marți, 3 octombrie 2023

Surpriza

     Undeva nu prea departe de ei, de fapt pe banca de alături, trei seniori a căror vârstă luată împreună părea să treacă lejer de 150 de ani, discutau despre păcălelile pe care, în ultima vreme, le înduraseră ca şi când le-ar fi luat cineva minţile.
     De exemplu unul dintre ei (i se putea citi în ochi un trecut familiarizat cu organele poliţiei politice de pe vremea Împuşcatului) fusese nevoit să dea o căruţă de bani pe şapte tigăi, chipurile de la Tefal, dar care, când s-a uitat mai bine, şi-a dat seama că erau dintr-alea de le găseşti prin angrouri, altul (maxilar colţuros asortat la o pălărie de fetru, galben-pai dar cam roasă pe la marginea borurilor) cât p-aci să cadă victimă metodei „accidentul” (mă ştiţi doar ce persoană raţională îs, nu pot să-mi explic cum naiba de i-am putut crede pe nenorociţii ăia dupe fir; noroc cu nevastă-mea care a avut inspiraţia să dea un telefon lu’ fiică-mea şi când ea i-a zis că e totul în regulă şi-a dat seama... mă-nţelegi... altfel plăteam o groază de bani) iar ultimul dintre ei (purta pantaloni de stofă „asortaţi” la adidaşi care cândva avuseseră dunga albă) luase o ţeapă monstru cu un concurs la care câştigase, chipurile, un premiu echivalând cu salariul mediu pe economie dar trebuia să plătească, pentru a intra în posesia premiului, cam tot pe atât. 
     - Aşa să fi fost şi pe vremea egiptenilor?, întrebă Dumitru Stratulat, mare amator de dat la peşte şi de completat integrame în timp ce aştepta să-i tremure firul. 
     - Ce anume să fi fost aşa?, întrebă Emilian Burduja, fan al romanelor de aventuri petrecute de-a lungul galaxiilor şi de-a latul planetelor ascunzând secrete teribile. Statul pe bancă în parc? 
     Dumitru căscă, în mintea sa, ochii cât cepele, decretă, tot acolo, că Emilian a început să se ramolească, cu glas tare zise cu totul altceva: 
     - Mă refeream la cei care păcălesc şi la cei păcăliţi. 
     -A, da?, întrebă Emilan ca atins de revelaţie. La asta te refereai? Credeam că la altceva. 
     - La ce altceva aş fi putut să mă fi... 
     - Nu mai trage cu urechea la discuţiile altora, ţi-am mai spus-o doar de atâtea ori, îl întrerupse Emilian uşor iritat. Bucură-te de propriile tale trăiri nu de ale altora. Altfel se întoarce împotriva ta. La un moment dat. 
     - Da’ nu trăgeam deloc cu urechea. Am auzit fără să vreau, se apără celălalt. 
     - Da, aşa era şi pe vremea faraonilor, zise Emilian cu siguranţa unui Dorel convins că acolo trebuie să izbească târnăcopul pentru a feri cartierul de întreruperea lumii. Ăia proştii şi ăia care păcălesc cu existat de când lumea. E ca fascinaţia umanităţii pentru autodistrugere. Păi cum crezi că s-a dus Atlatida pe apa sâmbetei? Din cauza dezastrului natural? Hai sictir! Atlanţii ajunseseră atât de avansaţi tehnologic încât stăpâneau puterea atomului. Au fost lăsaţi să exploreze genul ăsta de tehnologie doar pentru a li se demonstra că nu fac altceva decât să se joace cu focul, pricepi? Am un metru şi juma’ de cărţi pe chestia asta. Dacă nu mă crezi ţi le dau să le citeşti. Pe gratis. 
     Dumitru Stratulat păstră pentru el replica legată de împrumutarea cărţilor pe gratis ţinând cont că era vorba de un prieten căruia îi propuneai asta, vorbi cu glas tare despre cum Terra are, deţine, conţine suficient de multe manifestări curioase încât să-ţi ia o groază pentru a le descifra. Iar dacă nu le descifrezi nu se cheamă că e mâna extratereştrilor, ţi-a dat pur şi simplu cu eroare şi trebuie să mai bagi o fisă. Până la urmă vei reuşi. 
     - Nu cred, nu se lăsă Emilian ca şi când ar fi contemplat sunetul unui ceaun în care s-ar fi fiert ditamai tocăniţa. Nu cred că suntem singuri în Univers. Am fi fost dacă Terra era plată. Atâta timp încă cât ne aflăm pe o planetă care la rândul ei face parte dintr-o galaxie iar Universul e format din milioane de galaxii nu avem cum să fim singuri. Logic vorbind, nu are cum. Că ni se ascund lucruri e partea a doua a problemei. Iarăşi logic. 
     - Am studiat Logica în liceu. Profa avea, cred, doar Definitivatul dar pe noi, desigur, asta nu ne interesa nici cât negru sub unghie. Bombănea ea despre ecuaţia propoziţii adevărate versus propoziţii false dar mă uitam la ea ca mâţa în calendar. Concluzia? Ceva mai ilogic decât Logica rar mi-a fost dat să întâlnesc. 
     - Ce vrei să spui cu asta? Că ideea de a nu fi singuri în univers e ilogică? 
     - Unde dai şi unde crapă! 
     - Nu schimba vorba. E sau nu ilogică?
     - Sincer vorbind nu mă interesează. Oricum deocamdată n-am văzut, personal, niciun omulete mic, verde şi ieşind dintr-o farfurie zburătoare. Mi-aş fi dorit să întâlnesc unul doar aşa, de amorul artei, să-mi confirme că nu suntem singuri în univers şi cum rămâne treaba cu divinitatea dar, în lipsa unui astfel de miracol, bănuiesc că trebuie să mă mulţumesc cu cele menţionate de Biblie. 
     - Doar de „amorul artei”? Bătea din când în când un vânticel aducând cu el, naiba ştie de unde, arome de poveşti spuse la gura şeminelui în timp ce vinul se consumă în căni de lut încondeiate cu motive geometrice antropomorfe. 
     - Da. De amorul artei. Ce ţi se pare atât de... 
     - Am o acută senzaţie de lume întoarsă cu fundul în sus în ceea ce priveşte adevărata ta reacţie dacă te-ai întâlni cu unul dintr-ăsta mic şi verde şi coborând din ceruri în farfuria lui zburătoare dar.. 
     - Dar poate că nu ţi-ai luat în dimineaţa asta pastilele care trebuie. Hai să-ţi explic de ce „de amorul artei”. 
     - Ia explică-mi.
     Nu îi explică însă imediat. O luară cătinel spre apartament. Celălalt tăcu şi el şi având încrustată pe chip o atitudine de genul „vă rog, faceţi linişte, vorbesc acum cu prietenul meu imaginar; nu mă deranjaţi că vă pocnesc”. 
     - E simplu, începu el în timp ce se aflau în apartament şi se pregăteau să se instaleze confortabil, pentru o cât mai bună vizualizare a showului ce urma, în balcon. Când eram mai tânăr mă stăpâneau tot felul de visuri dintr-acestea de mărire. Gen: să-mi depăşesc condiţia într-un mod atât de spectaculos încât toţi cunoscuţii mei, când vor vedea că am reuşit, să-şi bage unghia în gât, de invidie, la modul instantaneu. Chiar credeam că voi reuşi deşi tot ceea ce reuşisem până în clipa aia nu fuseseră decât nopţi nedormite şi consum de cafea în cantităţi industriale. Pe urmă, într-o bună zi, am luat cunoştinţă de cazul vecinului de la scara patru. Profesor ca şi tine. Muncea de dimineaţa până seara, făcea pregătiri cu grupe de câte şase-şapte elevi, pregătea şi lot de olimpici, participa la corectat la bac şi la evaluarea naţională, totul în numele unei case de vacanţă pe undeva prin judeţ. A muncit până i-a pocnit inima şi casa tot n-a terminat-o. Nevastă-sa şi-a refăcut viaţa, la nici doi ani de la trecerea lui la cele veşnice, iar cu banii obţinuţi din vânzarea casei de la ţară (aşa aproape terminată cum era reuşise s-o vândă şi chiar la preţ bun) au fost tocaţi cu noul partener pe câteva excursii la hoteluri de cinci stele în Dubai şi Viena. Morala? Nu încerca să demonstrezi nimănui (ţie în primul rând) că poţi rupe pisica în două din punct de vedere social. Echilibrul şi pacea interioară sunt baza nu dorinţa nebunească de a deveni un altul, ignorând ceea ce ai. Raportat la fiinţele mici şi verzi: nu-mi ajută cu nimic să ştiu că suntem sau nu singuri în univers. E, cum ar veni, o informaţie pentru cultura mea generală. Ca în cazul când ştii că Terra e o planetă pe care există mai multe continente pe care trăiesc naţii diferite. Aşa şi cu Dumnezeu: musulmanii sau budhiştii ştiu foarte bine că Mahomed sau Budha au fost oameni care au ajuns, în cele din urmă, la doi metri sub pământ şi, cu toate astea, nu sunt dispuşi să urmeze religia celui care a lăsat în urmă un mormând gol înviind a treia zi după Scripturi. Iar fenomenul e valabil şi pentru creştini şi pentru evrei. Nimeni nu trece la o altă religie aşa, din moft. Ce te face deci să crezi că oameni s-ar converti pe nepusă masă la religia omuleţilor verzi? Doar pentru că vin din stele? 
     Se auzi brusc sunetul unei doze de bere desfăcută. Cei doi întoarseră privirile. Pentru Emilian peisajul se dovedi familiar şi, desigur, familial: soră-sa. Burduja Petronela, zisă şi Petro, Ripsimia. 
     Avusese o bunică, Eleonora, al cărei amestec de credinţă autentică şi de habotnicia a mai tâmpă reuşea să-ţi smulgă un zâmbet chiar dacă ai fi avut o personalitate la fel de sobră ca o înmormântare a unei figuri regale. Eleonora reuşise s-o convingă pe fiică-sa, mama viitoarei Petronela, să-i adauge şi acest nume, Ripsimia, care, alături de Grigorie Luminătorul, arhiepiscopul Armeniei şi de Sfânta Muceniţă Gaiani, figurează în calendarul creştin ortodox ca sărbătoribili pe 30 septembrie. 
     În copilărie, Petronela nu suporta apelativul Ripsimia. Cine vroia să şi-o transforme în duşman n-avea decât să facă greşeala de a-şi râde de Ripsimiuţa, Ripsimioanca, Ripsiloaga şi altele de genul ăsta. Batjocorita nu se lăsa până nu-şi vedea victima la pământ. Uneori la propriu „la pământ”. 
     Au mai trecut nişte ani şi într-o bună zi Petronela s-a pomenit că numele Ripsimia nu-i trezeşte nici cea mai mică emoţie. Şi cu atât mai mult nu simte nimic faţă de cel/cea care-şi râde de ciudăţeania numelui, considerându-l/-o o persoană incapabilă să facă diferenţa dintre Aparenţă şi Esenţă. 
     O abordase la terminarea orelor un oarecare Horia Andronic care încercase, timp de aproape trei săptămâni, să-i intre în graţii şi ea-l ţinuse la respect. Horia era în clasa a doişpea şi, în ciuda numelui ce te trimitea parcă la vreun personaj din proza fantastică a lui Eliade, avea o mutră banală care, în cel mai rău caz, reuşea să te irite prin buzele alea subţiri în jurul cărora sta azvârlit un barbişon rar, roşcovan. Horia o abordase, probabil pentru ultima dată, fusese respins, ca de obicei, iar atunci i-a aruncat din vârful buzelor ceva despre „răpănoasa dintr-a unşpea care are o problemă cu băieţii”. Răpănoasa de Ripsimia. Fata s-a întors fulgerător. Bătea un soare de toamnă blândă şi senzuală de te băga în boală. 
