Bărbatul sta ciucit pe malul
mării şi privea fumegarea. Se numea Homber Ulyus Odisache. Habar nu am care îi
e numele mic şi care cel de familie. Pe vremea aia chestiunea cu numele era o
meganebuloasă din care, din câte documente am citit, n-am priceput nimic. Aşa
că numele său va fi de acum înainte HUO.
HUO tocmai ce provocase
căderea Ibraylului. Cum altfel decât printr-un cal troian. Care, între noi fie
vorba, nu fusese cal, fuse asin. Construit cu picioarele din faţă aruncate în
sus.
- Naşpa, nu?, îl abordă pe
ciucitul HUO un tuciuriu cu nas coroiat, buze groase, pomeţi vag emaciaţi, ochi
abaştri, musculos, frunte naltă, urechi uşor clăpăuge, privire de handicapat
care nu ezită să-ţi facă felul dacă aşa-i spune mămica, cam plin de el, cam
puţin necioplit şi botezat de ai lui cu nişte lexeme tâmpite terminate în
„opulos” şi „aţakis”.
- Ce e naşpa?
- Asta, bre! Să vezi ditamai
civilizaţia năruită peste noapte.
- Crezi?
- Dacă cred? Desigur, bre.
Nu-ţi este dat în fiecare zi să vezi cu proprii tăi ochi cum se năruie o
civilizaţie atât de măreaţă ca aceea a Ibraylului.
- Crezi?
- Bre, tu eşti prost? Ce mă
tot freci cu „crezu”? Desigur că cred. O văd chiar în faţa ochilor mei. Cred şi
constatez, cum ar veni.
- Tocmai asta mă lasă bujbe:
Ibraylul o fi fost el o emblemă a unei mari civilizaţii dar tot prost rămâne.
Adică nu el în sine, că oricum e de genul feminin, ea, cetatea, aşa, oamenii
din ea. Tot proşti rămân. Civilizaţi dar proşti. Nătângi. Încuiaţi. Pe scurt:
conformişti.
- Ce-i ăla bujbe?, vru
„opulos-aţakis” s-o ştie.
HUO îi aruncă timp de două
secunde o privire arogantă (uite-te la tine, părea privirea lui să şuşotească,
eşti, alături de mine, cuceritor de civilizaţii măreţe dar habar nu ai de
cuvinte simple precum bujbe) după care lăsă aroganţa de-o parte, muncit fiind
de o idee ce nu-i da pace:
- Hai că prima dată o înţeleg.
În fond, prima dată rămâne prima dată. Farmec inefabil.
Notă bună: acest „prima dată”
are în vedere modalitatea originală prin care HUO reuşise să pună capăt unui
război ce dura de aproape zece ani: construise un armăsar din lemn, în el fuseseră
băgaţi, unul cu capul în fundul celuilat, şaizeci şi nouză de războinici aleşi
pe sprânceană, calul fusese perceput de inamic ca o ofrandă adusă zeilor, îl
băgaseră cu mânuţa lor în cetate iar începând cu miezul nopţii o băgaseră pe
mânecă, căsăpiţi fiind de cei cărora le rezistaseră atâta amar de vreme.
- Bă, da şi acum tot printr-un
cal troian... mă rog..., asin troian să le fac felul ibrăylilor ăstora care se
considerau invincibili... şi să nu fiu plătit? Nici măcar cu o statuie? E
strigător la zei, zău aşa! Sau, poate, schimbă el tonul, lumea e atât de
proastă încât felul în care îi păcăleşti pe unii poate fi aplicat cu succes şi
în cazul altora?
"Opulos-Aţakis”, mâna dreaptă
a marelui inteligent HUO, fu de părere că metoda cu calu’ trebuia patentată
cumva, să fie astfel de folos generaţiilor viitoare.
- Teribilă lumea asta,
prietene, medită HUO cu glas tare. Am pus capăt unui măcel care oricum s-a
iscat din motive stupide şi acum aud că deja s-au fost inventate altele, de trei
ori mai stupide, gen totul a pornit de la o femeie, o negresă, care era cea mai
frumoasă femeie din lume... aşaaa.... am pus deci capăt unui măcel printr-un
alt măcel, ne-am rătăcit un picuţ pe mare din cauza unor furtuni infecte plus
din pricina beţivului ăla de timonier care a încurcat punctele cardinale
deşi... ha-hăăă..., sticlele de băutură nu le încurca niciodată, când am ajuns într-un
final acasă l-am descoperit pe fi-miu idolatrizându-mă, pentru el eram
războinicul suprem nu tac-su, nevastă-mea era asediată de o groază de peţitori,
toţi mai tineri ca ea cu cel puţin zece ani şi dorind cu toţii o bucăţică din
ea cât şi din cetatea mea, iar a trebuit să pun la cale planul unui măcel ca le
scot tuturor puştanilor ălora din cap fumurile de uzurpăreală dar doar ca să
constat, într-un final, că nevastă-mea s-ar fi descurcat şi singură, ba chiar
clocise ea însăşi o masacrare de zile mari şi în plus m-a privit mult timp cu
suspciune crezând că sunt cine ştie ce alt uzurpator iar acum iată-ne din nou
la drum, năruind civilizaţii printr-o metodă care nu-mi aduce nicio laudă de la
nimeni.
- Realitatea e un lucru
complex, fratele meu de arme, elucubră filosofic aerul dintre ei
„opluos-aţakis”. D-aia e bine să gândeşti dar până la un punct. Cu măsură, cum
ar veni, că altfel descoperi şi ce nu ar fi trebuit să descoperi.
- Hai că p-asta ai nimerit-o,
îl lăudă HUO. Sincer să fiu, te-am crezut doar un braţ care ştie să lovească
mortal inamicul.
- Nicio problemă, amice, stai
liniştit, nu mă supăr, replică „opulos-aţakis”. După zece ani de asediu
finalizat cu o baie de sânge şi după rătăcirea aia în drum spre casă care parcă
nu se mai termina ai o mare circumstanţă atenuantă. Mă şi mir de cum nu ţi-ai
pierdut minţile în tot acest timp.
- Exact. Sunt acelaşi şi
totuşi un altul. De ce am plecat, de ce aş mai fi rămas?, se întrebă HUO
odiseanic de criptic.
Mai ales cu o astfel de
exprimare ştia HUO ce ştia. Nevastă-sa, minunat de sigură pe ea, graţioasa şi
blondineaţa Anve Lhopa, după ce-i trecuse faza cu „bărbatu-meu e un alt
uzurpator sau e chiar el?”, fusese cotropită de o altă capcană ideologizantică:
„tu, bărbate al meu, care ai reuşit într-un mod atât de inteligent să pui capăt
unui război masiv cum se poate să nu te fi întors un altul, modificat în sensul
bun al cuvântului, un bărbat mai mare decât erai când ai plecat, preferând să
rămâi încremenit în proiectul celui care a trecut printr-un război, în
proiectul celui măcinat de tot felul de îndoieli, mai rău ca o muiere? Hm, cum
e posibil aşa ceva? Ăsta e omul cu care m-am măritat? Ce-au avut zeii cu mine
de m-au pedepsit atât de crunt? Cu ce le-am greşit?”
Mda, cu o nevastă prizonieră
unei asemenea capcane ideologizantice să-ţi tot doreşti să fugi de acasă
cucerind cetăţi cât mai invincibile. Cine n-ar face-o?