Vârsta

     -...să-l fierbi mai mult că e lapte de ţară şi trebuie să piară toate bacteriile. 

     - După sistemul “dăi cu cinstea să piară ruşinea”.  

     - !?... 

     - Mă adresasem amicului meu mental. One of the many. P-ăsta-l cheamă “Piticul cu Kreyer”, dacă vrei să ştii. 

     - Eşti amuzant? 

     - Bună poanta. Spirituală, aş putea adăuga. Amuzamentul e o opţiune personală în viaţă, aşa e. Cu riscul că dacă treci de o anumită pînză albă obţii efectul opus. 

     - Dar... 

     - Un lucru mai vreau să-ţi spun şi cu asta termin: am avut parte de cîteva ocazii, pînă în clipa de faţă, cînd amuzîndu-mă constatam la cei din imediata mea apropiere o eviscerare fără seamăn a simţului umorului. Iar altă dată, dacă îmi amintesc corect nu mai departe de o săptămînă, era în proximitatea-mi o veselie de mi se întorcea stomacul pe dos de cît de cretinoidic de buimaci puteau fi aceale fiinţe. Ca să-ţi faci o idee: imaginează-ţi, dacă poţi, nişte dobitoci a căror vocabular nu depăşeşte sfera cuvintelor uzuale, consideră că armata te face bărbat, văd cutia de chibrituri numită apartament de bloc drept o eleganţă supremă şi îmbrăţişează pînă la fanatism bucuria maţului. Atît şi nimic mai mult. Tot ceea ce trece de maţ e pentru aceştia egal cu zero. Ori aici vroiam să ajung: astfel de indivizi, numiţi simplu “popor”, sînt o jignire fără seamăn pentru conceptul de umor. Cu spiritualiattea lui cu tot. 

     - Ascultă, îţi baţi joc de mine? 

     - Nici vorbă. Dacă te recunoşti în ce am spus e altceva, problema ta. Dar aşa cum te cunosc eu... permite-mi să mă îndoiesc că te-ai putea regăsi. Poate rudele tale să se regăsească dar asta e o regretabilă coincidenţă. În fond, dacă o persoană se înalţă deasupra mocirlei instinctuale nu e deloc obligatoriu ca şi rudele ei să o facă. 

     - Cum adică “cu asta termini”? 

     - Păi da, am terminat expunerea. Dar nu mă laşi tu... pardon, nu o laşi tu să se răcească, vrei să... 

     - De terminat nu-ţi dau voie decît în mine să termini. M-ai înţeles? Orice altă terminare, cît sînt eu de faţă, îţi este interzisă. 

     - Venită de la o femeie ca tine, această butadă nu poate fi decît delicioasă. Face cît o oferire de bună voie şi nesilită de nimeni şi venită la întîlnirea din camera de hotel doar cu o blană de vulpe polară. Revenind de unde am plecat: laptele de oraş are mai puţine baterii..., scuze, bacterii? 

     - Laptele de oraş e praf. Din toate punctele de vedere. Nu ţi l-aş recomanda nici să mă plăteşti greutatea mea în aur. 

     - Ce să zic, nu te contrazic că nu mă pricep. La lapte nu la arta contrazicerii. 

     - Am văzut asta, dragule. Nu degeaba te pricepi în a toca vinetele. De minune te pricepi în a le toca. 

     - De anul ăsta am s-o las mai moale. Promit. Am ajuns la o vîrstă unde mi-am dat seama că înţeleptul cedează primul. Pînă acum o ştiam dar nu o conştientizasem. Vîrsta, bat.-o norocul. Vîrsta... 

     Nu e clar nici pînă în ziua de azi la ce făcuse apel promisiunea: la tocarea vinetelor sau la arta contrazicerii.

