Calcule (4)

     După intervenţia băieţilor puşi pe nivelare în zonă apăru o cascadă ce proiecta o perdea de apă fabulos de cristalină. Se vedea prin ea ca la un cinema în aer liber. Îi spatele ei putură fi astfel admirate marile bătălii ale Antichităţii începând cu încleştarea de la Gaugamela din 331 î.e.n. dintre Alexandru cel Mare şi regele persan Darius al Treilea şi terminând cu războaiele dacice din 101-102, 105-106 e.n. La fiecare dintre aceste grandioase mostre de eroism putea fi zărit (dacă aveai spirit de observaţie) undeva într-un colţ şi câte un bătrân înţelept făcând apel la raţiune nu la puterea armelor pentru stingerea conflictelor. Evident, apelul lui nu era ascultat de nimeni.

     Răcoarea dimineaţii venea la pachet cu un suav miros de pământ zbicindu-se după ploaie. Constată că-l stăpânea o foame maximă. Cum în frigider cam bătea vântul fu nevoit să dea o fugă până la magazinul de peste drum. Ieşind din bloc realiză că trebuie să se întoarcă – îţi uitase banii.

     „Situaţia se complică, gândi el adresându-se unui imaginar Sabrin, în clipa în care susţii că umanioarele nu-s bune de nimic. Nu doar că gafezi faţă de persoanele care alături de tine în acele clipe s-ar ocupa cu ştiinţele umaniste dar dai dovadă de obtuzitate. Altfel spus: te arăţi pe tine, cu degetul, ca un exemplu de prostie ambulantă.”

     Sabrin, desigur, nu-i putu da replica.

     Pe stradă, surprinzător de curată la acea oră matinală văzu un tătic ţinând de mânuţă un copil care dădea impresia că e invers: micul l-ar conduce pe cel mare.

     - Cea mai grea meserie din lume e să fii chirurg, vorbea peltic puradeul. Trebi să pui mâna, să suporţi sângele, să...

     - Nu, copiluţ, aici greşeşti, îl corectă pedagogic adultul. Cea mai grea meserie e neurochirurgul. Operezi pe creier.

     - Da, creierul, făcu micul, serios. Problemă complicată. Îţi dau dreptate.

     - Sigur că-mi dai, n-ai cum altfel.

     - De ce?, nu se lăsă, micuţul, convins cu una cu două. 

     - De ce trebi să-mi dai dreptate?, se maimuţări adultul. 

     - Nu, de ce e cea mai grea meselie din lume, făcu micuţul, perspicac.

     - Constaţi, operând, că unii n-au creier, spuse adultul ca şi când ar fi pândit replica. Sau, şi mai grav, tai ceva greşit pe acolo şi realizezi p-ormă că l-ai făcut deştept pe ciopârtan. Ştiu un astfel de caz. Autentic total.

     - Nu minţi?

     - Nu te mint, să-mi bat copiii cu un aparat de sudură dacă te mint.

     - Te cred.

     Desigur că îl credea, doar şi-o mai luase de atâtea ori! 

     - Să continui?

     - Continuă.

    - Îl chema Lemnaru Dumitru..., ba nu, mint, Damian, aşa, exact... Lemnaru Damian şi lucra pe la Jandarmerie parcă. Sau era la Poliţia Militară? În fine, ceva din aria asta a lui „ordinul se execută nu se comentează”.

     - Ce e poluţia militară?, întrebă copilul scobindu-se, fără jenă, în nas.

     - Poliţia care îi supraveghează pe cei care, în poliţie fiind, fac prostii, rosti adultul nebăgând de seamă greşeala involuntară a puradeului.

     - Ca mama, nu?

     - Da, se poate spune că e ca o mamă, concluzionă tăticul ironic. Una care te pune la colţul pisicii dacă ai călcat pe bec.

     Trecu un tramvai făcând un zgomot teribil. Un câine cu blană sură mirosi florile – scena se petrecea pe partea cealaltă a străzii, lângă o tarabă situată la rândul ei lângă un magazinaş specializat pe oferte mortuare – ridică piciorul şi stropi scurt piciorul mesei. Vânzătoarea, o tuciurie cu gene lungi, sta cufundată pe telefon.

