Un viscol ciufut a pus stăpânire pe toată ţara.
De patru zile vântul acutizează senzaţia de ger. Şi de patru zile crengile
îngheţate ale cireşului vecinului de la parter îmi râcâie pereţii sufrageriei
de dimineaţă până seara şi până a doua zi dimineaţa. Deprimare curată!
Iarnă în toată legea, cum îi zic reporterii
ăştia cu fulărel, gura proape paralizată de frig, nu tu căciulă sau mânuşi dar
transmiţând de la faţa locului, bre, ce ştim noi, ăştia, consumatori de
conţinut media aşezaţi confortabil în canapele, în locuinţe termoizolate şi
termopanizate ori în pijamale pufoase spălate cu Lenor cu aromă de primăvară
senzuală? Hm, ce putem şti noi despre riscurile meseriei de reporter care,
pentru un feeling autentic al unui event care se repetă de altfel an de an,
stă zgribulit de frig prin cele coclauri, numai să-l mai vadă cei dragi lui pe
sticlă cum rosteşte grav aceleaşi inepţii-inerţii ca şi acum un an-doi? Noi,
ăştia, consumatorii, nu ştim nimic din toate astea; zapăm cu telecomanda ca-ntr-o
hipnoză autoimpusă, pe urmă, cînd închidem, o tirăm la culcare că cică mâine e
o zi grea. Încă una din important de obligatoriul nostru scîrbici-plici-bambilici-menstruaţialafurnici-servici.
E o iarnă întârziată, da, e adevărat, putea veni
mai devreme, şi asta e adevărat, de exemplu cu ocazia Crăciunului sau a
Revelionului nu s-o trosnească la mijloc de februarie dar, în altă ordine de
idei, nămeţi cât casa şi ierni întârziate şi mult mai aspre decât reminescenţa
asta, fură şi înainte de Revoluţie. Pe atunci însă mass-media se reducea la
televiziunea naţionul-omagială.
Imaginea, iată, o arată pe una blondă care
fonfăne ceva dar buzele i se mişcă, nu ştiu cum, înainte de producerea
sunetelor. Aaa, e decalat sonorul? Nu m-am prins. Mi-am zis io că e ceva ciudat
da-n acelaşi timp mi-am zis că poate mi s-a părut. Deci da, uite-o cum vorbeşte
şi imaginea e oricum neclară că, na, comunică cu noi, telespectatorii cei
flămânzi de senzaţional, pân videofon. Nu se putea altfel – pentru surprinderea
feelingului de iarnă
adevărato-întârziată - decât aşa: pe un bac, undeva pe lângă Sulina şi privind
(neputincioşi?) cum un hârb de bac încearcă să spargă sloiurile. Ce-o fi căutat
până acolo nu pot să-mi explic. Mult mai aproape de Bucureşti e Brăila, spre
exemplu, nu Sulina. Să putea deplasa până la Brăilica, cu trenul, trăgea
două-trei cadre pe faleza Dunării şi gata tabloul unei ierni muribunde. Dar,
na, socoteala ficţională de acasă nu se potriveşte cu cea ficţională de la
teveu.
Pe de altă parte: de ce trebuie s-o aflu şi eu
că s-a dus, ’mneaei reporteriţa, taman în dosu’ ţării, habar n-am. Eu unul stau
lejer în pantaloni de stofă (de vară) şi-n cămeşă (de mătase, primită cadou de
ziua mea, aia de naştere nu aia de sfânt) şi întins destul de leneş pe
canapeaua propriei sufragerii din propriul apartament iar blondina asta cu
geacă galben-pară şi cu glugă asemănătoare până la identificarea supremă cu un
sac de cartofi plin ochi cu cartofi putreziţi mă bate la cap că ce ger e, pe
apă s-a format ditamai podul de gheaţă, bacul nu e chiar bac în toată puterea
cuvântului, e bac în slăbiciunea cuvântului – nişte pasageri s-au aciuat prin
cabinele mateloţilor, alţii au nimerit în camera motoarelor, unu’ cică, mai
rubicond din fire (deci, prin nu-ş’ ce asociaţiune inedită de concepte, mai
friguros!) s-a băgat chiar în rezervorul cu motorină – cică acolo se simte ca
în sânu’ lui Avram, nu mai pleacă de acolo nici cu costumu’ de scafandru iar
câţiva marinari, obişnuiţi cu frigu’ [la ei acasă frigu’ ăsta e chiar căldură]
au pus-o de-o miuţă pe punte - mingea e căpăţâna făcută sloi a potăii
căpitanului, un chihuahua simpăticuţ rău de tot când era în viaţă. De ce
trebuie eu să ştiu toate astea? Altceva mai bun nu mi se poate oferi? O ştire
culturală, de exemplu?
