentru o secundă, ochii cât cepele.

     După care tot ea, nu fără o melancolie în glas: 

     - Parcă ai fi profu meu de Română din liceu. Tipu era înnebunit după Glossa eminesciană pe care ne-o recomanda ori de câte ori putea ca mod de viaţă prin care să ne găsim fericirea. 

     - Exact. 

     - Ce... exact? L-ai cunoscut pe prof?

     - Nu, tu. Exact la ce-am zis ceva mai devreme.

     - Aaa. Păi nu se poate. E imposibil. Cred că nici călugăr de-ai fi n-ai face-o. 

     - Ba e foarte posibil. Doar că pentru a reuşi tre’ să mori mai întâi.

     - Haida-de, tu. Nu ţi se pare că te cam contrazici?

     - Nu să nu mori fizic, zăpăcito, să mori spiritual. Adică să ucizi în tine voinţa asta de a-ţi dori mereu lucruri. Să mori în calitate de egoist pentru a renaşte.. ăăă... sub o altă formă. Ca de exemplu, cu nedorinţa pe dorinţă călcând, ca să zic aşa. Simplu, nu? 

     Mioara Clarisa rămase pe gînduri exact atât cât îi e necesar cuiva să simuleze convingător că a rămas pe gânduri. 

     - Bun, şi dacă mor spiritual, cum zici tu, ce câştig? Concret vorbind? Că, vorba aia, omu’ şi cu burta goală îs ca baba şi mitraliera.

     - Ce fel de „vorbă” mai e şi asta?

     - O improvizaţie de-a mea. Da’ nu schimba subiectu’ că ne supărăm, ok? Deci... ce câştigi?

     - Câştigi, îi reiteră Lucian cu răbdarea unui profesor cu gradul didactic unu recent luat şi care a devenit imun la mostrele de perlă spontană ale elevilor ingnoranţi şi automat inculţi, liniştea aia pe care nu ţi-o oferă niciun concediu în Antalya şi nicio vacanţă în Bucovina. Pentru că, dacă încă n-ai aflat-o, Fericirea nu-i un loc unde ajungi, e un mod de a fi. 

     - Sună frumos, recunoscu automat Mioara, dar şi magneţii de frigider sunt frumoşi. 

     Lucian o privi doar cu acea expresie a cuiva care tocmai a realizat că adevărurile mari au neşansa de a semăna îngrijorător de mult cu vorbele banale.

     - Poate că magneţii de frigider au şi ei farmecul lor. Câteodată, zise el într-un final. 

     Undeva în măruntaiele încăperii unde era depus răposatul cineva sparse un pahar. Nu mai comentă nimeni.

Varianta

     - Io te invit, i-aş fi zis, să nu faci greşeala de a mă considera o cârpă de şters pe jos, zise Mădălin Borşan urmând o vorbă începută, probabil, cu puţin timp în urmă. O cârpă, un preş, ceva de genu’. Şi apoi...

     - Deci nu i-ai zis?, întrebă Ianula Turbatu, fostă Barză. 

     - Nu. Dar da, ştiu, se disculpă Mădălin, e o mică slăbiciune de-a mea. Nu-mi vine replica imediat. Uneori îmi vine şi la câteva zile distanţă. Mi-ar fi plăcut să-mi vină imediat, frate-miu e aşa, hop-poc, ţi-o trânteşte de-ţi vine să-ţi muşti limba, mai ales că ţi-o zice cu zâmbetul pe buze. În fine, ce să-i faci? Nu le poţi avea pe toate în viaţa asta rozaliu-cafenie. 

     - Sunt mulţi d-ăştia care te-au văzut, cum spui tu, ca pe un obiect casnic necesar dar banal?, zise Ianula interesată doar pe jumătate întrucât începuse deja să-şi construiască propria imagine despre Borşan. 

     - Să mă fi considerat preş şi apoi să se fi comportat aşa cu mine au fost mai puţini decât aceia care doar m-au considerat preş, preciză Mădălin pedagogic. Invit, de altfel, pe oricine s-o facă. Cum ar veni: să mă doar considere preş. Vorba aia: dintre toate fiinţele acestei planete omu’ e singura care învaţă cel mai bine doar când s-a izbit personal cu capul de pragul de sus al uşii. Doar atunci îşi dă seama cel mai bine de conceptul de „uşă”. Cei care m-au considerat aşa şi apoi s-au comportat ca atare şi-au... ăăă... luat-o. Adică le-am trântit nişte muci în fasole de-au rămas interzişi.

