Dorinţa (4)

     Stătea în picioare, uşor aplecată. Era în iatacul ei, o încăpere căreia îi ştia fiecare denivelare a pardoselii şi fiecare bucată de piatră a zidurilor. Nu plângea. Plânsul era, în acel moment, un lux pe care nu şi-l putea permite.

     „Eşti regină, gândi. Eşti regină chiar şi într-un moment ca ăsta. Mai ales într-unul ca ăsta.” 

     Anemon o poseda gâfâind. Era un fel de icnet combinat cu o tuse pe care căuta să şi-o reprime.

     Nu era nu bărbat crud ci ferm. Asta o dezorienta până aproape de furie. Ar fi fost mai simplu dacă era crud: l-ar fi putut urî. Cu dispreţ suveran. Anemon însă nu era crud, era indiferent. Ferm şi indiferent. Iar uneori, ca acum, poseda cu atenţia unui savant studiind un mecanism necunoscut. 

     La final i-a ars o palmă peste coapsa dezvelită şi i-a subliniat că dacă nu pune suflet la modul real în ceea ce face nu-i vede un viitor strălucit alături de niciun bărbat. Totul comunicat pe un ton serafic de neutru. 

     - De ce-ai venit aici?, îi scuipă ea în obraz. Am înţeles că-i respinseseşi deja pe „Piticii cu Barbă”. 

     - „Cu Cioc”, drăguţă, „Piticii cu Cioc”, zise Anemon turnându-şi o cupă de vin. Alb, tare, aromat.

     După care o privi cu ochii ăia ai lui sticloşi, scuipând la rândul său: 

     - Pentru că pot. 

     - Doar atât?, făcu ea dispreţuitoare.

     - E suficient, concluzionă el degustând vinul.

     După care o privi sticlindu-i în irişii ăia ai lui o dorinţă funebru de pofticioasă.

     Nefery’Thysita se pomeni gândind că tânărul ăsta pentru care victoria era doar autojustificare iar Puterea un scop în sine ştia totuşi să facă o femeie să se simtă femeie. Adică dorită. Pentru asta îl urî de două ori mai mult şi, în clipa următoare, şi-ar fi vândut instantaneu sufletul dacă ar fi reuşit să-i strecoare o otravă atât de perfidă în corp încât să-i provoace chinuri înfricoşătoare timp de două zile nonstop.

     Îşi conducea singură regatul de aproape paisprezece ani şi, în tot acest timp, nu-i trecuse niciodată prin cap să facă ceva pentru că putea. Fiecare decizie avusese un motiv, impusese o consecinţă. 

     „Ce e oare mai grav?, gândi scârbită dar, în acelaşi timp, nu fără o anumită doză de fascinaţie şi în timp ce părăsea încăperea propriului iatac (de parcă ar fi fost iatacul lui nu al ei!). Să fii liber de orice îndoială dar sărac pe dinăuntru sau plin de îndoieli dar cu o bogată viaţă interioară?” 

     Se opri o secundă în pragul uşii ca şi când ar fi vrut să i-o comunice verbal lui Anemon. Ceva însă din atitudinea de stâncă înfruntând valuri cât casa a lui Aneomn o blocă. Total. Se mulţumi cu un zâmbet amar care pentru Anemon nu însemnă oricum nimic. Anemon îşi văzu mai departe de vinul lui. 

     Finalizarea acestei „poveşti de dragoste”? După aproximativ două spăptămâni în care regina fu tăvălită prin toate colţurile castelului şi trecută prin toate poziţiile kamasutrice Anemon şi oastea lui părăsiră Femen’Ystha exact cum apăruseră: brusc. 

     Regina rămase în sala tronului meditând până târziu în noapte. Nu se gândi decât la faptul că puterea lui Anemon – oarbă, concentrată, autosuficientă – nu e altceva decât un soi de automutilare. Cât se poate de conştientă. Şi că ea care îi cedase lui şi îi supravieţuise, cetatea ei inclusiv, purta în ea ceva pe care Anemon nu avea să-l deţină niciodată. Nu o consola dar acel ceva era doar al ei – capacitatea de a nu fi sclava propriilor dorinţi.

     Peste câteva zile un sol al Femen’Ysthei îi prezenta regelui Phara-Ngheliei un răvaş cu următorul conţinut: „A venit nepotul tău. A asediat, a luat ce-a vrut, a măcelărit, m-a avut, a aplecat. A trebuit să fiu a lui ca să-mi salvez cetatea. Acum sunt bine, reconstruim. N, regina.” 

     În consecinţă, Jăbălăure merse de se întâlni cu generalul său în Paka’Nelos, cetatea situată pe un munte mic şi care poate de aceea arăta atât de impozantă. În fine... Cică „să pună ţara la cale din punct de vedere militar pe următorii cinci ani”, sunase conţinutul răvaşului său. 

     În realitate, intenţiona să aibă o discuţie extrem de serioasă pe tema tronului. 

     Dejucându-i planul, Anemon organiză ditamai party-ul unde fu pus astfel la cale un masacru în stilul celui din „Alexandru Lăpuşneanul”, nuvela paşoptistului Negruzzi. Cine nu ştie faza să pună mâna pe carte. Sau burta. Pentru toţi ceilalţi: armata ce-l însoţea pe Jăbălăure se văzu în postura de a rosti cu entuziasm formula consacrată: „Regele a murit, trăiască Regele”. Dacă n-ar fi rostit formula mureau ei, Anemon fiind sprijinit, printre alte gloate stranii („Uriaşii Mărunţi”, „Ciclopii Surdomutzy”, „Bărbatzyi cu Trii Uouî”, „Muiarili şi cu Organ Maskul”) de chiar „Piticii cu Cioc”. Care acum se rebrenduiseră în „Lităljii Mustăcioşi”.

Dorinţa (3)

     Se adunaseră la graniţa de nord-vest a Herg’Gheliei: infanterie uşoară (6000 de suflete), infanterie grea (400 de suflete), cavalerie (1200 de suflete) şi 7 baterii de catapulte ce, împinse corespunzător, deveneau extrem de mobile.

     Ameninţarea „Piticilor cu Cioc” fu, în esenţă, problemă de geometrie: blocarea trecătorilor cu ajutorul infanteriei uşoare, incendierea podurilor de lemn pe unde piticaniile (ce ţineau atât de mult la aspectul lor fizic) se bazau ca pe aer, ambuscada unde infanteria grea semănase panică printre cretinii ăia de maxim unu şaizeci şi care considerau că mărimea nu contează iar la final măcelărirea pe flancuri cu ajutorul cavaleriei. Douăzeci şi una de ore a durat ameninţarea „Piticilor cu Cioc”. Retragerea lor? Dezordonat de umilitoare. 

     Anemon nu s-a întors însă acasă. 

     Ochii lui – irişi gri-verzui pe care unii curteni îi catalogaseră drept „minunate” pietre de râu spălate de apele ancestrale ale Atalanticului, fluviul ce tăia Herg’Ghelia în două – fură atraşi de turnurile Femen’Isthei, cetatea independentă care îşi iţea contururile de pe creasta dealurilor asemeni unei mânuşi înzăuate ridicată spre cer. 

     Legendele şi miturile şopocăiau despre cum zidurile Femen’Isthey fuseseră ridicate de mâini care abia de cunoscuseră oboseala, mâini de meşteri care stătuseră la taclale cu însăşi Zeii, mâini ale unor meşteri plămădiţi din chiar natura pământului. Zidurile astfel înălţate, de un gri-albăstrui închis, nu permiseseră niciodată Duşmanului victoria. 

     Până în dimineaţa în care Anemon hotărâse altceva. 

     Catapultele lui Tre’Bhuyie, inginerul-şef al lui Anemon, bombardară turnurile Femen’Ysthei într-o veselie. La greu. Neîncetat şi permanent. La maxim. Din cetate răspunseseră arcaşii. Atât. Şi ceva cazane cu ulei încins în momentul asedierii zidurilor.

     De fapt, Femen’Ystha nu fusese construită pentru asediu, fusese construită pentru intimidare, pentru simbolistică, pentru esteticul locaţiei de necucerit.

     Înăuntru, oştenii lui Anemon nu s-au confruntat decât cu vreo câteva sute de soldaţi de garnizoană şi câteva zeci de mercenari. Dacă rezistenţa n-a cedat mai rapid a fost datorită faptului că însăşi cetăţenii ieşiseră la atac. Cu ce aveau la îndemână: fierarii cu ciocanele, măcelarii cu satârele, unii cu lopeţile, alţii cu furcile şi topoarele, ba chiar şi cu pietrele smulse din caldarâm. S-a ieşit la atac cu curaj, cu demnitate, cu motivaţia celui care nu se vrea asuprit cu niciun chip. 

     Anemon privise măcelul călare pe armăsarul său negru. În ochi i se putea citi ceva aducând vag a respect faţă de oamenii cetăţii care-şi dădeau viaţa într-un mod atât de prostesc şi altceva ce semăna cu iritarea. Dădu ordinul de încetare a ostilităţilor şi toţi ai lui îl priviră cu uimire: „acum, fix la final, când sângele curge gârlă şi măcelul e cel mai spectaculos... acum să ne oprim!?”, părură ochii oştenilor să întrebe. 

     Anemon nu dădea doi bani pe întrebările retorice, mai ales pe acelea ce-i chestionau deciziile. 

     Al doilea lui ordin fu să aibă o întrevedere cu regina. 

     Nefery’Thysitha veni singură. 

     Gestul îl surprinse neplăcut pe Anemon. Se aşteptase la un oarecare cortegiu, la o escortă simbolică, la gestul politic al unor martori. Nefery’Thysitha coborâse treptele intrării în palat înconjurată de nimic altceva decât de propria ei prezenţă. Deşi trecută de prima tinereţe avea o frumuseţe condensată, structurală. Purta o rochie de culoarea cerului inainte de furtună iar pe cap i se odihnea o tiară de argint ce arăta mai mult a insignă marcându-i importanţa umană decât emblema Puterii. 

     - Aţi câştigat, Sire, comunică ea cu un glas care deşi de regulă cald acum numai cald nu sunase. Ştiaţi asta înainte chiar de a începe asediul. Ce altceva mai doriţi? 

     - Câteva zile de popas. Oamenii mei sunt obosiţi.

     - Ai mei, în majoritatea cazurilor, sunt morţi. 

     - Dar unii încă mai trăiesc. Îi vreţi şi pe aceştia trecuţi în Tărâmul Umbrelor?

