Autoizolaţii

Constantin Ienupăr pătrunse în piaţă când hărmălaia era în toi. Avea destul de des în ultima vreme vise dintr-astea cărora îi era absolut imposbil să ştie de unde să le ia: ce însemnau, ce ar fi trebuit să-i spună etc. Asta, pe de altă parte, îl fascina. Teribil. Un mesaj ascuns cu siguranţă că exista în ele. Deocamdată se mulţumise să le noteze pe foaie. Cu descifratul lor avea să se ocupe fratele Konstantinopol de la mânăstirea aia situată pe vârf de stâncă şi spre care o pornise în călătorie încă de acum patru zile, trei nopţi şi două ore.

- Ceva de speriat cu mărlăhaia asta, nu? îl abordă unul îmbrăcat în straie cam jegoase, priviri niţeluş tulburi dar care, cu siguranţă, nu arăta ca de prin partea locului. Iar seminţele, de bostan, le spărgea cu o viteză incredibilă.

Ienupăr catadicsi a-i arunca o privire dar nu comentă.

- Tare cuvânt, nu?, nu-l slăbi ciudatul. Mărlăhaie. Amestecătură de la „hărmălaie”.

Ienupăr trăgea cu coada ochiului la nişte inşi care se ocupau cu vânzarea de marfă pentru femei de calitate îndoielnică şi în vorbirea cărora puteau fi recunoscute sintagme meglenoromâne şi chiar fraze întregi în dialect turcesc.

- Tare cuvânt, nu? Ţi-l dau la preţ promoţional. Aşa, de la mine pentru tine, reveni ciudatul ca dintr-un fund de glalaxie.

Plictisit (tot mai mulţi amărâţi d-ăştia care credeau că pot manipula lexicul unei limbi după bunul lor plac în ultima vreme!) Constantin vru să-l ia pe făraş dar fu pălit, brusc, de revelaţie:

- Îi vezi p-ăia care taie frunza la câini?, întrebă el, din vârful buzelor, pe ciudat.

Insul urmări degetul arătător al lui Ienupăr, deget pe care sta un inel cu o piatră roşie de o frumuseţe răvăşitoare şi doar când primi una după ceafă reveni la realitate:

- Da, îi văd.

Cei care tăiau frunza la cîini vorbeau cuprinşi de ceva, frenezie pare-mi-se. Nu se auzea, de aici, nimic din ceea ce spuneau. Ienupăr ştia că ăştia, din când în când şi pentru distracţia proprie, îi dădeau pe unii şi pe alţii la câini. Să-i mursice. Definitiv. Înainte şi după carnagiu, animalele primeau nişte frunză, tocată măruntă, cu dublu rol: sporea pofta de mîncare şi facilita digestia. De aici porecla lor. Tăietori de frunză la cîini.

- Acolo ai să găseşti pe cei mai mari amatori de cuvinte d-astea amestecate, îi spuse Ienupăr abţinându-se a nu mustăci pe sub mustaţa-i atent îngrijită. Du-te la ei şi te-ai scos. M-ai înţeles?

Ciudatul nu mai aşteptă o a doua invitaţie. Odată ajuns la locul indicat, după o scurtă prezentare, timp în care inşii îl ascultară făcându-şi semne numai de ei ştiute, fu primit cu zâmbetul pe buze apoi fu invitat într-un gang de alături, acolo unde chipurile se afla sediul lor.

- Mai scăpă lumea de unul ca el, îşi zise Ienupăr cu glas tare. Auzi trăsnaie: mărlăhaie e amestecătură de la hărmălaie. Altceva mai bun de făcut nu găseai?

O duzină de oameni ai Împărăţiei pătrunse în piaţă. Unii, mai necunoscători, considerară că indivizii făceau parte din garda personală a Împăratului. Alţii, mai cunoscători, îi luară pe primii în balon.

- Acum două seri visai că navigasem în viitor, se băgă în seamă un lungan purtând nişte şalvari verzi „asortaţi” cu o cămaşă portocalie. Ascultaţi: se făcea că era cam peste 175 de ani de acum încolo iar lumea sta scufundată în tot soiul de aparate, mici rău iar de pe ecranul lor populaţia râdea sau plângea. Activitatea se numea socializare dar să mă baţi dacă am priceput ce-i aia.

Nu-l ascultă nimeni. O cotarlă cu limba scoasă îl privea pe Ienupăr de parcă ar fi cerut ceva de mâncare. Primi în schimb un şut în bot, ocazie cu care o tuli schelălăind.