Telefonul miraculos

      Cerul îşi luase cu împrumut din cine ştie ce ţară cu junglă nişte nori d-ăia deprimant de enervanţi. Te uitai la ei şi parcă îţi venea să dai în cap cu ceva contondent la cineva drag. După care, într-un final, îi porni o ploicică care, în scurtă vreme făcu să iasă din pămînt arome de toamnă mucedă. 
      Brusc, la teve se proţăpi o reclamă în care o voce feminină, cam groasă, (te) întreba cu referire la mecla pe care o faci cînd stai pe tron, imaginea ce îi însoţea spusele fiind aceea a unor detergenţi care spălau vesel nişte veceuri de un alb imaculat. 
     - Sună acum şi poţi afla lucruri senzaţionale despre propria-ţi viaţă. Tarif normal, concluzionă vocea în timp ce pe ecran apăru numărul de telefon, mare cît casa, roşu aprins, totul pe fundalul unui glob pămîntesc văzut din spaţiu. 
     Găleată Bogdan Trandafir nu stătu mult pe gînduri, nu schimbă canalul, dădu doar pe "mute" apoi formă numărul. 
     - Alo? Voi îmi sînteţi? întrebă el fără să mai aştepte vreo confirmare. Atunci perfect, vă cred pe cuvînt. Uitaţi care-i treaba: io cînd stau pă tron am o faţă de milioane. Mă screm cu spume, icnesc de zici că nu ştiu ce-i cu mine sau, dacă e furtună afară, mă strofoc pe interior. Nu de alta dar mi-e cam teamă de fulgere. Odată, apropo de asta, eream pă cîmp, vînam iepuri şi m-a pălit ceva. Noroc că undeva la circa un kilometru-doi se începea o pădure d-aia deasă, de tip codru frate cu românu. În ea numai goruni şi stejari. Parcă şi auzeam sicrie cioplite şi funii scîrţîind romantic pe gît de copil care vede în zare ceata de tătari apropiindu-se. Bă, da’ mă pălise rău, nu vrăjeală. Noroc cu cîmpul ăla pe care mă aflam, un ogor d-ăsta proaspăt arat, stătea brazdele pe el ca nişte valuri încremenite. Terenul meu, frăţie. Am alunecat pîn’ la pădure. M-am aşezat la baza unui arţar d-ăsta cu coama sură şi m-am pus pe treabă. Şi cum stăteam io acolo pus pe fapte mari cerul s-a întunecat brusc şi a început să plouă. Înainte de asta însă i-a troznit şi i-a fulgerat mai ceva ca-n basme. 
     La capătul celălalt al telefonului, scîrţîitul unei guri care rodea ceva - pufuleţi, alune, floricele - se oproi brusc apoi îi luă locul, pentru patru secunde, sunetul unei sorbituri dintr-un suc la care s-a ajuns, cu paiul, pe fundul paharului. 
     - Şi d-asta asta zic, continuă Găleată Trandafir amintindu-şi că diseară avea de urmărit un film pentru adulţi împreună cu o iubită de-a sa care-l anunţase că va veni la el aşa cum îi plăcea lui: fără lenjerie intimă. Deci o lumină d-asta cosmică n-a avut altceva mai bun de făcut decît s-o ardă fix lîngă mine. Eram, dacă îmi amintesc bine, cu hîrtia igienică între degete, flutura ş-aia în bătaia vîntului ceva de speriat. Şi dintr-o dată poc. Sau, mai exact, harşt: juma’ din ea arsă. O gaură în pămînt, la nici doi centimetri de buca dreaptă, mare cît o oliţă de noapte. Să-mi bag unghia-n gît dacă vă mint. Pe moment n-am avut nimic; chiar m-am amuzat. Trecuse moartea razant pe lîngă mine. Scăpasem ca prin urechile acului. Dar după aia, noaptea, timp de două zile şi un sfert, cine n-a putut să doarmă? Mă traumatizasem nu alta: vă daţi seama de penibilul situaţiei: să te ia ăia de la Salvare sau de la Smurd sau, în fine, de la cine e specializat pe acordarea primului şi ultimului ajutor în caz de ceva naşpetă în plin spaţiu sălbatic, carbonizat şi-n poziţia căcătoarei? Eventual şi cu materia maronie de sub tine fumegînd. Aşa, bonus. Ca să revin: faţa mea în situaţia de care pomenirăţi domniile voastre e ca o faţă de masă căreia careva, de la o faţă simandicoasă în sus, i-a dat faţă ca lumea că, na, obrazul subţire cu cheltuială se ţine dacă vrei să rupi faţa tîrgului. 