     Nerfery’Thysitha îl privi simţindu-şi ultimii stropi de mândrie pierzându-se într-un pocal având încrustat chipul lui Anemon:

     - Ce presupun aceste zile de popas? Anemon îi făcu semn din priviri indicându-i castelul: 

     - După dumneavoast’, frumoasa mea doamnă, îşi încondeie el invitaţia. E nevoie de intimitate pentru a vă arăta propunerea mea.

Dorinţa (2)

     Când intră în Sala Tronului, Anemon, un tânăr în vârstă de 29 de ani, nici prea înalt dar nici un pitic, mai degrabă un îndesat decât un bine făcut şi caracterizat de un aer de bulldog care nu aşteaptă decât un pretext pentru a-ţi sări la beregată, purta pantaloni de piele, o cămaşă albă, de borangic şi cizme trase în grabă peste gleznă. Se cam freca la ochi, semn că fusese trezit din somn, dar la şold îi atârna nelipsita sa sabie ce semăna leit cu o katană japoneză. 

     Era undeva prin preajma miezului nopţii. De pe „geamul” încăperii venea în valuri o răcorică parfumată. 

     Anemon merse horătât înspre tron, se opri la baza piedestalului format din şapte trepte, se închină ceremonios. 

     În dreapta tronului putea fi zărită o matahală blondă şi înarmată cu o halebardă al cărei mâner alb lucea de parcă ar fi fost luminat din interior. Anemon, cu toată iscusinţa sa în mânuirea katanelor japoneze, nu-şi făcea nicio iluzie: dacă regele ar fi ordonat-o matahala i-ar fi putut veni uşor de hac. 

     - M-aţi chemat, Sire? Iată-mă. La dispoziţie. 

      Regelui nu-i scăpă formularea. Nu loialul „la dispoziţia dumneavoastră” ci neutrul „la dispoziţie”. „Cam sună a sfidare”, se pomeni Korne’L gândind. „Hm, te pomeneşti că regina are dreptate: mucosu’ ăsta visează tronul. Aşa instinctual cum e visează tronul! Hă-hăăă. Boierii din Divan l-ar mânca de viu în maxim o săptămână.” 

     - Ce mai face Marun’Tzyka? Bine, sănătoasă? 

     - Deocamdată doarme, Sire. Am trezit-o cu plecarea-mi dar am asigurat-o că nu-i nimic grav, zise Anemon la limita dintre un raport adresat superiorului şi un răspuns adresat cam în doi peri unuia pe care-l desconsideri. 

      - Da, foarte bine, zise regele de parcă ar fi vorbit de unul singur. 

     Câteva clipe se scurseră într-o tăcere stânjenitoare. Anemon îşi drese glasul. 

     - Nu-i nimic grav dar se pare că mâine dimineaţă mica prinţesă va găsi patul gol, nu? 

     - Cum? De ce?, făcu regele ca trezit dintr-un vis urât.

     Lucirea din ochii lui Anemon (nepotu-său ziceai să stă de vorbă cu un cadavru politic nu cu un rege în plină putere) dură nu mai mult de o bătaie de inimă dar fu pentru Korne’L greu de suportat.

     - ’ceam că am o bănuială că nu m-aţi chemat în miez de noapte ca să mă chestionaţi cu privire la luna mea de miere, îşi reinterpretă Anemon propriile spuse.

     Se întâmplă atunci o chestie atât fulgerătoare cât şi revelatoare dar regelui îi luă ceva timp s-o proceseze: 

     a. secunda unu: Kho’Nann, matahala, izbucni, halebarda aplecându-se în unghi de nouăzeci de grade: 

     - Ai grijă cum vorbeşti cu Majestates-Sa că te fac bucăţi. 

     b. secunda doi: Anemon aruncă o privire panicată regelui, gen „nu mă omorî, unchiuleţu’, promit să fiu băiat bun” 

     c. secunda tei: Anemon se regrupă mânjindu-l pe rege dar şi pe matahala acestuia cu un look criminal. Unul ce promitea că atunci când va fi el rege Korne’L va fi la doi metri sub pământ iar Kho’Nann lui va fi sfârtecat de patru cai, în toate cele patru puncte cardinale. Aşa, ca amuzament pentru gloată. 

     d. secunda patru: Anemon se înclină până la pământ. 

     - Iertare, Luminăţia Ta, dacă ţi-am adus ofensă. N-a fost cu intenţie. 

     - Să trecem peste mărunţişuri, făcu regele împăciuitor. Ale tinereţei valuri. Iată propunerea mea. 

     Îi făcu semn matahalei să se retragă mulţumindu-i, în acelaşi timp, pentru gestul de loialitate. 

     Jăbălăure Korne’L îl trimitea pe Anemon, în calitatea lui de genaral al armatei, să pună capăt unei ameninţări venită din partea „Piticilor cu Cioc”. 

     - Nu-s totuna cu „Piticii cu Barbă”?, întrebă Anemon pândind, în acelaşi timp, cu coada ochiului, manifestarea halebardei lui Kho-Nann. 

     - Erau. Acum îşi spun „Piticii cu Cioc”. 

     - Şi l-au lăsat sau cum? 

     - Da. 

     - Toţi? 

     - Mai puţin femeile. 

     - De ce? 

     - De ce nu şi l-au lăsat şi femeile? 

     Anemon izbucni într-un râs ca de femeie care vrea dar soţul are un libidou ceva mai sus de genunchiul broaştei: 

     - De ce şi-au lăsat cioc, Sire. Asta am întrebat.

     - Habar nu am. Poate e un semn al noilor lor politici care oricum nu-s unele paşnice. Piticii ăştia n-au fost niciodată în stare de aşa ceva. Citeşte cronicile, dacă nu mă crezi. La ei dacă o generaţie nu intră în conflict armat nu se simt bine, mor pe capete, devin impotenţi, chestii d-astea. 

     - Am, înţeles, dădu asigurări Anemon. Luminăţia Voastră poate conta pe mine. Mă duc să dau drumul la pregătiri. Alte însărcinări? 

     Iarăşi lucirea aia batjocoritoare din priviri. 

     „Şi dacă mi se pare? E doar nepotul! Să fie dracul chiar atât de negru?”

     - Nu. Atât. Mulţumesc, eşti liber. 

     Anemon se îndepărtă. În urma lui rămaseră mirosuri şi pulberi.

Dorinţa (1)

     Dragă cetitorule (care, poate, Doamne-ajută!, din când în când mai pui şi tu mâna pe vreun pix/stilou şi scrii propriiele-ţi bălării narative) îţi urez ca lectura acestor rânduri să mi te găsească în pace.

     Află, aşadar, că ne aflăm undeva prin secolul treişpe. Nu pe planeta Pământ sau pe Marte, nici măcar în galaxia Calea Lactee însă e o planetă care a cunoscut războiul nuclear şi acum Evul Mediu în care se scaldă e o combinaţie de stare postapocaliptică şi bucuria de a fi eliminat orice posibilitate de arsenal atomic. Medievalii ăştia sunt ca-n filmele alea americane, chipurile, istorice: femei frumoase, chiar fin botoxato-hialuronizate, oameni cu toţii dinţii în gură, haine strălucind de curăţenie, spălate fiind cu detergenţi de calitate, eroii proaspăt bărbieriţi chiar dacă stau ascunşi o săptămână în pădure etc. 

     Sunt convins că pe undeva în cosmosul ăsta imens o astfel de lume e posibil să existe. 

     Pe planeta asta de care-ţi vorbesc, află, aşadar, iubite cetitoriule, că regele Jăbălăure Korne’L domnea peste cetatea Phara’Nghelia din ţara Herg’Ghelia. Domnea cu sârg şi ţâfnă, ca un rege care se respecta şi care respecta ceea ce vânase dintotdeauna: Puterea. Doi la mână: Anemon A’Jhun, nepotul, o ceruse în căsătorie pe Marun’Tzyka, fiica lui Jăbălăure iar regele zisese că „da, se poate, sunt de acord, aveţi binecuvântarea me.” Avea şi el o soră, o anumită Chopi’Tha, măritată cu Harna S’Amenth, un boier de viţă nobilă, cu care-l făcuse pe acest Anemon şi pe care-l iubea ca pe ochii din cap în ciuda faptului că flăcăul nu prea-i răspunsese mamei cu aceiaşi monedă. Nici cu tac-su nu se avea prea bine. Fuseseră între ei câteva meciuri de pomină. În urma lor, tac-su îmbătrânise cu, pe puţin, vreo juma de deceniu. La un moment dat i se confesase propriei soţii cu un dezarmant de onest: „auzi, Chopi’Tho, io am impresia că ăsta nu-i fiul nostru. Io cred că ni l-au schimbat la naştere. Uite-te şi tu: nu seamănă cu niciunul din noi neam, başca cu mine. Parcă aş sta de vorbă cu un oarecare.” 

     - Ba al nostru e, bărbate, îi replicase Chopi’Tha, cam cu lacrimi în ochi. Al nostru e, fie că ne place ori ba. E doar foarte introvertit. Tre’ să-l iei cu tact, să-l încurajezi, să-l... 

     - După logica asta n-o să scoţi din el decât un pămpălău, o întrerupse bărbatu-său. Dacă-i cauţi în coarne fix acolo vom ajunge. 

     Şi tot aşa. Maică-sa invita la „luarea cu binişorul”, bărba-su vroia să-şi vadă odrasla o fiinţă autonomă. Se certau ei doi în loc să-i ofere susţinere fiului.

     Timpul trecu iar Anemon îşi văzu de viaţa lui. 

    Părinţii se închinaseră cu două mâini când Anemon le adusese vestea căsătoriei. „I-a venit mintea la cap”, a gândit ta-su. „Doamne, îţi mulţumim că veghezi asupra lui. Mare ţi-e vrerea. Voi da în cinstea Ta o paranghelie de va tremura podeaua casei. Amin!” Mă-sa a cugetat ceva asemănător, mai puţin faza cu paranghelia. 

     A fost, se-nţelege, o nuntă hegemonic de spectaculoasă. 

   Sărim acum la ce ne interesează cu adevărat din această fază de început a story-ului nostru şi anume faptul că era o frumoasă dimineaţă de mijloc de april, senină şi călduroasă, o adevărată vreme primăvăratică. În Sala Tronului – vorbim de Sala de Consfătuiri Militare care acum funcţiona şi pe post de Sală a Tronului întrucât Sala de Primiri Oficiale era în renovare – regele Korne’L privea pe geam. Tehnic vorbind nu exista acolo niciun geam. Era un spaţiu marcat de două coloane corintice vopsite în galben solar adânc şi un pervaz de marmură vişinie reflectând lumina dimineţii într-o nuanţă ca de vrajă de ursitoare. Sau ceva de genu’. Altfel spus: dacă te uitai în pervaz puteai să-ţi faci freza în el, atât de tare lucea. 