     - Tu vorbeşti, măi, Andronache!?, i-a adresat ea retoric, tot din vârful buzelor. Ce nume o mai fi şi ăsta? Numai tipii cu înclinaţii contra firii poartă nume d-astea: Andronic, Damian, Florian. Te rog nu mă mai agasa nu pentru că aş avea ceva cu tine ci pentru că se vede de la o poştă că încerci să-ţi reprimi adevărata natură. Fii bărbat şi acceptăţi-o. 
     S-a lăsat cu înjurături grele, ameninţări cu moartea şi o palmă peste obraz (a lui către ea) care a determinat-o pe Ripsimia să râdă în hohote în ciuda feţei ce-i zvâcnea de-i săreau ochii din cap. 
     - Adevărul doare, măi Andronicel-gândăcel, i-a mai replicat ea înainte de a-i întoarce spatele. Un gol cât roata carului se făcuse în jurul numitului. 
     Faima lui de seducător fusese pusă la respect, ba chiar distrusă de o fetişcană care încă nu văzuse un bărbat dezbrăcat complet nici măcar prin filme. 
     – Fată, chiar e pe „invers”?, o întrebase după aia Ramona, colega ei dintr-a zecea. Petronela ştia prea bine de ce o întreabă Ramona dar o ignoră. 
     Relaţiile de cuplu, cu pupăturile şi pipăiturile lor, noaptea, ca hoţii, o scârbeau, considerându-le lipsite de orice fior poetic. Ramona visa nopţi fierbinţi cu Andronic şi numai ea ştia câte eforturi făcuse pentru a fi băgată în seamă de ipochimen. 
     - În aparenţă, tipu’ îţi vrea binele, zise Petro cu un soare mângâindu-i sadovenian fruntea, în esenţă e un... ăăă... nu m-aş încrede, tu, în el nici cinci secunde. 
     Ramona n-a vrut s-o creadă, s-a încăpăţânat în visele ei umede dar de poveşti d-astea cu fete seduse şi abandonate care ulterior se transformă în gospodine conformiste şi lipsite de simţul umorului nu vrea nimeni să mai audă, lumea fiind plină de aşa ceva. 
     Desfăcându-şi berea, Petronela se apropie de cei doi cu mişcările unui antrenor de fotbal satisfăcut de o victorie grea dar cu atât mai frumoasă cu cât adversarul a fost considerat ca având prima şansă. 
     - Iar te-a luat frate-miu cu teoriile lui despre Doamne-Doamne?, îl abordă ea pe Stratulat de parcă l-ar fi consiliat la nivel psihanalitic. 
     - Nici vorbă, se apără cel interpelat. Vorbeam şi noi ca băieţii. 
     - Să ştii că frate-miu e periculos, continuă ea ca şi când Emilian n-ar fi fost prezent. Atenţie la ce-ţi spune şi mai ales la cum ţi-o spune. Are o vrăjeală în el de una-două te trezeşti fanul lui numărul unu. 
     - Imaginează-ţi că ţi-a spus-o cu lacrimi în ochi, făcu Emilian zâmbind acru. Dacă reuşeşti să ştii că chiar vei deveni fanul meu numărul unu. Fanul nu fânul. Diferenţă de o literă. 
     - În copilărie vroia să devină cosmonaut, lămuri Petronela cu aer savant. Doar că, uite-te la el, acum lucrează la patron. Are un şef, el care nu suporta şefii. 
     - Ar vrea ea să aibă un şef şi banii pe care-i câştig eu de la acesta, miaună Emilian izmenindu-se. 
     - Îmi cer iertare, stimabile, făcu Petronela făcându-se confortabilă într-un fotoliu de paie. Am băut eu şi s-a ameţit frate-miu. Te rog să-i acorzi circumstanţele atenunate necesare.
     - Concluzia, dragii mei, izbucni Emilian zece secunde mai târziu, e că vă aveţi ca şoarecele şi pisica de ochii lumii. Se vede asta în privirea voastră. Mă rog, cine e capabil s-o vadă. Cine nu... oase roade. 
     Cei doi protestară, fiecare în felul lui: Dumitru îl trimise pe Emilian la origini, colorându-şi exprimarea cu un rânjet ca de frizer care, bărbierind un interlop, i-a tăiat gâtul (nu neapărat din greşeală), Petronela peroră un minut despre contrastul dintre Aparenţă-Esenţă.
     - Problema nu-i asta, sublinie Dumitru de parcă intervenţiile celor doi nici n-ar fi existat. Tot teatrul ăsta al vostru are loc dintr-un singur motiv: vă e frică de eul vostru autentic. Mai exact vă e frică de ceea ce v-ar putea devălui acest contact: limitare, meschinărie. Şi atunci preferaţi să vă arătaţi în ochii voştri şi ai altora drept ceea ce nu sunteţi. Altfel spus: jucaţi teatru ca o modalitate de refuz al autenticului, reiteră el pe fondul unei gălăgii ce părea să vină de pretutindeni. 
     Fratele şi sora Burduja încremeniră, preţ de trei secunde, amândoi cu gura deschisă. Apoi Petronela îi declară lui Dumitru că dacă altele ar fi fost relaţiile dintre ei, de exemplu să-l fi simpatizat până într-acolo încât să cocheteze cu gândul de a şi-l face prieten, i-ar fi dat un pupic, pe obraz, şi l-ar fi invitat cu mânuţa ei în oraş. Un bărbat cu o asemenea profunzime psihologică nu trebuie ratat de nicio femeie. Mai ales că în ziua de azi sunt tot mai mulţi masculi care, explorându-şi eul feminoiod, devin, de fapt de ridicol total. Cum însă nu-l simpatiza decât până la genunchiul broaştei, Dumitru trebuia să se mulţumească, din partea ei, cu un sec „hai sictir”. 
     Emilian fu mai sincer: 
     - De unde le scoţi, frate? Ai un puţ secret al gîndirii? Te-ai auzit măcar? Ţi-ai dat seama cât de absurd ai putut fi?
     Gălăgia de mai devreme care începuse să se audă şi pe strada de sub balconul lor venea din dreapta, de la marşul diversităţii. Un marş ce răsărise, iată, în final, şi pe strada lor asemeni unui soare strălucind în toate culorile curcubeului. 
     - Iată avantajul de a-ţi remodela apartamentul după bunul tău plac, zise Emilian, ferm convins că aşa stăteau lucrurile şi că toţi aceia care nu-şi amenajaseră încă apartamentul erau nişte bieţi ignoranţi. 
     Într-un trecut nu chiar atât de îndepărtat, dumnealui, cu purcoiul de bani cu care se alesese de pe urma unor afaceri mai mult decât profitabile, avusese de gând că facă voiaje prin cele ţinuturi exotice sau să-şi cumpere aparatură audio de ultimă generaţie. Uitase acum că fusese convins de soră-sa să-şi investească bănuţii în ceva sigur şi permanent, de exemplu propriul apartament sau altele. „Unei case îi creşte valoarea în timp, fusese argumentul ei zdrobitor, unei maşini first hand, de exemplu, îi scade valoarea de cum i-ai dat prima cheie”. 
     Acum, Emilian vorbise de parcă, repet, o uitase de unde plecase totul şi ca şi când el însuşi fusese cel care venise cu ideea. Apartamentul remodelat, situat la etajul al doilea al unui bloc aflat aproape de buricul târgului, consta, printre altele, şi în faptul că sufrageria fusese extinsă până în balcon, peretele despărţitor fiind oricum unul ce nu afecta structura de rezistenţă. Rezulta astfel că Marşul Diversităţii, desfăşurat sub sigla „diferiţi dar egali” putea fi admirat de cei trei în toată splendoarea sa.
     - Cine crede în idioţenia asta cu „te naşti aşa” să ridice mâna, propuse Ripsimia aprinzându-şi o ţigară. 
     - Nu ţi-am spus, soro, că asta ori ţi se trage de la faptul că ai suferit o traumă în copilărie ori... 
     -...ţi s-a urât cu binele... pardon, cu normalul şi vrei să încerci senzaţii noi, îi luă soră-sa vorba din gură. Da, am mai avut discuţia asta, recunosc, şi cu toate astea... 
     - Te fascinează anormalitatea, ţinu Dumitru să-i aducă aminte Petronelei. 
     - Exact, preciză ea cu aerul unui colonel hetero ce dă ordinul de executare al unui condamnat homo. 
     În „Marşul Diversităţii” care, de la sufrageria reamenajată a apartamentului situat aproape de buricului târgului, se vedea ca-n palmă, putură fi zărite pancarte de genul: „jos hetero-statul”, „love is love not hate”, „etichetaţi doar obiectele”, „sunt oaia roz a familiei”. Câteva cupluri de bărbaţi la bustul gol se sărutau de mama focului deşi nu-i băga nimeni în seamă, fete de o frumuseţe răpitoare (cu atât mai surprinzătoare cu cât, dacă intrai în vorbă cu ele, miroseau de la o poştă a familiei bună) se ţineau pe după umeri cu slăbănoage cu pantaloni scurţi, de o urâţenie fenomenală, bărboşi muşchiuloşi lansau în eter gesturi de o feminitate atroce pe câtă vreme muiercane înfipte, cu pectorali subdezvoltaţi, buze siliconate şi posterior cât China se comportau ca un mascul cu chef de tăvăleală. 
     - Ia să le pună guvernul, de mâine, o taxă, comentă Dumitru în timp ce mulţimea se scurgea pe ritmuri de „Sacrifice” al lui Elton John. Taxă pe orientarea sexuală. Ai porniri contra firii? Să fii fericit, fiecare cu a mă-sii. Dar pentru că nu contribui cu nimic la perpetuarea speciei, din contră, te complaci în plăceri perverse, vino la impozitele colectate de stat cu o taxă extra. Una babană că, na, genul ăsta de plăcere nu-i pentru oricine. În rest, n-ai decât să te afunzi în sodomii până îţi dau lacrimile. Ehe, tare mă tem că mulţi dintre ei s-ar transforma peste noapte în cetăţeni onorabili. Ba chiar şi-ar întemeia şi familii. Dintr-alea numeroase nu aşa, chinezărie, cu unul singur. Să demonstreze statului că pot. 
     - Asta cu taxa e bună, replică Ripsimia amuzată. I-ai lovi sub centură. Rău. 
     - „Divide et impera”, nu?, comentă Emilian. Sau cum se spune în popor: „întărâtă-i, drace”. Dă-i cu normalitatea şi anormalitatea, cu nefirescul care trebuie să fie considerat firesc, ba chiar integrat în structurile societăţii şi, în tot acest timp, îţi vezi mai departe de ale tale. 
     - Care „ale tale”?, se nelămuri Dumitru. 
     - Păi tu, dacă ai face parte din cei care conduc lumea, n-ai proceda la fel? Le dai amărâţilor tot felul de oase de ros pentru ca, pe la spate, să-i manipulezi aşa cum vrei. 
     - Habar nu am cum aşa proceda dacă... 
     - Exact aşa ai proceda, crede-mă. Nu ai cum altfel să ţii sub control atâtea miliarde de suflete. N-ai cum. 
     - În fine... Şi ce crezi tu că au de câştigat cei care conduc lumea din astfel de manipulări? Te pomeneşti că mai mulţi bani pe spatele nostru sau cum? 
     - Că doar nu experienţă de viaţă!
     Un ou se izbi dintr-odată de geamul balconului. Sunetul, ca de oase zdrobite într-o presă plină cu legume, avu darul să-i aducă pe cei doi amici cu picioarele pe pământ. 
     - Ce-a fost asta, bă?, se neliniştiră ei. Care-i handicapatu’? 
     - Pentru ce ne-a murdărit geamul? 
     Marşul, jos în stradă, se scurgea imperturbabil. 
     Ripsimia văzuse prea bine cine fusese handicapatu’ – mai vechiul ei Andronic, Andronicel-gândăcel – dar dacă nu deschise gura fu pentru că păstră pentru ea şocul surprizei.

