Contra firii

Profesoara de Ştiinţe Sociale Temistocle Tania ieşi la pensie sărbătorind evenimentul cu un fast amintind de vremurile de altădată... 

- Ce vremuri, domle, ce vremuri, zicea fără să-şi ascundă melancolia un burtos tuciuriu la faţă, fumător profesionist, de Geografie. Casa erea casă, serviciul servici, aveai siguranţa zilei de mâine. 

- Da, dar libertatea de exprimare era egală cu zero, îl acompanie, ca din pivniţă, glasul unui tinerel cu priviri somnoroase, gesturi uşor jemanfişiste, de Sport. N-aveai... 

- Te obişnuiai şi fără, îi tăie macaroana burtosul tuciuriu, aşezându-şi meticulos Pall-Mall-ul în suport-ţigaretul din lemn de abanos, primit cadou de la fiică-sa, „aitistă” în America. În plus, aveam bancurili cu nea Nicu şi academiciana. Ereai pe burtă de râs la ele. Acuma? Numa’ glume porcoase şi umor d-ăla din care nu pricepi nimic. În cel mai bun caz tre’ să te gâdili ca să râzi. 

Evenimentul debutase începând cu ora 12. Cursurile, desfăşurate normal până în acea clipă, fură pe urmă suspendate iar elevii trimişi acasă. Ciopârtanii – mirosiseră ei ceva încă de la prima oră – atâta aşteptau. Au lăsat şcoala goală în mai puţin de zece minute. 

Anul următor catedra de Ştiinţe Sociale funcţionă în regim de avarie: două suplinitoare, câte una în fiecare semestru. În celălalt an sosi Iuliana Bodnărescu, titulară şi cu Definitivatul proaspăt luat. Nu o dădea frumuseţea afară din casă dar avea un „ce” care contrabalansa eficient. Şi determinase toată populaţia masculină a cancelariei să se comporte, în preajma ei, într-un fel amintind de tipologia „primului amorez” din comedia clasică franceză. 

Pe Dumitrache Haralamb (Hari, pentru cei intimi, pronunţat cu „a” nu conform variantei sale americane, cu „e”) profu’ de Informatică mulţi îl ştiau după poreclă – „Eminescu”. Îşi purta pletele aruncate pe spate, lăsându-i liberă fruntea, ce-i drept nu atât de lată precum cea a poetului nepereche. Dumitrache Hari-Eminescu îşi serba ziua de naştere la el la moşie, drept pentru care câteva cadre didactice alese pe sprânceană primiră invitaţia de petrecere în mod cât se poate de discret, aproape criptic. Confirmară în bloc în ciuda faptului că Eminescu avea amici din toate sferele socio-profesionale. Sau poate de aceea au confirmat-o? 

Oameni sociabili, asta era ideea, dacă nu v-aţi prins. Dar n-aveaţi cum să nu vă prindeţi, nu? Nu de alta dar, ca să parafrazez un pic lucrurile, îmi zornăie prin minte o vorbă: cititorii mei sunt mai inteligenţi decât ai altora. Oricum, vorba cu pricina îmi zornăi acum că după aia cine ştie ce alte vorbe vor mai veni. Să batem fierul cât e cald, nu? Acum, la acest ceas matinal de început de iulie, stau tolănit într-un balansoar rustic, în casa de la ţară a unui militar care are bunul simţ să nu iasă cu nimic în evidenţă, avem şi astăzi cer senin şi temperaturi ce se anunţă ridicate, mă bâzâie sporadic musculiţe, ieri după-amiaza când am sositără se apucaseră doi să se încontreze pe motiv de linguriţa de la Sfânta Împărtăşanie care favorizează înmulţirea cazurilor de covid19 (dacă ai credinţă, tu, nimic nu te atinge; mie nu-mi poate lua nimeni biserica mea; bre, da’ când ţi-a fost rău de ce te-ai dus la medic, trebuia să-ţi pui credinţa numa-n Cel-de-Sus, este aşa?, nu zic bine?; pe mine credinţa m-a salvat nu medicu’, acolo m-am dus că... ăăă... trebuia; la un moment dat mi s-a cerut şi mie părerea că, de, trec drept „băiat” deştept, serios, de la care ai pretenţii, am zis că Hristos vindeca leproşi şi nu se îmbolnăvea dar asta pentru că El este Cel ce Este pe când linguriţa aia rămâne o biată linguriţă dar am rămas cu zisu’, ori fu un punct de vedere prea sofisticat ori minţile lor de inteligenţi asimptomatici avură nevoie de argumente mai laice), din zare bate un muget de vacă, la toaleta din curte se scurge o mamaie care din profil aduce a tataie, în curtea vecină glasuri ungureşti sunt acompaniate (suav?) de aromă de cafea şi ouă fierte, data trecută când veneam aici aruncam în miez de noapte într-un fel de lăstăriş pipernicit un stilou pe care dădusem o căruţă de bani iar în nări îmi stăruie gustul uşor înţepător al tutunului de la pipa de aseară. 