     Regele Korne’L n-avea însă chef acum de aranjat freze. Prefera să se uite „pe geam” contemplând linia orizontului, acolo unde crestele înzăpezite ale munţilor se profilau majestuos pe fundalul de un albastru de Caraibe al cerului. 

     Taman în clipa aceea intră în sală o lungană. Purta o rochie de un roşu burgund tivit cu fâşii aurii, cu gât pătrat şi mâneci evazate, de dantelă. Părul negru ca pana corbului era strâns într-un coc perfect, terminat cu o coadă ca de cal, lungă până la omoplaţi. Bruneta se îndreptă spre rege în foşnet de rochie ştergând mătăsos podelele. 

     - Tu erai?, întrebă Korne’L dar fără să se întoarcă. Credeam că era altcineva.

     Ea era, It’Zytha, regina. Care dacă dorea să discute cu soţul ei cine ştie ce subiect delicat nu se sfia s-o facă. Nu căuta să-l ia pe după piersic, nu-i linguşea orgoliul, cu atât mai mult nu i se adresa pe un ton brutal, nu, i-o spunea direct. Şi de parcă ar fi cerut o opinie într-o spinoasă problemă spirituală personală. 

     - Nu-mi place deloc acest Anemon, zise regina postându-se lângă regele ei. Ţi-o fi el nepot dar zici că parcă nu-i din neamul tău. 

     - Ce-ai mai auzit de data asta?, întrebă Korne’L, în continuare neluându-şi ochii de la peisajul contemplat „de pe geam”. A omorât pe careva? Magie neagră? 

     - În noaptea nunţii lui, cu minunata noastră Marun’Tzyka, s-a-ncurcat cu Amphy’Kilina, comunică regina, pe jumătate cu glas ca la biroul de informaţii. Şi asta-i rea de muscă, nimic de zis, o ştie şi bărba-su care poate d-aia mai închide ochii că şi el, pe de altă parte, calcă cu voioşie în străchinile altora dar, totuşi, cred că... 

     - La ce zestre i-a adus reaua asta de muscă, cum spui tu, un parvenit ca boier Nufo’Rhen ar trebui să-i găsească personal clienţi, o întrerupse regele pe ton şugubăţ. Da’, ascultă, dragă, eşti sigură că Anemon s-a-ncurcat cu urâta asta? Ultima dată când am verificat ştiam că e înnebunit după femei frumoase nu după năsoase cu buze subţiri. Şi cu, başca, început de mustăcioară. 

     - A fost surprins de... ăăă... da, sunt sigură, se cam poticni regina. Oamenii mei îmi sunt loiali. Pe unul dintre ei nu a ezitat să-l omoare de cum a prins ocazia, acolo, la nuntă. Din nefericire pentru el, a crezut că e singurul care-i pândise mişcările. 

     De abia acum regele se întoarse spre regină, puţin (nu mult) scos din zona lui de confort: 

     - Marun’Tzyka ştie? Cum se simte? 

     - Ah, credeam că n-ai să mai întrebi... 

     - Cum să nu! Doar e fiică-mea. Îmi fac griji pentru ea. De ce să nu-mi fac? 

     - E bine. Nu ştie. Încă nu i s-a adus la cunoştinţă. Tu eşti singurul care ştie. 

     - Să nu-mi spui că ai de gând să i-o spui chiar tu personal! 

     - De fapt, cu tine am venit să vorbesc altceva. Asta a fost încălzirea, cum îţi tot place s-o numeşti. 

     - Zău?, făcu regele, aproape smuls din zona sa de confort. Ce anume? 

     - Ceva simplu, dragule: Anemon A’Jhun, iubitul tău nepot şi ginere, urmăreşte tronul. Căsătoria cu fiica noastră a fost doar primul pas. Şi p-asta e musai s-o ştii tu. În fiecare moment al vieţii tale. 

     - D-aia nu-ţi place de el, am priceput, făcu regele uşor şugubăţ. Un infidel mai e cum mai e dar un uzurpator e de neconceput. De neiertat. 

     - Nu cred că trebuie glumit cu astfel de lucruri, avertiză regina. 

     - În spatele unui glumeţ se ascunde, de multe ori, cineva serios. 

     - Asta e o chestie cât se poate de serioasă, dragule. 

     Regele promise că avea de gând să monitorizeze cu atenţie fiecare mişcare a nepotului său.

Amenajări interioare (4)

     Se trezi pe un tăpşan a cărui iarbă era de un albastru sclipitor. Tăpşanul făcea parte dintr-o megastâncă ridicându-se semeaţă din valurile înspumate ale oceanului pe aproape optsute de metri înălţime. Era înspre apus iar la orizont tot soiul de dungi roşiatico-portocalii mânjeau un soare care, paradoxal, lăsa impresia că răsare.

     - Să tot stai să-l priveşti, nu?, auzi Ghol’Anesh o voce în spatele său. 

     Întorcându-se, zări un bărbos modest ca înălţime – maxim un metru şaizeci şi opt – cam pişpiriu în privinţa constituţiei anatomice dar în privirea căruia puteau fi citite o determinare şi o forţă spirituală gigantice. 

     - Da, frumos, zise Ghaol’Anesh. Să-l tot priveşti. Dar nu pentru asta am venit aici. Apropo: unde mă aflu? În Lumea de Dincolo? 

     - În niciun caz, surâse amuzat bărbosul. În schimb, dacă vrei să ajungi acolo cobori mata la baza stâncii şi de acolo, printr-o bortă ascunsă bine ochiului, poţi să iei calea sprea lumea de Dincolo. Dacă ai chef, te conduc. 

     - Nu, mulţumesc, refuză Ghol’Anesh. Îl caut pe Nea’Neneah. Înţeleptul şi vizionarul Nea’Neneah. Până acum am primit pe chestia asta cele mai năstruşnice răspunsuri. Ştii cumva unde-l pot găsi? 

     - Cine ţi-a zis că aici l-ai putea găsi?, îl întrebă bărbosul invitându-l să ia loc pe iarba tăpşanului.

     - O băbătie de care mi s-a făcut milă, raportă sincer Ghol’Anesh. I-am dat nişte bănişori şi apoi mi-a zis că la ieşirea din cetate e drumul pe care-l caut. Când am ajuns acolo însă n-am găsit decât o râpă în care am căzut pentru că m-a împins careva. Probabil din greşeală. După asta m-am trezit aici. 

     - Da, da,da, făcu uşor distrat bărbosul. Hm, cred că ăsta e modul lui Fyrm’Ythura de a-ami atrage atenţia că încă mai există oameni de calitate în lumea asta latrinizantică.

     - Cine-i Fyrm’Ythura asta?

     - O zeiţă căreia-i place să se deghizeze în babă. 

     - Da’ tu cine eşti? 

     - Nea’Neneah. Ăl de-l cauţi da’ zău dacă ştiu pentru ce. 

     - Tu eşti marele înţelept şi vizionar... 

     - Nu m-aş numi nici „mare” şi nici „vizionar”. Înţelept? Poate. Cu siguranţă „poate”. Aşa. 

     Ghol’Anesh răsuflă uşurat – călătoria sa, iată, se finalizazse – apoi, de bucurie, îl îmbrăţişă călduros pe Nea’Neneah. 

     - Nici nu ştii ce bine-mi pare că te-am găsit, făcu el. Numai tu mă poţi ajuta. 

     - Aaa, da? 

     - Da. 

     - Cu ce anume? 

     Ghol’Anesh îi povesti tot ce era de povestit, neomiţând niciun detaliu. 

     - Dragul meu, începu Nea’Neneah după câteva clipe de reflecţie, cum să ţi-o spun, aşa, ca să nu mă înţelegi greşit... 

     - Spuneţi-mi-o direct, maestre, zise Ghol’Anesh crezând că interpretează corect ezitarea celuilalt. N-are cum să... ăăă... nu fie bine. 

     - S-a rezolvat, nu se poate, dădu Nea’Neneah verdictul de parcă asta ar fi aşteptat de luni bune. 

     Tăcu, îşi încondeie faţa cu o seninătate vecină cu senilitatea şi apoi se puse pe aşteptat. 

     Lui Ghol’Anesh îi luă într-adevăr aproape un minut până să-nţeleagă ce îi fusese comunicat.

     - Ce nu se poate?, făcu el cu jumătate de glas. Cum adică „nu se poate”? N-are cum. Orice e posibil. 

     - Cu o moarte toţi suntem datori, sublinie maestrul. Asta, da, e foarte posibil. E în graniţele firescului acestei lumi. Nu se poate altfel. Suntem la cheremul zeilor, din păcate. Noi la cheremul lor nu ei la al nostru. În plus, gândeşte-te puţin la ce presupune ceea ce vrei: chiar vrei să vezi cum, secol după secol, omenirea repetă aceleaşi şi aceleaşi greşeli, aşa, ca oile? Să vezi, secol după secol, cât de proşti, naivi, intoleranţi, răzbunători, incompetenţi, ranchiunoşi, meschini, invidioşi, instinctuali, agresivi, perverşi, geloşi suntem? Crezi că ai putea suporta un astfel de peisaj secol după secol? 

     Apoi pe tonul unui duhovnic:

     - Suntem doar trecători prin lumea asta materială. Nimic aici nu durează. Totul, mai devreme sau mai târziu, piere. Dincolo e Adevărul. Aici e doar Iluzia. Şi câştigă doar cel capabil să vadă dincolo de Aparenţe. 

     Dezamăgirea din ochii lui Ghol’Anesh se preschimbă iute într-un fel de furie a aceluia care vrea opusul în ciuda unor evidenţe arătând contrariul. 