     - Vine operaţia, continuă tăticul, sibilinic, că nu mai ştiu în ce altercaţie cu interlopi îşi prinsese Lemnaru urechile şi şi-o luase şi să vezi minune cum, după operaţie, devine un altul. Dintr-un obtuz fără simţul umorului care nu mai pusese mâna pe o carte de când absolvise Dreptul la particulară, care rămăsese încremenit într-un trecut unde se întâmplaseră lucruri care acum nu mai existau, care se uita la filme cum sunt eu expert în reproducerea la lepidoptere, care practic nu înţelegea nimic din subtitlitatea estetico-transcedentală a lumii, iată-l, aşadar, dopă operaţie transformat complet. Unde mai pui că s-a apucat să facă Medicina şi, ca un adevărat fenomen ce devenise, a absolvit-o în doar trei ani, ca la final doctorul care-l operase să se trezească pe post de coleg cu domnul Damian. Care a făcut ce-a făcut şi l-a dat afară, rămânând el să se lăfăie şef de secţie. Asta după ce totul a plecat, repet, de la un banal mal-praxis. Muşamalizat, desigur, cu sfinţenie de Colegiul Medicilor.

     - Mai bine mă fac Farmacist, concluzionă micuţul afişând o mină debusolată.

     Bogdan cumpără două pâini, zece ouă şi o bucată de brânză. Îi împinse vânzătoarei o bancnotă de 50 aşteptând restul de 30. Care nu veni decât sub forma a 20 de lei.

     - Mi-aţi dat greşit, preciză el. Trebuia  30 nu 20.

     - Păi nu, zise ea ca prospăt ieşită de la solar. Vă mai fac odată calculele ca să vedeţi!

     - Da, aveţi dreptate, zise Bogdan luându-i-o înainte, mental vorbind.

     - Matematica, domnu’, matematica, făcu ea zâmbind pe sub mustaţa pe care chiar o avea. Un început firav de mustaţă, să fim bine înţeleşi. 

     Bogdan (o) înjură în gând în vreme ce, la ieşirea din magazin, contemplă un cer de început de august pe care alergau câţiva norişori care parcă aduceau a numărătoare. Dintr-aceia folosită în clasele primare.    

Calcule (3)

     În liniştea de câteva secunde ce dură după asta (dar care, pentru că se petrecea în plan oniric, dădu impresia că ţine cu orele) Bogdan observă cum groapa pe care o săpa cupa excavatorului se lărgea văzând cu ochii. La un moment dat ieşiră la iveală, din pământul negru, mustind de sănătate şi râme numai bune de folosit la pescuit, ruinele a ceea ce părea a fi fost cândva o somptuoasă vilă de senator roman. Cât ai zice „program guvernamental de conservare a vestigiilor trecutului” sosi la faţa locului o echipă de arheologi şi, în general vorbind, sosiră tot felul de invidizi specializaţi pe „ruine culturale”. Salopetele lor de un roşu aprins te duceau însă cu gândul spre luminile unui anumit cartier de moravuri uşoare din Olanda. Membrii unei alte echipe, sosită nu se ştie când înainte de ei, înarmaţi cu buldozere şi ciocane demolatoare, îi luară în balon pe motiv că „ e bine să-ţi cunoşti trecutul ca să nu-i repeţi, pe viitor, greşelile dar totul merge până la limita morţii cu morţii, viii cu viii.”

     - Se întrerupsese lumina şi m-am panicat, auzi Bogdan vocea lui Sabrin sosită ca din adîncurile unei prăpăstii un muget de dinozaur. Abia de reuşii să rezolv faza cu prohabul, pricepi?

     Bogdan pricepea, dădu şi din cap pentru întărirea spuselor dar Sabrin nu avea cum să-l vadă căci legătura lor era pusă pe audio nu şi pe video.

     - A trebuit să mă pipăi ca să rezolv faza, adăugă el pe ton filosofic. Urăsc pipăitul căci îmi aminteşte, printr-o asociaţiune năzdrăvană de idei, de vestigiile Trecutului. Trecut egal vechi egal epoca primitivă. Egal domnia simţurilor, a forţei fizice, a brutalităţii.

     - Dac-ai ajuns să urăşti trecutul doar pentru că...

     - Şi mai am o slăbiciune, ca să zic aşa, îl întrerupse Sabrin de parcă nici nu l-ar fi auzit. Diletantismul, frate. Văd efectiv roşu în faţa ochilor când mai dau peste unul d-ăsta de-o face pe expertul, nu contează aria-i de manifestare, dar luat la bani mărunţi ai ocazia să dezveleşti un monument de incomptenţă.

     - Crezi că în Trecut era altfel? Crezi că altădată nu existau diletanţi?, îl întrebă Bogdan, fascinat pe de altă parte să observe cum cupa excavatorului tăia chirurgical pământul.

     - Nici vorbă, sosi prompt replica lui Sabrin. Aşa a fost dintotdeauna.