     - Aia-i gura tîrgului. 
     - Gura tigrului? Care tigru, nu pricep! 
     - Gura tîr-gu-lui. 
     - Aha! Tot aia. Deci, cum ziceam, mă strofochez pe interior. Deliciu maxim, bă. dacă mă gîndesc mai bine nici n-am cuvinte să-l descriu. Oricum, e maxim. Spre deosebire de Olivia. Nu ştiţi cine e Olivia? Vă spun io: o fostă. O aia. Nu ar fi fost în stare să lege o amărîtă de frază estetică nici s-o fi plătit da’ mergea super la pat. Cînd făcea shopping avea obiceiul tîmpit de a se implica în tot ce achiziţiona. Se uita la o lingură, de exemplu, şi se implica, mă-nţelegi, căuta să şi-o imagineze în diverse ipostaze cosmice... pardon, casnice. Dacă nu reuşea, obiectul nu era bun de nimic chiar dacă era la preţ superavantajos. Dacă reuşea atunci plăcerea era maximă. Că se mai şi deschidea ştiţi voi unde cînd cumpăra obiectul. Pe bune, nu vă mint cu nimic, gîtul mi-l pun dacă bag gogoşi. Mi-a declarat chiar ea cu propria ei guriţă a cărei dinţişori, 3 sus şi patru jos, o costaseră o avere. Făcuţi în Italia de către un medic turc cu dublă cetăţenie: italiană şi arabă şi de origine română prin mă-sa. Mi-a declarat-o şi mi-a şi... ăăă... arătat-o. Mişto, nimic de zis, deşi, ca să fiu sincer pînă la capăt, oleacă neortodox ca să zic aşa, în absenţa altui cuvînt. Să vă spun cum s-a întîmplat: eram într-un concediu la bulgari la ţigănia aia numită all inclusive. Cum “de ce e ţigănie?” Întrebaţi-i pe ei de ce bagă mîncare fără gust, cafea îndoită cu apă, bere cu doi la sută alcool, toaleta din cameră începe să pută după o singură utilizare, de mitocnăia comercială de la plajă nu mai zic. Da’, na, tre’ să-i dai şi poporului un circ că altfel o ia razna... Aşa... şi eram în cameră şi m-am pomenit cu asta umblînd goală de colo pînă colo, în condiţiile în care perdeaua era dată în lături. Am întrebat-o ce-a păţit de se voiajează aşa, în costumul Evei, fără niciun scop, vrea una mică, ce vrea... dar parcă vorbeam la pereţi. Mi-a fost şi ruşine la un moment dat: mă tot întrebam ce caut eu împreună cu disperata asta de viaţă şi-n concediu la mare pe deasupra. După aia, vă spun sincer că nici nu m-aşteptam, odată numai ce-o văd deasupra mea, în picioare, întrebîndu-mă dacă face bine cumpărînd nu-ş’ ce săpunaş cu miros de trandafiri sau rochiţa aia cu imprimeuri zodiacale de la buticul de lîngă schimbu’ voluntar... scuze, schimbu’ valutar. M-am simţit ca un liliputan ascultînd filosofia de viaţă a lui Gulliver; pe scurt, nu înţelesei nimic din ce-mi spunea - care butic, care săpunaş, cînd fusese ea la un asemenea shopping fără mine etc. N-aveam ochi decît pentru ce i se zărea între picioare, cum i se mişcau toate alea ca uşile unui saloon din Vestul Sălbatic. Am bolborosit un “cum vrei tu” ca şi cînd m-aş fi aflat în transă apoi... hm... în fine, continuarea v-o puteţi imagina şi singuri... Mda, cam asta fu tot. Ce-am cîştigat? Ce spune astrele despre mine ţinînd cont de ce v-am zis? Ce destin m-aşteaptă? Alo, mă mai auziţi? Alo, alo!?... Hm, s-o fi întrerupt. Nişte dobitoci. 