     Observându-l, Nea’Neneah îl bătu pe umăr: 

     - Geaba te revolţi. Nu-ţi ajută la nimic. Suntem limitaţi, ăsta e adevărul, ţi-am mai spus-o doar. Suntem atât de limitaţi încât la un moment dat trebuie să dormim ca să ne refacem forţele. Altfel nu se poate. Ai încercat vreodată să stai treaz, aşa, la nesfârşit? Crede-mă, nu poţi. Aşa ne-au făcut zeii – prizonieri ai somnului. Încearcă dacă nu mă crezi. Dar să nu te surprindă dacă vei eşua. Cu toate astea, ca să nu zici că am ceva cu tine, îţi vând un pont: există o floare rară, nu ai cum s-o ratezi, e de un verde atât de fosforescent că-ţi ia ochii nu alta... aşaaa... care creşte pe fundul oceanului. Se coboară pe aici, pe la baza stâncii ăsteia. Ţi-arăt drumul dacă te interesează. E bine, asta e floarea nemuririi. Bagă însă de seamă două lucruri: unu că alt loc pe unde mai creşte floarea asta habar nu am deci dacă ai pierdut-o adio şi-un praz verde şi doi că odată intrat în posesia ei trebuie s-o păzeşti ca pe ochii din cap. Nici nu ştii câţi şi câte vor încerca să ţi-o şterpelească. Din motive evidente. M-am făcut înţeles? 

     - Da, maestre. Absolut. Mulţumesc din suflet, replică Ghol’Anesh cu ochii sticlind de entuziasm. 

     - Ei bine, ce alegi? Îţi accepţi limitele sau vrei floarea? 

     - Arată-mi drumul. 

     Culegerea florii şi întoarcerea lui Ghol’Anesh spre măreţul Ciu’Rhuk nu prezintă niciun interes naratorial în afară de: 

     a) Ghol’Anesh ardea de nerădbare să-l dezgroape pe Tân’Kytu pentru ca astfel s-o ducă amândoi în maxima fericire dată de nemurirea prieteniei lor 

     b) odată floarea intrată în posesia-i, Ghol’Anesh nu zări şi nu simţi pe nimeni urmărindu-l. Lumea îşi vedea de ale ei. Nu putu să priceapă cine ar fi putut fi aceşti „cîţi” şi „câte” care ar fi jinduit după floare, după cum îi atrăsese atenţia maestrul, aşa că şi el îşi văzu de ale sale. 

     La mai puţin de doisprezece kilometri depărtare de cetatea sa, Ghol’Anesh, aflat în preajma unui râuloi, simţi o nevoie urgentă de a se îmbăia. După atâta amar de drum care parcă nu se mai termina, regele Ciu’Rhukului îşi percepea corpul murdar. Ca şi când ar fi fost stropit din cap până în picioare cu tone de jeg. Prin urmare se dezbrăcă şi intră în apele cristaline ale rîuloiului. 

     Se bălăci cu o poftă greu de descris în cuvinte. 

     „Ah, prietene drag, monologa Ghol’Anesh cuprins de un entuziasm adânc, cetatea-mi mai are puţin şi va începe să-ţi iţească turlele-i sclipitoare. După asta pasu-mi spre mormântul tău va grăbi, o astfel de prietenie eternă cine pe ea n-ar da viaţa lui toată? Când va începe nemurirea noastră cea de toate zilele atunci să vezi ce fapte glorioase înfăptui-v-om. Vom fi practic mai tari ca zeii. Ah, ce viaţă minunată şi cu nemurirea asta. De-abi aştept!”

    Ieşi din apă. Se simţea blagoslovit de razele soarelui, binecuvântat de Destin şi mântuit prin el însuşi, ca un autentic liberal. Stete aşa la nudul gol până când simţi că soarele i-a uscat pielea. De abia atunci se duse să se îmbrace şi în clipa aia îi pică faţa: mica sa punguţă de piele în care depozitase nepreţuita floare era deschisă şi, puţin mai încolo, o piele descuamată de şarpe se lăfăia obraznică. 

     Nu-i fu greu să-şi dea seama ce se întâmplase: fusese prădat. Într-un mod cât se poate de josnic. 

     Furia sa (neputincioasă, de altfel) fu fără margini. Căută disperat în dreapta şi-n stânga, în sus şi în jos. Nu găsi nimic. Hoţul, ai fi zis, intrase în pământ. „Cum de nu l-am văzut?”, îşi repeta obsesiv Ghol’Anesh, fie în gând, fie cu glas tare. „Cum de nu l-am văzut?” Luă blestemata aia de piele de şarpe descumată şi o făcu bucăţi zdrobind-o cu pietrele de pe malul râuloiului. Răvăşi zona aproape o oră, plânse cu lacrimi de crocodil, înjură zeii şi destinul, afurisi hoţul cu toate blestemele ştiute dar, în final, când soarele era trecut de mijlocul zilei, trebui să se recunoască învins. Îşi aminti brusc de avertismentul lui Nea’Neneah dar şi de celelalte vorbe ale sale, Timpul crescu în urma lui, se întunecă. 

     Azi, la mai bine de un an de la teribila sa pierdere, regele Ghol’Anesh este implicat până peste cap în pasiunea vieţii lui: reamenajarea interioară totală a palatului.

Amenajări interioare (3)

     Tân’Kytu nu-şi mai reveni. Boli vreo două săptămâni după care dădu colţu’. Lin. În somn. ’ceai că doarme dacă-l priveai. L-a privit şi Ghol’Anesh, cu ochii cât cepele, şi nu-i venea să creadă ce vedea. A şi dormit lângă cadavru iar când s-a trezit l-a întrebat dacă nu vrea un pahar cu apă. A băut el pentru amândoi. Apoi a început să-l cheme şi să-l întrebe undeee s-aaa duuus el, aşaaa, deodatăăăă, de l-aa lăăăsaaat cu ochiiiii în soaaareee...

     Nu i-a răspuns nimeni.

     Şi-a tot adus aminte de momentele frumoase petrecute împreună, de luptele victorioase purtate împotriva lui Nuclearitzos şi Bou Baltzyi, de invidia din ochii tuturor când îi vedeau împreună, nedespărţiţi şi pe veci prieteni la cataramă, şi a vărsat şapte şiruri de lacrimi... 

     L-a cuprins o furie neputincioasă împotriva golancei ăleia de Mush’Taar – cu siguranţă ea era responsabilă de dispariţia prietenului său drag dar aşa e în cazul zeilor: prinde orbul, scoate-i ochii. Cine ştie pe unde s-a ascuns acum golanca şi-şi râde în sinea ei de suferinţa lui. Îşi jură că dacă o mai întâlneşte vreodată în viaţa asta o omoară pe loc chiar şi cu mâinile goale dacă nu se poate altfel. 

     Se pomeni cuprins de un simţământ cu atât mai straniu cu cât era pentru prima dată în viaţă când îl experimenta. Nu ştia de unde să-l ia. Era ca şi când un glas apărut din străfundurile sufletului i-ar fi şoptit despre vremelnicia fiinţei umane şi, în acelaşi timp, propria sa minte i-ar fi vorbit despre cum degeaba te chinui matale în viaţa asta să faci treburi memorabile că în cele din urmă din tine nu rămâne decât o grămadă de oase. În concluzie, fu năpădit de un groaznic sentiment al propriei limitări, grozăvie cu atât mai aprigă cu cât nările îi fură asaltate de un splendid miros de cadavru. 

     Îl îngropă pe Tân’Kytu cu mâini tremurânde şi sfâşiat de doruri năprasnice. Strivit de revelaţie dădu fuga în biblioteca regală. Altă soluţie la durerea din sufletul său nu exista: trebuia găsit marele Nea’Neneah. Înţeleptul, magul, învăţătorul şi vizionarul Nea’Neneah, singurul de altfel despre care se spunea că ar deţine secretul nemuririi. Planul era simplu: avea să descopere acest fabulos secret şi apoi, odată Tân’kytu dezgropat, să-l învie şi pe el şi astfel, ei doi, să fie prieteni întru nemurirea cea mare. 

     Deci nu se putea altfel. 

     N-avea cum să fie altfel.

     Deci nu. 

     Căută o grămadă prin biblioteca aia a lui burduşită cu manuscrise şi pergamente vechi de când lumea şi nu dibui decât că maestrul fusese ultima dată văzut într-o ţărişoară situată dincolo de Calea Soarelui şi prin apropierea Grădinii Zeilor. Fix, aşadar, la mama naibii. 

     - Bine măcar că nu e pe Cea Lume unde dai numai de sufletele morţilor, se autoîmbărbătă Ghol’Anesh. 

     Porni voiniceşte la drum. 

     O tot ţinu spre est până ce ajunse în oraşul-port Nortripp’Thylinios de la marea cea mare, aici luă o corabie cu direcţia sud-vest iar pe celălalt continent o ţinu langa până în sud. Odată ajuns aici, în regatul piramidelor întoarse cu fundul în sus, porni să-i întrebe pe localnici. Unii i-au spus s-o ia la stânga, alţii la dreapta, unii n-auziseră în viaţa lor de marele învăţător Nea’Neneah, alţii credeau că e numele unui faimos bordel din Centrul Vechi, unii l-au privit lung considerându-l nebun (Nea’Neneah e doar un mit, zisu-i-au), alţii au căutat să-l jecmănească de toţi banii pe care-i avea asupra lui. 

     O singură persoană, o băbătie care adusese şi ea, din puţinul ei, ofrandă zeilor, i-a atras atenţia zâmbindu-i enigmatic: 

     - Nu dispera, maică. Vorba ceea: vede-n capăt începutul cine ştie să le-nveţe. 

     - Mulţumesc, tanti, i-a zis Ghol’Anesh deşi nu pricepuse o iotă din vorbele ei. Ţine-te şi tu de bănişorii ăştia, poate o să-ţi folosească la ceva. 

     Băbătia nu i-a refuzat şi a continuat să-i zâmbească enigmatic: 

     - Vezi ce faci când ajungi la ieşirea din cetate. N-o lua tot înainte, dă-te-n dreapta. Dacă faci aşa ai să ajungi unde vrei, dacă nu, nu. 

     - Dar e absurd, a zis Ghol’Anesh când s-a aflat la locul indicat. Nu-i decât o râpă. 

     Drumul, pavat la mare artă, se întindea vesel înainte. Pe el treceau care încărcate cu tot soiul de produse, atelaje de luptă, puhoi de oameni, câini şi pisici fără stăpân, ba chiar şi homeleşi foarte mândri de vagabonzeala-le. Aici, în dreapta, râpa, mai mult lungă decât adâncă, baldisea de gunoaie. În spatele său, Ghol’Anesh avu impresia că zidurile regatului îi rânjeau batjocoritor. 

     Exact în clipa aia se întâmplă: cineva, probabil din greşeală, îl împinse, se dezechilibră şi se duse în râpă cu capul înainte.