     Pe trotuarul de pe partea cealaltă Mădălin zări un cuplu care-i căuta rău de tot în coarne ăluia micu’ şi îi trecu prin minte că dacă şi pe el l-ar fi răsfăţat părinţii cine ştie ce râzgâiat ar fi devenit azi. 

     - Să ne înţelegem, îi comunică el Ianulei de parcă între ei avuseseră loc negocieri dure, timp de luni bune. Nu sunt un rău, nu-mi place să jignesc, las multe de la mine dar şi când nu mai permit... jale. Pricepi?

     - Interesant, concluzionă Turbatu, fostă Barză doar pentru un an şi cinci luni. Sesizez un sens ascuns în vorbele tale dar, hm, scuză-mi sinceritatea, nu vreau să ţi-l spun că, poate, încă, mă înşel. 

     La care Mădălin îşi aminti, după cum citise dumnealui mai demult într-o carte şmecheroasă legată de limbajul vorbirii, că lexemul „interesant”, postat ca un feed-back la finalul spuselor interlocutorului, nu înseamnă altceva decât „urât”. 

     - În altă ordine de idei, zise Borşan cu glas tare după ce decise, în mintea sa, să dea cu ignore opiniei citită în cartea cea şmecheroasă, n-ai cum să nu te întrebi de ce avem tendinţa să ne comportăm greşit cu alţii când, nu-i aşa?, doar suntem înzestraţi cu raţiune. Paradoxal, nu? 

     Ianula catadicsi a-i întoarce râsul de parcă se cunoşteau de ani buni iar nu de doar două săptămâni. Mădălin chiar nu-i percepu catadicsirea întrucât ceva nu-i da pace şi simţi nevoia să-l elibereze, în ciuda faptului că într-un trecut nu tocmai atât de îndepărtat avusese nişte meciuri teribile pe tema asta: 

     - E ca în cazul „liberului arbitru”, zise el de parcă ar fi propovăduit-o dintr-un amvon. Avem impresia că-l deţinem da’ nu-i aşa. Nu-i deloc aşa, mama lui de arbitru. Când alegi culoarea hainelor sau tipul de mâncare la restaurant nu înseamnă că-ţi exerciţi liberul arbitru. E o iluzie. Aş merge până-ntr-acolo încât să afirm că a-ţi da seama de propriul liber arbitru, başca să ţi-l exerciţi e o treabă ce ţine de războiul nostru spiritual. Singurul pe care de altfel îl avem de purtat în viaţa asta rozaliu-cafenie. Pricepi, nu? 

     Ianula pricepea ea mai multe. Drept pentru care cei doi nu rămaseră împreună. Găsi ea un motiv şi se despărţi elegant de acest Mădălin care, după cum îi declară unei prietene, prea despica firul în patru. 

     I-o declară într-o frumoasă seară de început de mai, într-un balcon de apartament de bloc cu zece etaje, la o ţigară şi o bârfă. 

     Blocul avea un lift în care duhnea mai mereu a varză şi ciorapi proaspăt scoşi din adidaşi după opt-nouă ore de muncă asiduă pe timp de vară, a canal şi a blană umedă de câine. Dacă mai mergeai şi la ultimul etaj, unde de altfel locuia prietena asta a ei, ieşeai în casa scărilor, din lift, cu mintea ţăndări din cauza mirosului. 

     - Prea era nu ştiu cum, draga mea, zisese Ianula, fumând graţios ca o contesă ce stătea cam prost, în ultima vreme, cu amorul. Prea aşaaa... cam despica firu-n patru. Da, exact aşa. Îmi ajunsese. Nu-l mai suportam. Cealaltă o privise cu compătimire preţ de câteva bătăi de inimă după care vorbise:

     - Ştii, nu?, că există bărbaţii care despică firul în patru pentru că dau importanţă exagerată detaliilor şi ăia care le despică adică le analizează? Ştii nu? Adică ăştia din urmă sunt firi raţionale. Şi curioase cu privire la mersul lucrurilor. 

     - Da, ştiu, afirmă Ianula îngălbenindu-se. 

     - Iubi ăsta al tău se încadra în prima categorie, corect?, făcu amica strivind ţigara în scrumieră. 

