Butada

     - Nu ştii bancuri?, reluă ea după ce gălăgia se potolise. 

     - Ar trebui?, făcu el privind oarecum melancolic covoraşele zdrenţuite de nori albi ca neaua ce se prelingeau pe cerul unui iulie ce semăna cu un mijloc de august. 

     - Bărbaţii, de obicei, ştiu bancuri, preciză ea. Unii ştiu, în mod special, bancuri. Dintr-alea porcoase pe care le spun femeilor ca-ntr-un fel de flirt cu accente de preludiu.

     - Bună exprimare, zise el. Bună adică inedită. Cu atât mai mult cu cât vine din partea unei femei. 

     Undeva pe fundal, destul de aproape de ei, începuse a rula “Your Woman” a celor de la White Town. Fenomenul o determină pe cealaltă să afirme că atunci când ai început să experimentezi lucruri care cândva îţi caracterizau avântul şi te inspirau, considerând că în viaţă te aşteaptă împliniri spectaculoase dar care acum trec drept “oldies but goldies”, e semn clar de îmbătrânire. Nu atât de îmbrătrânire fizică - inevitabilul e inevitabil - cât mai ales de una mentală. Ceilalţi doi nu comentară. Era ceva neobişnuit s-o auzi pe insă divagând (nu era genul!) dar, hm, noaptea trecută fusese mult prea frumoasă pentru a ţine cont de o bizarerie.

     - Flirt cu accente de preludiu, reluă el asezonâdnu-şi lichidul din pahar cu două cuburi de gheaţă. Supertare expresiune. 

     Apoi pe un ton meditativo-confesiv:

     - Auzi, altceva nu-mi dă pace: aud mereu bancuri în jurul meu, râd uneori cu spume la gură la ele, şi, cu toate astea, nu reţin niciunul. Bărbaţii, pe de altă parte, cum îţi spuneam şi alaltăieri seara, ştiu ce au de făcut. Voi nu ne lăsaţi să ne facem treaba.

     - Aseară te-am lăsat, zise ea privindu-l pe sub gene şi aprinzându-şi o ţigară lungă cu nume scurt.

     - Nu la asta m-am referit. Ştii doar la ce m-am referit.

     - Ai chef să reluăm dihotomia masculin-feminin?

     - Sincer? Nu. Poate vară-ta. S-o întrebăm? 

     Vară-sa sta scufundată în ecranul mobilului.

     - Mai bine nu, concluzionă el.

     - Aşa, concluzionă şi ea.

     - Ştiu bărbaţi care au două mâini stângi, reîncepu el de parcă ar fi perorat în faţa unui microfon montat pe scena unui stadion. Două mâini stângi când vine vorba de făcut treabă prin casă. Am cunoscut femei foarte tehnice dar pentru care, pe de de altă parte, atracţia pentru Estetic şi Spiritual era la fel de dezvoltată ca apetenţa unei broaşte ţestoase pentru cursa de 100 metri garduri. Prin anul întâi de facultate am avut câteva meciuri cu nişte tinere fetişcane pentru care bărbatul era ceva mai sus decât genunchiul broaştei dar apelau la serviciile lui când venea vorba de aparatura electronică sau când se întâmpla să le mănânce într-un loc. Atunci bărbatul, minune mare!, era Zeul. La un moment dat m-am pomenit socializând cu tot felul de domni care se arătau foarte siguri pe sine, dominatori în raport cu persoane de acelaşi sex, cărora le făcea o plăcere deosebită să se dea drept atoateştiutori dar, pe de altă parte, când venea vorba de prezenţa sexului frumos în preajma lor ori erau mieluşei ori (mai superamuzanto-ironic decât atât doar prin cărţi) se vedea de la o poştă că nu suflau în front, dumneaei, de regulă o “frumoasă” excelând la capitolul simţ practic şi repetentă la cele reprezentate de senzualitate şi simţ spiritual al umorului, strunindu-l cu mână de fier. Mână acoperită, se înţelege de mânuşă de catifea.

     - Cine nu te cunoaşte aşa cum te cunosc eu şi te-ar auzi ce-ai spus ar zice că ori ai trăit câteva mii de ani ori bagajul tău de lectură este unul impresionant, declamă ea ca şi când, costumată în hainele Evei, ar fi ţinut un speech, pe un colţ de stâncă, valurilor înspumate ale oceanului.

     - Mulţumesc dar nu e cazul, se apără el, cu modestie.

     - Ce nu e cazul? Să fi trăit câteva mii de ani pentru...