Căzuse peste lume o vară destul de nelalocul ei. După un iunie ploios aterizase un iulie canicular. La onomastica rustică de la moşia lui Hari-Eminescu ostilităţile culinaro-lichide erau în toi. 

- E de la nori. Vorbesc serios. Tu n-ai văzut ce nuanţe au? Îs de-a dreptul dramatice. Ai fost atent la ei? Păi vezi, dacă erai acum îmi dădeai dreptate. 

Profesorul Cană Liviu, de Desen, expert în teoriile conspiraţiei având în centrul lor maşinaţiunile americanilor care caută prin orice mijloc, cu disperare chiar, să stăpânească lumea explica de zor vărului său că vremea dată peste cap se trăgea de la aparatele cu care „băieţii deştepţi” manipulează condiţiile atmosferice. Văru-său, de profesie mecanic auto, asculta cu gura căscată. Dacă-l priveai mai atent, ceea ce nu era cazul lui Cană, cadrul didactic fiind prea obsedat de manifestarea sublimă a propriului ego, i-ai fi putut observa un  mic rânjet ironic în colţul gurii. Gen: „e ireal cât de dobitoci pot fi unii îmbrăţişând tot felul de teorii cînd mult mai simplu e să crezi în Dumnezeu, e noaptea minţii pur şi simplu.” 

În anii studenţiei, Cană îşi căpătase porecla de Gicu Boschet. Chiar vărul său i-o dăduse. Când devenea mangă, studentul Liviu obişnuia, dacă i-o permitea cadrul natural, să se trântească prin tufe discutând cu prietenul său imaginar. Te tăvăleai de râs dacă puneai urechea la „dialogul celor doi”. Curios sau nu, revenit din beţie, Liviu nu-şi mai amintea nimic. Dar absolut nimic din faimoasa discuţie. Când i se aducea la cunoştinţă o putea nega atât de vehement încât era în stare să te ia şi la bătaie. 

În ultimul său an de facultate, treaba se schimbase definitiv: un cetăţean cu desene pe piele, lanţ (gros de-un deget) de aur la gât şi conducând o maşină din care răzbea o muzică plină de lexeme ca „dujman”, „valoare”, „la toţi băeţi mei” se angajă într-o depăşire periculoasă, evită astfel la mustaţă un automobil care se deplasa regulamentar pe contrasens şi apoi o luă razna pe câmp. Nu merse cine ştie cât căci se opri într-unii care o puseseră şi ei de-un grătărel la iarbă verde şi care râdeau de se prăpădeau în baza la un amic de-al lor care, la rândul lui, bolborosea, spumega, râdea de se prăpădea discutând cu un personaj inexistent. Gicu Boschet fu de altfel şi singurul supravieţuitor al carnagiului. Dialogul cu amicul său virtual luase o asemenea turnură încât Cană leşină. De râs, de perplexitate, de complexitate, de orice. Când îşi reveni şi văzu atâţia morţi în juru-i leşină din nou. La sosirea ambulanţei nu reuşi să spună decît: „pe grătar au tot ars nişte cârnaţi pân’ să veniţi voi de s-au făcut scrum.” De atunci, dialogurile cu prietenul imaginar îşi încetaseră definitiv existenţa. 

- Nebunii ăia de chineji au stricat planeta, zicea, în alt colţ al moşiei lui Hari, Rareş Buhai, de profesie vatman, fost taximetrist şi şofer de tir prin cele străinătăţuri. Ei, cu barajul ăla al lor care a încetinit mişcarea de rotaţie a Pămîntului în jurul propriei axe, mama lor de gălbejiţi, zicea el cu năduf. Nu vezi că fiecare anotimp are ceva din anotimpul trecut? Iulie ăsta parcă-i început de iunie. Sau chiar sfârşit de mai. Uite-te la norii ăstia şi o să-mi dai dreptate. 