     Amica îi explicase în câteva rânduri Ianulei, ba chiar i-o şi demonstrase, că un bărbat raţional este o adevărată binecuvântare pentru o femeie. Din simplul motiv că datorită minţii sale raţionale nu-i dintr-ăla căruia-i curg balele după orice purtătoare de sâni şi calcă în străchini văzând în asta doar o distracţie. 

     La orizont, prin geamul balconului se scurgea în apartament o nuanţă sepulcrală portocalie splendidă.

Dorinţa (7)

     The end? Aş fi vrut eu. Ar fi fost cool. Uite că mai continuă. După sistemul „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”.

  Anemon se îndrepta spre cetatea Bu’Lyonei. Se întremase într-un ritm surprinzător de rapid iar acum avea chef de răzmeriţă ca un apucat. Un frustrat, dacă e să mă întrebaţi pe mine, dar, după cum se ştie, unora ca ăştia aparţine Lumea nu celor împăcaţi cu sine.

     Când armatele lui Anemon A’Jhun ajunseră în faţa Ckelyiei iată-l pe nepotul lui Jăbălăure pornind a urla numele iubitului reginei. Urlă regulat, la fiecare douzeci de secunde, timp de aproape patru minute. 

   În tot axcest timp pe cerul de un albastru muced îşi tot mută hoitul tăind diametral eterul un corb. Cu privire aproape umană. La finalul acţiunii sale se găinăţă deasupra oastei bipezilor ălora, unul din rahaţii săi mânjind coama calului lui Anemon. Când vru să plece, mai mult ca sigur spre o direcţie necunoscută, o săgeată i se înfipse în gât, doborându-l din cer grămadă ca pe un pui de bodaproste. 

     Zymir Ma’Giuhn ieşi într-un scăpătat în faţa porţilor Ckelyiei. Purta un scut, un ciocan de război de toată frumuseţea şi, deasupra tuturor, un aer zen de o ortodoxie exemplară. Doar privindu-l (de la distanţă) şi simţeai straniul imbold spiritual de a te ruga fierbinte Celui-de-Sus.

    Cei doi, pentru a omite vărsări suplimentare de sânge, se aruncară în luptă, unul împotriva celuilalt fără niciun fel de comentariu în plus. Fu de la sine înţeles că miza era Bu'Lyona. 

   Anemon se pomeni parând loviturile lui M’Giuhn cu gestica panicardoidă a aceluia care îşi dă seama că a făcut o greşeală, subestimându-şi adversarul. După care găsi în el suficientă tărie morală pentru a se replia. Atacă furibund. 

    Nici Ma’Giuhn nu se lăsă pe tânjală şi întreprinse acelaşi lucru: mai întâi cedarea apoi revenirea. Şi apoi atacul. Năprasnic. 

     Anemon reiteră. 

     Ma’Giuhn reiteră şi el, asemeni unei catedrale a mânturii neamului reconstruită din temelii şi de două ori mai frumoasă.

     Din nou. Şi apoi din nou. 

     Iată-l pe Zymir aruncându-se în atac deşi ar fi trebuit să fie mai prudent. Acceptă tăietura urâtă de pe antebraţ în schimbul unui unghi care altfel nu i-ar fi permis să-şi împlânte pumnalul în carnea lui Anemon. 

     Regele care nu se lăsa până nu obţinea ce-şi dorea se clătină. Pumnalul lui Zymir îi stagna acum la doar doi centimetri de jugulară.

     Cei doi respirau greu, privindu-se în ochi.

     - Ai câştigat, spuse Anemon cu o voce ce nu trăda nimic – nu tu frică, nu tu furie, nu tu admiraţie. O voce ce pur şi simplu constata. 

     - Ştiu, declară Zymir. Acum ridică-te şi... 

     Lumea începu, brusc, să se termine. Asemeni unei corăbii răsturnată de un val gigantic. Zymir simţi mai întâi frigul morţii în spate, între coaste, lângă coloană. Un frig ascuţit, neliniştitor, zăbăuc de zdruncinător. Apoi îşi simţi greutatea propriilor genunchi colapsând. 

     - Nu-i corect, zise el cu ultimele forţe. Era o luptă dreaptă. Doar noi doi. Nu şi magia neagră a săgeţii trasă mişeleşte pe la spate de oamenii tăi. Laşule! Eşti un laş nenorocit. 

     Se prăbuşi încercând să-şi smulgă săgeata de parcă s-ar fi străduit să alunge un blestem prin puterea degetelor. Eşuă.

     Anemon privi cadavrul răsturnat la picioarele-i înconjurat de o tăcere de moarte. 