Puterea (4)

Noaptea cădea murdară şi goală.

Se apropia ora 11. Sau 23, după nu-ş ce convenţie temporală.

Pe scurt, mai erau puţine minute până când anul avea să moară iar altul să-i ia locul. Preafericitul Sabin n-avea încă niciun chef să treacă în noul an. Fusese un an bun, cel mai bun din cariera sa iar viitorul nu sună deloc bine. Asta-i doar vrăjeală de reclamă la telefoanele mobile. Viitorul sună incert, stresant, nesigur. Ar fi fost de preferat o îngheţare temporală a clipei: un grătar, cu prietenii, aşa defecţi şi neterminaţi cum vroiau să pară (sau erau), la miezul nopţii, lângă gardul unui cimitir. Doar că, după cum se ştie, fericirea nu e eternă. Oare cine a spus asta? Şi mai ales în ce context?

Se întâmplă când friptura era aproape gata iar vinul urma să fie consumat dintr-o sticlă de Sprite de 2 litri jumătate. A simţit cum un fel de căldură amestecată cu durere în coşul pieptului (ca atunci cînd te-a pălit o răceală urâtă) îl ia din stomac şi urcă încet dar sigur înspre creier. Apoi a văzut o grămadă de linii şi liniuţe când diagonalizând când orizontalizând strada. Şi pe cealaltă stradă care făcea la dreapta. Cimitirul n-avea nimic: stătea la locul lui ca o relicvă de dinozaur pe lângă care trec cohorte de paleontologi dar n-o bagă nimeni în seamă pe motiv de „n-avem bani pentru cercetare”. Pe urmă a zărit o maşină (un Audi cu două locuri, negru) ce s-a oprit la nici doi metri de locul cu grătar şi din el a coborât o blondă supercârlionţată, toată un parfum de muiere căreia-i place să trăiască pe picior mare, care a început să-i toarne gagiului de la volan reproş după reproş. Ăsta de la volan, cu o creastă ca de indian şi un început de tatuaj pe gât, ţinea piept cum putea avalanşei de vulgarităţi domestice. Luptă oricum inegală întrucât cucoana era dintr-alea care când sunt apucate nu mai ascultă de nimeni şi nimic, vocea raţiunii ori a bunului simţ contând la fel de mult ca opera completă a lui Shakepeare pentru un câine comunitar.

Liniile şi liniuţele ce brăzdau strada în toate direcţiile nu erau altceva decât fie curenţi temporali, fie indicaţii ale Destinului sau, în majoritatea cazurilor, componente subatomice ale ţesăturii numită Univers. Auzi o voce (tonalitate masculină şi feminină în acelaşi timp) vorbindu-i despre avantajele unei astfel de puteri. Sau avea de gând să-i propună un târg? Puterea în schimbul a ceva.

- Sînt oameni care resping Adevărul din start. Indiferent cât de multe argumente pro li s-ar oferi. Alţii, din nefericire cei mai puţini, îmbrăţişează Adevărul ca pe cineva drag. Sunt cei mai puţini pentru că relaţia specială cu Adevărul se bazează pe Suferinţă. Iar de ea omul fuge ca dracu’ de tămâie, continuă vocea de parcă ar fi sunat dintr-o peşteră.

Pe urmă, în timp ce-i privea pe amicii lui, văzu ce avea să se întâmple: avea să vină un cutremur mare iar cartierul lor urma să fie făcut una cu pământul. Doar bucata de gard de lângă grătarul lor avea să rămână în picioare. În schimb, odată Puterea primită, el ar fi supravieţuit.

- Pas, mai spuse el dând vinul pe gât. La ce-mi foloseşte Nemurirea? Să fiu martor al unei omeniri care stagnează de mii de ani în aceleaşi atitudini absurde? Mai bine boţ de carne care putrezeşte. Nu de alta dar curge Timpul prin tine mai cu forţă aşa.

Amicii puseră vorbele lui pe seama vinului şi trăncăniră în preajma grătarului.

Puterea (3)

Lui Răzvan îi reveni în prim-planul conştiinţei, de undeva din adâncurile insondabile ale memoriei, concediul de neuitat pe care-l petrecuse acum trei ani în urmă undeva în Deltă. Cu trei colege de facultate şi un amic din copilărie.

Vorba vine „îi trecu şi lui ceva prin minte”; văzându-i pe ceilalţi cufundaţi în vieţile lor interioare consideră că nu e cazul ca tocmai el să fie acela care să se lase mai prejos şi, ca atare, nu se lăsă până ce nu descoperi ceva care să merite să fie analizat de pe undeva de prin debaralele memoriei. Oricum, genul ăsta de strofocare îi provocă o uşoară iritare; nu făcea parte din modul lui de operare. De regulă scria la blog când îi venea. Se lăsa dus de val. Cu cât se străduia mai tare să scrie ceva cu atât rezultatul final al acelui ceva îl nemulţumea mai adânc. Cele mai bune texte ale lui, pe care le citea şi azi cu aceiaşi încântare, fuseseră concepute când nici cu gândul nu le gândise. „În fine, concluzionă el sec, la întâmplări n-ai ce le face.”