     - Exact. Nu trebuie să trăieşti atâta pentru a realiza că umanitatea, cu excepţia unei mâini de deştepţi şi a alteia de inşi lipsiţi de scrupule, e formată din inşi pentru care lumea nu trece de zidul celor cinci simţuri.

     - Joac-o p-asta, se băgă dintr-o dată în seamă verişoara. De la Platon citire.

     Pronunţase însă atât de rapid ultima parte a exprimării încât cealaltă o repezi fără să-şi ascundă iritarea:

     - Ce “palton”, zăpăcito, pe căldura asta? Eşti cu capul? 

     Numita, Eleonora Luiza pe numele ei mici, purta un colant albastru închis (nu aveai cum să nu-i admiri formele ce i se conturau acolo cu generozitate dezarmantă) asortat cu un tricou de un turcoaz oceanic caraibian.

     - Am zis Platon. Filosoful grec.

     - Fată, la ce fel o pronunţaseşi, am înţeles cu totul altceva, se apără cealaltă, Ramona pe numele ei mic, o brunetă care la origine era roşcată iar la originea jinduită de orice bărbat (hetero) nu era deloc deşi cochetase o vreme cu o “braziliană” făcută la un salon de înfrumuseţare unde patroana manifesta evidente înclinaţii contra firii. Am înţeles “palton”, reiteră ea, să fie sigură că Luiza a auzit-o. Zii şi tu, Cătălin! Nu-i aşa că s-a auzit “palton”?

     Cătălin Răzvan Dăbăcan îngheţase. Nu neapărat pentru că putea contempla, în soarele dimineţii, formele Luizei iar ea lăsa impresia că-i face o deosebită plăcere chestia asta cât mai ales pentru faptul că auzise foarte clar o voce, în centrul minţii, comentând despre cum “folosirea lui dintr-odată, a lui brusc, a lui deodată trebuie evitată deoarece...” Ajunsă în acest punct, vocea-exprimare se topise în ceaţă. A cui oare să fi fost vocea asta? Ce urmărea ea? Să fi fost o halucinaţie? Şi dacă da atunci ce putea semnifica?

     - La felul cum ai pronunţat-o s-a înţeles “plancton”, comentă el cu glas tare, simţindu-se ca uns, din cap până la rădăcină, cu ciocolată albă şi explorat de o pereche de buze senzuale.

     - Parcă era “palton” nu “plancton”, zise Luiza, fâţâindu-se pe dinaintea lui ca şi când, delicat, ar fi mâncat-o.

     - Ne mai jucăm şi noi cu vorbele că altfel, fără manifestarea spiritului ăsta ludico-lingvistic, nu-i mare brânză de capul nostru. Avem, în cel mai fericit caz, o căpăţână. Şi un dos pe unde ne emană ideile.

     - În fine...

     Nu fu clar cine din cele două o rostise.

     - Platon zice aşa, spuse Luiza citind de pe ecranul smartului asemeni unui copil care, la grupa mică, rosteşte pentru prima dată poezia: minţile puternice discută idei, cele mediocre întâmplări iar cele slabe oameni. Adică bârfesc. Tare, nu?

     - În ce scriere o menţionează aheul?, întrebă Ramona.

     - Nu ştiu, preţioaso care eşti, replică Luiza după trei secunde de linişte. Încordată. N-am fost atentă.

     - Păi uite-te mai cu atenţie, invită Ramona, firesc.

     - Nu scrie, ok?, se apără Luiza vag iritată.

     - Aha, era pe youtube, am priceput. Gen filmuleţe alea care conţin citate cu abur motivaţional. Gen dezvoltare personală. Mda...

     - Da, desigur că pe youtube. Ce vrei să spui cu asta?

     - De unde ştii că-i aparţine lui Platon butada?

     - Ce întrebare, fetiţă, dădu Luiza ochii peste cap. Bineînţeles că-i aparţine lui Platon.

     - De unde ştii, repet!? Erau ghilimele, acoluşa, era menţionat titlul cărţii, al capitolului de unde fusese extras citatul, al editurii?

     Soarele o scălda pe Luiza într-o explozie de galben. Silueta aproape fără cusur a fetei răscolea. Şi femeie să fi fost şi tot te-ar fi răscolit.

     - Zicerea, după părerea mea, se băgă brusc în vorbă Răzvan, e cu dus şi întors. Cred că oricine a avut în viaţa lui momente când a discutat principii, momente când a comentat întâmplări şi clipe când i-a luat pe alţii la puricat. Vorba cuiva: episoade de prostie crasă poate avea şi cel mai premiat dintre intelectuali.