Interlocutorii săi, profesorul de Limbă Latină Ibriceanu Călin şi medicul de familie Stînişoară Matei cam înclinau să-i dea dreptate. Exista o logică în ceea ce spunea domnu’ Buhai, ştiut fiind faptul că marele popor chinez îşi spusese de atâtea ori cuvântul de-a lungul istoriei. Numai invenţia prafului de puşcă şi a busolei dacă e s-o luăm în calcul şi suntem daţi pe spate. Nu? 

Revenit acasă, la două zile distanţă de la această onorabilă discuţie, vatmanul Rareş se pomenea aruncat în aer din pricina babei de sub el care, uşor amnezică, o pusese de-o cafea, se dusese apoi la baie iar când ieşise de acolo uitase de cafea. Lichidul dăduse peste marginea ibricului stingând focul. Gazul fâsâise vesel până în clipa în care baba considerase că e cazul să aprindă un beţigaş parfumat (avea o cutioară made in China cumpărată de la sehaşul ceala drăguţ din cartier) că parcă prea plutea un miros de închis în casă. 

- Parcă te-am mai văzut pe undeva, i-am spus Iulianei gândindu-mă, nu fără un anumit amuzament, că exprimarea îmi sunase ca o replică de agăţat din anii studenţiei. Ai terminat (facultatea) la Bucureşti? 

Iuliana, soţia antrenorului de handbal Cancioc Marian, bun prieten de-al lui Eminescu, era nu-ş ce rudă îndepărtată cu Hari. 

- Nu-mi pari cunoscut că mi-aş fi reamintit, replică ea foarte serioasă. 

Iar după două secunde: 

- Filosofie. La Cluj. 

- Credeam că la Bucureşti că eu acolo am terminat, am continuat auzind, în acelaşi timp, o voce care-mi spunea să schimb subiectul. Sau să mă servesc cu un păhărel de tărie de la masa aceea neagră din colţ. Mda, parcă asta îmi şoptea vocea interioară. 

- Generaţii diferite, veni parcă de pe altă planetă răspunsul Iulianei. 

Zâmbi dar înţelesesem mesajul: între noi exista golul istoric al unor ani care, din punctul ei de vedere, era ceva stânjenitor. A mai zis ceva, aşa, ca de protejare psihologică dar deja eram cu mintea la păhărelul de pe masa din colţ. 

- Cu inclinaţii contra firii te naşti, susţinea Vlad Pompa, profesor de Istorie. E dovedit ştiinţific. Am nişte documente pe chestia asta, dacă vreţi le aduc. Îţi spune acolo tot ce vrei să ştii pe subiect. Foarte bine documentate. 

Nu era clar cui i se adresase. Se uitase în ochii unuia, la începutul exprimării, apoi, la final, în ochii altuia. Oricum, ambii săi interlocutori păreau a-i da dreptate. Unul dintre ei bolborosi chiar ceva despre cum puterea geneticii ar trebui să facă ceva în acest sens. 

- Te contrazic. Contra firii devii, spusese atunci Iuliana ca apărută din neant. Dintr-o traumă cel mai probabil. 

- Sau poate că ţi s-a urât cu binele, replică Scăunescu Eusebiu, profesor de Biologie, mare amator de haine (cumpărate de la second-hand) şi care, când se ciupea rău, obişnuia să se machieze, să se rujeze, să se tragă la batic, ca fameia la biserică şi să pozeze în mamaia care-şi îngrijeşte nepoţeii mergând cu ei în parc. 

- Amuzant e că definim aceste înclinaţii contra firii sub raport strict sexual, continuă Iuliana de parcă s-ar fi aflat într-un for academic. În schimb, munca intelectuală-artistică e trecută sub tăcere. Vreau să spun că suntem ipocriţi. Blamăm minoritatea asta pentru stricta ei preferinţă erotică dar muzica unui Freddy Mercury de exemplu e considerată splendidă. 

- Nu toţi blamează minorităţile astea, atrase atenţia Eduard Popescu, de Muzică, înnăbuşindu-şi un râgâit care, dacă ar fi fost materializat, ar fi căpătat proporţii epice. Există şi oamenii cu mintea suficient de deschisă pentru a trece peste... ăăă... stereotipiile sociale-culturale. Nu? 

Nu-l băgă nimeni în seamă. În majoritatea timpului insul era de o banalitate strigătoare la cer. Asta când nu era de o muţenie înspăimântătoare. 

- Este foarte comod să explici existenţa unui defect considerat scandalos prin faptul că aşa te-ai născut, spuse Iluiana de parcă ar fi pândit o astfel de replică. Mai rămâne să susţinem că şi un asasin e unul care s-a născut aşa şi prin urmare să-i acordăm circumstanţe atenuante, să-l înţelegem. 

