- Ascultaţi, oameni buni... - Ascultăm, moşare, că, na, ce
altceva mai bun avem de făcut?
- Aţi putea s-o consemnaţi în
scris, asta e ce aţi putea avea altceva mai bun de făcut.
- D-alde Ginel, moşare. E
de-al nostru. Are două mâini stângi când vine vorba de treburi gospodăreşti dar
nu-l întrece nimeni când vine vorba de prostii d-astea precum scrisu’ dă basme.
Ginel, fă-te-ncoa’.
Ginel era deja printre ei,
consemnând, nu fu nevoie să se facă-ncoa’.
- Deci treaba e în felul
următor, bolborosi pseudobătrânelul. Veniseră nişte soli de-ai hanului
Bashta’Novyci fix din capitala imperiului şi ăştia i-au cerut lui Baroniz să-l
ajute pe han în lupta împotriva a cutare barbaro-migratori din est. Să-l ajute pe
han pe motiv că şi altdat’, el, bossul imperiului, l-a ajutat fără să ezite.
Baroniz le-a zis că asta-i o manipulare. Grosolană. Bashta’Novyci nu urmăreşte
decât gloria personală, el în schimb, Baroniz, nu-şi caută cu lumânarea decât
liniştea colibei.
Solii hanului s-au întors în
capitală cu coada între picioare.
Ocazie cu care Baroniz s-a
cocoţat în balconul apartamentelor sale, l-a pus pe şeful de protocol să-i
strângă în curte pe toţi şefii, şefuleţii, generalii, generălaşii şi
căpitănaşii armatei iar după aia le-a ţinut o cuvântare care se vroia a fi
patriotică dar n-a ieşit decât una patetică şi din care rezulta că „dacă ţi s-a
rănit orgoliul, conştient sau nu dar mai ales inconştient, trebuie să faci ceva
ca să-l aduci înapoi pe linia de plutire”
... !?...
Lumea s-a uitat la Baroniz ca
la felul şapte. Apoi s-au uitat şi unii la alţii şi tot nu au priceput despre
ce le vorbise mare viteaz. Care viteaz se văzu nevoit să explice, aşa, ca mai
pentru mititei la minte:
- Trebuie să mergem la război.
Barbaro-migratorii ne ameninţă hotarele. Dar mergem numai noi, fără vreun
ajutor din partea cuiva, după cum vrea Bashta’Novyci să-i fiu alături şi el să
culeagă toţi laurii. Nu, aşa nu. Noi. Numai noi. Mâine dimineaţă. There’s no
other way, vorba zeilor!”, a încheiat el ştergându-şi năduşeala de pe
frunte cu dosul palmei.
Toţi şefii, şefuleţii,
generalii, generălaşii şi căpitănaşii armatei nu s-au înghesuit să dea cu
„uraaaa, la război înainte!”, din contră, s-au înghesuit să dea din colţ în
colţ.
- Stai, Luminăţia-Ta, să ne
mai gâdim, au zis ei.
- Stai că mi-a zis Neti Sandu
la horoscop că de azi Venus întră în conjuncţie cu Soarele deci şanse sunt
pentru anotimpul iubirii nu al războiului, a atras atenţia generalul Lie-Nyn,
al doilea general important al armatei, după un grăsan cu ochi verzi, un
oarecare Hrasciov. Care Hrasciov a vorbit despre vremea instabilă, gen „plecăm
la război şi ne pomenim dând piept cu viitura”.
Căpitanul Saljniţelvici a
subliniat:
- Om fi noi cu dragoste de
glie şi deci supermotivaţi în a face praf inamicul dar nici barbaro-migratorii
nu stau cu mâinile în sân. Sunt experţi în a nu juca după reguli şi, în plus,
îs mulţi ai naibii. Proşti da’ mulţi.
Baroniz i-a ascultat cu răbdare
pe toţi, şi-a tăiat şi unghiile în tot acest timp că-i cam crescuseră, parcă şi
le-ar fi tăiat şi pe cele de la picioare că şlahta se aruncase în puterea
argumentului ceva de speriat, şi-a abandonat totuşi proiectul amintindu-şi că
pedichiura se face cel mai bine înmuindu-ţi cârnăciorii în apă caldă, a grăit
într-un scăpătat doar următoarele:
- Bă, care nu mă urmează
mă-sa-i femeie de moravuri uşoare. Aşa să ştiţi. Şi diseară dau şi-un decret pe
chestia asta. Cu nume şi pronume.
Drept pentru care în zorii
zilei armata sa ieşea pe poarta cetăţii să margă să să bată decât ea cu
barbaro-migratorii, fără niciun fel de aliat pân preajma-i.