     - Mă văd nevoită să-ţi dau dreptate, anunţă Luiza, ce-i drept cam cu jumătate de gură. Bănuiesc că asta e şi interpretarea lui Platon însăşi la ce a vrut să transmită, nu?

     - Interpretarea se leagă de natura manifestării, ca să zic aşa. Spune-mi cât de intens şi de frecvent discuţi idei, întâmplări şi oameni şi de abia atunci o să-ţi spun dacă ai o minte puternică, una mediocră sau una slabă.

     - Cum ziceai şi tu mai devreme, spuse Ramona de parcă numai ea şi cu Răzvan ar fi fost acolo, goi, întinşi pe spate, transpiraţi, extenuaţi, extaziaţi, am întâlnit minţi bârfitoare şi mediocre care nu ar fi trecut la nivelul următor nici într-o mie de ani. În prostia lor erau de o forţă de granit. Dar am întâlnit şi minţi puternice care dădeau dovadă de inexplicabile clipe de slăbiciune. Ce-i drept, p-astea le-am întâlnit cel mai puţin. Aşa că despre ce vorbim?

     - Da, chiar aşa, despre ce, tu?

     - Dacă te gândeşti strict raţional cuvintele sunt doar sunete. Vibraţii.

     - Părerea mea, concluzionă Luzia degustându-şi capuccino-ul e că am discutat o idee deci am demonstrat că putem fi şi minţi puternice nu doar existenţe ce vagabondează.

     - E şi ăsta un punct de vedere.

     Din tonul cu care o rostise şi mai ales din privirea pe care i-o aruncase el ei, Ramona înţelese liniştită că pentru Răzvan fete ca Luiza, oricât de bine ar fi arătat, nu reprezentau un punct de atracţie. Pe Răzvan nu-l pasionau decât firile care, pe termen lung dădeau dovadă de înţelepciune nu dintr-acelea care emanau şi ele o idee odată pe an şi atunci şi aia rostită sub imperiul subconştientului.

Uitarea

     - Cum adică “totul e permis”?, se miră Marius Mighirfoaie traversând pe trecerea de pietoni în pas de Napoleon “cucerind” Rusia. Asta nu e anarhie? 

     Strada nu era cine ştie ce. O stradelă, mai exact. Era acolo loc să treacă două tramvaie, fiecare pe câte un sens, şi maşini, tot aşa, pe o bandă. Mai mult decât atât, mai puteai, uneori, vedea şi tiruri prin zonă. Poliţia nu le dădea amendă pentru că ştia despre ce-i vorba în propoziţie: gipiesul mai făcea figuri d-astea de te arunca prin areale interzise vehiculelor de mare tonaj. Mai mult decât atât (din nou), cu vreo două decenii în urmă, pe strada-stradelă dacă întâlneai două semafoare. Hai trei, să nu par ridicol în exprimare. Acum? Semafoare la greu, pasaje pietonale aşijderea şi nelipsitele maşini (automobile personale) parcate ca înecatele pe oriunde se putea.

     - “Totul e permis” din punct de vedere metaforic, băi zarzărule!, corectă Nicolae Bergombolache care, cu mersul lui de manechin abuzat toată noaptea de către un creator de modă cu porniri sadomasochiste, părea, privit de un ochi neatent, că dansează. Mai ales pe trecerea de pietoni. 

     Un ochi neatent, între noi fie vorba, chiar se afla în zonă. Unul, doi, ba chiar trei oculari neatenţi, dacă stau drept şi judec şi mai drept. Sau suna altfel expresiunea? În fine, fiecare cu expresiunea lui. Se aflau acolo şi-l zăriră pe Bergombolache, făcându-şi impresii diverse, următorii:

     a) o tanti cu posterior generos, aparent creier cât nuca (de fapt, juca acest teatru ieftin, al “naivei”, pentru a extrage informaţii de natură personală de la toţi cei cu care intra în contact; uneori îi ieşea treaba minunat, alteori o zbârcea colosal) şi o freză ce te ducea cu gândul la un boschet neîngrijit cu lunile.