vineri, 22 septembrie 2023

Crepuscul

     În camera de hotel plutea un miros de aşternuturi scrobite amestecat cu unul, ce-i drept mult mai slab, de carburant ars. Ce venea, bineînţeles, de la geamul lăsat peste noapte deschis. Dincolo de geam începea un acoperiş burduşit cu tot felul de guri de aerisire. Pe când se îngâna ziua cu noaptea iar el se întorcea de la toaletă cu ochii cârpiţi de somn zărise acolo, pe acoperişul cel răcoros, o îngrijitoare care, după ce trântise câteva cruci evlavioase îndreptate spre cer, începuse să vorbească de una singură trebăluind printre gurile de aerisire de parcă ar fi stat de vorbă cel puţin cu un colectiv de douăzeci de persoane. 
     Erau nori încă de la primele ore ale dimineţii. Când răsărise soarele era totuşi senin iar în aer plutea un parfum inefabil de vară muribundă. Apoi cerul se acoperise de o pătură dramatică de nori de octombrie. În ciuda întunericului şi a câtorva pale furioase de vânt era totuşi cald. Chiar neaşteptat de cald.
     - Ce ai, nu poţi să dormi?, o auzi din partea cealaltă a patului. 
     - Am visat ceva care m-a... ăăă... de fapt nu visul în sine m-a tulburat, replică el atent, în acelaşi timp, la mişcările de pe acoperiş ale îngrijitoarei vorbind cu prieteni imaginari. Indirect m-a tulburat pentru că mi-a amintit de nişte persoane din anii de liceu... 
     În liceu, Filip Demetrescu avea un coleg - un oarecare Ştefan Cialichios - care "pusese ochii pe el". Îl simţise că nu era ca el (golănaş de cartier, ahtiat după iniţieri erotice ale boboacelor provenind din medii defavorizate, fan al trăirii clipei şi al glumelor cu subînţeles sexual) iar asta îl scotea din sărite. Pentru că Filip, deşi privea cu ochi critic modul instinctual de a fi nu era deloc diferit de alţii. Avea şi el aceiaşi structură anatomică, vorbea şi se manifesta ca orice fiinţă umană normală. Şi totuşi ce spunea şi cum se manifesta trăda altceva. Pe acest altceva oarecarele Ştefan Cialichios – grec din partea tatălui, maică-sa avea nişte origini obscure, de tătar parcă, de care plodului îi era teribil de jenă – nu-l putea înţelegea neam. Era fascinat de concept deşi nu-l putea defini. Un concept banal, desigur, dacă mă întrebaţi pe mine – se numeşte “viaţă interioară” - dar Ştefan Fane Cialichios, băiat de cartier şi sclav al hormonului ce urla în el ca un disperat, habar nu avea de concept. Doar că îl simţea, ar fi dat orice să-l posede dar, hm, când nu te ajută raţiunea n-ai ce-i face. 
     Fane îl simţise altfel pe Filip dar tehnica lui de hărţuire era hoaţă: nici vorbă să îl bruscheze fizic. Ştia prea bine la ce riscuri s-ar fi expus din punct de vedere al regulamentului şcolar. În plus, tatăl, militar proaspăt pensionat, se dovedise a fi de o severitate ieşită din comun. De fiecare dată cînd călcase pe bec şi-o luase rău. Nu-i mai trebuia. Şi atunci se mulţumise să îl agaseze verbal; ori de cîte ori i se ivea prilejul. Făcea mişto de moldoveni şi de limbajul lor cu "pi" şi "di" şi "şî vrai, băi?", făcea mişto de Filip că-i "moldovan", dacă îl vedea stând de vorbă cu vreo fată ori se băga în discuţia lor cu tupeu ori i-o fura pur şi simplu, îi spunea bancuri cu moldoveni proşti sau râdea cu el ca mai apoi să râdă de el.
     Există oameni, de obicei provenind din medii sociale mediocre şi părinţi (neamuri) pe măsură care ajung într-o bună zi să aibă despre sine o impresie nonconformă cu realitatea. Au scos o clipă capul din mocirla estetico-morală în care pluteau încă de când se aflau în planurile de concepere ale părinţilor şi confundă asta cu o realizare socio-profesională de proporţii. Iar când se întâlnesc cu persoane care chiar fac parte din nivelul unde, în cazul lor, s-a ajuns cu atâta greutate şi le văd pe acestea mişcându-se cu lejeritate, se blochează."Cum e posibilă o aşa nedreptate?, îşi zic ele ofuscate. Ăsta/asta n-arată cu nimic diferit de mine şi totuşi e diferit/-ă de mine la modul absolut. Mă face să mă simt mic şi prost. Nu-i corect!"
     Filip Demetrescu avea să priceapă acest mecanism al parvenirii mult mai târziu. În liceu, era pur şi simplu şocat de comportamentul lui Fane, neputând să priceapă ce avea lunganul ăla veşnic tuns cu maşina mărimea doi cu el. Că doar nu-i făcuse nimic, nici măcar nu se uitase vreodată urât la el. Scurt amendament: în glorioşii ani ’90 noţiunea de bullying era prezentă în şcolile româneşti la fel de pregnant precum “teoria Pământului plat” printre oficialii B.O.R. 
     Filip avea să-l reîntâlnească pe Fane undeva în anul întâi de facultate. Al lui nu al lui Fane. În staţia de metrou. Răsărise din mulţime ca Spânul în faţa Mezinului în pădurea-labirint. Afişa un zâmbet de Iliescu în campanie electorală, la unison cu un ten ce căpătase o uşoară tentă de bronz de tractorist. Ochii îi rămăseseră însă ai aceluiaşi golănaş de cartier. Nu a fost intimidat o clipă în faţa lui, ba chiar l-a privit, instinctiv, cu un aer de detaşare care l-a luat şi pe el prin surprindere. 
     "Amărâtul ăsta se luase de mine în liceu!?", i-a trecut prin minte lui Filip în ce-i dădea un "bună" din vârful buzelor. "De unu ca el, cu mutra asta de chelner drogat, mă simţisem intimidat? Halal!" 
     Fane l-a întrebat ce mai face (niciun cuvânt despre cele petrecute în anii de liceu), Filip i-a spus unde este student, celălalt a bâlbâit ceva despre o postliceală şi o prietenă aflată la Timişoara. Filip l-a salutat sportiv şi dus a fost. 
     Întâmplător sau nu, a doua zi avea tren de întoarcere la facultate. Telefonul suna în clipa când ieşea din casă ca să se îndrept spre metrou. Îşi luase "ziua bună" de la ai lui aşa că nu l-a mai interesat aspectul. Seara, la telefon (cel din holul căminului; pe vremea aceea, sfârşitul anilor '90 telefonul mobil nu era accesibil tuturor) maică-sa îi relata următorul fapt: o sunase o doamnă pe care n-o recunoscuse, cică "mama lui Ştefan", colegul de liceu al lui Filip, şi care îi atrăsese atenţia că Filip nu fusese corect în ceea ce privea comportamentul faţă de fiul ei. Fusese chiar un comportament urât, dumnealui se simţise jignit întrucât Filip menţionase, cu nasu' pe sus, că este student în vreme ce Fănel al ei făcea şi el o postliceală. Ca tot omu'. Care era problema? Ta-su făcuse o şcoală tehnică, o dusese greu săracu'. Se putea atâta insensibilitate din partea lui? 
     - Jigodia tot jigodie, i-a zis maică-şii şi i-a reamintit, pe scurt, cum evoluaseră lucrurile între el şi “Fănel”, în liceu. Dar la întâmplări n-ai ce le face. De unde să bănuiască Filip că numitul păstrase numărul lui de telefon? Împreună cu nişte frustrări de neam prost!
     - Ce-a fost a fost, dragoste, îi zise ea întorcându-se pe partea cealaltă. 
     - Da, aşa e, fu el de acord. Doar în plan mental ne puteam întoarce în trecut. Din fericire. 
     Dar de dormit nu mai putu să adoarmă. La un moment se ridică din pat, merse lângă fereastră şi stătu acolo, lângă fereastra aia înaltă până aproape de tavan scărpinându-se într-un anumit loc de parcă mâine venea sfârşitul lumii. Termină brusc cu scărpinatul, se îndreptă spre pat – unde dormea ea – se aplecă şi o sărută pe obraz. Ea îl simţi, deschise ochii, zâmbi: 
     - După nebunia de azi noapte tot nu ţi-a ajuns?, îl întrebă ea printre gene. 
     - Ţi-am furat doar o sărutare. Ce, nu mai are voie omul nici asta să facă? Să fure sărutări?... 
    - Text nou, îl anunţă ea în timp ce, în tramvai fiind, se naviga pe cele siteuri. Acum, de exemplu, se naviga pe blogul lui. 
     - Da, dragă, ştiam, avertiză el. 
     - Când l-ai mai scris şi p-ăsta? Aseară, după.... hm... nebunie? 
     - Nu sunt sigur că eu l-am scris dar te rog să nu mai spui la nimeni. Să păstrăm surpriza, adăugă el mângâind-o pe piciorul drept într-un mod deloc amical. 
     
     (pentru curioşi, textul dumnealui, “blogăr forever”, e redat în rândurile ce urmează. Poate fi sărit dacă bunul cititor se grăbeşte... 

                                 Realizări de formă 

     Doar unul din zece oameni se realizează. Din, desigur, toate punctele de vedere. Căci, nu-i aşa, ceea ce trece drept fericire pentru cineva, pentru altul poate fi stupizenie curată. Sau invidie. La fel de curată. Nu există, altfel spus, reţetă de găsire a Fericirii. Fiecare caz de Fericire e unic în felul său. E un caz bun de contemplat dar nu de urmat.
     Unul din zece oameni ajunge (acord gramatical cu primul termen!) să se afle într-o situaţie paradoxală: e când fericit, când nefericit. Pe de-o parte stă haosul nefericirii, pe de altă parte paradisul siguranţei dat de o fericire anume. Profană sau spirituală. Genul de om care, călătorind din locul x spre locul y cu, să zicem, avionul se simte bine doar în avion. Pentru că este foarte conştient de avantajele şi dezavantajele punctului de plecare dar şi ale celui de sosire. Iar acolo unde există luciditate există şi suferinţă. La greu.
     Majoritatea? Simpli rataţi, iluştri mediocri. Total şi/sau irevocabil. Şi-au avut partea lor de glorie – anii adolescenţei – când au crezut în unicitatea lor (abject de limitată, pe alocuri de-a dreptul vulgară) dar aceşti ani de glorie odată trecuţi au lăsat locul gol. Au continuat să spere însă că viitorul le va aduce lucruri minunate – anii studenţiei pentru mulţi, ani de postliceală sau cine ştie ştie ce şcoli mai mult sau mai puţin tehnico-seraliste pentru alţii – după care, odată terminaţi şi anii ăştia, aşa, pe nesimţite, au ratat. Cu poarta goală. Şi cu portarul echipei adverse lăsat binişor la circa 11 metri în spate.
     Unii nu-şi dau seama de mediocritatea-le nici pe patul de moarte. Alţii taman atunci şi-o recunosc. 
     Fugim după iluzii o viaţă întreagă şi nu ne dăm seama că marea iluzie este însăşi viaţa. Pe care credem c-o trăim. Facem tot felul de confuzii: dragostea cu iubirea, armonia în cuplu cu armonia sexuală, fericirea în cuplu cu starea financiară (o fi el, sentimentul, mare, domle, da’ iubirea trece prin stomac... nu, nu trece nicio iubire prin niciun stomac, ignorant nenorocit, trece-ţi-ar ţie un glonte pân creierul ăla inert), banii cu fericirea, mica mulţumire burgheză de sine cu spiritualitatea, melancolia cu abur de mahmureală cu starea de contemplare etc. Fugim după iluzii o viaţă întreagă din motive uneori atât de obscure că nici n-am fi în stare să le aşternem pe hârtie într-un cabinet de psihanaliză, d-apăi să le explicăm logic.
     În schimb, dacă ratăm, nu e mai puţin adevărat că asta se întâmplă pentru că nu dorim să ne conştientizăm alegerile pe care le facem. Ascultăm de liberul arbitru ca si când ai asculta un concert de pian mozartian cu capul scos pe fereastra unui tren de mare viteză. Muzica fiind înăuntru.
     Unii ajung să întoarcă banii cu lopata dar se simt complet nefericiţi pe un alt plan. Fie el şi unul sentimental. Alţii beneficiază de o sănătate de bivol şi cu toate astea îi vezi scăldându-se în oceanele tuturor viciilor cu putinţă. Unii se simt omul potrivit la locul nepotrivit, alţii omul nepotrivit la locul potrivit. Unii devin experţi în tot soiul de sfaturi (de viaţă, gastronomice, spirituale, psihologice) în timp ce viaţa lor proprie şi personală zace în cea mai desăvârşită dezordine. Alţii devin nişte erudiţi blagosloviţi cu toate premiile posibile, în schimb, undeva în adâncul sufletului, zace închisă ermetic mâhnirea metafizică de a nu fi rostit măcar o singură idee personală. Unii, frumoşi de la soare te poţi uita dar la dânşii ba, trăiesc până la moarte în mijlocul urâţilor. Alţii, înzestraţi cu senzualităţi şi voluptăţi situate de multe ori la limita dintre bunul simţ şi pornografie, au parte de tot soiul de forme mai mult sau mai puţin bizare de frigiditate. Şi lista poate continua...
     P.S.: nu banii aduc fericirea şi nici nu o întreţin. Joc de sensuri provincial, mărunt, stupid. Şi plin de confuzii pe deasupra: cum să aducă sau să întreţină banii ceva imaterial. Fericirea e o stare. În care intri pe nebănuitelea. Ca atunci când intri într-o pădure şi doar când te afli în inima ei poţi începe s-o contempli.Şi da: moartea e şi ea o formă de fericire. Aceea a actului de a descoperi cât de fericit/nefericit ai fost. 