În scurt timp dispăru şi din viaţa soţului ei. Nişte zvonuri (trăsnite?) vorbiră despre cum duduia fusese zărită la braţ cu o roşcovană, alte zvonuri insistaseră asupra faptului că atunci, la acel grătar de la moşia lui Eminescu, fusese ceva în aer care bulversase tuturor minţile.

Înţelesuri ascunse

Elevul intră în clasă. Ora a început de aproape cincisprezece minute. Cadrul didactic vorbeşte. Aprins. Explică. E foarte corect şi logic în tot ceea ce spune. Ca de fiecare dată, unii elevi îl ascultă, alţii se prefac a-l asculta, în ochi putându-li-se citi o plictiseală maximă.

Când întârziatul intră în clasă o mică rumoare se naşte instantaneu. Freza numitului face toţi banii: o creastă ca de cocoş, vopsită în verde. În rest: outfit negru. Pe spatele tricoului o inscripţie cu litere gotice pe fundalul unei cruci cu margini galbene: „exystentyalya”. Nu poţi şti ce e: numele unei formaţii rock, numele unui album al unei formaţii rock, numele unui concept filosofic, al unuia estetic, numele unei cărţi? Nu-i pasă oricum nimănui. Ar trebui?

La intrarea elevului în clasă cadrul didactic îşi întrerupe discursul. În primele clipe simte nevoia să-l mânjească pe întârziat cu o ironie. Una dintr-asta fină în faţa căreia târtanul se simte ca peştele pe uscat: nu poate replica deşi ar vrea pentru că nu are vocabular suficient dezvoltat. În următoarele clipe însă ceva îl determină să-şi schimbe radical tactica; îşi îndreaptă atenţia spre clasă pe care o atenţionează să înceteze cu atitudinea asta, ce, n-au mai văzut verde la culoarea părului? Trebuie să ne exprimăm indignarea la fiecare gest ieşit din tipare? Numai în Evul Mediu şi-n dictatură se mai putea întîmpla aşa ceva.

Întârziatul nu dă însă semne că i-ar fi recunoscător profesorului pentru că i-a luat partea. De fapt, nu dă niciun fel de semne. Stă pur şi simplu în picioare, orb şi surd la lumea înconjurătoare. Cadrul didactic îi face semn, indulgent, că se poate deplasa în banca sa. Ăsta: nimic. O voce din ultimele bănci îl somează pe întârziat să se mişte dacă nu vrea să-i adoarmă pe toţi. Altă voce îi recomandă să se ia la întrecere cu un melc, proba de 100 metri garduri. Zâmbete pe înfundatelea..

...Fulgerător, de sub tricou, din spate, întârziatul scoate un revolver. Sala încremenşte într-o linişte apăsătoare.

Cadrul didactic îl priveşte pe întârziat adânc în ochi. Lasă pixul pe foaie, încet, ca şi cînd s-ar teme să nu-l spargă.

Elevul întinde braţul înarmat împungând ameninţător sala. Nu mai zîmbeşte nimeni. Panică în priviri, un început de teroare aici, un început de groază dincolo. Cu toţii se agaţă, disperaţi, de profesor.

Elevul, de parcă ar fi intuit-o (sau de parcă atâta ar fi aşteptat?) îndreaptă arma spre cadrul didactic. Un murmur, ca de fani a căror echipă pierde finala la loviturile de departajare, străbate clasa.

Arma, un revolver cu ţeavă scurtă, luceşte hipnotic.

„Ruleta rusească, îşi spune cadrul didactic cuprins de revelaţie. Semnele, trebuie să fii atent la semne. Le primeşti oricum de pretutindeni. Important este să nu ţii ochii închişi.”

Priveşte cu atenţie butucul revolverului.

Din unghiul sălii (sau pur şi simplu din alt unghi) zici că profesorul ar vrea să-i spună ceva întârziatului pe cale strict vizuală iar insul nu pricepe.

„O fi ştiind să ia ţinta?... Şi-o fi dat seama că nu-i încărcat la capacitate maximă?”

- Ei, ce mai aştepţi?, îl repede el pe elev. Nu tragi? Ţi-e frică? Oricum, nu dai doi bani pe mine.

Undeva, în faţa cadrului didactic, la întretărierea degetului arătător al elevului şi trăgaciul revolverului lucrurile stau în dubii. Ceva se mişcă, e adevărat, dar încet, agonizant de încet.