     Tanti Elisabeta Năpucceanu (ţinea foarte mult să pronunţi Elisabeta cu “sî”nu cu “zî”) consideră că Marius e unul din acei tineri adepţi ai mişcării care are ca drapel culorile curcubeului iar în secunda a doua se cam afurisi pentru că-şi pusese telefonul la încălecat..., scuze, la încărcat deşi mai avea 35% baterie. Dacă i-ar fi prins mutra într-un instantaneu ar fi avut cu se lăuda diseară amicelor ei. Cu care făcea fel de fel de concursuri şi punea fel de fel de pariuri, condiţia de bază fiind dovada foto via mobil.

     b) un lungan în pantaloni scurţi, freză teşită, tricou alb şi vestă crem deschis. Cu o grămadă de buzunare. Lui Adrian Sebastian Mischievici (Sebi pentru cei apropiaţi), venindu-i în nări parfum cu aromă de lavandă în nota de vârf, concluzionă că Bergombolache e unul din golanii ăia de seduc fetele şi apoi se laudă cu performanţa amicilor, fiinţe a căror inteligenţă e egală cu o cărămidă. Punct.

     c) o “duamnă” trecută de patruzeci, ţinându-se încă destul de bine, posibil doi copii dar nu mai mult că, na, ce-i prea mult strică, ocupată, serioasă, implicată, simţul umorului axat pe glume din filmele cu Stan şi Bran, discutând întâmplări funny dar plăcându-i la nebunie să despice firul în patru în privinţa persoanelor.

     Magda Verenţeanu îl zărise cu coada ochiului pe Bergombolache iar torsul acestuia, nu fără antecendente de şedinţe la sala de forţă, i-a amintit de câteva nopţi sălbatice de pe vremea studenţiei. După care şi-a amintit, brusc, că deşi nu s-ar da în lături în a repeta experienţa nopţilor sălbatice, bărbaţii sunt doar nişte porci pe care nu-i interesează decât să profite. Başca ăştia tinerii care odată ce s-au lipit de tine nu-i mai dezlipeşti aşa de uşor. Gen te legi la cap fără să te doară.

     - Cu metaforele mori de foame, preciză Marius pe ton academic.

     - Mda, nu zic nu, făcu pedagogic Nicolae, dar nu uita că unii, chiar şi în ziua de azi, mănâncă frumuşel o pâine de pe urma metaforelor.

     - Care “ziua de azi”, omule?

     - Şi tu acum! Parcă ai fi unul din ăla care foloseşte încă maşină de scris dar e oripilat de faptul că editurile cer manuscris tehnoredactat. În Word, cu times new roman 12, la un rând jumate. Şi cu diacritice.

     - Asta e “ziua de azi”? 

     - Desigur. Care credeai că e "ziua de azi"? Aia de pe vremea egiptenilor sau cum? Ziua de azi e era “social media”. O ştii prea bine: păsăreasca semeseurilor, filmuleţele imbecile de pe tik-tok, imaginile cretinoide şi filtrate de pe insta şi aşa mai departe.

     - Lumea se schimbă, amice, vorbi Marius ca şi când ar fi învăţat un text pe de rost. Evoluezi şi tu odată cu ea sau crăpi încercând. 

     "Dincolo de suprafaţa uneori extrem de atrăgătoare a lucrurilor, esenţa realităţii e aceiaşi”, gândi Nicolae amintindu-şi de această zicere care, culmea, era textul ce însoţea reclama unui parfum pentru femei. Cu glas tare spuse cu totul altceva:

     - Trăim într-o lume în care “social media” asta de care te arăţi atât de ataşat mai mult ne îngrădeşte decât ne eliberează.

     Celălalt nu-l auzi sau se făcu a nu-l auzi. Partea pietonală a străzii-stradelă se populase pe nebănuitelea cu o sumedenie de dame, dămuţe şi dămuşoare cochete, unele afişând un agresiv aer occidental, altele unul de fata de la ţară venită în marele oraş universitar pentru a demonstra universului dar mai ales sieşi că e ceva glagorie în căpşorul ăla simpăticuţ al ei.

     Trecu, spre exemplu, pe lângă ei o siluetă brunetă, drapată în ceva turcoaz, diafan, bocănind pe caldarâm cu tocuri ascuţite şi de parcă s-ar fi aflat pe un podium la o prezentare de modă din Paris. Vorbea la telefon şi-şi tot mişca buzele cu o căutată mişcare senzuală ceea ce-l determină pe Nicolae să şi-o imagineze pe o Marilyn Monroe mangă urându-i “la mulţi ani, domnule preşedinte” unei gorile aflată în rut. O altă creatură venea, de data asta înspre ei, de sus, mai mult ca sigur din staţia de tramvai situată de altfel la vreo 50 de metri depărtare. 50-75 de metri, ca să fiu mai exact. Purta o fustă de un roşu aprins (fata nu staţia) încrustată cu motive florale albe la care asortase o pereche de sandale din piele întoarsă, cu ceva toc. Fără ochelarii ăia ai ei de soare cu ramă groasă, de firmă, ce se străduiau a-i da un aer de Catherine Deneuve aflată în apogeul carierei, insa demonstra cu subiect şi predicat întruchiparea mediocrităţii, salvată însă de ambiţia celei care, provenind dintr-un mediu socio-cultural şi profesional mărunt, vrea să-şi depăşească, măcar în ochii altora dacă în ai ei nu e în stare, propria condiţie.