     Aici se încheie textul dumnealui. Numele blogului îmi scapă, scuze.) 

     - Vocea celui ce strigă în pustiu, comentă ea după terminarea lecturii. 
     Tramvaiul începuse să se apropie de staţia lor. 
     - Nu-i vina mea că sunt mai deştept ca alţii, comentă el pe ton ironico-melancolic. Nu cu mult da’, na, pe acoluşa. 
     - Nu mă înţelege greşit, zise ea punându-i mâna pe picior într-un mod care ar fi sculat din morţi pe orice bărbat hetero. Nu te-am criticat şi nici nu te-am desconsiderat. Am vrut să spun doar atât: nu te aştepta ca lumea să te întâmpine cu braţele deschise văzând ce scrii tu aici. Oamenii preferă opiniile drăguţe în locul adevărului, ţi-am mai spus-o doar. Adevărul ne doare pentru că trăim scufundaţi în Minciună. Cum, de asemenea, ţi-am mai spus că mă bucură faptul de a fi întâlnit pe cineva care gândeşte ca mine. Iar asta nu e o minciună. 
     - Nici nu mi-a trecut prin minte că mă criticai, zise el mânjindu-şi exprimarea cu un rânjet obscur. E doar faptul, paradoxal cred, de a-mi dorit, uneori, să fi trăit în dulcea asta uitare a ignorantului. 
     - Ai grijă, tu, ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se îndeplinească, comentă ea cu aer de preşedinte american proaspăt ales în funcţie. 
     Parcul era surprinzător de aglomerat pentru ora trei patruzeci după-amiaza. Vedeai cupluri cu bebeul în cărucior şi lingând pofticioase o îngheţată, cupluri cu doi copii hârjonindu-li-se prin preajmă în timp ce părinţii nu mai pridideau cu sfaturile (“nu fă aşa, stai aşa, du-te de acolo, vino încoace, nu pune mâna, scoate mâna, nu atinge, nu sări, nu băga viteză, ia-o uşor, nu ai voie”), cupluri (mai puţine, desigur) fără copii şi încă ţinându-se de mână, bunicuţe puse pe trăncănit, tineri pensionari atârnând la un pahar de comentarii politice sau, mai nou, la un pahar de bârfă, nelipsitul familion rrom (străduindu-se a se arăta ca aparţinând majorităţii şi exact din cauza asta neieşindu-i nimic în afara unei ţigăneli ridicole), nelipsita populaţie interlopă arborând un aer de onorabilitate socială la fel de credibilă ca un turist care pătrunde pe teritoriul unor lei flămânzi arborând steagul alb, câţiva angajaţi ai serviciului de mentenanţă al parcului mişcându-se prin zonă ca şi când ar fi fost teleportaţi acolo din greşeală şi, desigur, nelipsitul val de căldură sahariană al verii, mană cerească pentru toţi tarabagiii comecializând îngheţată şi lichide de tot felul. 
     - Ce ai, ţi-e rău?, întrebă ea observându-i fizionomia. 
     - Mi-e rău mental, dragoste, comentă el ca un ursuleţ frustrat. Ce au reuşit, până la un punct, comuniştii.... omul nou, ştii tipul, nu? omul desprins de Spiritual şi Estetic... iată că au desăvârşit occidentalii. Vorba cântecului: “americanii-s de vină”. Te invit să te uiţi cu atenţie. Nu atât la americani cât la populaţia asta a noastră post-decembristă: dacă ai să vezi comportament spiritual şi rafinament estetic te rog să mă anunţi. Am de gând să-i felicit personal. 
     - Eşti rău, tu. Şi arogant. 
     - Din partea ta asta e un compliment. 
     - Dar nu am cum să nu-ţi dau dreptate. 
     - Ţi-am zis să termini cu laudele la adresa-mi că mi se suie la cap şi acum sar pe tine. 
     - Aici în public? Printre toţi aceşti onorabili “oameni noi”? 
     - Da, asta poate fi un impediment. Şi încă unul major. 
     - Şi mai văd o problemă, făcu ea în timp ce printre copacii seculari ai parcului se zărea vila unde trebuiau să ajungă. 
     - Că există mii de oameni dintr-ăştia care percep mallul cu aceiaşi sacralitate cu care călugărul de la Muntele Athos se închină la sfintele icoane nu-i o problemă în sine suficient de mare?, se prefăcu el a o întrerupe. 
     - De ce voi, bărbaţii, asociaţi laudele la adresa voastră cu impulsul erotic?, continuă ea precum propaganda de tristă amintire cu referire la construcţia socialismului. 
     - Voi, femeile, nu faceţi la fel?, contracară el. 
     - Când ai văzut tu, de exemplu la mine, un asemenea comportament? 
     - General-valabil vorbind, tu... 
     - General-valabil poate în telenovele. Că scenariile alea tot de bărbaţi sunt scrise.Ieşiră din parc înscriindu-se pe strada nu lipsită de un oarecare farmec interbelic pe care se afla vila unde erau aşteptaţi. 
     - Într-o altă viaţă, când eram o biată gorilă bântuind prin jungla congoleză, ştiam răspunsul la întrebarea ta, răspunse el după câteva clipe de linişte. 
     Clipele astea urmară unor clipe zgomotoase provenind de la un Range Rover Evoque (gri metalitat, hibrid) ce se deplasase cu viteza întâi că, na, era zonă rezidenţială şi din care răzbătuse percutant un clasic manelist.
     - Promit să particip cu proxima ocazie la o şedinţă de hipnoză (am văzut un anunţ pe chestia asta pe la noi prin cartier) unde cu siguranţă voi afla răspunsul. Dacă am să ţi-l comunic e o cu totul altă mâncare de peşteră... pardon, mâncare de peşte întrucât... ştiu eu... hm... în lumea corectitudinii politice s-ar putea să deranjez. 
     - Scrie ceva la blog, recomandă ea. Promit să te distribui. Cu atât mai mult dacă e împotriva corectitudinii. 
     - Mă bucur s-aud asta. Diseară, nu, pardon, mâine seară... aşaaa... nu mai scapi. 
     Ea fu de acord printr-un surâs de monalisă ce ar fi sculat din morţi pe orice decedat hetero. 
     Aş vrea să vă pot spune că la vila unde erau aşteptaţi cei doi se petrecură lucruri cu adevărat fabuloase. Din păcate, nu. Nu se petrecu nimic fabulos. Trebuie să vă mulţumiţi cu astea de până acum. Mai citiţi-le odată, poate v-a scăpat ceva. Hai pa. 