Reporteriţa îi dă pe gură în limbajul aferent
momentului despre ravagiile iernii prin părţile astea uitate de Dumnezeu. Mi-e
poftă de niscaiva cereale cu lapte dar senzaţionalul mă ţine pironit înaintea
micului ecran:
- Stăm de vorbă cu căpitanului vasului, zice
tinerica privind cu coada ochiului undeva în stânga ei, probabil din locul de
unde trebuie să apară individul. Căpitanul este, de altfel, şi decanul de
vârstă al echipajului şi se poate lăuda cu o experienţă în domeniu
impresionantă, informează ea privind jovială la un bărbos, îndesat pe ochi cu o
căciuloaie ca un muşuroi de termite care înaintează agale spre cameră
scărpinându-se după urechea dreaptă. Căpitanul, curios sau nu, are o privire de
tunzător de iarbă vetust incapabil să priceapă pe ce lume se află.
- Spuneţi-ne, domnule Stavrid David, cînd vă mai
amintiţi că a mai fost o asemenea iarnă? Cum vi se pare iarna aceasta? Cu ce
greutăţi şi lipsuri se confruntă oamenii apelor într-o astfel de perioadă a
anului? Este grea viaţa de căpitan de bac pe meleagurile acestea sălbatice?
Căpitanul pare a arbora, pentru două-trei
secunde, o atitudine de genul „la care vrei să răspund prima, puicuţo? Sau eşti
genul care preferă orice întrebare?” iar în secunda a patra se decide:
- Demult nu a mai fost o asemenea iarnă, doamna.
Bine, nu chiar cu cine ştie câte sute de ani în urmă, cu câteva mii,
hă-hăă-hăăă... dar a fost. Adică am prins şi chestii mult mai dure decât asta.
- Cum a fost? întreabă reporteriţa ca şi când
n-ar fi sesizat gluma căpitanului şi ca şi când ar vrea să demonstreze tututor
telespectatorilor că a nu avea simţul umorului şi a reacţiona în consecinţă e trendy.
- Cum, să fie, doamna, frig, răspunde căpitanul
de parcă tocmai a halit felul lui preferat de desert – o savarină în care au
fost picurate cinci picături de afrodisiac jamaican dintr-o reţetă atât de
secretă încât secretul reţetei Coca-Cola ar putea fi aflat cu un mileniu mai
devreme. Era superfrig, mi-amintesc perfect, atât de frig că-ţi îngheţau
chiloţii în câteva bătăi de inimă. Mi-amintesc perfect pentru că m-am întâlnit
cu una, nu contează cine. O aia. Da, putem să-i spunem aia. Nume de cod aia,
hă-hăaa. Mişto, nu?
Luată ca din oală reporteriţa nu e în stare
decât să repete întrebările de mai sus.
- Şi aia dădu un bună-seara aşa de timid că i se
putea citi în priviri mirarea lui „cum am fost în stare să vorbesc aşa de
încet?” ca într-o carte deschisă.
Reporteriţa nu zice nimic, încremenită (de
frig?) cu microfonul în mână şi dând din cap ca o marionetă defectă. Căpitanul
continuă ca şi când s-ar fi aşteptat să fie contrazis şi vrea cu tot dinadinsul
să arate tuturor că el are dreptate:
- Ştiu foarte bine ce spun că nu-s analfabet la
trebi dintr-astea. Adică aia să crezuse brusc, de la o vreme, un soi de fiinţă
superioară tuturor locatarilor din bloc. P-atunci locuiam la bloc. Da’ era aia
îndreptăţită să se considere creatură superioară cum aş fi eu îndreptăţit să te
iau pă mata de nevastă, aşa, pe neve. Şi, luminat ca de o idee lăuntrică, o iau
tare: ţi-a trecut, în sfârşit, zavistia, bătu-o-ar focul iadului s-o bată!?
