Grădina castelului era supranumită şi „grădina de aur” pentru că mai veneau uneori unii pe acolo şi dădeau cu jula. Ce-i drept, dădeau adânc tare de tot cu jula că la suprafaţă nu prea găseai mare lucru. Împăratul (Istoria nu poate azi preciza numele lui; unul, oricum, banal) nu vroia să-şi vadă fata încurcată în puturoasele iţe ale mariajului. „E prea crudă pentru aşa ceva”, mai zicea el vorbind atât cu puţinii săi prieteni cât şi cu imaginea fostei, mama fetei. Avea o statuie a ei, în mărime naturală, nudă, din marmură, în detalii uluitoare şi păstrată la loc de sfinţenie într-o cameră de patru pe patru. Nu răposase, Doamne fereşte, îl părăsise pentru un rege mai bun dar împăratul, obişnuit a vedea partea plină a paharului, se învăţase, de-a lungul timpului, să poarte un respect admirabil laturii frumoase a matracucii.
Fata avea la dispoziţie o groază de camere în care, cel puţin în prima lună de şedere, te simţeai complet pierdut în spaţiu. Ca gardă de corp, prinţesa deţinea un tinerel d-ăsta suplu (numa’ fibră pe el) şi cu care comunica în limbajul specific surdomuţilor.
Nu odată o salvase din gherele unor neaveniţi. Săpau şi ei la rădăcina vreunui gorun (ferm convinşi, din surse zvonistice sigure, că acolo e îngropată comoara) iar când prinţesa îi lua pe făraş („în grădina lu’ tata nu se lucrează decât cu autorizaţie, nesimţiţilor care sunteţi!”) li se punea ăstora pata.
- Stai că-ţi dau eu ţie o autorizaţie de nu te vezi, i-a aruncat unu’, într-o bună zi, care, cu dantura lui dinte-gaură-pauză-lipsă, duhnea a murdărie de grajd de-ţi muta nasul din loc.
- Chiar aveam chef de-o autorizaţie d-asta. Şi mai ales cu una dă esenţă nobilă, i-a ţinut isonul celălalt, un îndesat chelios şi ale cărui buze groase (prea groase şi parcă prea roşii, ca şi când ar fi fost date cu ruj) nu erau întrecute în atipicitate decât de un craniu superovoidal ce de la distanţă îl făcea să arate ca un fel de sperietoare de ciori confecţionată pe repede înainte.
Au fost ultimele lor cuvinte. Tinerelul surdomut, apărut parcă din neant, a pus în aplicare planul lui de „menţinere în formă a sabiei”, o splendidă katană. Care la soare te puteai uita dar la dânsa ba. Când căpăţânile celor doi nefericiţi atingeau cu zgomot înfundat pământul, prinţesa exclama un sec „naşpa” iar buzoaiele ştribului încă mimau un cuvânt. „Haur” după toate aparenţele.
Prinţesa, ca orice persoană de sex inferior celui bărbătesc, îşi petrecea vremea ascultând, via menestreli trişti, mai aburiţi ca vinul vechi ciocnit la nuntă, de cuscrul mare dăruit, muzici care, între noi fie vorba, mergeau ca unse la melancolia referitoare la trecerea ireversibilă a timpului. Sau ţinea un jurnal în care nota toate gândurile – paşnice sau nărăvaşe – ce-i hălăduiau prin minte. Făcea toate astea când da peste ea plictiseala a mare. Când avea însă un vibe normal citea. Îi crease ta-su o bibliotecă dotată cu de toate: de la cele mai stupide romane de aventuri până la operele filosofilor cei mai bazaţi.
Mai erau şi zile când o pălea un fel de lene existenţialistă absolută. Pur şi simplu n-avea chef de nimic pentru că nimic nu avea gust. Se plimba atunci prin grădină. Vara în picioarele goale. În nopţile cu lună plină, cam pe la Sânziene, goală ea însăşi.
În ultima vreme, zilele, ca astea de acum, aveau ceva special. Parcă vântul adia mai senzual ca de obicei, aducând înfiorări din alte lumi. Verdele frunzelor strălucea ca şi când ar fi fost spălat de o ploaie turbată de mijloc de iulie. Şi luceau frunzele alea de-ţi luau ochii.
Se plimba şi se tot plimba până ce o cuprindea un fel de ameţeală ca o beţie adâncă. Se întindea pe iarbă şi-şi lăsa mintea să hoinărească. Incredibil cât de multe poţi descoperi când îţi laşi mintea să hălăduiască.
În iatacul ei, un generos habitaclu de circa 30 de metri pătraţi, cu pereţi îmbrăcaţi în tapet afişând motive geometrice uşor antropomorfizate, totul pe un fundal de un demenţial albastru deschis, stăpânea o linişte mormântală. Fata se întinsese în baldachinul ei din lemn de esenţă nobilă privind la tavan de parcă ar fi privit în ea însăşi. O stăpânea o senzaţie de parcă un glas o tot împingea să facă ceva deosebit cu viaţa ei, să n-o lase să treacă pe lângă ea iar altul o îndemna să se lase în voia sorţii pentru că oricum totul aparţine lui pantha rhei şi deci ce sens mai are...
- Nu sunt sigur că aşa se scrie, auzi atunci un glas (masculin!) ce venea dinspre balconul cu coloane corintice şi care da înspre grădină oferind privitorului o privelişte care, cel puţin pentru un pomicultor, tăia răsuflarea. Cred că se scrie puţin altfel, redundandiză glasul însoţindu-şi vorbele cu un „hapciu”.