duminică, 17 septembrie 2023

Mărunţiş de august

     - Dacă mă gândesc mai bine întreaga zonă are ceva special în ea nu doar parcu’ ăsta obosit, zise Ştefan dintr-o suflare. 
     Nu-l obligase nimeni să rostească „dintr-o suflare”, aşa simţise el nevoia. 
     - Toată zona?, se miră Toader dar căruia, de fapt, îi stătea gândul la stiloul pe care şi-l cumpărase ieri şi care stilou, în ciuda preţului piperat şi al mărcii de renume internaţional, se comportase modest pe foaie. Mă rog, poate era şi foaia de vină – calitate mediocră – şi căldura (umedă) ce-ţi intra prin toate orificiile, incomodându-te. 
     - Exact. Toată zona, aşa am zis. M-ai auzit perfect. 
     Arealul la care făcuse referire Ştefan ocupa un spaţiu mai mult decât generos; parcurgeai practic toată partea încărcată de istorie a oraşului trecând prin cartierul unde se aflau primele blocuri, construite pe vremea comunistoizilor ani ’60 (blocuri ridicate cu ceea ce azi s-ar numi risipă de material – adevărate case trântite una peste alta, cu ziduri groase şi încăperi spaţioase), şi ajungeai la vilele cochete, răsfirate discret prin buzunare de vegetaţie atent întreţinute, unele dintre ele, de proprietari cu fior gospodăresc. Buzunarele de vegetaţie ale altor vile zăceau pur şi simplu într-o stare de sălbăticie totală. Dar în curte putea fi zărit automobilul scump, first hand? Putea.
     - Culmea, am avut impresia că nu te auzisem perfect. 
     - Ba da, m-ai auzit dar n-ai vrut s-o conştientizezi. 
     În sinea sa, Toader concluzionă că stiloul ăla e prost şi dacă l-ar păstra ar fi o dovadă clară de manifestare autosadomasochistă. 
     - De ce?, întrebă el cu glas tare. 
     - De ce... ce?, fu rândul lui Ştefan să întrebe, niţeluş confuz. 
     - De ce zici că te-am auzit perfect dar n-am vrut s-o conştientizez? 
     - Ştii că eşti nostim! De un’ să ştiu eu ce gândeşti? Mă crezi narator omniscient? 
     - Ai rămas în urmă cu noutăţile, zise Toader ca şi când ar fi amuşinat o astfel de intervenţie. Dacă nu mă-nşel, acestei entităţi i se spune acum narator heterodiegetic. Opusul lui – naratorul subiectiv – se numeşte homodiegetic. 
     Apoi tot el de parcă i-ar fi adus un repoş fin amicului său imaginar: 
     - Unii nu mai pot de bine şi inventează preţiozităţi d-astea de scărpinat la caise cu ambele mâini în public. 
     Celălalt părea obsedat de un singur lucru: 
     - Toată zona, frate, are ceva special în ea. Ştii ce zic eu aciulea!? Toată zona, bre, nu doar aşa, o stradă-două. The whole thing, vorba americanului.  
     - Acum douăzeci şi patru de ore erai ferm convins că de la parcul ăsta bezmetic pleacă întreaga magie a zonei, decise Toader să facă pe plac obsesiei amicului. Sau amicului său obsedat. 
     - N-am zis „parc bezmetic”, am zis „parc obosit”. 
     - Poetul zice altfel... stai aşa să-mi amintesc corect... gata, mi-am amintit: "parc devastat, mâncat de cancer şi ftizie". Superb de morbid, nu? Mai "Familia Adams" decât asta nici că se putea. 
     Ăsta era Raul Robert. Picase în zona grădinii din spatele casei fix când Ştefan pronunţase „parc obosit” şi, dând dovadă de mic de o capacitate de improvizaţie peste medie, nu se putuse abţine şi-şi făcuse numărul. Din nou. În rest? Reţinuse versurile dar nu şi numele poetului. Dacă i-ai fi spus că le-a scris Bacovia nu te-ar fi crezut. Îi picase la bac Bacovia şi din cauza asta picase şi bacul, în sesiunea din iulie, dar şi pentru că, ferm covins din surse zvonistice sigure că se va da dramaturgie, trecuse prin liric ca gâsca prin apă. Pe de altă parte, cândva ştiuse foarte bine ce-l impresionase la sintagma cu „parcul devastat”, azi o uitase complet. Mai reţinea, vag, doar că era vorba despre un feeling. Superb de morbid. 
     - Chestii morbide se dau pe netflix, făcu Toader. Unele te pot speria rău de tot. Nu mai dormi noaptea, gen. Pe bune dacă te mint. Ai netflix? 
     - Nu, n-am, zise rece Raul, bărbat-băieţoi locuind încă în aceiaşi casă cu proprii părinţi. 
     Ai lui erau cam zgârciţi. Nici HBO nu-şi puseseră că cică „la ce ne trebuie?” Canalele de ştiri şi emisiunile de divertisment de la ProTv le erau îndeajuns. 
     - Dacă ai netflix te-ai scos, răsuci Toader cuţitul în rană. Nu-l ai? Nu ştii ce pierzi. Personalitatea ta e incompletă. Sau cel puţin aşa lăsa reclama să se înţeleagă.
     Raul îl invită pe Toader să ia reclama aia şi să şi-o introducă undeva. Adânc. 
     - Cred că de la magia zonei vi se trage, comentă Ştefan reaprinzându-şi pipa. 
     Avea o sculă din lemn de cireş, încovoiată ca nasul unei vrăjitoare, în vreme ce tutunul, aromat, se împrăştia în vălătuci sinilii în spaţiul îmbâcsit cu plante prost întreţinute al grădinii. De fapt, întreaga grădină, ca s-o spunem p-aia dreaptă, era un exemplu clasic de gospodăreală făcută mai mult de ochii lumii decât izvorâtă din dragoste pentru ordine, curăţenie şi gospodăreală. 
     Toader şi Raul îl blagosloviră dintr-o dată cu câte o pereche de priviri criminale care pe Ştefan îl impresionară puţin mai sus de genunchiul broaştei.
     - De la unul ca tine, mânji aerul Raul, genul ăsta de vorbe e la fel de percutant ca una pe care ai vedea-o schimbându-şi tamponul în public. 
     - Unul ca mine?, se apără cel incriminat.
     Începuse (pe nesimţitelea) să cadă o înserare ce avea ceva senzaţional în ea. Greu de spus în ce consta senzaţionalul. Poate umbrele date de copaci, umbre de un negru colorat cu un fel de verzui întunecat? Poate. Cert era un lucru: senzaţionalul exista. 
     O astfel de discuţie tinzând, ca aceasta de acum, să alunece pe panta „defectelor fiecăruia dintre noi” mai existase aici, în spaţiul amenajat cam în dorul lelii din spatele casei. Ştefan şi-o amintea foarte bine. Pe atunci era prima zi a noului an. Încă din decembrie iarna se dovedise a fi ploioasă, mocirloasă, mofturoasă. Zăpadă? Canci. Apoi, brusc, în prima zi a anului, stăpânea un frig siberian şi  mirosea a ninsoare de-ţi muta nasul din loc. Ştefan vorbise atunci despre cum defectele noastre cele de toate zilele se activează doar în preajma semenilor noştri. Naturii nu-i pasă de defectele omului. Pe Natură o doare la bască dacă musteşti de mândrie, laşitate, ipocrizie, egoism, intoleranţă, viclenie, lene, ranchiună, gelozie, lăcomie sau ură. Natura e acolo, perenă şi imobilă. Tu trebuie să i se adaptezi nu ea ţie. Nici când o distrugi nu-i pasă; distrugerea se întoarce în cele din urmă împotriva celui care a distrus. Situaţia se schimbă însă radical când fabuloasa fiinţă umană interacţionează cu semenii. Ies atunci defectele la iveală ceva de speriat. Cu un mic amendament: punctele noastre slabe, inevitabile de altfel, sunt, de către ceilalţi, fie exagerate, fie voit interpretate tendenţios. Vorba unui filosof: infernul sunt ceilalţi. 
     - Da, unul ca tine care vede peste tot numai... ăăă... fantasmagorii, preciză Raul, nu fără o undă răutăcioasă în voce. 
     - Care „fantasmagorii”, domnule? Care „peste tot”? Magia zonei e fantasmagorie?, se miră Ştefan, sincer. 
     - Magia zonei e doar în căpăţâna-ţi, ţi-am mai spus-o de atâtea ori, morfoli Raul vorbele. 
     - Da, aşa e, făcu Ştefan ca atins de revelaţie. Totul e doar coincidenţă, am uitat. Mereu uit asta când stau de vorbă cu tine, tu, marele adept al coincidenţelor. 
     - Mai ştii, se băgă Toader în vorbă ca musca-n lapte, o uiţi pentru că dumnealui emite, chiar fără să-şi dea seama, o anumită magie. Una ce-ţi afectează memoria. 
     - Din partea ta, ăsta e un adevărat compliment. 
     Toader nu putu pricepe care dintre cei doi o rostise. Nu de alta dar majoritatea atenţiei sale fu captată de mişcările delirante ale unei domnişoare care, cu rochia aia a ei uşor transparentă care în lumina becului stradal dezvăluia un trup de zână, se deplasa asemeni unei împărătese care a catadicsit, din încăperile ei de fildeş, să facă un favor bieţilor muritori, bucurându-i astfel cu priveliştea augustei sale persoane. Domnişoara ajunsese în dreptul gardului dincolo de care se afla grădina unde-şi duceau veacul cei trei, îl blagoslovi pe Toader cu o privire, pe ceilalţi doi nu dădu nici cât o ceapă degenerată, îşi continuă convorbirea la telefonul mobil (de parcă ar fi fost singură, proaspăt ieşită de sub duş). Cuvintele ei vibrară în aerul serii de august cu claritatea unui izvor de munte răcorind buzele unui însetat: 
     - Intri de fiecare dată în mine fără nicio reţinere. Aşa faci. Nu nega că e inutil. Nu zic că nu îmi place, aş fi ipocrită să afirm contrariul dar, dragostea mea, dacă ai vorbi murdar în tot acest timp n-ar strica... Condimentele, tu... Dacă înţelegi ce vreau să spun. Ok? 
     Toader înţelese din prima dar refuză s-o conştientizeze: „dragostea” domnişoarei era o „ea” care, în claritatea înspăimântătoare a aerului serii, penetrase auzul lui Toader cu un glas băieţos, aspru chiar: 
     - Data viitoare când o să-mi pun strap-onu’, auzi el glasul „ei-lui” de la capătul celălalt al firului, promit să folosesc dirty language-ul după care tânjeşti.
     Trecând dincolo de casa în grădina căreia se găseau cei trei, trupul domnişoarei căpătă brusc unduiri senzuale. Toader îşi dădu seama instantaneu la ce-i stătea mintea fetişcanei şi nu se putu abţine să nu pufnească în râs. 
     „Mda, concluzionă el, zona asta cu siguranţă are ceva magic în ea”. Cu glas tare declară că-şi amintise un banc – unul atât de sec că n-avea niciun sens să li-l reproducă – şi-şi mai desfăcu o bere. 
     De deasupra copacilor răsărea luna care da grădinii un farmec, nu se ştie de ce, mărunt.