Asta, mucles. Cască la mine nişte ochi cât caunele şi bâlbâie ceva. N-o zlăbesc
şi-i trag tare. Zic, aşaaa, pe un ton de popă ofuscat pe enoriaşii care nu
cotizează suficient: nu ştiu, te-a ţinut prea mult. Şi eu am chestii d-astea
zavistite ca să zic aşa da’ nu mă ţin niciodată mai mult de o săptămână. Tu
însă ca nesimpoarca, uită-te la tine, ieşişi cu boraca asta cu meclă de
castravete la plimbare crezând că ce? Imprezionezi populaţia dacă te afişezi cu
plodul după tine? Sau că mesajul comunicării tale manipulatorii ajunge mai uşor
acolo unde trebuie? Hai sictir! Nu te iert, fie ce-o fi. Bag tot ce vrei tu
unde vreau eu. S-ar putea, de dragul vremurilor de altă dată, să te vizitez
într-una din zilele astea, că tot e sărbătorile da’ mai multe nu promit. Am
serioase probleme în a mă adapta cu clăpăugul de bărbatu-tu. Apropo, când l-ai
luat tot aşa era, vorbea singur? Şi cum afară începuse între timp să-i ardă o
ninsoare sinistru de deasă iar io trebuia să plec pe 28 undeva pîn America de
Sud am... ăăă... concluzionat aşa:
- Hait, rade-o-n boscheţi d-aciulea, nu mai pişa
ochii că nu impresionezi pe nimeni. Ba vezi să nu te alegi cu dinţii scoşi,
baragladină ciurciubutoizată carele eşti. Ai tulit-o?
Reporteriţa stă crăcită de mirare de
ceva vreme. Însăşi transmisia pare a-şi fi schimbat cumva frecvenţa.
- Interesant, domnule guvid... ăsta... Stavrid
David. Dar, da, aşa e...
E cu mâna la ureche.
- Mi se spune în cască să vă întreb ce legătură
e între amintirea dumneavoastră personală şi iarna asta?
Căpitanul râde gros şi scurt şi-şi aprinde o
ţigară subţire din care scoate fumuri lungi.
- Păi cum, domniţă? Ai uitat de la mână pînă la
gură cele ce-am zis?
- Am fost... sunt... regia... ea mi-a zis să vă
zic.
- Bravo. Atunci regia n-are decât să dea rewind la cele ce-am zis şi va
descoperi. E totul acolo.
Reporteriţa dă să replice dar Stavrid i-o ia
înainte:
- Uite, hai mai bine să vorbim despre lucruri
supersimple. Aşa, ca pentru utilizatorii de reţele sociale. De exemplu,
echipajul meu. Îi vezi? Bă, ăştia, filmaţi?
Camera se mişcă de sus în jos şi apoi se mută
către locul indicat de căpitan.
- Îi vedeţi?, retorizează căpitanul ca şi când
n-ar avea ce face. Pe lângă aştia care n-au aşadar nicio treabă mai e unu’ care
trebuia să sară în apa îngheţată – se deghizase în bărbat ca să fie primit în
echipaj că i-a ajuns lui la ureche cum că io mi-s mios… misa… misi…
- Misogin?
- Aşa, domniţă. Misogin. Mereu uit cum se
pronunţă, nu-ş’ de ce.
- !?...
- Aiurea-n tramvai, de unde să fiu eu aşa? face
Stavrid ca şi cînd ar vrea să se convingă pe sine că aşa e, cum spune el.
- Şi ce s-a întâmplat cu domnişoara deghizată-n
bărbat?