     Undeva în adâncurile Ckelyiei se auzi un ţipăt sfâşietor. 

     „Zymir ăsta a vrut ceva, se pomeni Anemon gândind în timp ce-şi ştergea sabia de sânge pe hainele celui căzut la picioarele sale. A dorit-o pur şi simplu. Ce anume? Puterea, ca mine? Nu. A dorit să ajungă acasă, să-şi îmbrăţişeze iubita şi apoi să lupte pentru ea. A reuşit? Mda. Cu preţul propriei vieţi. Ori io ce naiba am reuşit?” 

     Anemon privi crenelurile Ckelyiei ca şi când ar fi perceput fără drept de apel de unde i-ar fi venit sfârşitul.

     - Să-ţi doreşti lucruri, spuse el cu glas tare, este cea mai curată formă de prostie. E ca şi când te-ai îndrepta spre un zid convins că zidul se va da la o parte. E de parcă te-ai lupta cu Moartea convins că Moartea va ceda.

     Undeva în interiorul Ckelyiei un arc se încordă. La ordinele reginei. 

                                                               ***

     Azi, la mai bine de trei secole de la evenimentele anterior prezentate, încă mai există poezii, legende, basme despre traiectoria deloc ezitantă a săgeţii ce s-a oprit fix în mărul lui Adam al lui Anemon iar alte câteva cronici (apocrife) descriu în amănunt cum regina Bu’Lyona, pentru a nu cădea pradă avidului de putere Anemon A’Jhun, s-a autoincendiat împreună cu toată cohorta de asistente personale. Cică în camera în care au ars ca nişte torţe dar fără să scoată un ţipăt de durere s-a găsit pe perete, mânjit cu cărbune şi sânge, desenul unui organ masculin îndreptat spre figura extrem de bine realizată a unui Anemon rânjind. Dedesubt sta scrisă o „invitaţie sexuală orală” către toţi bărbaţii care fac chestii doar pencă pot. Despre Anemon apocrifele nu mai zic nimic. 

     Atât.

Dorinţa (6)

     „Da, ştiu, socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea din târg, o vorbă a naibii de înţeleaptă, medită regina, aproape absentă din lumea reală. De ce a trebuit însă să mi se întâmple tocmai mie una ca asta? Cu ce am greşit?... !?+-% ... Hmmm, aud? Cu ceee?”

     - Vă rog, doamnă! Vă implor! 

     - Mda... 

     - Pardon!? 

     - Mda. Am zis mda. În principiu cam aş fi de acord. Mda, cam aşa. Dar, hmmm, de ce a trebuit să mi se întâmple mie? Nu înţeleg. Zău dacă da! 

     - Doamnă, sunteţi palidă. Vă simţiţi bine? 

     - Poftim? Bu’Lyona îşi reveni ca dintr-un vis. 

     Era în Sala Tronului iar în faţa ei stătea una cu o figură cam ştearsă dar ai cărei ochi spuneau opusul ştersului. 

     - Nu mi-o luaţi în nume în rău, doamnă, dar pentru câteva clipe am avut impresia că v-aţi pierdut minţile, spuse ştearsa. 

     "Cine mai e şi asta?”, se întrebă Bu’Lyona încă uşor confuză. 

     Apoi, când necunoscuta îi zâmbi, palid, îşi aminti pe deplin totul. 

     O avea în faţa ochilor pe Numy’Smatha, soţia de drept a lui Ma’Giuhn. Care fusese răpit. Din propriul palat al Bu’Lyonei şi de sub ochii ei. În loc ca ea să-i râdă în nas lui Anemon (îşi pregătise pentru întâlnirea de la orele nouă dimineaţa un frumos voal verde trântit peste figură, nu i se zăreau decât ochii!) iat-o acum privind-o pe Numy’Smatha în timp ce Anemon nu doar că asistase la spectacolul răpirii lui Ma’Giuhn dar mai şi plecase din Ckelyie viu şi nevătămat şi aruncând un ultimatum cum că regina avea la dispoziţie fix cincizeci de ore pentru a apărea în sala tronului din Phara’Nghelia „nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos” altfel regele Ma’Giuhn avea să îi fie returnat în bucăţi. Iar prima bucată returnată ghici care urma să fie? 

     - Da, sunt în toate minţile, spuse Bu’Lyona simţindu-se tot mai stăpână pe propriul univers. Ascultă, Numy dragă, tu ce interes ai în toată povestea asta? Eşti de partea lui Anemon?, o luă ea tare pe nevastă.