     Apoi cu un glas care suna a epifanie mărturisită public:

     - Acum înţelegi de ce Trecutul îmi lasă un gust amar? De mii de ani omenirea, această civilizaţie înzestrată cu raţiune şi care nu-şi mai încape în piele de bucurie că a reuşit să trimită un roboţel de mărimea unui cupotor cu microunde pe planeta vecină, stagnează, pe plan psihologico-estetic, undeva puţin mai sus de genunchiul broaştei. Încă de pe vremea egiptenilor există incompetenţi care conduc lumea şi profesionişti nebăgaţi în seamă de nimeni, tupeul e considerat calitate pe câtă vreme modestia şi altruismul trec drept mărci ale fraierului, literatura e un fel de preocupare a unuia care n-are nicio meserie în vreme ce gospodarul ce-şi invită prietenii la un grătar într-un foişor construit pe cheltuiala proprie echivalează cu un laureat al premiului Nobel şi, nu în ultimul rând, degeaba vii tu cu mijloace financiare în ajutorul celor umili şi mulţi că-ţi sar în cap alţi bogaţi atrăgându-ţi atenţia că banii se fac pe spinarea celor umili şi mulţi iar nu să-i ajuţi. Repet: de când e lumea e aşa. O ştiu prea bine cum de altfel o ştii şi tu. De ce nu progresăm? Simplu: ori trecerea la nivel superior se manifestă la intervale de timp de la 10.000 mii de ani în sus ori extratereştrii sunt doar un mijloc de control social inventat de mâna de oameni ce pot fi numiţi stăpânii lumii.

Calcule (2)

     Se făcea că opera un excavator. Umbla prin cablurile lui tăind cu o drujbă care în loc de lamă era prevăzută cu un laser. Unul de un roşu fosforescent. Excavatorul avea o problemă – nu suporta anestezicul. De nicio culoare. Făcea alergie la el soră cu moartea. Bogdan îl opera, aşadar, pe viu. Ăsta, ca măsură disperată de prevenţie, luase la bord un baril de petrol dublu nerafinat în care mai aruncase de-a valma şi apă distilată, antigel, lichid de frână, spirt medicinal. Se îmbătase instantaneu, trupul... sorry, carcasa îi amorţise la fel de instantaneu dar mintea, culmea, îi căpătase o luciditate criminală. În timp de Bogdan tăia şi spânzura prin vintrele sale prăfuite, excavatorul aruncă în eter dileme rămase şi azi fără răspuns:

     a) de ce au unii impresia că în familie te simţi cel mai în siguranţă? În familie eşti ferit de calamităţi? Hoţii nu sparg decât case de celibatari?

     b) ştim că în cazul unui divorţ, unde la mijloc sunt şi copii, e indicat să ne concentrăm pe o despărţire cât mai amiabilă pentru evitarea traumelor tinerelor vlăstare – îi condamnăm fără milă pe cei care nu respectă asta – dar când ni se întâmplă nouă o uităm cu desăvârşire. De ce, bre, de ce?

     c) ce înseamnă, dincolo de frumuseţea nobilă a metaforei, să-l găseşti pe Dumnezeu în inima ta? Să răspunzi la răul care ţi se întâmplă numai cu iubire? Nu rişti astfel să pici de fraier în ochii altora? Cum împaci, aşadar, pendularea între drumul spre credinţă şi firescul propriei tale naturi umane, limitată şi pervertită?

     Pe urmă Bogdan se pomeni operând pe excavator. Se executau în zonă ample lucrări de amenjanare a unei ministaţiuni exclusiviste pe malul unui lac cu ape de un turcoaz exotic.

     - Nu poţi exclude matematica, îi spunea el, prin telefonul dat pe spicăr, cuiva numit Sabrin. E parte din progresul umanităţii.

     Ştia pur şi simplu că-l cheamă Sabrin. Ăsta e unul din avantajele visului: ştii dinainte o groază de lucruri. Sabrin, de exemplu, era adeptul ideii că „matematica n-are utilitatea aia practică pe are o tot ridică uniii în slăvi”. În viaţa de zi cu zi, era el ferm covins, te izbeşti de alte competenţe nu de cele matematice. De cele de comunicare, de exemplu. Care comunicare rimează cu consumare şi te poate duce cu gândul la faptul că procesul de socializare este unul care te consumă. Nu? Hai zi că nu-i aşa că-ţi dau câte argumente vrei tu, contra!

     - Ţin să te avertizez că lumea a fost cucerită cu ajutorul copitei de măgar, al busolei, al corabiei de lemn şi, desigur, al calculelor matematice. Fără ele, de exemplu, n-ar fi fost astăzi capabilă orientarea prin gipies, spuse, ca pentru a contrabalansa convorbirea, Bogdan.