joi, 10 august 2023

Irecuperabil

     - Am avut un vis, ferească sfântu’. Adevăr nu alta.
     - Tu eşti conştient când visezi? 
     - Tu nu? 
     - Îmi cer scuze dar n-am evoluat chiar atât de mult. 
     - N-au intrat zilele în sac, stai liniştit. Mai e timp. 
     - Timpul trece. Şi nu în favoarea noastră. 
     - Asta aşa e. Dar, cum spuneam, mai e timp. 
     - Cum e? 
     - Cum e ce? Timpul? 
     - Nu, omule! Cum e să visezi şi să fii conştient că visezi? Ce senzaţii te... ăăă... furnică? 
     - Bună întrebare. 
     - Ţi s-a mai pus o astfel de întrebare? 
     - Mi s-au pus tot felul de întrebări. Unele incomode, altele stupide. 
     - Întrebări stupide? 
     - Da. 
     - Cum ar fi? 
     - Cele mai amuzante, ca să zic aşa, au fost cele insinuante. Ştii genul: eşti întrebat, aşa, pe ton în aparenţă aerian dar orice răspuns te incriminează. În ochii celui ce te-a întrebat. 
     - Ca de exemplu... 
     - Nu contează. Comportamentul urâcios al unuia şi al altuia l-am fost uitat în secunda doi. Asta e o abilitate, să ştii. O calitate pe care, lăsând modestia de-o parte, o am. Din plin. Văd, cum s-ar spune, jumătatea plină a paharului.
     - Perspectivă de beţiv, hă-hăăă... 
     - Da, corect. A unuia căruia-i place să-şi bea viaţa. Să şi-o savureze. Nu e vina mea că lumea-i plină de încuiaţi, de frustraţi şi de tot felul de invidioşi. Asta-i viaţa. 
     - Amice, eşti fatalist. 
     - Pare, nu? Arunci în populaţie celebra „asta-i viaţa” de unde rezultă că dai vina pe forţe pe care nu le poţi stăpâni. Pe Destin, de ce nu? Fatalist. Incapabil să concepi un plan care să te scoată la liman. 
     - Nici eu n-aş fi putut-o defini mai bine. 
     - Tocmai asta e buba! Că pare. Oricâte planuri ai concepe pentru a ieşi la liman tot te vei confrunta la un moment dat cu acele forţe implacabile ce îţi arată cât de limitat eşti. 
     - Şi atunci renunţi. Invoci Destinul. Cum ziceam mai devreme. 
     - Ai zis-o greşit. Nu-ţi pot ieşi toate în viaţă aşa cum vrei. Uneori câştigi, alteori pierzi. N-ai cum altfel. Dacă înveţi să accepţi asta eşti pe drumul cel bun. 
     - Poate că ai şi tu dreptate pe undeva. Nu zic nu. Ideea era că e bine să fii în competiţie. Cu alţii dar mai ales cu tine. Nu permanent că e imposibil, cedezi, dar nici să-i iei pe „nu” în braţe pentru că „merge şi aşa”. 
     - Nu e în intenţia mea să te contrazic, oricum nu sunt o fire conflictuală dar, scuză-mă, în spatele acestei aşa-zise competiţii se ascund, în cele mai multe cazuri, frustrări de tot felul. 
     - !? 
     - Judecă şi tu: îţi dovedeşti, timp de, de exemplu, un deceniu, în competiţie cu alţii fiind, că eşti cel mai bun. I-ai învins pe toţi. La ce-ţi ajută? Crezi că va dura la nesfârşit? Crezi că în lumea asta mare nu se vor ivi ocazii când alţii se vor fi dovedind cu mult peste tine? Şi atunci ce faci? Nu te laşi până nu-i învingi? 
     - Viaţa e o luptă, domnule. 
     - De acord, domnule. Dar nu în felul acesta competitivo-agresiv. Vorba aia: Dumnezeu îţi dă, nu-ţi bagă în traistă. 
     Atunci îşi făcu apariţia ea, Ema Ierezovski, amica lor din copilărie. De fapt, cu toţii se ştiau din clasele primare, locuiseră în acelaşi cartier terorizând vecinii şi băgând spaima în cotarlele zonei lovindu-le cu cornete în vârful cărora înfingeau bolduri. Ema era pe atunci o băieţoasă nu lipsită de o senzualitate cu atât mai zăpăcizantă cu cât părea a nu da doi bani pe ea. Acum ajunsese o silfidă care-ţi putea suci minţile, dacă poftea, numai din câteva priviri şi două vorbe aruncate din vârful buzelor. Proprietară a apartamentului situat la ultimul etaj, apartament lăsat moştenire de la un, culmea, tată absent din viaţa ei, îşi amenajase teritoriul cu gust, başca oaza de verdeaţă ce devenise terasa de pe acoperiş. Oaza, inutilă precizare – iată totuşi că o fac, luase naştere în alianţă cu vecina de palier, madam Luciana Zamfiroiu, profesoară de colegiu naţional proaspăt ieşită la pensie, bun gust cât cuprinde plus două fiice, ambele experte în design de interioare. 
     - Ce faceţi, dragilor? Nu v-aţi culcat?, întrebă ea tolănindu-se într-un fotoliu cafeniu deschis luat de la Jysk („scandinavian style and living”) la superofertă. 
     Ţinea în stânga un pahar cu o chestie galbenă în el din care ieşea un pai roz.     
     - Nu prea avem cu cine, răspunse cel care pusese întrebarea cu „tu eşti conştient când visezi” de parcă ar fi cerut cartofi şi morcovi la o tarabă, în piaţă, de la o negustoreasă d-aia cu mutră între două vârste. Şi antipatică pe deasupra: buze subţiri, nas coroiat, ochi şpanchii, chestii d-astea. 
     Individul purta un tricou de tip maieu (nuanţă măslinie) ce-i contura muşchii tatuaţi; pe deltoidul din dreapta se distingea chipul unui rege incaş iar pe cel din stânga un Anubis din care ieşeau câteva raze jucăuşe. 
     Mircea Dobrianu, deşi născut şi crescut în marele oraş cultural, era actualmente stabilit într-altul, situat în judeţul vecin. Mai venea aici prin vacanţa de vară sau de Paşte, fascinat (încă) de clădirea Mitropoliei pe care şi-o imaginase până în prezent până la epuizare ca pe casa ideală şi cum şi-ar fi amenajat-o el dacă ar fi fost a lui.
     - Te-nţeleg, dragule. Vara, după cum ştii, ofertele zboară pe la ele pe acasă. N-ai ce-i face, replică Ema sugând senzuală din pai. Fără oferte, oraşul nostru îşi arată adevărata faţă: pensionari şi vestigii culturale cu statut de Antarctică: toată lumea ştie unde se află dar nimeni nu se bagă. 
     - Ofertele astea de care zici tu nu mai prezintă niciun interes, făcu Mircea întinzându-şi oasele în şezlongul din lemn de tec, colorat într-un lămâios estival. Sunt la vârsta când mirosul de lapte mă face să mă gândesc doar la prăjituri. Aroma de piersică dată în pârg, pe de altă parte... 
     Mircea clipi lung lingându-şi buzele fără nicio reţinere. 
     - Nu-mi vine să cred! Chiar aşa de rapid să te fi maturizat? Mi se pare că visez, comentă Ema ca dintr-un fund de lume. Cine până mai ieri scana numai entităţi dintr-acestea care... 
     - Că tot veni vorba de vise, o întrerupse Mircea, întreabă-l pe Mihai. El e expertul aici. Are să-ţi prezinte un breaking news de zile mari. 
     Mihai nu mai locuia în marele oraş cultural de peste douăzeci şi unu de ani. Îl vizitase sporadic, mai mult forţat de împrejurări decât din raţiuni de vacanţă. Cândva un adept înfocat al ideii că licenţa luată la o universitate de prestigiu îţi sporeşte automat şansele de reuşită în viaţă, azi se putea lăuda cu faptul că luase contact cu o mulţime de persoane (bărbaţi şi femei) care, deşi aveau trecute în palmaresul educaţional numai note de nouă şi zece, abia de erau în stare să facă faţă unei dezbateri ideatice. Mai mult decât atâta, toate aceste fiinţe – sau, în fine, majoritatea – se arătaseră interesate de jocul subtil al Ideilor la fel cum un aborigen visează la un nou telefon smart. N-avea decât două pasiuni – scrisul şi cititul. Genul acela de hobbyuri, declara el ori de câte ori avea ocazia (şi mai ales în preajma unora pe care-i citea ca fiind certaţi cu Profundul, Spiritualul şi Esteticul) care, în acutala noastră societate sufocată de prostul gust al social-media sunt ca şi inexistente. 
     - De ce să-i tai accesul omului la informaţie dacă vrei să-l transformi într-o moluscă uşor de manipulat?, întrebase el retoric în cea mai recentă a sa intervenţie într-un grup pentru care orice era etichetat imediat cu doar „super”, „fain”, „ca lumea” iar vacanţă însemna să caşti gura dintr-o locaţie într-alta pentru ca la întoarcerea acasă să umpli faţada frigiderului cu magneţi. Nu aşa trebuie procedat. Restricţionarea are, de cele mai multe ori, efecte contrarii. Trebuie să inunzi mintea moluştii cu informaţie. Bagă-i pe gât tone de informaţie şi o să obţii moluscoizarea minţii cât ai zice „social media”. Redundanţă şi superficialitate cât cuprinde. 
     O declarase, ca o remarcă la faptul că felul diabolic de subtil cum Occidentul e controlat face din China, emblemă a Controlului, un soi de fetiş al conceptului de manipulare. Desigur că abia fusese băgat în seamă dar nu pentru că ascultătorii săi n-ar fi avut capacitatea mentală de a-i analiza spusele ci pentru că nu erau interesaţi de astfel de făgaşe conversaţionale. Oamenii lui „super”, lui „fain”, lui „ca lumea” şi atât. Punct. 
     - Nu am decât breaking news-uri de zile mici, zise Mihai contemplând strada care, de la înălţimea blocului cu zece etaje, arăta ca un fel de vierme cenuşiu aplatizat. Parcă nu-l ştii pe Mircea! Aruncă bombe d-astea alarmiste şi apoi fuge. 
     - Da, parcă nu l-aş şti, îi ţinu Ema isonul. Şi pe tine te ştiu, dacă mă gândesc mai bine. Singura entitate de aici pe care n-o ştiu mai deloc sunt eu însămi. 
     - Măcar ai curajul s-o recunoşti. Suratele tale au la faza asta o mare problemă. Apropo: multe din dramele cuplului de aici provin, din această incapacitate a ei de a admite sieşi că habar nu are cine e şi ce vrea de la viaţă.       De acolo de unde contempla (de câte ori nu se visase sărind în gol de pe marginea blocului planând apoi deasupra oraşului asemeni unui Superman... care n-are chef de salvarea lumii ci de o plutire leneşă, de erou complăcându-se în comoditatea-i invicibilă) Mihai era fascinat de casa ce se vedea jos, în diagonală, într-o curte gardată de doi cireşi tineri şi un nuc bătrân, cu crengi stufoase. Casa nu ieşea cu nimic în evidenţă, era chiar urâtă, drapată în griul ăla al ei de un şobolăniu murdar, ceea ce se petrecuse însă în curtea ei, acum vreo şapte-opt veri, era o cu totul altă mâncare de peşte. Se pomeni dorind să le vorbească celorlalţi despre nopţile de amor zvăpăiat petrecute în via din curte (mă rog, cu omisiunea anumitor detalii) dar nu putu. Sau nu reuşi. Sau nu consideră, fix în ultimul moment, că e cazul să facă publică amintirea. O va păstra pentru el cu atât mai mult cu cât, iată, episodul ăsta, considerat dead & burried, reapăruse în prim-planul memoriei brusc, nevestit de nicio cometă. 
     -Ai văzut ceva acolo jos?, îl auzi într-un târziu pe Mircea, întrebându-l ca şi când ar fi mirosit ceva. 
     - Unde, acolo pe stradă? 
     - Acolo jos nu-i decât strada, omule, zise Mircea criptic. Da, acolo. Apoi pe un ton de pastor care, în stare de ebrietate, caută a-şi da seama de revelaţia avută ieri: 
     - Nu e acolo şi casa aia gri? Una urâtă, are o arhitectură d-aia de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. 
     - Sunt mai multe case acolo jos, în afară de stradă. Cu asta de care zici ce ai? Vrei să cumperi un apartament acolo sau ce? 
     - Nu, nici vorbă. Era altceva cu casa aia.- Care, bre? Că după mine toate arată la fel. 
     - Nu ştiu dar era ceva. Nu te mint. 
     - Dacă-ţi aminteşti să ne spui. Nu ezita, recomandă Ema zâmbind hoţeşte. 
     - Da, vă zic, desigur. Cum să nu vă zic. Eu să nu vă zic!? Lapsusul ca lapsusul dar zicerea către prieteni e sfântă, adăugă el, ferm convins că aşa erau obligate lucrurile să stea. 
     De abia acum observă Mihai cum îi fugeau degetele amicului de-a lungul tastaturii virtuale a telefonului smart. Observă şi înţelese tonul aerian cu care replicase Mircea. De fiecare dată când era tulburat se întîmpla exact aşa: omul vorbea, ba chiar ziceai că e pus pe glume, dar dacă l-ai fi ascultat cu atenţie ţi-ai fi dat seama că mintea lui nu e în totalitate acolo. Mesajele primite îl tulburară până-ntr-acolo încât Mircea părăsi şezlongul înjurând scabros. 
     - E un oraş frumos, comentă Ema câteva secunde mai târziu când pe terasă nu mai erau decât ei doi. Dar mai cred că îţi poţi da seama de frumuseţea lui doar dacă înveţi să-l iubeşti şi să-l urăşti în acelaşi timp. 
     - Da, era frumos. Cândva, recunoscu Mihai sportiv. Cândva când faţă de realităţile pe care le experimentam atunci oraşul ăsta pe care cum zici tu trebuie să înveţi să-l adori şi să-l dezavuezi în acelaşi timp constituia un adevărat balsam mental. Dar, gata, s-a terminat. Balsamul meu mental e în altă parte. Nu-mi stă în caracter să mă bag într-adins prizonier într-un trecut care oricum, nu mai poate fi întors. Nostalgici de genul ăsta există pe toate drumurile şi... 
     Dacă se opri din perorat fu pentru că observă o schimbare subtilă în atitudinea Emei. Ca şi când ar fi fost martoră al unui eveniment pe care s-ar fi străduit a-l igonra şi se vedea de la o poştă că are reale dificultăţi în a-i face faţă. 
     Privi peste bloc, la cel de peste drum. Unul cu şase etaje, cochet, recent ridicat de un dezvoltator imobiliar din Capitală. În balconul de la ultimul etaj (balcon închis, lung cât o poartă de fotbal) apăruse un cetăţean care, cu o cană de cafea în mână, admira razele soarelui de august. În după-amiaza aceea spectrală, razele îi înveşmântau trupul nud într-o ploaie aurie. Simţindu-se observat, insul ridică privirile. Lui Mihai chipul cetăţeanului i se năzări a fi extrem de familiar. Doar că nu ştia de unde să-l ia. Omul le făcea cu mâna, le zâmbea fără nicio urmă de jenă, peisaj cu atât mai hilar cu cât „steagul” dumnealui se înălţa eroic şi marţial în lumina aurie a după-amiezii. 
     - Fostul, scuipă Ema printre dinţi. 
     - Exact, realiză Mihai. Fostul tău soţ. Chiar nu ştiam de ce mi-e cunoscută figura lui. Auzi: face des faza asta cu... ăăă... „steagul”? 
     - Dă-l încolo, zise Ema scârbită. Cui îi pasă? 
     - Gata, plecăm?, făcu el sesizând mişcare în atitudinea fetei. 
     - Poţi să mai stai dacă vrei, îl invită ea. Mie una mi s-a tăiat. Mihai ar fi dorit să întrebe cum de nimerise ex-ul tocmai în blocul alăturat dar consideră că întrebarea nu avea niciun rost aşa că tăcu. 
     Pe cerul oraşului norii se scurgeau irecuperabil.