Deci amintire:

Stau cu toţi cinci întinşi goi pe plaja pustie, lăsându-se scăldaţi de razele soarelui. Ceasul arăta de abia opt şi la umbră deja se înregistrau aproape 40 de grade. Erau vremi frumoase, nostalgicii ar spune încântătoare. O lume în care, în ciuda lipsei minunăţiilor erei digitale, oamenii se distra la greu. Mai bine chiar decât astăzi. Mai bine adică mai natural.

- Ce idee tâmpită, să scrii cu stiloul, zise Aurelian dând a se întoarce pe-o parte dar răzgândindu-se în ultimul moment.

- De ce ar fi tâmpită? se pomenise Răzvan întrebând deşi intenţionase să zică despre cum amărâtul joc de cuvinte „oamenii cu idei se numesc idioţi” comportă în inertul sistem de învăţământ o coloratură aparte.

- Şşşt, n-auziţi?

Asta era Ramona care-şi tot trecea degetele peste un munte al lui Venus lipsit de pilozitate dar nimeni, la ora aia, n-avea chef de nimic din ce-şi dorea ea. Mai ales după ce se întâmplase în ultimele două nopţi.

- Ce s-auzim, dragă? Trece tramvaiul?

Dana Teleanu, studentă la Jurnalism, avea o voce (masculină?) ce nu reuşise, până în clipa de faţă, să fie întrecută decât de bustul ei generos. Şi cât se poate de natural.

- Nu, tu. Foşnet cosmic, asta se aude, zise Roxana trecându-şi degetele peste „podoabele” lui Răzvan care însă rămase mut ca o lebădă. Chiar i-o şi spuse:

- Acum îs mut ca o lebădă, baby, dacă înţelegi ce vreau să spun!

Dana, cu aplomb de moderatoare talk-show ce nu ezită să-şi dea afară din emisiune invitaţii dacă aceştia fac figuri, continuă:

- Ce-i cu foşnetul? N-aud nimic.

- E aşaaa... ca şi cum ne-ar scrie cineva. Cu pixul pe foaie, zise Ramona cu glas melancolic.

- Nu pricep, rosti Mara ca o Ofelie înaintea unui detector de minciuni.

- Păi normal. Trece tramvaiul, spuse Răzvan cu glas moromeţian.

Cineva râse cu poftă, altcineva râse mânzeşte, altcineva zise:

- Idiotule.

- Canci, replică Răzvan trosnindu-şi oasele. Nu mi-a plăcut decât „Fraţii Karamazov”. „Idiotul” l-am abandonat după primele treizeci de pagini.

- Stop şi rewind, o auzi din nou pe Mara, de data asta ca o Ofelie părând să priceapă principiul de funcţionare al unui detector de miniciuni. Cine scrie cu pixul pe foaie?

Mara. Cea mai lipsită de fantezie şi de simţ al umorului din grup. Dar suflet mare şi total lipsită de inhibiţii şi prejudecăţi. Considera amorul sănătate curată şi era în stare să-ţi vorbească (fluent) despre beneficiile unei vieţi sexuale regulate chiar şi în cadrul unei şedinţe de guvern.

- Cine ne scrie! corectă Teleanu Dana ca revenită din publicitate într-un talk-show agresiv despre urmăriţi DNA.

- !?...

- Nu ştiu cine ne scrie, zise Ramona de parcă un copil de 8 ani s-ar fi fâstâcit înaintea unui Kalashnikov trântit în poală. Autorul. Noi vorbim şi el scrie despre asta. Astfel trăim dublu: aici şi pe hârtie. 

Nu fu clar pentru nimeni ce însemna „aici”: aici-acum sau aici-viaţa reală-în general vorbind? Mai mult decât atât, Mara nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se ridice şi să se arunce în mare. Mara intrând şi ieşind din mare cu coapsele ei de Afrodită pusă pe şotii!