     Numita rămase câteva secunde cu gura căscată. De uluire. Nu putu, apoi, să îngâne decât un mărunt „suntem aliate”. 

     Apoi îşi şterse o lacrimă. 

     Şi încă una. 

     Şi încă una.

     - Te întreb pentru că e evident că nu-l iubeşti, turnă Bu’Lyona gaz peste foc. Crezi că îl iubeşti sau, în fine, îi poţi păcăli pe alţii sau pe altele cu referire la treaba asta dar... ăăă... nu. Nu-l iubeşti. Adică nu dai doi bani pe eul lui autentic. Gâtul mi-l pun. Cu alte cuvinte: te prefaci. 

     Soţia lui Ma’Giuhn avea impresia că o paşte ditamai infarctul. 

     - Deci, Numy dragă, te mai întreb odată: ce interes ai în a mă determina să-i fac pe plac misoginului de Anemon? Tu, dacă ai fi în locul meu, te-ai oferi lui „îmbrăcată” într-un năvod pescăresc şi trasă de un măgar? Să-ţi vadă o Curte întreagă podoabele? Iar Anemon însuşi să te posede doar, aşa, pentru a-ţi demonstra că poate? Ţi-ar conveni?

     Numy’Smatha căzu în genunchi, plânse de sări cămaşa de pe ea. 

     Din bolboroselile ei Bu’Lyona pricepu că femeia nu putea trăi fără ’mnealui şi de aceea îi acceptase toate călcările în străchini întrucât când Ma’Giuhn revenea la ea era cel mai frumos lucru care i se putea întâmpla. 

     - Zău?, aruncă Bu’Lyona potrivindu-şi ceva sub sânul stâng. „Cel mai frumos”? De ce n-ai spus aşa, Numy dragă? Am o listă întreagă de gospodari d-ăştia care de abia aşteptă să-ţi demonstreze cât de "cel mai frumos" poate fi viaţa cu ei. Dintr-ăştia care fac treabă cu mâinile, sforăie, se beşesc la masă, râgâie seara înainte de culcare iar dacă le vorbeşti de artă au impresia că-i înjuri de mamă. Ştii ce frumoasă poate fi viaţa cu ei? O minune. Uite acu’ mă duc să aduc lista. Şi am să te las să-ţi alegi personal ursitul. 

     Numy’Smatha fu scoasă din sala tronului cuprinsă de un leşin ca de poveste. 

     În urma ei, Bu’Lyona o chemă pe Tasta’Thura, acolita ei cea mai personală, ca să pună la cale planul de bătaie împotriva lui Anemon. 

                                                              ***

     Trupul îi mirosea a parfum dulceag iar obrajii, ascunşi sub un strat gros de pudră, şi-i simţea încremeniţi. Dacă ar fi zâmbit avea impresia că pielea i-ar fi crăpat instantaneu. Zymir strânse din dinţi şi trase mai sus vălul de mătase ce-i alunecase de pe umăr expunându-i pentru câteva clipe cicatricea de pe claviculă, amintire dintr-o luptă fabuloasă, dată parcă într-o altă viaţă, acolo unde fusese înconjurat de sudoare bărbătească, mirosuri bărbăteşti, glasuri şi atitudine bărbătească iar nu ca acum pretutindeni muieri. 

     Se văzu nevoit să adauge mersului său o anumită unduire (tipic feminină) şi atunci îl păli: fusese smuls din cetatea Bu’Lyonei (ca un dinte stricat, prin fumuri, ceţuri şi şoapte ce-l aruncaseră pentru o bună bucată de vreme într-un întuneric ce nu semăna cu niciunul pe care să-l mai fi văzut vreodată până acum) cum altfel decât prin magie neagră. 

     - Da, îşi şopti convins. Magie neagră. Ce dracu’ altceva? Magie neagră, da, da, deci nimic altceva. Sigur? Da’ cum nu. 

     Coridoarele palatului erau lungi şi reci. Unele stăteau îmbrăcate în marmură de culoarea osului, altele erau cotropite de nuanţe de albastru în care litere intarsiate cu aur reluau citate din înţelepţii de altădată ai Phara’Ngheliei. Torţe ardeau în suporturi de forma unor mâini deschise iar lumina lor desena umbre stranii încoace şi-ncolo. 