joi, 3 august 2023

Renunţarea

    - Mde, ce să zic, cunoşti oamenii, nu?, întrebă el retoric. Cum ar veni, îi citeşti, simţi nevoia să adauge, pe un ton nu lipsit de o uşoară pedegogie condescendentă.
     În subsidiar, altfel spus într-un buzunar uitat al minţii, nu avu cum să nu surâdă, parţial ironic, parţial melancolic, amintindu-şi de o întreagă teorie a lui „poker face” şi de ce te ajută asta cel mai mult în viaţă, mai mult decât orice altă hârtie şi orice alte cunoştinţe dobândite în ani grei de studiu. Toeria, mai exact discuţiile iscate în marginea ei, merseseră până noaptea târziu, când nu-i mai acompaniau decât nişte pisoi (se jucau în preajma lor ca băgaţi în priză) şi vag câte o maşină alunecând grăbită în noaptea înstelată. Se plecase de la care ar fi modalităţile cele mai sigure (a.k.a. legale) de a face bani într-un timp scurt şi de a te putea bucura de ei şi se ajunsese la faptul că singura modalitate prin care (măcar) apuci succesul de un picior este să te pricepi la a citi oamenii. De a-ţi da seama de caracterul lor (puncte tari, puncte slabe) dintr-o discuţie, de, să zicem, 30 de minute. Ca la poker unde nu câştigi doar respectând regulile jocului cât mai ales dacă eşti capabil să distingi minciuna de adevăr din reacţiile partenerilor de la masa de joc. 
     Amuzamentul discuţiei ce se prelungise până tîrziu în noaptea înstelată se lega de faptul că persoana care teoretizase treaba cu „poker face” era o fire cam alunecoasă. Gurile rele ar numi-o manipulatoare dar, na, câte nu zic gurile rele. Alunecoasă pentru că la ea graniţa dintre a fi laş, oportun, radical, revoluţionar, cârcotaş sau incisiv de critic era una extrem de fragilă. Practic, se amestecau toate într-un ghiveci cu gust reprobabil. Sau cu gustul pe care ţi-l lasă cineva la care ţii dar care îţi declară că bei prea mult iar dacă vei paraliza de la băutură (s-au văzut cazuri) calea ta va fi azilul de bătrâni. Gen „n-o să-ţi pun eu ţie pampersul, acum la bătrâneţe, doar pentru că n-ai fost în stare, când erai tânăr, să te abţii. Să ţi-l pună îngrijitoarele alea, că d-aia sunt plătite – să strângă şi să spele rahatul după toţi rataţii şi paralizaţii”. 
     - Din câte îmi amintesc, Silviule, n-am fost ironic cu tine aşa că nu văd de ce eşti tu cu mine acum, reveni celălalt ca un computer rebăgat în priză. 
     - N-ai fost ironic în ultima vreme... 
     - Aha! Şi acum ce faci: îmi întorci favorul nu? Lasă-mă să-ţi amintesc: nu eşti tu acela care susţinea... pardon, suţine... că n-ai murit... aşaaa... că răzbunarea e arma prostului? 
     - Bună asta: „n-am murit”. Mai ştii, poate stai de vorbă cu un zombie, măi dragă Dragoşule, aruncă Silviu. 
     Apoi de parcă i-ar fi făcut cu ochiul, într-o „dizgraţioasă etalare a complicităţii masculine”, după cum ar da verdictul despre adevărata fire a bărbaţilor, la un pahar de bârfă, femei frustrate sexual: 
     - Hai, mă, c-am glumit, ce naiba! Făcui şi eu o glumiţă şi tu hop cu ce-ţi place mai mult: despicarea firului în patru. 
     Din biserică răbufni dintr-o dată glasul părintelui ca şi când ar fi fost acolo, lângă ei, nu înăuntru, preocupat să perforeze... îmi cer scuze, preocupat să performeze unirea de bună voie şi nesiluită de nimeni a două suflete pure, curate şi cu dragoste de viaţă. 
     - Să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, nu?, zise Dragoş ca şi când îi dădea perfectă dreptate lui Silviu. Ce atâta analiză! Relax! Mai răruţ că e mai drăguţ.
     - Ar fi o idee dacă şi simţi ceea ce... 
     - În asta se ascunde toată tragedia existenţei, continuă Dragoş. Gen: „bagă mizeria sub preş”. Nu comunicăm ca să nu deranjăm, să nu-l jignim pe cel de lângă noi că, na, cine ne dă dreptul? 
     Din partea celuilalt: linişte. 
     Dragoş subliniindu-şi fiecare enunţ arătând cu degetul ca un politician care, în discursul său electoral, face borş programul de guvernare al contracandidatului:      
     - Tot tu o susţineai, Silviule. Înverşunat. Până mai ieri. Zău dacă ai două atitudini la un loc. 
     - Iar la tine, Drăgoşel, contextul emoţional e problema. Ascultă, atoateştiutorule de caractere, cunoşti povestea celor doi? 
     - Care cei doi? 
     - Cum care? Hai că eşti tare în umorul ăsta involuntar, demenţa mă-sii de treabă! Adam şi Eva ăştia care-şi unesc azi destinele în faţa Domnului şi prin umilul rob al lui Doamne-Doamne, părintele Dobrescu, mare amator de decoraţiuni interioare de lux. Să-i vezi modesta-i casă: cazi pe spate încă de la intrare. Aşaaa... Despre ei e vorba. Vară-ta şi cu de acum bărbatul ei luat cu acte. Iar în scurt timp şi cu consimţământ spiritual. 
     - Ce să ştiu la ei? Viaţa lor personală? 
     - Da. O ştii? Asta te-am întrebat. 
     - Mai stau şi eu la o bârfă din când în când, recunosc, dar nu am tendinţe d-astea mahalagiste. 
     - Nu despre mahala e vorba... 
     - Nu, nu le cunosc viaţa personală şi, sincer să fiu, nici nu mă interesează. Iarăşi gestica aia a lui, cu arătătorul punctându-şi comunicarea. 
     - E a lor. De aceea îi şi spune „personală”, te-ai prins? Nu eşti prin nimic obligat să o expui celorlalţi. Ceilalţi n-au decât să facă supoziţii pe chestia asta până li s-o apleca. 
     - Te aprinzi şi tu ca o fată mare căreia i se zice un banc porcos în public. 
     - Ce-ţi mai place să bagi băţul prin gard! Asmuţi şi după aia o dai cotită. 
     În biserică începuse un „Isaia dănţuieşte” ameţit. Mirele avea încrustat pe chip un zâmbet ca de copil cu un coeficient redus de inteligenţă pus să privească măcelul din „Ziua Z” surprins de Spielberg în „Salvaţi soldatul Ryan”, mireasa privea uşor în gol, ba chiar cu o seriozitate de înmormântare, naşii se uitau când la preot, când la icoane de parcă ar fi aşteptat de acolo producerea unui miracol. 
     - Povestea e în felul următor: înainte de dumnealui, de ginerică, vară-ta a fost combinată cu un malac. Un oarecare Gică. Georgel, după prenumele lui buletinescoid. Ştiai? 
     - Ştiam de unu’ Răzvan... 
     - Partener de ocazie. 
     - Ce ocazie, neamule? Un an de zile – ocazie? 
     - Da. Ca să uite pa marea iubire a vieţii ei. Pe Gică.
     - De asta nu ştiam. 
     - Nu ţi-a spus? 
     - N-am instincte de mahalagiu. Sau ai uitat ce ziceam adineaori? Auzi, da’ tu de unde ştii? Ai tras-o de limbă sau cum? 
     - Ascultă: Gică trăia o frumoasă poveste de dragoste cu una a cărui nume îmi scapă şi acum: Ana, Ariadna, Adriana. Poveste frumoasă cu ghilimelele de rigoare. Convenţionalism. Urau certurile şi ideea de divorţ dar nu treceau două-trei luni fără să se certe, la cuţite, şi să prolifereze proorociri legate de cum o să i se năruie celuilalt viaţa după divorţ. Gică era, aşadar, la casa lui. Ducea gunoiul, întindea rufele, gătea, plătea utilităţile. În secret, se vedea cu amanta. Cu Georgiana de vară-ta. Nu dispun de toate informaţiile, pot doar să speculez, cert e un lucru: Gică a abandonat-o. Ceva nu i-a plăcut, în final, la ea. Ceva n-a mers. Nu ştiu ce, repet, pot doar să speculez şi chestia asta nu-mi prinde bine. A abandonat-o. Brusc. A tăiat-o în străinătate şi tăiat a rămas. Nu tu „îmi pare rău”, „ne vedem în altă viaţă”, nimic. D-aia s-a şi încurcat, cum spuneam, Georgiana cu sfrijitul ăla de Răzvan: să-l uite pe Gică. Oricum, era să facă o tâmpenie implicând automutilatrea din cauza lui. Ştii ce a salvat-o? Ai să râzi: potenţa sfrijitului. Bă, da’ ştii cum? La greu. Ce-ai văzut prin filmele pentru adulţi aşa era şi Răzvănel. Maşină de făcut amor. De altfel, insul nu se putea lăuda cu nimic altceva. Munte de mediocritate. Damian, pe de altă parte, Adamul, era în limbă după Mihaela. Cum cine e Mihaela? Nevasta lui Gică. Lui, Mihaela îi amitea de mama lui şi era fascinat de treaba asta, ea, într-un fel, era atrasă de fascinaţia lui. Vraja s-a dezumflat când ea a avut totuşi curajul să-i comunice de cum îşi descoperise şi-şi reprimase ani buni pasiunea pentru persoanele de acelaşi sex. Cică trăise cu el nopţi nebune dar, gata, aşa nu se mai putea. Nici bine nu-şi terminase confesiunea că în cameră îşi făcuse apariţia „el”. Ceva cu „iza”: Luiza, Eliza, Valiza. O tatuată musculoasă şi cercel în limbă. Nu l-a luat pe Damian la bătaie decât din priviri. A plecat ăsta din apartament năuc. Pe scări. Opt etaje. Ca să-şi revină din năuceală. Şi-a revenit, ce-i drept, dar după o săptămână de beţii crunte. 
     - Numai atât? După aşa o veste? 
     - Caracter puternic, ce să-i faci! Mai e lumea populată cu d-alde ei nu doar cu interlopi şi pierde-vară. Cred că de asta de altfel l-a şi luat vară-ta: i-a plăcut caracterul lui puternic. Mai rar aşa o femeie. Nu te supăra dar cred că încep să fac o pasiune pentru ea.
     Nunta decurse fără probleme. Nuntă desfăşurată după tot tipicul specific unei ţări ca a noastră care, la începutul secolului douăzeci, (vezi răscoala de la 1907) era majoritar rurală, venirea comuniştilor a permis ascensiunea din straturile obscure ale societăţii spre vârf a tuturor putorilor şi neisprăviţilor din vechiul regim iar după Revoluţie americănismele şi, în general vorbind, mentalitatea occidentală se amestecă sordid cu influenţele lumii slave – gen omul de acţiune, omul „planului”, omul faptelor şi al pragmatismului alături de omul habotnic, omul fatalist şi de cel care se salută cu „Doamne-ajută” dar nu ezită să-şi sape aproapele dacă interesele i-o cer. Şi, Doamne, cum ne mai dăm după interesul propriu, sacrificând „întoarcerea celuilalt obraz”. Amin! 
     La început, Damian învăţă să o iubească pe Georgiana de care, pe de altă parte, se simţea atras irezistibil (sau era „ireversibil”?) iar Georgiana învăţă să devină atrasă de Damianul de care îşi permisese a se îndrăgosti. 
     Pe urmă Damian ajunse la conculzia că totul în lume este despre sex cu excepţia sexului. Care e despre Putere. Pentru că, nu-i aşa?, sexul fără iubire e la fel de gol şi de ridicol ca iubirea fără sex. 
     Se ajunse până acolo încât Georgiana mima orgasmul iar Damian relaţia. La final, ea îşi puse în minte să-l schimbe el, reuşi dar nu-i mai plăcu de el. 
     Mirosind ceva, Silviu se băgă pe fir dar renunţă rapid când descoperi, în ciuda aparenţelor, o Georgiană cu grave complexe de inferioritate (practic, nu se iubea pe sine neam, se ura chiar dar găsea tot felul de ţapi ispăşitori pentru defectele ei), o femeie care folosea ca armă autovictimizarea şi pentru care bărbatul putea deveni interesant dacă manifesta doar abilităţi practice, intelectualii, se înţelege, fiind excluşi by default. 
     Sfârşit. 
     Dacă mai aflu ceva transmit.