- Nu sunt sigură dar cred că tu, ca personaj, dacă auzi acest foşnet înseamnă că ai acces la o altă realitate. Pe care chiar dacă doar tu o auzi – deci ai acces la ea într-o ureche – tot se cheamă că eşti deasupra proştilor. Că ai putea, într-o bună zi, să ai acces deplin la această realitate paralelă e un fapt ce ţine de calculul probabilităţilor. Auzi, fată, dă-mi şi mie un OB că ale mele s-au terminat.

Toată lumea rămase cu gura căscată. Mara, această bunăciune pe care n-ai fi bănuit-o vreodată de contemplativităţi intelectuale. O frumuseţe cu creier. Parcă ar fi trăit cu toţii, brusc, într-o altă lume.

- Te-ai... ăăă... gândit la astea cât ai făcut baie? întrebă Răzvan, de departe cinicul trupei.

- E o concluzie firească, zise ea aproape holbându-se la punctul sensibil al lui Răzvan. Oricine ar fi putut-o observa.

- Stop şi rewind, vorba ta, simţise blogărul nevoia să se bage atunci în discuţie. De ce ar fi tâmpită ideea cu stiloul?

- Tampoanele-s la mine în borsetă, vorbi Dana, aşa, ca prin vis. Care e în cort.

- Nu prea mai ştiu ce-am vrut... ăăă... să zic, spuse Răzvan trăgând cu coada ochiului la sfârcurile Marei. Stiloul e pretenţios, de aici pleacă treaba. Adică pe asta mă bazam când am... ăăă... zis-o.

- Şşşt... nu mai auziţi nimic?

Întrebarea Ramonei, picată după multe clipe de linişte, timp în care doar muzica valurilor s-a mai auzit, s-a potrivit ca nuca în perete. Cu toate astea nimeni n-a părut deranjată de ea. Sau aşa i s-a năzărit blogărului.

- Ia mai lasă-ne cu foşnetul tău cosmic...

- Exact, scumpi. A dispărut...

- !?... Şi ce? Vrei o medalie?

- Înseamnă că autorul nu ne mai scrie.

- Mda, ai ştii, poate ia o pauză.

Deci sfârşit amintire. 

Puterea (2)

Pe urmă, ca la un semnal secret cunoscut numai de cei prezenţi nimeni nu mai scoase un sunet minute bune. Radu, atent la sfârâiala din faţa ochilor, părea că nu se gândeşte la nimic. Trăgea doar câte un gât dintr-o sticluţă cu vin roşu după care cădea pe gânduri ca un filosof veritabil.

Sabin îşi aminti în sfârşit (se chinuise toată ziua să-şi amintească) de cum se trezisese el dimineaţa (parcă trecuseră luni bune de atunci) pe deplin satisfăcut. Se făcea că locuia în Japonia zilelor noastre într-o vilă care îmbina noul cu vechiul, occidentul cu orientul şi interioarele de producător filme pentru adulţi cu încăperile de intelectual sofisticat căruia de abia îi ajungi la nas cu dicţionarul explicativ. Se făcea, de asemenea, că ştia japoneza ca pe apă. Lucra pe la nu-ş’ ce universitate... ba nu, era un colegiu naţional, da, exact, unde salariul arăta decent spre super iar tocilarii lui de elevi învăţau de rupeau pământul. Unde mai pui la socoteală că infrastructura oraşului funcţiona la cote perfecte. Prea era prea de tot, dă-o-ncolo de treabă. Nu tu gropşoară, gropcean, gropuţă, nimic. Astfaltul ăla ziceai să fusese turnat din sticlă. La un moment dat, undeva prin partea a treia a visului, se iscase ditamai greva cetăţenilor de bine din oraş – acţiunea visului se petrecea pe la Hiroshima, primul mall cum vii pe dreapta – nemulţumiţi de calitatea ieşită din comun a asfaltului. „Prea o ducem bine”, protestau ei cu voci răsunătoare, amplificate de nişte microcipuri implantate în corzile vocale încă de la naştere. „Uitaţi-vă şi domniile voastre ce marfă e asfaltul ăsta. Numai când te uiţi la el parcă adormi la volan. Nu se mai poate aşa ceva, e strigător la zen, la feng-shui, la marele Buddha, chiar la Marele Zid Chinezesc, începuse s-o lălăie ca un veritabil văcar texan ameţit de Johnny Walker un inginer dintr-o provincie din sudul ţării, mare amator de siteuri specializate în teoria conspiraţiei. Ce, o gropulicică-două ar fi chiar aşa de greu de realizat? Am auzit că-n alte părţi ale lumii, bunăoară în zona balcanico-carpato-danubiană, genul ăsta de cooperativa munca-n zadar e un remediu natural minunat împotriva stresului. Noi, japonezii, care ne tragem din măreţul neam al samurailor, cu ce suntem mai prejos decât retarzii ăia de la coada Europei? Hmmm, aud?”