     În secunda doi însă numai prin râpă nu cădea ci printr-un abis care nu se mai sfârşea. Înainte de a leşina îşi văzu toată viaţa prin faţa ochilor iar la final un glas extrem de familiar (dar de care nu reuşi neam să-şi amintească al cui ar fi putut fi) îi susură în ureche: 

     - Din păcate, Dincolo e totul.

Amenajări interioare (2)

     Fu după cum îl încurajase Tân’Kytu: faima regelui-erou-războinic Ghol’Anesh crescu exponenţial iar cea a prietenului său de suflet veni puternic din urmă. Suficient ca Mush’Taar, zeiţa, să se arunce într-o încercare de seducere a marelui erou ceva de speriat. Golanca, nimic de zis, era de o frumuseţe de te băga instantaneu în erecţie chiar de-ai fi fost bărbat cu porniri contra firii. Pardon, aşa am zis? „Erecţie”? Eroare de naraţiune. Golanca te băga instantaneu într-o stare de admiraţie chiar dacă te numeai bărbat homosexual.

     Unul din foştii ei iubiţi rămăsese, pe chestia asta, cu gura căscată: iniţial văzuse pe dinaintea ochilor o fecioară cu plete negre, ochi plini de o sclipire spectrală, corp majestuos, finisat printr-o pereche de picioare interminabile, după care i se contură, tot pe dinaintea ochilor, o zeiţă cu gene întunecate, echipată cu haine colorate în nuanţe primăvăratice şi răspândind un profund miros de scorţişoară. Ăsta era Skaf’Androhs, eroul care se lupta cu tot soiul de creaturi marine şi care acum, la vederea graţioasei Mush’Taar, rămăsese pur şi simplu fără aer. După ce-i cursese, fără s-o realizeze, din gură. Golanca i-a şi spus-o: 

     - Păcat de muşchii tăi. Pe cât de victorios te-ai dovedit în lupta cu jivinele mării pe atât de moale eşti aici. În faţa unei femei. Uite-te la mine: sunt femeie la urma urmei. Mă poţi sau nu lua în stăpânire? 

     Skaf’Androhs i-a răspuns pozitiv dar după câteva clipe de gândire şi cu jumătate de glas. Au devenit iubiţi dar zeiţa l-a chinuit, psihologic vorbind, mai ceva ca pe hoţii de cai. La finalul relaţiei lor, sireacul Skaf’Androhs nu mai ştia ce fel de om este. 

     Ei bine, cu Ghol’Anesh nu i-a mers. A luat-o ăsta pe făraş de i-au mers fulgii: 

     - Pleacă, fă, d-aciulea cu bălăria ta de îndrăgosteală. Una la mână că îndrăgostirea e o boală, o iluzie în cel mai bun caz, doi la mână: nu eşti genul meu. Pe mine mă interesează să am şi ce discuta cu tipoşenia după nu doar că ne apucăm după de şters praful şi dat cu mătura. Tu arăţi, chiar şi de la un kilometru distanţă, ca o muiere pentru care ea trebuie să fie centrul preocupărilor bărbatului nu tovarăşa lui de viaţă cu care, dacă interesele o cer, îi trage o băută de zile mari şi, în ultimul rând, asta-i tot ce poţi?, tu, marea zeiţă? Să te dai la mine ca o adolescentă în călduri? Ai cumva idee câţi se-nchină la matale dorindu-şi ocrotire din partea-ţi? Ascultă la mine: ce rămâne după... ăăă... procesul tehnologic dintre un bărbat şi o femeie e cheia nu procesul în sine. Hai, beat it până nu-l pun pe Maicăl Giacson să-ţi ardă una-n mufă. 

     Mush’Taar o şterse cu coada între picioare. După care, cu lacrimile şiroind pe obrăjorii ei delicaţi, i se plânse lui That’Yku, Zeul Zeilor. Cică să i-l trimită That’Yku sclifositului ăla de Ghol’Anesh pe Bou Baltzyi, jivina cea copitată, aprig încornorată, răpide înfuriabilă şi degrabă vărsătoare de sangue nevinovature care mai fusese trimisă şi cu alte ocazii pentru a-i pune la punct pe bărbaţi. Care-s decât nişte porci. 

     - Draga mea fiică, o luă That’Yku cu lugu-lugu, ştii prea bine că jivina e un loose cannon. 

     - Un ce?, se nelămuri Mush’Taar suflându-şi nasul direct pe podea, ca un adevărat birjar. Ce sumero-babiloniana mea de sintagmă mai e şi asta? 

     - O chestie incontrolabilă, făcu That’Yku care, în paralel, era preocupat cu: 

     a) naşterea unei civilizaţii de pe ruina alteia, atinsă de păruială nucleară, undeva prin străfundurile obscure ale unei galaxii de care nu auzise nimeni 

     b) apariţia vieţii pe o planetă ce avea ulterior să fie botezată Terra şi care, după şapte milenii de existenţă, tot ce avea să realizeze urma să fie doar o aterizare controversată pe satelitul artificial natural al planetei 

     - Cu cât îl las mai mult pe Bou Bhaltzyi în libertate cu atât îmi e mai greu să-l aduc înapoi. Zi-i oaie capie şi pace. Mă rog, bou căpiat. 

     - Credeam că ţii mai mult la fiica ta, se izmeni Mush’Taar. 

     - Ţin dar inima şi mintea sunt două lucruri total diferite. 

     - Să mor io, tăticule, dacă nu mă duc acu’ să eliberez spiritele morţilor în lumea celor vii, ameninţă zeiţa. Şi când o s-o fac să vezi tu haos. Nici chiar tu nu-l vei putea opri. Chiar vrei să se întâmple asta? 

     Zeul Zeilor râse satisfăcut: 

     - Semeni cu mine, ’tu-ţi manipularea ta psihologică astăzi şi mâine. Într-o zi, când îmi vei lua locul, mă voi putea disipa liniştit în Marele Nimic ştiind că Universul e pe mâini bune. 

     - Deci... da?, făcu Mush’Taar abia încăpându-şi în propria piele de bucuria răzbunării. 

     Zeul Zeilor îi dădu asigurări că „da”. 

     Cum socoteala din Ceruri, după cum zice o vorbuliţă din bătrâni, nu se potriveşte cu aia din teritoriile prostimii, jivina celestă îşi găsi naşul, zeiţa îşi deplânse soarta undeva printr-un stufăriş iar Zeul Zeilor surâse satisfăcut în sinea sa că, în sfârşit, cineva mărunt o pusese cu botul pe labe pe mofturoasa de fiică-sa. Poate de data asta chiar avea să se înveţe minte. 

     - Ce animal! Bou’ tot bou’, oricât de aerian... pardon, oricât de celest ar fi, zise Tân’Kytu rozându-şi de sub unghii diverse resturi animaliere. 

     - Exact, zise şi Ghol’Anesh. A fost ca-n cazul lui Nuclearitzos: atacarea pe flancuri. De unde rezultă că cum ataci o bâzdâganie din părţi cum lupta e pe jumătate câştigată. Ţi-aminteşti, nu? Io o făcui pe clovnul prin est, tu ai apucat-o, subtil, prin vest de coadă. Şi asta fu tot. Se zbătea Bou Bhaltzyi ca peştele pe uscat. De aici şi până să-i tai beregata, lexem, atenţie, de sorginte dacică, n-a mai fost decât un pas. Bă, zău dacă nu-mi vine să-i dau crezare vorbei ăleia care spune că „ce mică e lumea”. 

     - Cine te opreşte? 

     - Nimeni. Prin urmare lumea e mică. Repetare de scheme. Vorba poetului: viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe, vede-n capăt începutul cine ştie să le-nveţe. 

     - Asta cam aşa e. Ce mai urmează?

     - Habar nu am. Ce-s eu, Mafalda, ghicitor în stele? 

     - De fapt, Mafalda e o ghicitoare. De sex feminin. Adică va fi. Nu acum. Mult mai târziu. Aşa, una. 

     - Tot un drac.

     - Poate.

     - Ascultă, Tân’Kytule, te simţi bine?

     - Da. De ce mă-ntrebi?

     - Eşti cam palid. 

     - Oi fi obosit. Da’ las’ că-mi revin. Prieteni forevăr, nu?

     - Absolut.

Amenajări interioare (1)

      Regele Ghol’Anesh stăpânea peste mândra cetate Ciu’Rhuk, una la care la soare te puteai uita da’ la dânsa ba. Problema era că pe regele său poporul nu îl prea iubea. Ghol’Anesh, pe de altă parte, n-avea nicio treabă cu lipsa iubirii de către gloata-i. Îl durea la bască. În plus, nimeni nu îndrăznea să-i conteste autoritatea. Că-l bârfeau era o cu totul altă mâncare de peşte. Concret vorbind, Ghol’Anesh avea obiceiul să se culce el în noaptea nunţii cu mireasa – şi cu cât fata se împotrivea mai mult cu atât mai fabuloasă împreunarea – iar pe tineri ori îi băga la tot felul de munci silnice ori îi toca mărunt cu lupte corp la corp sau jocuri de societate.

     Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, în cele din urmă oamenii n-au mai rezistat. S-au plâns zeilor, au adus jertfe, s-au rugat să se facă ceva în privinţa „nebunului”. „Am ajuns bătaia lui de joc”, s-au plâns ei celor din ceruri. „Cu ce-am greşit?” Zeii i-au ascultat şi l-au creat pe un oarecare Tân’Kytu şi l-au trimis... în creierii munţilor, la o stână, şef peste nişte ciobani care se ocupau cu ciobăneala de vreo câteva secole. 

     Când starostele ciobanilor şi-a măritat fata... ghici ce? Ghol’Anesh a prins de veste iar în noaptea nunţii s-a şi înfiinţat la uşa colibei tinerilor însurăţei. 

     - Mărite Ghol’Anesh, fie-ţi milă, l-a abordat tatăl fetei. Lunh’Etha mea nu-i frumoasă. Nu-i nici măcar fecioară, e... 

     - Hoţomane, i-a întors-o Ghol’Anesh, îl are pe vino-ncoa’. La greu. Las’ c-am dibuit-o io, nu mă lua cu dintr-astea. Acu’ marş din calea mea că te spulber. 

     Cum socoteala de la palatul regal, după cum zice o vorbă din bătrâni, nu se potriveşte cu aia din casele gloatei, Ghol’Anesh se ciocni în uşa colibei cu Tân’Kytu.      