luni, 24 iulie 2023

Butada

     - Nu ştii bancuri?, reluă ea după ce gălăgia se potolise. 
     - Ar trebui?, făcu el privind oarecum melancolic covoraşele zdrenţuite de nori albi ca neaua ce se prelingeau pe cerul unui iulie ce semăna cu un mijloc de august. 
     - Bărbaţii, de obicei, ştiu bancuri, preciză ea. Unii ştiu, în mod special, bancuri. Dintr-alea porcoase pe care le spun femeilor ca-ntr-un fel de flirt cu accente de preludiu.
     - Bună exprimare, zise el. Bună adică inedită. Cu atât mai mult cu cât vine din partea unei femei. 
     Undeva pe fundal, destul de aproape de ei, începuse a rula “Your Woman” a celor de la White Town. Fenomenul o determină pe cealaltă să afirme că atunci când ai început să experimentezi lucruri care cândva îţi caracterizau avântul şi te inspirau, considerând că în viaţă te aşteaptă împliniri spectaculoase dar care acum trec drept “oldies but goldies”, e semn clar de îmbătrânire. Nu atât de îmbrătrânire fizică - inevitabilul e inevitabil - cât mai ales de una mentală. Ceilalţi doi nu comentară. Era ceva neobişnuit s-o auzi pe insă divagând (nu era genul!) dar, hm, noaptea trecută fusese mult prea frumoasă pentru a ţine cont de o bizarerie.
     - Flirt cu accente de preludiu, reluă el asezonâdnu-şi lichidul din pahar cu două cuburi de gheaţă. Supertare expresiune. 
     Apoi pe un ton meditativo-confesiv:
     - Auzi, altceva nu-mi dă pace: aud mereu bancuri în jurul meu, râd uneori cu spume la gură la ele, şi, cu toate astea, nu reţin niciunul. Bărbaţii, pe de altă parte, cum îţi spuneam şi alaltăieri seara, ştiu ce au de făcut. Voi nu ne lăsaţi să ne facem treaba.
     - Aseară te-am lăsat, zise ea privindu-l pe sub gene şi aprinzându-şi o ţigară lungă cu nume scurt.
     - Nu la asta m-am referit. Ştii doar la ce m-am referit.
     - Ai chef să reluăm dihotomia masculin-feminin?
     - Sincer? Nu. Poate vară-ta. S-o întrebăm? 
     Vară-sa sta scufundată în ecranul mobilului.
     - Mai bine nu, concluzionă el.
     - Aşa, concluzionă şi ea.
     - Ştiu bărbaţi care au două mâini stângi, reîncepu el de parcă ar fi perorat în faţa unui microfon montat pe scena unui stadion. Două mâini stângi când vine vorba de făcut treabă prin casă. Am cunoscut femei foarte tehnice dar pentru care, pe de de altă parte, atracţia pentru Estetic şi Spiritual era la fel de dezvoltată ca apetenţa unei broaşte ţestoase pentru cursa de 100 metri garduri. Prin anul întâi de facultate am avut câteva meciuri cu nişte tinere fetişcane pentru care bărbatul era ceva mai sus decât genunchiul broaştei dar apelau la serviciile lui când venea vorba de aparatura electronică sau când se întâmpla să le mănânce într-un loc. Atunci bărbatul, minune mare!, era Zeul. La un moment dat m-am pomenit socializând cu tot felul de domni care se arătau foarte siguri pe sine, dominatori în raport cu persoane de acelaşi sex, cărora le făcea o plăcere deosebită să se dea drept atoateştiutori dar, pe de altă parte, când venea vorba de prezenţa sexului frumos în preajma lor ori erau mieluşei ori (mai superamuzanto-ironic decât atât doar prin cărţi) se vedea de la o poştă că nu suflau în front, dumneaei, de regulă o “frumoasă” excelând la capitolul simţ practic şi repetentă la cele reprezentate de senzualitate şi simţ spiritual al umorului, strunindu-l cu mână de fier. Mână acoperită, se înţelege de mânuşă de catifea.
     - Cine nu te cunoaşte aşa cum te cunosc eu şi te-ar auzi ce-ai spus ar zice că ori ai trăit câteva mii de ani ori bagajul tău de lectură este unul impresionant, declamă ea ca şi când, costumată în hainele Evei, ar fi ţinut un speech, pe un colţ de stâncă, valurilor înspumate ale oceanului.
     - Mulţumesc dar nu e cazul, se apără el, cu modestie.
     - Ce nu e cazul? Să fi trăit câteva mii de ani pentru...
     - Exact. Nu trebuie să trăieşti atâta pentru a realiza că umanitatea, cu excepţia unei mâini de deştepţi şi a alteia de inşi lipsiţi de scrupule, e formată din inşi pentru care lumea nu trece de zidul celor cinci simţuri.
     - Joac-o p-asta, se băgă dintr-o dată în seamă verişoara. De la Platon citire.
     Pronunţase însă atât de rapid ultima parte a exprimării încât cealaltă o repezi fără să-şi ascundă iritarea:
     - Ce “palton”, zăpăcito, pe căldura asta? Eşti cu capul? 
     Numita, Eleonora Luiza pe numele ei mici, purta un colant albastru închis (nu aveai cum să nu-i admiri formele ce i se conturau acolo cu generozitate dezarmantă) asortat cu un tricou de un turcoaz oceanic caraibian.
     - Am zis Platon. Filosoful grec.
     - Fată, la ce fel o pronunţaseşi, am înţeles cu totul altceva, se apără cealaltă, Ramona pe numele ei mic, o brunetă care la origine era roşcată iar la originea jinduită de orice bărbat (hetero) nu era deloc deşi cochetase o vreme cu o “braziliană” făcută la un salon de înfrumuseţare unde patroana manifesta evidente înclinaţii contra firii. Am înţeles “palton”, reiteră ea, să fie sigură că Luiza a auzit-o. Zii şi tu, Cătălin! Nu-i aşa că s-a auzit “palton”?
     Cătălin Răzvan Dăbăcan îngheţase. Nu neapărat pentru că putea contempla, în soarele dimineţii, formele Luizei iar ea lăsa impresia că-i face o deosebită plăcere chestia asta cât mai ales pentru faptul că auzise foarte clar o voce, în centrul minţii, comentând despre cum “folosirea lui dintr-odată, a lui brusc, a lui deodată trebuie evitată deoarece...” Ajunsă în acest punct, vocea-exprimare se topise în ceaţă. A cui oare să fi fost vocea asta? Ce urmărea ea? Să fi fost o halucinaţie? Şi dacă da atunci ce putea semnifica?
     - La felul cum ai pronunţat-o s-a înţeles “plancton”, comentă el cu glas tare, simţindu-se ca uns, din cap până la rădăcină, cu ciocolată albă şi explorat de o pereche de buze senzuale.
     - Parcă era “palton” nu “plancton”, zise Luiza, fâţâindu-se pe dinaintea lui ca şi când, delicat, ar fi mâncat-o.
     - Ne mai jucăm şi noi cu vorbele că altfel, fără manifestarea spiritului ăsta ludico-lingvistic, nu-i mare brânză de capul nostru. Avem, în cel mai fericit caz, o căpăţână. Şi un dos pe unde ne emană ideile.
     - În fine...
     Nu fu clar cine din cele două o rostise.
     - Platon zice aşa, spuse Luiza citind de pe ecranul smartului asemeni unui copil care, la grupa mică, rosteşte pentru prima dată poezia: minţile puternice discută idei, cele mediocre întâmplări iar cele slabe oameni. Adică bârfesc. Tare, nu?
     - În ce scriere o menţionează aheul?, întrebă Ramona.
     - Nu ştiu, preţioaso care eşti, replică Luiza după trei secunde de linişte. Încordată. N-am fost atentă.
     - Păi uite-te mai cu atenţie, invită Ramona, firesc.
     - Nu scrie, ok?, se apără Luiza vag iritată.
     - Aha, era pe youtube, am priceput. Gen filmuleţe alea care conţin citate cu abur motivaţional. Gen dezvoltare personală. Mda...
     - Da, desigur că pe youtube. Ce vrei să spui cu asta?
     - De unde ştii că-i aparţine lui Platon butada?
     - Ce întrebare, fetiţă, dădu Luiza ochii peste cap. Bineînţeles că-i aparţine lui Platon.
     - De unde ştii, repet!? Erau ghilimele, acoluşa, era menţionat titlul cărţii, al capitolului de unde fusese extras citatul, al editurii?
     Soarele o scălda pe Luiza într-o explozie de galben. Silueta aproape fără cusur a fetei răscolea. Şi femeie să fi fost şi tot te-ar fi răscolit.
     - Zicerea, după părerea mea, se băgă brusc în vorbă Răzvan, e cu dus şi întors. Cred că oricine a avut în viaţa lui momente când a discutat principii, momente când a comentat întâmplări şi clipe când i-a luat pe alţii la puricat. Vorba cuiva: episoade de prostie crasă poate avea şi cel mai premiat dintre intelectuali.
     - Mă văd nevoită să-ţi dau dreptate, anunţă Luiza, ce-i drept cam cu jumătate de gură. Bănuiesc că asta e şi interpretarea lui Platon însăşi la ce a vrut să transmită, nu?
     - Interpretarea se leagă de natura manifestării, ca să zic aşa. Spune-mi cât de intens şi de frecvent discuţi idei, întâmplări şi oameni şi de abia atunci o să-ţi spun dacă ai o minte puternică, una mediocră sau una slabă.
     - Cum ziceai şi tu mai devreme, spuse Ramona de parcă numai ea şi cu Răzvan ar fi fost acolo, goi, întinşi pe spate, transpiraţi, extenuaţi, extaziaţi, am întâlnit minţi bârfitoare şi mediocre care nu ar fi trecut la nivelul următor nici într-o mie de ani. În prostia lor erau de o forţă de granit. Dar am întâlnit şi minţi puternice care dădeau dovadă de inexplicabile clipe de slăbiciune. Ce-i drept, p-astea le-am întâlnit cel mai puţin. Aşa că despre ce vorbim?
     - Da, chiar aşa, despre ce, tu?
     - Dacă te gândeşti strict raţional cuvintele sunt doar sunete. Vibraţii.
     - Părerea mea, concluzionă Luzia degustându-şi capuccino-ul e că am discutat o idee deci am demonstrat că putem fi şi minţi puternice nu doar existenţe ce vagabondează.
     - E şi ăsta un punct de vedere.
     Din tonul cu care o rostise şi mai ales din privirea pe care i-o aruncase el ei, Ramona înţelese liniştită că pentru Răzvan fete ca Luiza, oricât de bine ar fi arătat, nu reprezentau un punct de atracţie. Pe Răzvan nu-l pasionau decât firile care, pe termen lung dădeau dovadă de înţelepciune nu dintr-acelea care emanau şi ele o idee odată pe an şi atunci şi aia rostită sub imperiul subconştientului.