Cînd lumea văzu că în mijlocul duzinei de oameni ai Împărăţiei sta legat unu’ căscă ochii cît cepele şi nu mai dădu doi bani pe provenienţa uniformelor acestora. Prinsul era blond cu ochi verzi. Hainele îi erau cam terfelite, avea o zgârietură urâtă pe partea stângă (pornea de la tâmplă şi se pierdea sub ceafă) dar se ţinea demn în funii. Se vedea însă de la o poştă că i-ar fi prins bine un pătucean şi o mână abilă de femeie care să-i oblojească rănile.

- Pe cine prins-ai, şefule? întrebă Constantin pe un burtos care, după toate aparenţele, arăta a conducătorul duzinei de oameni ai Împărăţiei.

- Pe un visător, răspunse bărbosul care, undeva în adâncurile minţii, se surprinse admirând lumina solară ce se juca pe un zidălău vopsit în portocaliu. Şi-o mai face şi pe interesantul, mai crede în iubire. Din aia la prima vedere. Uite-te la el: bărbat fain, orice ai zice. Poa’ să aibă orice muiare vra numa’ că lui fix pe duduia Valerya i s-a pus pata.

Toată lumea bună o ştia pe duduia Valerya: fiica cea mică a lui Dinţoc Traian, apropiat de-al lui Vodă. Cam urâtă duduiţa dar recupera la capitolul inteligenţă.

- Chiar pe ea? întrebă circumspect Constantin.

- Chiar la el, zise bărbosul cu un aer de spovedanie. Mai interesant e altceva: hai că duduia n-ar fi la primul ei aventurier, cum s-au legat împreună aici e buba.

- Te pomeneşti că însuşi ta-su’ le-a dat binecuvîntarea!

- Asta mai lipsea, replică bărbosul privindu-l pe Ienupăr ca picat din lună. Duduiţa, după cum se ştie, îi place cărţile. Citeşte ca o apucată cât îi ziulica de lungă. Iarna, mai stă şi noaptea. Care de pe la patru jumătate după-amiaza încolo e o zi fără soare, dar asta e ceva, aşa, pentru cunoscători, m-ai înţeles?

Constantin se pierduse la finalul frazei bărbosului dar dădu din cap că da, înţelesese.

- Toader ăsta, continuă bărbosul trântindu-i un pumn peste falcă incriminatului, Toader Abraham auzi tu ce nume de necredincios, s-a apucat să-i toarne vrăjeli duduiţei despre un manuscris străvechi care vorbeşte despre un loc de trecere înspre o altă lume undeva prin nu mai ştiu ce ţinuturi îngheţate. Iar duduiţa l-a crezut. Că cică ea a fost dintotdeauna fascinată de portalurile de trecere.

- Portaluri de petrecere?, făcu Ienupăr intrigat. N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva. Or fi scumpe?

- De unde vrei să ştiu eu ce-s alea portaluri de petrecere!?, îl repezi bărbosul. Tu chiar puseşi botul la vrăjelile lui Toader?

Neştiind cum să răspundă la o întrebare retorică (la orele de gramatică şi retorică o cam zbughea cu mintea pe coclauri numai de el ştiuţi), Constantin tăcu mâlc. Ceata oamenilor Împărăţiei se puse în mişcare. În urma ei rămaseră mirosuri şi pulberi.

Constant îşi văzu şi el de drum. La Hanul fără Nume, recitindu-şi visele, căzu într-un somn adânc. La Cocioba Nebunatică i se păru că vede (ceva) în viitorul apropiat recitindu-şi primele visuri dar de cum închise caietul viziunea i se topi. La Hruba Neadormiţilor ajunse la concluzia că poate toate aceste visuri consemnate de el prin puterea scrisului n-au nicio valoare şi ar fi bine să arunce caietul la gunoi şi să-i tragă apoi o beţie la mânăstirea fratelui Konstantinopol de să-i sară capacele. Fratele Konstantinopol se bucura oricum de oaspeţi, nu era necesar să-i aduci nu-ş’ ce caiet cu scrieri scriptice ca să te primească la el în chilie.

***

Pe la prînz dădu o călduroaie ce te umplea de transpiraţie. Era pe undeva prin apropierea mânăstirii. De fapt, dacă te uitai mai cu atenţie, ai fi şi putut-o vedea, aruncată la mare artă pe unul din acele colţuri de stâncă solitară care în ultima vreme se înmulţiseră în zonă ca ciupercile după ploaie.