     - Pe aici nu se trece, i-a zis dumnealui înfoindu-se în barba-i ca de boschet cuprins de furtună. 

     - Zău?, se burzului regele.

     - Zău, îi aruncă Tân’Kytu, în continuare înfoiat. 

     - Da’ cine eşti tu, bă, de-mi... 

     - Te întreb acelaşi lucru.

     - Cum, nu ştii cine sunt?, căscă Ghol’Anesh nişte ochi circumspecţi. 

     - Nici măcar nu mă interesează, storcofleoşi Tân’Kytu. 

     - Atunci de ce mai m-ai întrebat? 

     - Făceam conversaţie. 

     - Nesimţitule! Ia d-aci!, zise Ghol’Anesh iar în mijlocul celei de-a doua propoziţii exclamative atacă. 

     Se încinse pe loc o bătaie cum rar le fusese dat ciobanilor acelui vârf de munte să vadă. Tot ceea ce umanitatea avea să inventeze peste milenii în termeni de contact direct – karate, judo, kickboxing, lupte greco-romane, păruiala de la meciul de hockei, wrestling – se manifestă aici, în faţa colibei tinerilor însurăţei, la modul plenar. La finalul ei, cei doi zăceau laţi şi toate pariurile făcute de ciobani fuseseră date peste cap întrucât nimeni nu prevăzuse o remiză. 

     - Eşti tare, fârtate, i-a zis Ghol’Anesh, admirativ. Mi-am găsit, în sfârşit, naşu’. Felicitări.

     - Şi tu eşti tare, amice, i-a zis Tân’Kytu, la fel de admirativ. Nu credeam să-nvăţ a-mi găsi vreodată egalul. Respect. 

     După câteva clipe de meditaţie transcedentală reluă: 

     - Bătălia nu s-a terminat. Trebuie să-mi acorzi revanşa. 

     - Care revanşă, neamule? Eşti cu capu’? S-a terminat egal, replică regele îngrozit de perspectivă. Oricum, nu am face decât să reiterăm ce a fost. Treaba ta dacă-ţi place să te repeţi, eu unul urăsc să mă repet. Nu. Deci nu. Am zis. Punct. 

     - Schimbă-ţi obiceiurile şi promit că nu te mai bat la cap în veci cu reiterarea, îl somă Tân’Kytu. 

     Cei doi au devenit din seara aia prieteni buni iar obiceiul abuzării proaspetelor mirese dispăru din Ciu’Rhuk de parcă nici n-ar fi existat vreodată. 

     La cam două săptămâni, o zi şi douăzeci şi trei de ore de la aceste evenimente şi în timp ce se relaxau în răcoarea unor mândreţe de grădini ciurukienice suspendate, Ghol’Anesh îl abordă deschis pe Tân’Kytu: 

     - Uite care-i treaba, amice: unu şi cu unu fac doi... 

     - Hă-hăăă, râse gros celălalt, n-aş fi atât de sigur. Ori n-ai auzit că minus cu minus pot da plus!? 

     - Ştiu una şi bună: tre’ să-l căsăpim pe Nuclearitzos. 

     - Una la mână: n-am auzit în viaţa mea de Itzos ăsta. Doi la mână: de ce? Te mănâncă? 

     - Una la mână că prin căsăpirea lui Nuclearitzos consfinţim prietenia noastră, vom fi cei mai tari prieteni din lumea întreagă, nici zeii nu ne vor putea înfrunta, mă rog, măcar nu direct, aşaaa... şi doi la mână Nuclearitzos e o bestie care face umbră pământului degeaba. Pe scurt: e unu’ rău care merită să şi-o ia. 

     - Mi se pare mie sau intuiesc o anumită simbolistică în spatele a ceea ce vrei tu să întreprindem noi doi?, se nelămuri Tân’Kytu. 

     - Ce simbolistică? A cui? În ce sens „în legătură cu noi”? Fii mai explicit.

     - Ascultă-mă, o, tu, împărat al tuturor ciurukurilor şi ciurukăreselor din minunatul tău Ciu’Rhuk, peroră Tân’Kytu rupând de pe creanga celui mai apropiat pom un fruct care arăta ca un măr, avea gust de mandarină dar culoarea era cea a unei banane dată în pârg, în spatele a orice rezidă altceva. Ceea ce facem, spunem sau gândim, pe un anumit plan are o altă însemnătate. Că dacă nu ce sens mai are totul? Despre asta e vorba. Că de multe ori suntem atât de orbi încât nu pricepem nimic din acest anumit plan, trăindu-ne viaţa ca nişte viermi, e de la sine înţeles. Ba chiar m-aş arunca până-ntr-acolo încât aş afirma că e un dat firesc al acestei lumi. Prin care oricum suntem trecători. Da’ totuşi... Mă-nţelegi? Bă, tu eşti cu mine,  aici şi acum, sau prinzi avioane? 

     - Ce-s alea avioane?

     - Ceva ce-o să se inventeze peste milenii. Şi o să zboare singure, ca zeii. Doar că o să poată căra în burta lor prostime multă. 

     - Vorbeşti serios? 

     - Nici nu se pune altfel problema. Dacă n-aş fi serios nu m-aş putea suporta şi mi-aş face felul imediat. Deci, ca să nu umblăm d-aiurea pe coclaurii conversaţiei: există o simbolistică masivă în spatele lui Itzos ăsta al tău şi deci de aici trebuie plecat. Deci cine este mnealui?

     - Nuclearitzos? E dracu’ gol, amice, scuipă admirativ Ghol’Anesh. E şef peste un codru de copaci cât casa pe care regulat îi defrişează cu mânuţa lui. De ce? Îmi scapă. Uitai să-ţi menţionez că el însuşi e cât casa da’ o s-o vezi cu ochii tăi deci... da... ce sens mai are, nu? În fine, e o brută, ce să mă mai ascund atâta după deget. Teritoriul lui e înspre vest, taman la conjunctura dintre Calea din Urmă şi Poteca dân Faţă. Vrei şi tu ca regat să te dezvolţi? Pas de poţi de păduroiu’ lui Nuclearitzos. Cum ai pus piciorul în teritoriu-i te sfâşie. Bă, deci cum să-ţ’ mai spunez: e imperios necesar să-l mătrăşim în Universu’ Ălora de-s Mulţi. Clar? 

     - Atunci e obstacolul din calea progresului, zise Tân’Kytu după o secundă de cugetare. Asta înseamnă, dădu el verdictul, asemeni unui Busu de la Meteo dar care ar prezenta horoscopul. Simplu ca bună ziua. Mda, părerea mea e că se merită mătrăşit ipochimenul. 

     Mâncară, se bărbieriră, îşi ascuţiră armele, făcură un plan de bătaie, îşi făcură de cap şi cu nişte fetişcane alese pe sprânceană din hanul de peste drum de locuinţa regală, nu făcură nimic din toate astea în această ordine, am spus-o şi eu aşa de dragul spontaneităţii, după care se băgară la drum călare pe nişte bidivii roşcovani şi-o porniră fredonând nişte doine numai de ei ştiute. 

     Când au ajuns ăsta dormea de rupea pământul.

     - Nu-l putem căsăpi acum că acum chiar că e invulnerabil, sublinie Ghol’Anesh. Trebuie creată o diversiune. 

     O creară. Se luară, ei doi, la bătaie. Artistic, ca-n filme, cu o regie bine pusă la punct, cu efecte speciale şi muzică d-aia tensionant-înălţătoare. 

     Trezit din som, uriaşul Nuclearitzos îşi lepădă armura (care-l făcea invulnerabil) şi porni să privească spectacolul asemeni unui copil ce stă la circ cu gura căscată. La momentul oportun, cei doi se despărţiră brusc şi-l atacară pe flancuri. Luat prin surprindere, uriaşul ripostă dar mare brânză nu reuşi. Muri sec, cu beregata tăiată. 

     - Nu j’ dacă făcurăm bine ce făcurăm, declară Ghol’Anesh contemplând stârvul marii creaturi. 

     - Te îndoieşti! Ia te uită!, izbucni admirativ Tân’Kytu. Marele rege al Ciu’Rhukului se îndoaie. Nu credeam c-am să apuc vreodat’ să văz una ca asta. De-aş avea acmu asupra mea nişte scule de scris aş cam consemna îndoiala asta a ta. Să rămână pentru eternitate. 

     - Asta-i viaţa, prieten drag. Omu’ cât trăieşte învaţă.

     - De ce? 

     - Voroava vine „cât trăieşte”. Până la un punct o face că după aia chiar de-ar învăţa brici şi tot nu mai are niciun sens. 

     - Nu bre! De ce te-ndoieşti? 

     - Aaa, asta era! 

     - !? 

     - Păi, uitai să-ţi spui: creatura a fost pusă aici de zei nu de capu’ ei. Deci cu un scop. Iar noi acu’ am eliminat scopu’ ăsta. D-aia zic: nu j’ cât de bine am făcutără. Poate n-a fost bine deloc. I-am supărat pe băieţii din ceruri şi să vezi acu’ răzbunare pe ei. Adică pe noi. 

     - Bre, ce-ai păţit: te-ai îndrăgostit? Ai uitat ce-ţi spusei de simbolistica eliminării lui Nesimţitos ăsta al tău? Bucură-te, o, tu, rege al ciurukienilor şi ciurukăreselor! Ai deschis calea spre progres şi ai consolidat prietenia noastră pe cele mai înalte culmi. Başca statutu-ţi de erou războinic. Ce vrei mai mult decât atât? 

     - Mda, eşti mai optimist ca mine. 

     - Prietenul la nevoie se cunoaşte.

Un story în plină desfăşurare

- Vezi, tu, în realitate oamenilor nu li se întâmplă chestii datorită cărora să evolueze, zise Nicolae Pirianu contemplând, cu doar un ochi, dramatismul unui cer de aprilie burduşit cu grămezi ba vinete, ba cenuşii de noruleţi şi norişori şi herghelii furioase de nori. P-asta o vedem doar prin filme. Prin unele nici măcar atât: personajelor li se întâmplă chestii, evoluează dar, cum să spun, mecanic. Gen: trebuie să existe o formă sau alta de evoluţie a lor pentru că astfel privitorul să nu rămână cu impresia că şi-a irosit timpul cu cele o sută douăzeci de minute de ficţiune vizuală.

Celălalt deşi îl auzise nu comentă. Nici măcar în sinea sa.