Greva se terminase în coadă de peşte. Traiul de zi cu zi sporea, lumea se distra, din când în când câte un pui de cutremur te mai zgâlţâia, un căţelandru de tsunami coastele nipone mătura, comunitatea internaţională se agita pe motiv că centralele nucleare ale gălbejiţilor un dezastru ca la Cernobîl ar putea provoca.

Pe urmă, la final de vis s-a pomenit asistînd la o înmormântare. Da fapt, tehnic vorbind, era o incinerare. Cu serviciu religios inclus şi plătit zdravăn întrucât cocalarul cu meclă de şofer de autobuz din sicriu făcuse parte din nu-ş’ ce clan mafiot. Şi faza e că în primele clipe după ce cadavrul fusese băgat la cuptor iar lumea se smiorcăia iar pe fundal miorlăia un ţambal (afon să fi fost şi tot ţi-ai fi dat seama că melodia e My heart will go on dar pe un tempo de două ori mai lent şi pe tonuri, cum altfel, orientalizate) o voce nu fără un senzualism aparte i-a şoptit în ureche precum că citez: „să vezi tu când o sări cuptorul în aer; nenorocitul ăsta care o crăpat din cauza infarctului băga în el numa’ şaorme şi mec-meniuri, nu cum au zis ai lui că a fost asasinat prin otrăvire. E ţeapăn de câţi conservanţi are în el. Cred că în loc de sânge prin vene-i pompau cocktailuri de substanţe chimice. Că d-aia cică au şi vrut să-l incinereze că dacă îl îngropau îl scoteau alţii mumificat gata de cât de sulfat de potasiu, gluten şi tot soiul de emulsificatori ce avea în el. Şi de aici până la sanctificare nu ar mai fi fost decât un pas.”

S-a întors, glasul avusese o intonaţie divină, dar prinde orbul scoate-i ochii. În spatele lui nu erau decât două tinere pensionare stafidite de cât botox îşi injectaseră în buze. Plus restul crematoriului: pereţi de un cenuşiu funebru, un paznic cu fruntea eminesciană şi multe chipuri banale care se chinuiau a arăta îndurerate.

Apoi visul s-a terminat în zgomot de ciocan rotopercutor cu care vecinul de la parter îşi aranja din nou, entuziast, bucătăria.

Puterea (1)

- Conduci, vezi, bei şi judeci în linie, totu-i în linie, zise Claudiu în timp ce-şi făcea de cap cu nişte alcool, producţie proprie.

Radu moşmondea grătarul dar tot avu timp (chef?), aşa ciucit cum stătea acolo de ziceai că-i un mag implicat în acte vrăjitoreşti, să sublinieze că reclama cu linia conţine un mesaj subliminal despre cum vederea în linie înseamnă, de fapt, să devii un conformist. Altfel spus: un ins uşor de manipulat. 

Terminase şi el, acum vreo şapte-opt ani, o vagă Facultate de Litere, undeva prin ţară, şi se chema că era profesor de Română. În ciclul gimnazial. Asta după ce mai bine de 12 ani lucrase în armată. Dacă nu mă înşeală memoria (de câte ori n-am înşelat-o eu!) declicul se produsese când citise „Pădurea spînzuraţilor”. I-o recomandase un comandant la o chermeză. Comandantul, surprinzător sau nu pentru unul ca el, era destul de bine pus la punct cu romanele importante ale literaturii române. Doar că nu era capabil să spună despre toate astea decât că-s „faine”, „frumoase” sau reuşite”.  

Oricum, după lectura „Pădurii” grataragiul, analizând pe toate părţile conceptul de patriotism, ajunsese la următoarele concluzii:

a) disciplina care înseamnă ordine interioară e una iar îndoctrinarea, spălarea pe creier şi robotizarea ascunse în spatele disciplinei (din armată!) îs cu totul altă mâncare de peşte.

b) toţi ăia care au încredere în instituţia armatei pentru că, vezi Doamne, se referă la noţiuni precum disciplină şi seriozitate, îs nişte tembeli care fac o confuzie gravă între aparenţă şi esenţă.