Moşarul se opri, îşi clăti
cavitatea bucală cu o cană cu apă, se delectă şi cu o cană de vin (roşu,
demisec) după care se pregăti să continue.
- Slăbuţă naraţiune. Cel puţin
până acum, se auzi o voce din mulţimea de gură cască.
- Ce vorbeşti, bă?, i-o
întoarse altă voce. Nici măcar n-a început cum trebuie şi sari tu de colea cu
expertiza. Exact. Slăbuţă adică
previzibilă. Nu tu conflict, nu tu antagonist.
- Să fie o naraţiune slăbuţă e
una, să n-aibă alea de care zici tu e cu totul altceva.
- În cel mai rău caz e o
poveste de nişă.
- Nişă eşti tu, băi acesta.
- Nişă adică nu se adresează
oricui, la asta m-am referit. Nu e deci pentru oricine.
- Ba eu unul am înţeles tot
până acum şi mi-a plăcut.
- Şi eu.
- Şi mie.
- Da, şi nouă. Nu chiar tot
dar ce e bun e pus de-o parte.
- Vă mai zic sau mă car?, vru
bătrânelul într-un final să ştie.
- Nu, deloc. Zi-ne. Suntem
curioşi.
- E previzibilă, fraţilor.
Parcă-l văd pe Baroniz luptând şi murind pentru ca la final să i se ridice o statuă.
Aşa e?, nu se lăsă vocea cârcotaşă.
- Hai taci. Un cuvânt de mai
scoţi şi te luăm la bătaie, o somară alţii pe vocea cea imberbă.
Bătrânelul continuă:
- Armata lui Baroniz a mers în
jur de o săptămână, două zile şi o oră până să ajungă în Câmpia Sinilie, locul
unde avea să se dea bătălia finală cu barbaro-migratorii. Până atunci, în
grupe, trecuseră de echipe modeste dar cu scorul la limită.
- Moşare, vezi că încurcaşi
poveştile. Asta cu grupele e de la campionatul mondial de fotbal, i-a atras
atenţia aceiaşi voce care evidenţiase subţirimea naraţiunii.
- Aşa am zis? În grupe?
- Da.
- Curios. Aveam impresia că
vorbesc despre luptele de gherilă.
- Nu mai ştii ce vorbeşti,
moşare? Am auzit-o cu toţii.
- În regulă. Atunci îmi cer
scuze. Aşadar până să ajungă în Câmpia Sinilie armata lui Baroniz a cam avut de
furcă cu raidurile de tip război de gherilă pe care i le tot furnizau
barbaro-migratorii. Atacurile fuseseră respinse de fiecare dată dar veneau
altele de parcă cele anterioare n-ar fi existat. Veneau şi veneau şi nu se mai
opreau. Când în cele din urmă ochii lui Baroniz au scanat spaţiul acela infinit
al Câmpiei Sinilii se cam întuneca. La linia orizontului o cometă cădea din
dreapta şi un meteorit venea din stânga. Generalii i-au vorbit lui Baroniz
despre cum moralul oamenilor e destul de zdruncinat de la gherilele
barbaro-migratorilor iar a instala tabăra în plin câmp era sinucidere curată.
- Au oare n-am fost noi cei
care până acum am supravieţuitără?, i-a întrebat retoric marele voievod.
- Da, Luminate. Noi furăm. Cu
toate astea...
- Atunci vom supravieţui şi de
acum încolo, zise încrezător marele voievod.
- Cu toate astea...
- Cine nu-i de acord cu mine
n-are decât, concluzionă marele voievod. Dar atenţie la decretul care
l-am dat.
Culmea ironiei era că însăşi
mama lui, frumoasa Stephana Eleonora, călcase în străchi la greu, atât înainte
cât şi după apariţia lui. Matracuca ştiuse însă să păstreze discreţia. Cine ar
fi acuzat-o public de infidelitate conjugală ca să nu mai zic de faptul că i-ar
fi şoptit-o regelui la ureche ar fi sfârşit pe eşafod. Când totuşi regele a
obţinut flagrantul cea care a sfârşit pe eşafod a fost însăşi regina. Acuzată,
oficial, de nu-ş’ ce acte sataniste. Norocul lui Baroniz, pe de altă parte, a
fost că se dovedise de mic a nu fi un mămos, un băiatul mamii. A privit
decapitarea frumoasei Stephana Eleonora ca pe un fapt firesc.
Tabăra a fost aşadar instalată
în plin câmp.
S-a dormit ochei peste
noapte dar dimineaţă, încă de la prima oră, hoardele barbaro-migratorilor îi
înconjuraseră. Vă daţi seama că a avut loc ditamai măcelul până când Baroniz a
cedat recunoscându-se învins şi dându-se prins. În momentul acela trei sferturi
din armata sa fusese făcută praf.