     Rochia, cu poalele alea ale ei foşnind la fiecare pas, continua să-l stânjenească. Îşi prinsese pletele sub un acoperământ brodat cu fir argintiu. Mergea cu capul uşor plecat ca şi când îndrăzneala de a privi înainte l-ar fi costat viaţa. Un ochi neatent, aşadar, nu ar fi remacat că în grupul de codane îndreptându-se spre o locaţie anume din palat cineva nu era ceea ce părea a fi. 

      Scara pe care trebuia s-o apuce era la trei coridoare distanţă. Poarta cea mică ducând spre grădinile de est se găsea peste alte două coridoare. Dincolo de grădini se găsea zidul palatului. Dincolo de zid care într-un anumit loc putea fi escaladat căţărându-te în prealabil într-un castan bătrân – libertatea. 

     În timp ce grupul fetelor se apropia de scară chicotind şi şuşotind Zymir ezită. O clipă nu mai mult. Cât p-aci să se împiedice din pricina ezitării.

     Zdrahonul care păzea scara nu arăta ca unul care ar fi permis oricui acesul pe coridor, cu atât mai puţin unei femei, fie ea şi codană. Zymir se apropie, desprinzându-se ca o gazelă de restul grupului. Zdrahonul nu schiţă decât gestul apucării mânerului spadei. Zymir se opri la mai puţin de jumătate de metru de el, cu ochii în pământ. 

     - Rochia nu ţi se potriveşte, dădu zdrahonul verdictul cu voce imperturbabilă. Întoarce-te dacă nu vrei să... 

     Zymir îşi ridică privirea, lăsând voalul ce-i acoperea faţa să-i cadă. Privirea era cea a unuia care verifică dacă s-a stins sau nu focul în şemineu. Celălalt gest, al evidenţierii de sub rochie a unei lame sticloase, se desfăşură cu o rapiditate suficient de surprinzătoare încât timpul de reacţie al zdrahonului să fie mult încetinit. 

     - Nici palatul ăsta nu mi se potriveşte, spuse Zymir în timp ce paznicul se prăbuşea cu jugulara sfârtecată. 

     În tot acest timp Bu’Lyona împreună cu doi dintre generalii ei cei mai fideli sosise incognito în Phara’Nghelia pentru a-l extrage de aici pe iubitul ei Zymir. Ajutorul din interiorul cetăţii lui Anemon era Mens’Thraa. Bucătăreasa-şefă, cea care se ocupa personal de dieta regelui. Nimeni din cetate nu cunoştea mai bine ca ea cotloanele şi pasajele secrete, toate intrândurile şi căile de evadare oculte din Phara’Nghelia. Ce interes avea Mens’Thraa să-l trădeze pe Anemon? Habar nu am. Am lipsit de la fază. M-am pus de ascultat Simfonia a Cincea a lui Beethoven pe youtube (trei versiuni ale unor dirijori cu faimă internaţională, am rămas mut de admiraţie) iar când am revenit în lumea mea m-am pomenit cu Mens’Thraa colaborând cu Bu’Lyona. „O colaborare logică şi de bun simţ,”, mi-am zis. În fond, cum nimeni nu e veşnic pe funcţie e clar că de undeva trebuia să i se tragă declinul acestui Anemon. 

     Fără ca ambii s-o ştie (nici Bu’Lyona şi nici Zymir) un complot fusese pus la cale, anterior, pentru uciderea regelui. Cine ar fi urmat să-i ia locul fuo mare dilemă între doi boieri care se considerau egal îndreptăţiţi, dorind fiecare ceea ce i se cuvenea prin Legea Străbună în cetatea asta de gogomani unde ei erau primii. Drept pentru care complotul eşuase (fusese ales un asasin care se încadra mai degrabă în categoria „asin” decât în cea a asasinului profesionist) dar şi Anemon fusese rănit. Nu grav, avea să supravieţuiască dar deocamdată avea nevoie de odihnă.

     Ma’Giuhn intră în cameră deschizând uşa cu mii de precauţiuni. Spaţiul sta scufundat într-un portocaliu plăpând. Mirosea a buruieni vindecătoare, a sânge închegat şi a ceva exotic, tare. Undeva în colţ pâlpâia o candelă.

     Anemon era întins în pat, cu pătura sub bărbie şi mâinile peste pătură, încrucişate pe piept. Avea ochii închişi şi respira uşor, aproape invizibil. 