- Panarama aia? râde căpitanul scociorându-se
discret în nas căci, na, se dă la teveu. Acum că am prins-o sau l-am prins,
hi-hii, tre’ să-i dea botezul focului. Mă rog, al gerului şi al hipotermiei ca
să fim mai exacţi, asta dacă vrea să mai stea între noi. Dacă nu să se ducă
unde a înţărcat mutu…
- Şi unde e persoana în clipa de faţă, că pe
punte nu se vede mare lucru? întrerupe reporteriţa curioasă.
Căpitanul se întoarce brusc, şuieră odată la fel
de scurt de simte cameramanul că i-a pocnit ceva prin urechea internă, după
care revine cu faţa.
- L-am chemat pe Gogu. Bucătarul nostru. El ştie
toată povestea. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, m-aşteaptă Starcraft, misiunea a şaptea de la jocul original, cu protoşii.
Grea de-ţi sar mucii pe pereţii. Hai pa.
Scena rămîne câteva secunde goală, imaginea
balansându-se suspect de senzuală când la dreapta când pe diagonală, arătând
puntea înecată într-o lumină difuză, un pui de viscolaş siberian făcându-şi
mendrele de-a lungul punţii, capul îngheţat al potăii căpitanului zburînd
într-un arc perfect de cerc, câteva răcnete cu funcţie clară de décor
auzindu-se din fund, un marinar driblându-i pe alţi doi într-o evidentă
imitaţie de Gică Popescu lăsîndu-l bujbe pe Maradona la mondialul american din
94. Pe urmă, tot din fund, apare un slăbănog cu plete grunge şi cu nişte căşti albe atârnându-i pe după gât, se îndreaptă
spre cameră şi cînd ajunge în dreptul ei începe să turuie cu cineva aflat în
stânga lui dar în spatele camerei. Ca la un reality
show în toată regula:
- Gagiul de care vă zise bos, de fapt o brunetă
deloc lipsită de un anumit sex-appeal de cazarmă, aţipise cu ţigarea în gură şi
vrând să fac o şotie, aşa, ca-ntre băeţi, am vrut să-i bag un cub de gheaţă în
pantaloni… ăăă… şi când i-am deschis prohabu’ şi-am văzut ceva fără... ăăă...
pic de ce-au acolo băeţii să pic pe jos de spaimă. Apoi am dat să pic pe jos de
exaltare (roşeaţă maximă în obraji) da’ mi-am amintit că tocmai spălasem pe jos
cu detergentu’ ăla de miroase a smirnă şi tămâie, ar fi fost păcat să stric
frumuseţe de parchet cu sângele capului meu spart şi prost, apoi am vrut să-mi
iubesc colega mascată în coleg dar m-a oprit, să zicem, dramul de conştiinţă de
pe fundul crierului meu mic iar în final m-am dus cu pâra la căpitan. Cea mai
corectă (etică, psihologică, spirituală) alegere. “În fond nu eu judec”, m-am
automotivat în drumul meu întortocheat spre cabina căpitanului. Am făcut bine,
nu?
Şi gata treaba cu geru’ şi cu iarna deosebit de
capricioasă din sud-vestul şi estul Europei. Reporteriţa, de negăsit după ce
bucătarul îşi termină raportul, determină regia să comute transmisia în studio
unde o roşcată suplă, cu buze atent lucrate de silicon, taior roşu aprins şi
priviri oficiale (doar ca să nu şi le arate aşa cum sunt în realitate, de un
lubric violent) începu să trăncăne despre treburi politice, nu mai înainte de a
prezenta ceva cu nişte cetăţeni (de culoare se pare) dar mai exact fără
ocupaţie care au fost (sur)prinşi de organele abilitate furând zăpada de pe
marginea carosabilului. Motivaţia lor? Aveau de gând să vândă neaua, la preţ de
speculă, statului. Că cică cu statu’ faci cele mai avantajoase afaceri. Şi
atunci de ce să nu profiţi, nu? “Cu statu’ de drept mai faci ce mai faci da’ cu
statu’ degeaba apăi chiar că faci rahatu’ praf”, conchide vesel un burtos cu
mustaţă caragialenească.
Hm, dacă mă uit mai atent la el, îmi dau seama
că seamănă rău cu ăla al cărui chip figurează pe banconta de 100 de roni. Te
pomeneşti că o fi reîncarnarea dramaturgului!?