Mirată nevoie mare şi, în acelaşi timp, stăpână pe situaţie, fata se dădu jos din pat şi se îndreptă spre balcon.
Zări aici un voinic care, în poziţie yoghină, levita la vreo 20 de centimetri deasupra solului. Levitaţia îl determina să se deplaseze infinitezimal de la dreapta la stânga apoi înainte şi înapoi iar la final de sus în jos. Părul, tuns perie, era secondat de o mustaţă înfoiată, totul pe o faţă ca tăiată în granit trădând voinţă şi reprezentare. Purta o cămeşă (de inspiraţiune populară) roşie vârstată cu dungi galbene, pantaloni negri dintr-un material asemănător foii de cort iar pe încălţări fata putu citi cuvântul „adidas”.
- Cum de eşti aici?, întrebă ea, uluită că străinul putuse trece de straja ei fidelă.
- Bună întrebare, tu, îi zise el, în continuare având ochii închişi. De fapt, sunt şi nu sunt. Mai exact ceea ce vezi tu e o proiecţie de-a mea. Eu, realul, sunt întru o cu totul altă parte.
- De ce ai face una ca asta?, întrebă ea, sec. Ţi-e frică de sabia paznicului meu?
- Zuem e numele meu, spuse el care era şi nu era el. Abdulah Zuem. Nu mi-a fost uşor să ating până la tine dar, după se poate observa, într-un final am reuşit. Cât despre plăieşul ăla al tău îmi pare rău să ţi-o spun dar are o pasiune care pe alte meleaguri se pedepseşte cu moartea: a găsit o capră prin fundul grădinii şi i-o dădea de cotcodăcea nebuna ca porcu’ la tăiere. L-am lăsat în legea lui. Când o să vină la muncă vezi însă cum îl tragi de urechi să nu se simtă marginalizat şi să-i vină vreo idee năstruşnică privitor la katana aia a lui.
- Nu era capră, bufni fata, amuzată. Lui Zoltan îi plac jocurile de rol. Aia era iubita lui deghizată în capră. Din când în când mai glumeşte şi cu mine pe tema asta; zice, doamnă, îmi cer scuze dar mă duc să trag de fiare. Îl las ca pe el că altfel, vorba ta, cu săbioanca aia a lui cine ştie ce năzbutie se poate petrece.
- Sigur nu era animal?
- Sigur.
- Doar poziţie?
- Îţi jur.
- Mda. De la proiecţie mi se trage. Îmi mai joacă feste. Când o să vin personal acest lucru nu se va mai întâmpla, fireşte.
- Ai de gând să vii personal?
- Da.
- De ce?
- Cum „de ce”? Nu e evident? Am prins un drag de tine vecin cu moartea.
- De ce?
- Cum „de ce”? Asta-i bună. Pentru că e în legea firii, mă rog, în legea atracţiei dintre două persoane de sex diferit, să se întâmple aşa, pentru că eşti prea frumoasă pentru locul ăsta trist din care vreau să te salvez, pentru că îmi place cum arăţi, cum gândeşti şi ce activităţi ai. Eşti, ce să mă mai ascund atâta după deget, caracterul nobil care-l căutam.
- Vorbeşti cam ciudat, domnule Zeu...
- Zuem. Poţi să-mi spui şi Abdulah, nu mă deranjează.
- Zuem, fie. Să ştii însă că vorbeşti cam ciudat. Ai zis citez nu mi-a fost uşor să ating până la tine am încheiat citatul, corect e să ajung până la tine, de asemenea se spune corect caracterul nobil pe care îl căutam nu caracterul care-l căutam. „Carele” ăsta folosit aiurea mă scoate din sărite.
- Apreciez corectările. Bilă albă de la mine pentru tine. Voi încerca să fiu mai atent la ce spun de acum încolo.
- În altă ordine de idei: te văz foarte avântat în declaraţii ceea ce nu e prea ochei. Bate la ochi. Nu ştiu ce fete vei mai fi întâlnit tu până acum dar eu să ştii că sunt o fire raţională nu una emoţională. Colac peste pupăză, sunt cam confuză: ce vrei de la viaţa mea? Să te urmez?
- Cam asta ar fi ideea generală, zise Zuem care ar mai fi comentat el multe dar din motive rămase până azi ascunse se abţinu.
- Nu am cum să urmez o proiecţie, răspunse fata prompt. E lipsă de bun simţ. Vino în persoană.
- Am vreo garanţie că atunci mă vei urma?
- Mi se pare că problema e pusă greşit: tu tre’ să-mi oferi garanţii nu eu ţie.
- Hm, făcu Zuem, revenind din poziţia sa yoghină în cea a unui creştin ascultând cu evlavie, pe scaun, Sfânta Liturghie. O rezolvăm noi cumva şi p-asta.
În secunda doi, dumnealui dispăru din peisaj lăsând în urma sa un fel de sclipici rozaliu.
- Până la urmă nu mi-a spus cum se scrie pantha rhei aia, şopti ea de parcă i s-ar fi confesat balconului.
„Poate c-o să uiţi chiar tu în a i-o spune!”, i se năzări ei că-i replică balconetele.
Pe urmă o cuprinse toropeala şi îi trecu prin minte că vântul acela senzual (pe care-l simţise în grădină) sau verdele frunzelor (de luceau de-ţi lua ochii) ar fi putut să fi fost nimic altceva decât manifestări ale lui Zuem. Dacă da atunci dilimandrosul merita toată atenţia.
Şi o învălui un dor de el teribil.