     Ma’Giuhn mai făcu doi paşi, se opri. Reintroduse cuţitul în teacă. „Nu merge aşa, gândi, parţial melancolic, parţial scârbit. E sub demnitatea mea să omor un rege rănit. Ce ce aş fi mai presus decât el dacă aş face-o?” 

     Anemon vorbi (mai mult şuierat decât cu glas tare) şi cu ochii închişi: 

     - Staaai ca prostuuu’.... şi mă priveeeeşti.... Loveşteeee.... fiii bărbaaat nu muiereee...

     Zymir făcu un pas în spate: 

     - Ăstaaa-i momentuuu’ tău, prostaneee... Loveşteee, îl somă Anemon, în continuare cu ochii închişi. Cine te-a trimisss? Boier A’Sush sau... îhîîî... boieeer Mau’Zs? Hmmm? Auuud? 

     Zymir dădu să plece dar se pomeni vorbind:

     - Chiar aşa: ce-ai fi câştigat dacă o vedeai pe regină? O cereai în căsătorie? Că aveai de gând să o transformi în trofeu pentru că oricum asta a fost intenţia iniţială încă de când ai auzit de frumuseţea ei, da, o înţeleg. Da’ crezi că asta e calea? Ochii văd, inima cere şi gata? Apuci? Crezi că dacă posezi Lumea vei atinge nemurirea? Înţelepciunea? Sau ce? 

     Anemon nu deschise ochii dar într-un final zâmbi ezoteric: 

     - Bu’Lyonaaa... da... asta da bunăciuneee... 

     După care căzu în ceea ce Zymir consideră a fi nimic altceva decât un mare leşin. 

     Părăsi iatacul şi apoi însăşi Phara’Nghelia. De mână cu Bu’Lyona cu care se întâlni undeva printr-o curte interioară unde mirosea de te trăsnea a găinaţ şi a transpiraţie. Generalii cei credincioşi nu au supravieţuit. Din contră, s-au sacrificat pentru ca cei doi îndrăgostiţi să poată evada din cetate. Şi, cum spuneam, ţinându-se de mână.

Dorinţa (5)

     Îl întâlnise accidental la o vânătoare. A ei. Îi picase cu tronc de cum îl văzuse. Trăsese cu arcul după o căprioară, n-o nimerise din prima, nici din a doua dar când a doua săgeată se pierduse în boscheţi de acolo reveni ca feedback un răcnet.

     - Ce cauţi aici?, l-a întrebat Bu’Lyona Kadelnitza, regina Ckelyiei, cetatea de la poalele Muntelui Străvechi, străjuit de legendarii Codrii de Harginture. Nu ştii ce periculoase sunt pădurile astea? Aici şi un iepure te poate lua prin surprindere. 

     - Eram... ăăă... pân zonă, bolborosi Zymir Ma’Giuhn, regele Kari’Okăi, cetatea situată prin preajma Ckelyiei dar care îşi menţinea neutralitatea şi deci anonimatul de câteva secole. Meditam, mai adăugă el, vrăjit de frumuseţea femeii. Îmi cer scuze pentru... 

     - Eşti un drăguţ, răspunse Bu’Lyona nelăsându-l să-şi ducă ideea până la capăt. Acum mă văd nevoită să-ţi acord îngrijirile medicale necesare. 

     Făcu un semn discret şi, câteva secunde mai târziu, Zymir se pomeni luat pe sus de oamenii reginei. 

     În spaţiul protejat de o securitate draconică al palatului regal din Ckelyia se încinse între cei doi o dragoste teribilă care mai dura şi acum, la câteva luni de la faza cu săgeata buclucaşă.

     În timp ce, aşadar, se sorbeau din ochi, cei doi fură deranjaţi de Tasta’Thura, asistenta cea mai personală a Bu’Lyonei, o fâşneaţă brunetă cu faţă de şoricel pus pe şotii dar cu o privire care pentru uun ochi atent spunea mai multe decât lăsa să se vadă. Tasta’Thura îi prezentă Bu’Lyonei un document sigilat cu ceară neagră. 

     - Solicită răspuns imediat?, întrebă regina desigilând documentul. 

     - Da, doamnă, spuse Tasta’Thura privind podeaua.

     Bu’Lyona citi cu atenţie, citi încă odată (cu toată seriozitatea), îi transimse printr-un gest al capului asistentei că răspunsul era negativ.Tasta’Thura se retrase continuând să privească podeaua. De abia acum Zymir îşi acoperi goliciunea cu o bucată de cearceaf. 

     - Nu crezi că gestul e tardiv?, făcu Bu’Lyona înmânându-i documentul. 