Trecu o turmişoară de oi iar câinele care le păzea mai-mai să-i mănânce lui Constantin din palmă.

- Bre, de câte ori ţ-am zâs să-ţ educi potaia, bre!?, îl abordă el pe ciobanul care se apropia scărpinându-se între muşchii fesieri. Cu un asemenea dulău blând nu te văd bine.

- Preferai să fi spus asta dacă potaia mea blândă ţi-ar fi mursicat gambele?, întrebă ciobanul pe ton criptic. Şi cu vagi inflexiuni mioritice.

Se prea poate să se fi auzit şi un sunet ca de doină acompaniată de bucium dar nu bag mîna în foc pentru acurateţea informaţiei.

- Apropo, continuă ciobanul ca şi când i-ar fi ghicit intenţiile, gândurile şi dorinţele, acolo unde vrei mata să mergi e încuiat.

- Poftim?, întrebă Ienupăr cu ochii cât cepele.

- Încuiat, bre. Lacăte cât un cap de sugar la poartă. Nici să mori la uşa lor şi nu te primeşte.

Ienupăr procesă cu greu informaţia, mai ales că-i trecu fulgerător prin minte că trebuie să facă drumul înapoi. Şi, mamă-mamă, ce drum lung mai era.

- Da’ ce s-a întâmplat de...

- Nu ştie nimeni precis, raportă ciobanul. Scrie pe poartă doar atît: autoizolaţi. De ce, pentru cine şi cum, habar n-am. Da’ tu poţi să-ncerci ca să nu zici după aia că te-am indus în eroare.

             Ienupăr nu mai încercă. Făcu calea-ntoarsă. Şi caietul cu vise-revelaţii îl aruncă într-o râpă, ferm convins că faza cu „autoizolaţii” era un semn. 

Dorinţa

- Lexemul ăsta, terorist, e impropriu folosit, spuse Abdulah Abduraman căutând să dea exprimării sale o nunanţă filosofică. Apoi continuă ca şi când şi-ar fi amintit ceva de o importanţă capitală: În cazul nostru mă refer. E chiar greşit.

- Exact, se băgă în seamă Mohamed Hattack. V-am zis doar că ne dezicem de Doctrină. O fi ea echivalenta unei religii, ba chiar a uneia mari, dar noi ne dezicem de ea. Noi nu suntem ca ei, mai adăugă el mâncând pământul de sigur ce era. Noi sîntem domni.

- Cît de mare, bre?, întrebă careva din fund.

Toate capetele se întoarseră, spre cel care întrebase, într-o foşnire de bărbi stufoase.

- Nu mă înţelegeţi greşit, se apără din toţi porii săi cel din fund, eu unul ştiu foarte bine cât de mare e religia noastră doar că privirea pe care am surprins-o la dom’ Preşedinte nu-mi arată deloc că e de acord cu asta.

Captelele se reîntoarseră, tot într-o foşnire de bărbi stufoase, spre incriminat, chestionându-l. Din priviri şi din vorbe.

- Nu crezi că religia noastră-i mare?

- Sau nu crezi că am fi o religie!?

- Mda...

- Mda... ce?

- Cât de mare consider că v-ar fi religia?

- Da, exact, cât de mare?

- E mare, hombreşii mei, răspunse prompt şi, totodată, uşor plictisit Preşedintele.

- Dacă e adevărat ce spui îmi place cum gândeşti, lămuri unu’, Ahmed nu mai ştiu cum, care-şi făcea de cap cu o bomboană mentolată.

- Înţeleg, făcu Preşedintele gata să ţină un speech despre nuanţele ascunse şi subversiv-tendenţioase ale comunicării.

- Ne puteţi numi „agenţi vindicativi”, interveni Hussein Alladin, intuind intenţia de altfel plictisitoare a Preşedintelui şi luându-i astfel vorba din gură. Terorişti sună maimuţoidalic.

- Cât ziceaţi că sunteţi? Două duzini şi jumătate?, schimbă vorba Eduardo Iglezias, cel cunoscut prin anumite cercuri sub apelativul Van Damme, prin altele Şapca de Piele iar oficial sub nick-name-ul Preşedintele. Aveţi o reputaţie sinistră, aşa să ştiţi. Nu vă mint deloc.

- