Dintr-odată
nu mai era nimic: nu tu zăpadă, nu tu geruri, nu tu cod portocaliu ori
avertizare cod roşu, nu tu reportaje lacrimogene despre vârstnici prinşi în
propria casă de nămeţi tragic de uriaşi, nu tu nimic dântr-astea. Primăvară
sosită brusc. Că era una la fel de ciudată ca proaspăta iarnă defunctă asta nu
mai interesa pe nimeni. Sau nu mai conta. Nu mai contau bălţile cât casa,
noroaiele băscăcărate, trotuarele murdărite cu excrementele potăilor (de bloc
sau maidaneze), rafalele de vânt tăios, lucrările de reabilitare ale diverselor
părţi de infrastructură a oraşului reluate la modul dorel, traficul dat cu
drag peste cap etc. Pe nimeni nu mai mira nimic. De ani buni, nu doar cu ocazia
acestor două anotimpuri. Faza cu anotimpurile fu, aşa, ca din pricina
frumuseţii unei introduceri. Mai mult sau mai puţin oarecare.
În faţa
marchizei – adică în imediata ei apropiere, ca să fiu mai tehnico-precis – era
încă gheaţă. Dacă n-ai fi fost familiarizat cu zona ai fi putut, în doi timpi
şi trei mişcări, s-aluneci şi să-ţi rupi piciorul. Sau, Doamne fereşte, să-ţi
spargi capul. Asta ar fi fost de-a dreptul vecin cu stupizenia: să ieşi din
iarnă şi să intri în spital. Iar din spital să ieşi altfel decât ai intrat –
ori îmbolnăvit (de altceva pe care oricum nu-l aveai înainte de a intra) ori,
superaiurea, cu picioarele înainte.
Spaţiul din
interiorul marchizei – îmbâcsit cu arome de tutun şi bere la doză – îi dădea
azi impresia lui Dobridor Ştefan a fi mai mic decît de obicei. Mai mult decât
atît: marchiza îi apărea ca o carceră. În care ai fost băgat pe nedrept ca dovadă
de "bună purtare" în faţa respectării ordinelor unei autorităţi
bătută-n cap.
- Eu urmăresc
întotdeauna ideea. Asta mă interesează cel mai mult, rosti cu mici spume la
gură Crăcană Mirel.
„Mda, poate că
din cauza asta mi se pare marchiza asta nenorocită o carceră”, gândi extatic
Dobridor în timp ce Crăcană, luat pe sus de valul propriului ego, o luase rău
de tot pe ulei în privinţa ideilor, adevărului ce te face liber, faţa
tehnico-fizică a literaturii etc. „Bine, mi s-a mai părut mie şi altădată
marchiza asta îngustă ca o carceră da’ acuma parcă mă strânge de gât nu
alta", gândi el în continuare.
Fixă scrumiera
în care Crăcană scurma... pardon, scruma cu mişcări trepidante
şi rămase aşa. Nemişcat. Îndurând cu stoicism delirul verbal al lui Mirel.
-...în rest, că
scriu sau nu corect gramatical, c-am pus virgula unde nu trebuia sau că, din
contră, am pus prea multe virgule, că mai sar câte-un „ş” şi „ţ” mă lasă
indiferent. Ideea din spatele textului mi se pare cel mai important aspect.
Şi Crăcană,
ferm convins că aşa trebuie să stea lucrurile, îl privi cu superioritate
nedisimulată în ochi pe Dobridor după care înfundă chiştocul de ţigară în
deluşorul de scrum din scrumieră şi aproape imediat îşi aprinse o alta. Cu
aceleaşi mişcări trepidante.
- E, fiecare cu
ale lui, rosti palid Dobridor încercând să nu se enerveze pe autosuficienţa
(provincială?) a lui Mirel.
Încerca el da’
se vedea de la o poştă că mai avea puţin şi ceva avea să se întâmple: un
scuipat între ochi, o admonestare golănească, o agresiune verbală ca la uşa
cortului.
- Auzi, tu n-ai
de gând să renovezi marchiza asta? întrebă Dobridor numai aşa ca să aibă de
unde schimba subiectul.
Crăcană avu o
meclă indecisă după care avu o faţă de excavator dezafectat iar în final,
aproape luând poziţie de drepţi, răspunse sec că nu. Şi că el nu vede legătura
dintre propunere şi despre ce era vorba între ei. Şi apoi tot el,
fără să mai aştepte replica lui Dobridor:
- N-ai decît să
mă acuzi de ce vrei tu: ignoranţă, prostie, limitare, autosuficienţă, nu-mi
pasă. E ideea mea şi-mi aparţine. Vorba aia: libertatea mea începe acolo unde
se sfârşeşte a altuia.
Străduindu-se
să se menţină pe firul stupidei lor conversaţii Dobridor răspunse. La limita
dintre răspuns în doi peri şi răspuns dat numai ca să nu taci:
- Sigur, e democraţie,
fiecare e liber să se gândească că poate face orice. În anumite limite. Dar
dă-mi voie să spun că pierzi enorm dintr-un text dacă te limitezi doar la idee.
Mai există şi nivelul lexical, cel morfosintactic, cel stilistic. Un text e un
tot unitar, un aparat complex. Dacă ai un Picasso original în casă dar nu-ţi
plac anumite culori la tabloul respectiv ce faci? Arunci tabloul? Acum,
desigur, se pune problema: ce înseamnă un text bun sau prost din punct de
vedere lexical, morfosintactic sau stilistic...
- Exact,
izbucni copilăreşte Crăcană.
- Mă tem că
asta-i o discuţie care depăşeşte cu mult graniţele discuţiei actuale, reteză
Dobridor când Mirel de abia începea să rostească litera „x” din cuvântul
„exact”.
- Sunt de
părere că..
Deja Dobridor
Ştefan nu-l mai asculta pe Crăcană. Ca de obicei, Mirel o luase, încă odată,
frumuşel pe ulei, bolborosindu-şi inepţiile de parcă nu doar că nu l-ar fi
auzit pe Dobridor dar ca şi când Ştefan nici n-ar fi fost de faţă. Când realiză
că totuşi nu era singur, ba mai mult decât atâta, că discuta cu un amic care
avea idei (altele decât ale lui) se opri din perorat. Ba chiar anunţă că se
opreşte din perorat, că a nu asculta ce are de spus celălalt e semn de lipsă de
respect, blablabla...
Dobridor, în
contra obiceiului lui de a se lua la bătaie (verbală, of course... gentelmanii
aşa fac, se iau la bătaie verbală, bă), se bâţâia în faţa lui Crăcană de parcă
s-ar fi aflat la discotecă.
- Tu zii în
continuare că zici bine, replică onctuos Dobridor. N-am nimic împotrivă. Adică
nu mă deranjează ideile tale. Din contră, îmi face plăcere să stau de vorbă cu
fiinţe... cât p-aci să spună inferioare dar se abţinu în ultimul moment...
ăăă, fiinţe care nu gândesc ca mine. Ce-i drept, doar uneori. Am ce
învăţa de la ele. Îmi testez astfel propriile limite şi-mi reamintesc cât sunt
de valoros. Şi unde valoarea mea scârţâie se cheamă că se necesită niscaiva
ajustări.
Crăcană
rămăsese, între timp, încremenit. Cu ţigara în colţul gurii. Dobridor era
pe bune sau îl lua din nou la mişto? Iar dacă-l lua la mişto cum de putea? Cum
de lui îi reuşea iar lui, Crăcană Mirel, nu-i ieşea nimic chiar să se fi
pregătit în prealabil vreme îndelungată? Hm, poate că era cazul să renoveze
marchiza..
vineri, 12 iunie 2020
Marchiza
Abonați-vă la:
Postări (Atom)