- În realitate, cum spuneam, oamenii vorbesc. Că unii nu se ascultă decât pe ei sau nu se laudă decât pe sine e partea a doua. Oamenii vorbesc şi din aceste dialoguri bagă sau nu la cap chestii datorită cărora evoluează. Sau nu evoluează. Mda, şi asta. Sau mai ales asta. În cel mai fericit caz. În cel mai nefericit: îşi formează o părere. Ascultă la mine că ştiu ce spun. Adică mi-o asum.

- Făcuşi şi tu ca ăia de la sienen, nu?, zise într-un târziu Ovidiu Cazon. M-ai încântat cu un story.

- O denumire cel puţin stranie, izbucni Nicolae de parcă atât ar fi aşteptat:  să i se servească la fileu ceva de disecat. Nu a ta ci a celor de la sienen: la ei orice ştire e un story. Şi în majoritatea cazurilor e un story în desfăşurare.

- Vrei să spui că nu au dreptate?

- Vreau să spun că e un exemplu genial de încurcare a borcanelor. S-a luat cuvântul story care e un termen literar şi are legătură cu creativitatea şi s-a fost aplicat realităţii imediate. E ca şi când un chirurg s-ar vedea pe sine ca pe un adevărat Dumnezeu întrucât cu mâinile şi mintea lui salvează vieţi. Sau când, tot aşa, un croitor, un bucătar sau unul care face parfumuri ajung să se considere creatori, artişti. Mi-amintesc de-un serial în care personajul principal, un flăcău d-ăsta plin de iscusinţă într-ale mânuirii sabiei dar ateu până în măduva oaselor, tot arunca în dreapta şi-n stânga, ori de câte ori avea ocazia, cu faptul că nu există Dumnezeu şi că miracolele fuseseră produse ba de mintea lui, ba de paloşul lui. Nu era, desigur, nimeni din cei care-l ascultau, în acel Ev Mediu timpuriu, care să-l contrazică. De parcă pe vremea aceea obscurantistă să fii un liber cugetător era o atitudine cât se poate de firească. Sau şi mai şi: ştiu o cucoană, foarte credincioasă dar şi foarte habotnică, da, nu te râde, credinţa şi habotnicia fac uneori casă bună, care fusese acuzată de un văr de-al ei că atunci când a avut cutare problemă de sănătate s-a dus la medic, medicul şi medicamentele o vindecaseră nu rugăciunile. Cucoana o ţinuse p-a ei că Domnul o ajutase. La care văru-su a explodat acuzând-o: cică "dacă tot e ea credincioasă de ce n-a stat şi s-a rugat, fără să recurgă la ştiinţă?". Merita să-i fi văzut faţa acuzatorului: era bun de inchizitor. Ocazie cu care am fost eu însumi întrebat care e adevărul. Întâmplarea face să mă fi aflat acolo. Ştii ce-am făcut? L-am luat pe acuzator pe după gât şi l-am întrebat doar atât: cine crezi că a permis apariţia şi dezvoltarea medicamentelor dacă nu Domnul? Ori crezi că le-au inventat extratereştrii? Mi s-a părut foarte logic ce întrebasem însă uneori, în cazul unora, logica e decât otravă. Nu doar că n-a rămas impresionat de cele ce i-am spus dar s-a şi apucat să-mi împuie capul cu tot felul de ateisme cretinoide. Pricepi acum cum devine faza cu story-ul, nu? 

Ovidiu replică într-un mod atât de clişeistic încât nu are sens menţionarea-i deoarece ar trece drept insultă pentru o minte lucidă şi aflată permenent în căutare de epifanii. Indiferent de natura lor. Să mergem mai departe.

- Un story ţine de ştiinţa literaturii, zise Nicolae de parcă ar fi cerut covrigi. Implică ideea de personaj, de acţiune, de discurs naratorial, de relaţia incipit-final, de mesaj. Mai ales de mesaj. Când îi aud pe jurnaliştii ăia de la sienen gargarisind faza cu story-ul care e în plină desfăşurare ştii ce fac?... Schimb canalul. Story, auzi tu aberaţie. Zici că sunt cu toţii autori creând sub ochii telespectatorului iar nu simpli prezentaori a ceva ce deja există.

- Scuză-mă dar ai o gândire denaturată. Sau o denaturezi voit. Zău! Nu mi-o lua în nume de rău dar eu asta cred.

- Ţi-am zis doar că mi-o asum. Nu eşti obligat să fii de acord cu mine. Treaba ta.

- Lasă vrăjeala că nu ţine. Ştii mai bine ca mine că ţi-ai dori să fiu de acord cu tine.

- Nu de dragul de a fi de acord. Poţi să fii de acord cu mine cu largul tău concurs. 

- Nu te cred.

- Tu nu crezi nici în tine darămite în alţii. Ascultă, din punctul meu de vedere, un avocat sau un judecător, de exemplu, nu produc nimic. Aplică nişte proceduri. Dar statul consideră că plata pentru munca unora ca ei care au treabă doar cu ştanţarea realităţii trebuie să fie net superioară muncii unui profesor. Care trebuie să-şi bată capul cu toţi ignoranţii şi să-i suporte pe toţi inculţii că altfel nu e pedagogic. Un profesor nu-şi poate pune ziua de lucru pe amânare, un judecător ia o căruţă de bani pe chestia asta, başca pensia. S-o tot duci într-o amânare! 

Gata. End of story.   

O bulă, două buli, trei buleli (2)

      - Propui un drum periculos, îl auzi pe Cantemir, parcă dintr-o galaxie îndepărtată. Când eşti atent la ce nu se spune graniţa dintre speculaţie şi intuiţie e extrem de mică. Pe scurt, sună a populism faza ta. 

     Îşi turnă un păhărel, îl degustă muindu-şi buzele, îl puse pe masă ca şi când i-ar fi fost frică să nu se spargă. 

     - Vezi să nu te iei de mână cu fanii lui Ţăcălin, avertiză el. Apropo, ai auzit ce-a declarat recent? 

     Robert nu auzise. 

     - Cică în limba bătrână "Apocalipsa" vine de la "apucă lipsa", raportă Cantemir cu satisfacţia celui care se ştie ca fiind primul care le află. 

     Robert îl privi confuz. 

     - Ce limbă bătrână? Nu-i totuna cu limba maternă? 

     Cantemir izbucni în râs: 

     - Aşa pare dar nu e. Limba bătrână e, după Ţăcălin, limba străveche. Aia adevărată. 

     - Mă tem că nu înţeleg. 

     - Mai de neînţeles decât asta e faza cu "apucatul": ne apucă lipsa asta de ce avem între picioare, o apucăm noi de-un picior, ne apucă după cum te-apucă dracii? Mister şi putrefacţie. 

     Celălalt tăcu. O vreme. Apoi se exprimă: 

     - De unde eşti tu convins că m-aş lua de mână cu un astfel de public? Din câte înţeleg, fanii lui Ţăcălin pun botu' la orice inepţie. Eu doar ţi-am atras atenţia că să fii atent la ce nu se spune nu la ce se spune. Ori te-ai molipsit şi tu de la politicieni care în dorinţa lor de a decripta mesajul altora îl răstălmăcesc de zici că nu-i adevărat ce bazaconii scot pe guriţa-le? Hm, aud? 

     Atât. Restul dialogului dintre aceste două personaje precum şi restul evenimentelor în care sunt implicate ele e la fel de semnificativ precum horocopul lui Neti Sandu.   

O bulă, două buli, trei buleli (1)

      - În viaţă nu le poţi avea pe toate, comentă Robert ca un înţelept deşi nu prea era, se ghida mai degrabă după cum îi dictau împrejurările. 

     - Evident, i-o sublinie Cantemir. 

     Un ochi atent (Robert nu deţinea în clipa aia un astfel de organ) ar fi sesizat două lucruri: Cantemir îl privise pe Robert ca şi când s-ar fi mirat foarte de capacităţile filosofice-gnomice ale acestuia după care Cantemir îl ascultase pe Robert ca şi când ar fi considerat că acesta nu are nicio calitate în rostirea unor astfel de cugetări. Altfel spus: Robert o ardea pe tot soiul de aroganţe deghizate. Nu era frumos ce făcea. 

     - Altceva am vrut să spun, deliră... sorry... declară Robert de parcă şi-ar fi amintit-o brusc. 

     - Daaa? 

     - Da. 

     - Ce? Că nu se vede nimic altceva. N-ai cum să le ai pe toate, corect. Am vrea dar nu se poate. Iar dacă s-ar putea cred că ar fi o mare plictiseală. Sau un haos total. Gen "ne-am autodistruge cu bună ştiinţă". 

     - Tre' să fii antenă la ce nu se spune. Acolo-i revelaţia. 

     În bucătărie, televizorul Led Star-Light cu diagonala de 60 cm., agăţat în colţ într-un suport cromat, o înfăţişa pe ministra mediului, apelor şi pădurilor vorbind de la tribuna Parlamentului. Deşi sonorul era extrem de scăzut Robert auzi foarte clar vorbele ministrei: "administraţia nu se face cu adjective". 

     În clipa următoare revelaţia pe care o avu şi care-l stăpâni plenar se desfăşură după cum urmează: 

     a) exprimarea praşcalanei ăsteia, de altfel foarte masculin îmbrăcată, are ceva artificial în ea. Politicienii şi vorbele lor mari! Unde eşti tu, Caragiale, ca punând tocul pe ei să-i împarţi în două cete, în tâmpiţi şi în mişei? Unde mai eşti? Doar pe banconta de o sută! Sau eşti mai actual ca niciodată? Mda, cam aşa ceva, metaforic vorbind.  

     b) unii încă nu sunt capabili să treacă dincolo de Aparenţe. Cum ar fi Cantemir. Unde scrie că dacă am fi cu toţii fericiţi ar fi o mare plictiseală? Ori te pomeneşti că aşa stau lucrurile în Paradis! A fost el acolo şi s-a umplut de plictiseală de-i venea să-şi pună capăt zilelor sau ceva de genu'! 

     c) chiar aşa: ce faci dacă nu le poţi avea pe toate? Şi de unde ştii că alea toate pe care ţi se doreşti sunt lucruri bune? Sau eşti îndreptăţit să le ai? Părerea mea e că faza cu nonavutul de toate e un eufemism pentru "a lăsa de la tine". Lasă că oricum, vorba poetului, te-or întrece nătărăii chiar de-ai fi cu stea în frunte. 