     - Bă, tu le vezi p-astea?, comentă Mighirfoaie frecându-şi maxilarul asemeni unui samsar pus să aleagă după pofta inimii vehicule din care scoate profit maxim.

     - Nu ştiu la cine te referi, zise Bergombolache aruncându-şi ochii peste suprafaţa recent botoxată a unei blonde cu ochi ce te trimteau la fiinţele ce populează o păşune. Eşti prea vag. Fii mai explicit.

     - La astea. La toate astea. La ele, la domniţe, explică Mighirfoaie simţind cum îi plouă în gură.

     - Ascultă, obsedatule, ţi-am mai spus-o de altfel de câteva ori până acum, făcu Bergombolache fără să-şi ascundă atitudinea pedagogică, femeia deşi e, cum se zice, partea frumoasă din bărbat nu e, din păcate, totul pentru el. Asta e una din acele prejudecăţi prin care, da, lumea merge înainte dar doar din punct de vedere fizic. Spiritual vorbind faza cu "femeia e partea frumoasă a masculului" e un dezastru. Adică o invenţie, în cel mai rău caz, a cuiva cu înclinaţii contra firii.

     Mighirfoaie bolborosi ceva despre cum teoriile cu abur de dezvoltare personală nu merită nici măcar să le mânjeşti cu o anumită substanţă urât mirositoare.

     După aia trecu un tramvai ce claxonă un BMW ce se apropiase prea mult iar apoi sunetul acceleraţiei maşinii zbughind-o efectiv înainte ca din praştie alungă toată vraja pe care Bergombolache se străduise a o concepe.

     - Te contrazici, zise Marius după ce făcuseră o oprire la un bancomat de unde fuseseră extraşi niscaiva biştari. Susţii că totul e permis dar, pe de altă parte, tehnologia modernă care oricum îţi dă o libertate fantastică de... ăăă... ce vrei tu: mişcare, gândire, convorbire... aşaaa... tehnologia modernă, zic, te îngrădeşte. Adică nu eu zic, tu zici. Tehnologia nu-ţi permite mai nimic, te închistează. Deci ce anume e permis, aud?

     “Are o logică băiatul ăsta, uneori, de stă mâţa-n coadă, medită Nicolae, parţial amuzat, parţial iritat. Auzi la el: tehnologia îţi dă libertate de convorbire. Ce-o mai fi şi ţăcăneala asta?”

     - Nu m-am contrazis deloc, spuse însă cu voce tare. Asta vrei tu să crezi. Totul e permis în sensul că depinde doar de noi să ne eliberăm mintea de prejudecăţi, stereotipii, clişee. Semne ale acestei posibile eliberări sunt la tot pasul. Plutesc în jurul nostru, ne cheamă, ne îndeamnă. Permanent. Dar aşa cum unii consideră tehnologia scopul suprem al vieţii aşa sunt şi unii a căror viaţă nu e altceva decât un clişeu ambulant. O sumă de prejudecăţi şi convenţii.

     Apoi nu se mai întâmplă nimic. Nicolae Bergombolache îşi găsi una cu care trăi timp de doi o frumoasă poveste de dragoste după care, cum are loc în mod firesc în astfel de cazuri, relaţia li se târâi. Cu bunele şi cu relele sale. Per ansamblu: bune şi rele mediocre. Se certau, se împăcau, de la capăt o luau. Singura dată când exista armonie în viaţa lor era la un grătar. Colaborau la carnea aia ce sfârâia şi mirosea de-ai fi zis că fuseseră anume creaţi pentru acest scop nobil. Din câte cunosc până în clipa de faţă relaţia lor continuă a se târâi.

     Marius Mighirfoaie, pe de altă parte, ajunse la concluzia, în urma a patru relaţii începute aub auspicii romantice şi finalizate lamentabil spre dezastruos, că femeia, cu toate atributele ei ce farmecă bărbatul (uneori îl farmecă de-l tâmpeşte) nu e Idealul spre care să se merite tins. Dacă Lumea e o aventură vizând desăvârşirea estetico-sprituală atunci femiea cu siguranţă nu e deloc mijlocul sau scopul suprem prin care poate fi atinsă desăvârşirea cu pricina. Pentru că ea însăşi e limitată. 

     Parcă îi spusese cineva cândva ceva pe chestia asta. Dar cine?