     - Nu mi-am dat seama, recunoscu Zymir parcurgând documentul. Cine naiba e Anemon ăsta? 

     - N-ai auzit nimic despre el?, întrebă regina dând la o parte bucata de cearceaf cu care Zymir îşi acoperise goliciunea ca şi când ar fi incomodat-o fizic. 

     - Nu, zise Zymir răspunzând pozitiv anumitor mângâieri ale reginei exercitate de aceasta asupra recent acoperit-dezvelitei sale goliciuni. 

     - Şi-a făcut nu de mult de cap cu Femen’Ystha. Aşa, doar pentru că a putut, îl informă Bu’Lyona continuându-şi mângâierile.De faimoasa cetate construită nu pentru asediu ci pentru intimidare estetică Zymir cam auzise. 

     - Şi regele cetăţii ce-a păţit?, întrebă el, în continuare răspunzând cât se poate de entuziast atacurilor Bu’Lyonei. 

     - Nu era rege, era regină, preciză Bu’Lyona oferindu-se lui Zymir în poziţia animalică a caprei. Şi a păţit ce-o să păţesc şi eu acum de la tine. Atacă-mă. 

     Zymir porni metodic la atac. 

     - Până la urmă de ce l-ai refuzat pe Anemon?, o întrebă el în timp ce zăceau amândoi întinşi goi pe spate, transpiraţi şi fericiţi. Puteai, în fond, să-ţi acoperi faţa. Să-ţi vadă numai ochii, cum ar veni. Te vedea, se minuna de frumuseţea-ţi de care oricum au auzit şapte regate şi nouă cetăţi, şi apoi pleca într-ale lui, probabil mulţumit. 

     - E un nemernic, zise Bu’Lyona cu dispreţ. De ce să-i dau satisfacţie unui bărbat care oricum priveşte femeile ca pe nişte trofee? Să-i validez masculinitatea doar pentru că aşa are el chef? Exclus. 

     Lui Anemon nu-i pică deloc bine răspunsul negativ al reginei, drept pentru care dezlănţui ditamai asediul asupra Ckelyiei. Pe de altă parte, Ckelyia nu era o cetate construită din aroganţă. Avea ziduri solide, o formidabilă baterie de catapulte dispuse în puncte-cheie, o armată de profesionişti şi multă motivaţie interioară. Atât a oştenilor cât şi a personalului auxiliar al armatei. Cămările cu provizii erau tot timpul pline iar celelalte resurse vitale, cum ar fi de exemplu apa, erau atent manageriate pe tot felul de căi necunoscute inamicului. 

     Pe scurt: după primele trei luni de asediu pierderile dansau tontoriul pe masa armatei lui Anemon pe câtă vreme zidurile Ckelyiei înregistrau ciupituri sporadice şi o vagă tentă neagră la bază. După încă două luni de asediu efectivele lui Anemon ajunseseră la jumătate iar moralul oamenilor stătea deplorabil. 

     În a şasea lună de asediu, pe o vreme noroasă dar călduroasă, Anemon trimise un emisar Bu’Lyonei cu referie la „găsirea unei soluţii pentru încheierea acestor acţiuni sângeroase, nesănătoase şi care nu aduc niciun beneficiu nimănui”. 

     - Ce mizerabil, pufni Bu’Lyona. Tio el a început-o da’ acum o dă la-ntors de parcă eu mă războiesc cu el nu el cu mine. Emisarul încremenise în poziţie de drepţi, privind într-un oarecare punct situat deasupra capului încoronat al Bu’Lyonei. 

     - Ascultă, băi acesta...- Bork’An, coniţă, s’trăiţ’, urlă emisarul. La ordinele domniei voastre.- Ascultă, Bork’An, transmitei regelui tău că...Zymir îi şopti la ureche:

     - Există o problemă în ceea ce priveşte aprovizionarea cu cartofi, varză, grâu şi zahăr. Plus cafea, da, exact, cafea. Ruta e secretă dar sensibilă la... ăăă... câini. E o chestiune de timp până când cotarlele hămesite din armata lui Anemon ne vor intercepta cărăuşii. Ori atunci de aici şi până la anihilarea noastră...Regina îl opri mângâindu-i încheietura mâinii stângi:

     - Spune-i regelui tău că accept să ne întâlnim. Dar în condiţiile mele: va intra singur şi neînarmat în Ckelyie, mâine dimineaţă la orele nouă.