Răzvan zise ceva – superfain chiar – dar azi Istoria nu mai e capabilă să spună ce anume. Se poate reţine doar următorul aspect: Radu a râs cum de mult n-o mai făcuse.

Răzvan trecea, printre populaţia de cetăţeni cu zdravene origini rurale locuind în cutia de chibrituri numită bloc drept un ins fără ocupaţie. Ce-i aia blogăr? Frecare de mangan şi nimic mai mult. Câteva babe (duhnind a spirt medicinal şi ceapă) considerară o bună bucată de vreme că a fi blogăr însemna să fii pastor de sectă cu sediul în America. Paradoxal sau nu, după ce nepoata uneia dintre babe lămuri cum stă teaba, tinerele pensionare, foste lucrătoare la serele din Grădina Botanică, începură să-l privească într-un mod extrem de ciudat pentru vârsta lor pe individ. Auzise una dintre ele, fană înrăită a telenovelelor de pe Acasă TV, că scriitorii ăştia care lucrează în faţa la computer îs capabili să ţină trează femeia toată noaptea. Singura parte proastă e că speranţa lor de viaţă nu depăşeşte 50 de ani.

Cum se întâmplă de multe ori în astfel de situaţii, cine sapă groapa altuia cade singur în ea... Scuze, ăsta e un proverb care n-are nicio legătură cu blogărul şi babele, nu-j’ de ce m-am gândit la el, poate că sunt încă sub imperiul visului de azi noapte când mă credeam Superman, amic cu Batman, căutând a-l salva pe Spider-Man din ghearele lui doctor Evil-Man, acţiunea petrecându-se prin cotloanele de o frumuseţe barocă a unei Case a Poporului de vreo patru ori mai mare decât cea din realitate. Iar în mijlocul curţii interioare a Casei stagna o Catedrală a Neamului poleită cu aur, argint şi platină (plus vitralii încrustate cu diamante) de la soare te puteai uita dar la dânsa ba.

Cum spuneam: cum se întâmplă în astfel de situaţii, lucrurile luară o turnură neaşteptată. O babă crăpă din cauza infarctului provocat de un cutremur (7 grade şi un picuţ) în miez de noapte, alta muri fericită în somn după ce aflase de la ştiri că se vor mări pensiile, una, ducându-se în vizită la o alta, în cartierul de peste drum, sări în aer din cauza moşului de dedesubt care uitase aragazul deschis iar alta se mută din bloc la nişte neamuri generoase. Că ulterior babonetul sfârşi într-un azil iar apartamentul îi fu închiriat pentru prostituţie (din care neamurile generoase avură câştiguri frumoase până ce interveni poliţia) nu mai interesează, cred, pe nimeni. 

Blogărul şi-a văzut de treabă şi a făcut, în spaţiul virtual, o grămadă de prieteni şi duşmani, unii înjurându-l alţii adorându-l, lui însuşi prea puţin păsându-i de gura lumii.

- Iată o noapte care cade în linie, zise Radu Amănunţeanu îmbătându-se cu mirosul fripturii.

- O noapte care a căzut deja în linie, zise Răzvan Rapoviceanu simţind nevoia să urineze lângă gardul cimitirului în preajma căruia cei trei o puseseră de-o friptură la grătar.

- Ba nu, care cade. E doar înserare acum. Nu simţiţi? Noaptea vine, aşaaa, cam de pe la zece încolo. Acum e doar soarele dus la culcare. Zi-i tu, preafericitule, dacă n-am dreptate!

„Preafericitul” era porecla lui Sabin Crivăţ, numit astfel, oarecum ironic, oarecum nu, datorită căutăturii sale serioase. Un ins care era văzut arareori râzând şi care, dacă-l provocai, începea să-ţi vorbească despre transcedental mai ceva ca un pastor duminica dimineaţă la o biserică de sectanţi. 

- Oi fi având, de ce să n-ai, zise „preafericitul” vânând, pe cer, stele care ar sclipi suspect. Fiecare cu steaua... ăstaaa... cu dreptatea lui. Avantajul democraţiei.