     - Auzi, tu cum crezi că-şi făceau ai mei concediul pe la mijlocul anilor ’70?, întrebă Sabrin acompaniat, simultan, de sunetul apei trasă la toaletă, al unui acordeon fredonând scurt Internaţionala şi de linia melodică a unei manele la modă.

     Bogdan ar fi poftit să-i dea o replică usturătoare dar se bloacase în faptul că nu reuşea să-şi amintească linia melodică a manelei la modă.

     - Aveau o Dacie obosită cu care cotrobăiau coclaurii patriei, continuă Sabrin de parcă i-ar fi satisfăcut curiozitatea unui Bogdan ce nu auzise de anii ’70, ajutaţi doar de harta aia a lor mare cât o faţă de masă de care ziceai şi se chema că ştiu a se orienta.

     Bogdan nu-şi amintea să fi menţionat ceva despre vreo hartă. Tăcu punând totul pe seama neatenţiei. Sabrin, între noi fie vorba, mai avea obiceiul să discute în paralel şi cu alţii şi atunci multe din frazele sale erau o combinaţie de adresare simultană celor doi interlocutori. Ca acum. Probabil.

Calcule (1)

      Când se trezi, Bogdan constată că ziua se îngâna cu noaptea. Îşi cântau efectiv una alteia, ca două surori de cruce. Parcă Zâua erea cea care murmura o baladă despre eroi şi faptele lor de vitejie, de curaj şi de bărbăţie iar Cuana Nuapte (a.k.a. „Întunearecele”) şoptea o miniepopee despre cum femeile, aceste fiinţe experte în gâdilirea la orgoliul bărbatului, vin azi puternic din urmă având enorm de mult de recuperat în privinţa nedreptăţilor de orice natură la care au fost ele supuse timp de milenii. Azi femeia, o vedem în filme mai ales, bate tot, niciun răufăcător nu-i scapă. Cu atât mai mult dacă acesta este de gen masculin. L-a văzut Ăl-de-Sus în privinţa asta! Ăl-de-Sus sau cine ştie ce zeu... pardon, zeiţă. Gen Hera – zeiţa tuturor zeiţelor. Care şi ea era nevasta cuiva care făcuse din amantlâceală sport naţional dar asta e deja altă mâncare de peşte. O dăm într-alt vis, unul care nu are legătură cu ficţiunea de faţă.

     Îngânarea de mai sus era unul din lucrurile favorite ale lui Bogdan din tot acest haos maroniu numit (de către unii frustraţi) atât de bombastic realitate. În momentul în care te afli la hotarul dintre lumină şi întuneric, lumea fiind stăpânită de liniştea aia supranaturală, poţi, cu un efort minim de concentrare, să cobori în tine, să te observi, cum ar veni, în toată splendoarea-ţi. Exact motivul pentru care clipa cu pricina reprezintă totodată şi somnul cel mai dulce – splendoarea pe care ar contempla-o mulţi nu s-ar dovedi decât un hârdău cu dejecţii...

     ...am sau n-am dreptate?

     Prietenul său imaginar nu-i răspunse. Văzând asta, mai bine spus auzind-o, Bogdan îşi dădu singur dreptate, ba chiar fu convins că aşa stăteau lucrurile. Trebuiau să poarte un nume..., scuze din nou, îs puţin mahmur şi, deh, le mai încurc... trebuiau să stea aşa, n-aveau cum altfel, era practic imposibil să stea altfel. Adică de ce ar fi fost altfel? Pe bune acum, n-avea nicio logică.

     Din nou, prietenul său imaginar tăcu mâlc. 

     Nu adormise prea uşor dar dormise neîntors. Nu fusese unul din visurile acelea ale cărui detalii îl urmăreau chiar şi o săptămână, jucându-i pe dinaintea ochiului intern cu o acuitate înfiorătoare, nu, fusese unul mai blând. Peste 48 de ore avea să-l uite complet.

     Apropo de visuri: cel mai recent tsunami oniric se petrecuse cam acum 547 de zile în urmă. Comportamentul lui în acea săptămână îi determinase pe câţiva cunoscuţi de-ai lui să-l privească lung, amuzaţi. Doi dintre ei se oferiră chiar să-l ajute – ştiau ei pe cineva, medic psiholog, psihiatru şi psihanalist celebru, ca dintr-aceia de-i vezi prin filme, care te rezolvă indiferent de ce tulburare mentală ai suferi; totul e să vrei. Mai ales cine nu-l cunoştea pe Bogdan l-a privit lung, considerând că are în faţa ochilor un alcoolic care mai şi prizează diverse substanţe interzise dar caută, pe de altă parte, să se comporte ca un ins perfect normal. Iar Bogdan avea acest talent fantastic de a intra în vorbă aproape cu oricine...