     Revelaţia nu doar că-l stăpâni plenar dar, odată manifestată, Robert avu impresia că pluteşte deasupra lucrurilor. Deasupra superficialităţii Lumii. Mai mult decât atât, văzu această superficialitate de parcă însuşi Cel-de-Sus i-ar fi descris-o şoptindu-i la ureche. Superficialitatea şi, mai grav, faptul că trăim fiecare în propria noastră bulă, orbi şi surzi la bulele ălorlalţi şi ferm convinşi că bula noastră e adevărul absolut.    

Istoria nescrisă a unei comori naţionule

      I-a primit în birou, i-a invitat să ia loc pe scaun (erau nişte fotolii din piele, de un cafeniu turbat), i-a servit cu o cafea şi un coniac (dintr-ăla vechi de 12 ani), le-a vorbit. Adică a deschis gura ca să le vorbească numai că a fost rapid întrerupt: 

     - Băi, uite care-i treaba... 

    - Păi, boss, ne-am făcut treaba. Vi le-am adus, a zis unul dintre ei care, dacă aveai niscaiva cunoştinţe antropologice, îţi dădeai seama că nu avea deloc un ten exotic ci unul cât se poate de ţigănos. Romulete d-ăla de la coada Europei, din ţara aia de se învecinează cu ţara aia condusă de o muiere care l-a cam pus cu botul pe labe, legislativ vorbind, pe tătuca de la răsărit. 

     - Îs în stare perfectă. Cum aţi şi spus, de altfel, a adăugat altul, tot un romulete dar ceva mai spălăţel. Probabil reuşise, prin cine ştie ce miracol, să termine 12 clase. 

     S-a uitat la ei cum priveşte un ghepard un popândău cu tendinţe de emancipare spre zona prădătorului alfa, şi-a pus pe mutra-i zâmbetul lui tip zâmbilici-bambilici-ne.dăm.în.bărci.cu.toţi.proştii.că.doar.aşa.te.înţelegeţi.cu.ei, a continuat onctuoso-duhos:

     - V-am cerut o oliţă de noapte cu motive maiaşe. Da? Aşa a fost înţelegerea, corect? Ok. Aveţi habar ce mi-aţi adus? Nu. De ce? Pentru că sunteţi proşti. De ce sunteţi proşti? Pentru că sunteţi proşti. Ce dracu credeţi voi că trebuie eu să mă fac cu atâţia proşti? Să-i compătimesc? Canci. Mai gândiţi-vă. Dacă nu sunteţi de acord cu ce v-am spus n-aveţi decât să vă scrieţi testamentul. 

     După care a deschis televizorul şi i-a invitat să privească. Ciumecii s-au întors (televizorul era agăţat pe peretele din spatele lor), fotoliile din piele de un cafeniu turbat au scârţâit melodios, ştirea a decurs inexpugnabilă. În ştire se vorbea despre un coif dacic. 

     - Suntem pă sticlă, a rostit unul dintre ciumeci, în limba lui natală. Mişto. 

     Bossul, care cunoştea limba datorită mamei sale, a scuipat: 

     - Sunteţi pă dracu tăiat în patru. 

     După care a comunicat pe un ton uşor ridicat dar mortal: 

     - Nu e nici pe departe o oliţă de noapte cu motive maiaşe. E o comoară naţională. Ce v-am zis eu despre furtul comorilor naţionale? 

     Ciumecii s-au scăpinat în cap. Nu-şi mai aducea aminte. 

     În birou au intrat brusc trei frigidere. Unul era înarmat cu un shotgun, altul purta o sabie ninja, al treilea un Kalashnikov. 

     - O să mergeţi cu domnii şi o să faceţi pierdute obiectele unde credeţi voi de cuvinţă, le-a zis bossul turnându-şi un coniac. 

     Ăsta chiar era vechi de 12 ani nu ca poşirca servită proştilor. A continuat: 

     - Contrarul misiunii ăsteia simple înseamnă că vă fac domnii pierduţi pe voi. Definitiv. Aţi înţeles? Valea. 

    Le-a întors spatele, s-a apucat să privească pe geam de parcă îl pălise inspiraţia artistică. Unul dintre ciumeci a dat să spună ceva, unul dintre cei trei domni l-a luat în balon: 

    - Hai, bă, lasă vrăjeala dacă ţii la amărâtu' tău dă life. Ai auzit ce-a spus şefu', da? 

     I-au luat pe sus fără să mai aştepte vreo explicaţie din partea lor. De atunci încoace Lumea nu mai ştie nimic de ciumecii cu pricina. Coiful a fost găsit, după cum se ştie, într-un fund de curte, învelit în prosop şi îngropat în pământ.  

       

O credinţă secretă (5)

     Trezit brusc în miez de noapte (de fapt, era un banal trei cincizeci şi doi), Robert Mădălin îşi sperie concubina. Care după ce-i oferi un pahar cu apă (îl avea pregătit la căpătâiul patului dar pentru ea) îl întrebă dacă a fost un coşmar dintr-ăla naşpa, tip semne prevestitoare, sau unul oarecare.

     - Cică mi se oferise puterea de a vedea în viitor, o informă el. Sau nemurirea, ceva de genul.

     Ar mai fi vrut să continue dar ceva îl opri. Brusc. La început nu-şi dădu seama ce îl putuse opri atât de brusc apoi, când o realiză, nu ştiu, în sinea sa, ce să facă: să râdă sau să dea curs invitaţiei. Denisa Georgiana, contrar bunului ei obicei de a se înveşmânta în tot soiul de pijămăluţe colorate, se găsea acum lângă el fix în costumul Evei. Caldă şi mirosind a câmp cu flori. 

     - Şi?, o auzi Robert pe Georgiana de parcă aceasta s-ar fi aflat pe cine ştie ce creastă de munte. A fost, aşaaa, ceva dezastruos sau doar te-a zguduit dintr-o bucată? 

     „Ce mama naibii o mai fi şi aia să te zguduie un coşmar dintr-o bucată?”, gândi perplex Robert. 

     Cu glas tare atrase atenţia asupra faptului că refuzase oferta pentru că una dacă eşti nemuritor şi vezi omenirea făcând secol după secol aceleaşi greşeli te apucă rapid deznădejdea sinucigaşului şi doi la mână nici măcar Dumnezeu nu vede în viitor ci doar anticipează lucruri, ceea ce e o cu totul altă mâncare de peşte care de la cap se împute dar se răzuie de la coadă. 

     După care trase pe dreapta de parcă toată ziua ar fi tăiat jumătate din pădurea Letea. Georgiana rămase cu buza umflată dar, când îşi aduse aminte că nu e singura femeie care a păţit-o astfel, (şi în puterea nopţii, exact cel mai spectaculos moment pentru dragoste) adormi şi ea. În fond, era şi mâine o zi. Avea să se gândescă mâine la toate astea.

O credinţă secretă (4)

     Noaptea căzuse, vorba lui Eugen Barbu, murdară şi goală. Se apropia ora unsprezece şi patruzeci şi două de minute. Sau douăzeci şi trei şi patruzeci şi două de minute, după o anumită convenţie. Pe scurt, nu mai era mult până când ziua avea să moară şi alta să îi ia locul. Robert Mădălin o şi declară, de altfel, ca şi când şi-ar fi început astfel predica de pe munte:

     - Încă o zi care moare şi alta care renaşte. Trece timpu’ ăsta de zici că nu-i adevărat.

     Florentin n-avea niciun chef să treacă în noua zi. Fusese o zi bună, una cum nu mai experimentase de ceva vreme iar viitorul, vorba unei reclame la telefoane mobile, nu suna deloc bine. Viitorul sună tot timpul incert, stresant de nesigur. Florentin ar fi preferat o îngheţare a clipei: un grătar cu prietenii, aşa defecţi cum erau, pe proprietatea unuia dintre ei. Dacă asta nu putea fi considerată Fericire însemna că fiecare n-avea decât să-şi trăiască viaţa după cum îl tăia capul, singura formă de guvernământ fiind leşinătura aia de haos injectat cu iarbă din „Imagine”-ul lui John Lennon. 

     Lângă cei trei răsări ca din pământ Denisa Georgiana, concubina lui Mădălin şi proprietara de drept a moşiei. Pe chip i se zugrăvea o ghiduşie amintind de improvizaţia artistului pe scenă, fenomen combinat cu maturitatea unei femei ce a învăţat să treacă dincolo de aparenţe.

     - Gata? Au plecat toţi invitaţii?, o întrebă Robert Mădălin şi încondeind-o din priviri cu un ditamai frech kiss-ul. 

     - Gata, tu. Am rămas numai noi, răspunse ea ca şi când şi-ar fi dat seama de semnificaţia privirilor concubinului.

     - Cine a plecat primul? Scriitorul?, îşi exacerbă Bogdan curiozitatea. 

     - Nu. El a plecat ultimul. Nu vă amintiţi că v-au şi salutat când... 

     - Ce-au avut cei doi?, o întrerupse Bogdan. Necazuri în Paradis, nu? 

     - Parcă nu ştii!, îi atrase atenţia Denisa care îl simpatiza pe Bogdan Stanciu un piculeţ mai mult decât ar fi trebuit. L-a surprins pe iubi cochetând cu Traian. 

     - Care Traian? A venit pe aici fostul preşedinte? 

     - Nu, tu. Nu fi idiot. Traian Zamfirescu, editorialistul.

     - Aha! Din nou? 

     - Iarăşi. 

     - Auzi, chiar crezi că scriitorul nostru are porniri contra firii?

     - Nu e evident? 

     - Pentru mine nu prea.

     - E cât se poate de evident. Doar că şi le reprimă.

     - Asta e cu totul altceva. 

     - Da, mai coşmaresc de atâta pentru o femeie nici că se putea. 

     - Auzi, încă o chestie: ea de ce mai stă cu el dacă el... 

     - Miruna Gabriela? 

     - Că doar nu mama... 

     - Ştii ce-i ăla parvenit? 

     - Am o idee.

     - Iată motivul. Miruna, născută la ţară şi a cărei copilărie s-a petrecut apoi pe undeva printr-o mahala de la marginea oraşului, şi-a format treptat impresia că a ajunge să locuieşti la oraş înseamnă să fii o doamnă. Pentru ea, mariajul cu scriitorul nostru naţional preaiubit, a fost ca o gură de aer proaspăt. Acum că insul a fost blagoslovit şi cu o grămadă de lovele pentru operele sale e ca un fel de „ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap”. O ştie şi ea dar o ştie şi el. 

     - Mai venal decât atât doar în romanele lui Balzac, admise Bogdan, arborând un rictus de poet ostracizat.