Cadrul didactic continuă să-l privească adânc pe întârziat în ochi. Are o lumină pe chip, o însufleţire şi un calm ce inspiră o uimitoare siguranţă de sine. E ireală o astfel de siguranţă, îţi poţi spune. Aşa ceva nu vezi nici măcar prin filme.

- Hai, băieţel, trage! O secundă şi gata, s-a isprăvit. Dincolo e marele neant. Te risipeşti ca un fum. Bogat, sărac, prost, inteligent, xenofob sau pacifist, altruist sau avar, preşedinte de ţară sau măturător de stradă nu mai contează. Când ai plecat Dincolo totul, aici, pentru tine s-a terminat. Hai, trage. Fă-mi şi mie o bucurie pe ziua de azi.

Mişcarea veni din lateral. Profitând de situaţie, adică de ezitarea întârziatului înarmat, un coleg de clasă ieşise tiptil din bancă apoi se năpustise asupra ţintei placând-o ca la fotbal american.

Se auzi o împuşcătură, cineva ţipă, cei doi fură cât ai clipi la podea însoţiţi de o bufnitură seacă. Glonţul atinsese icoana cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Fix în mijloc.

Cu paşi mari, atenţi şi calculaţi, cadrul didactic se îndreaptă spre cei doi, smulge arma din mâna atacatorului, îi face vânt sub caloriferul situat sub geamul din partea cealaltă a clasei...

***

- Nu pot să cred că nu ţi-a fost frică.

- Da’ am zis eu că nu mi-a fost?

- Aşa ai lăsat să se-nţeleagă.

- Sufletul! M-ai înnebunit cu ideea asta a ta fixă. Denotă sterilitate intelectuală, zău!

- Ce idee fixă? Ce sterilitate?

- Prostia asta a ta cu „ce am vrut să spun”. Sau, extrapolînd, „ce înseamnă cutare lucru” zis de cineva. Nu înseamnă nimic, aia e buba. Nu în cazul tuturor, adică. Poţi să analizezi aşa, cu înţelesul din spatele înţelesului, vorbele politicienilor, ale oamenilor de afaceri, ale persoanelor publice, în general vorbind. În cazul simplilor cetăţeni...

- Ehei, ce bine ar fi să fie cum spui tu. Ar fi minunat. Dar nu e.

- Aşa e. Dar nu cum crezi tu. E greu de crezut că pot exista oameni pentru care ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, nu? E greu pentru că, fără nicio insinuare personală, ne-am obişnuit să trăim în minciună. Cică e mai palpitant aşa, mai plin de adrenalină.

Pe Ciolănoiu Ovidiu, profesorul Constantin Emil îl auzise în câteva rânduri, pe holurile liceului, o dată la intrarea elevilor, din curte, acolo unde se adunau ciopor, la o ţigare, cam toţi golanii... pardon, toţi popularii şcolii şi chiar şi în Grădina Publică, plimbându-se galeş cu trei inşi îmbrăcaţi ca de pe gard, vorbind despre „ruleta rusească”. Vorbind cu voce trepidantă. El, profesorul, trăise cu impresia că elevul fusese impresionat de o nuvelă fantastică, discutată la clasă, despre un individ care, cu un curaj nebun, tot sporise numărul gloanţelor, la un joc ilegal de ruletă rusească, desfăşurat prin catacombe sordide, până ce se ajunsese la şase gloanţe în butuc. Individul scăpase pentru că în clipa apăsării pe trăgaci se declanşase ditamai cutremurul. Peste câteva timp insul, de acum milionar, murea în miez de noapte din cauza unui infarct provocat de un hoţ care-l ameninţa, într-un gang, cu un pistol-brichetă.

- Vezi, mai bine te-ai fi făcut profesor de ştiinţe exacte. Măcar ştiai că elevul are ceva cu tine pentru că l-ai picat. Clar, fără dubii. Aşa, la umanioare, îndoiala te va urmări toată viaţa: a avut sau n-a avut ceva cu tine, a fost sau n-a fost impresionat de textul predat de tine?

- Greşit, bre. Asta e interpretarea ta. Eu am vrut să spun altceva: cine nu stăpâneşte literatura, în speţă mecanismele ficţiunii, devine o victimă a propriei naturi găunoase.

- Vezi că până la urmă ai ajuns la vorba mea!

- Ce vorbă?

- Aia cu „am vrut să spun că”.

           - E, aici, coane Fănică, curat „am vrut să spun că”.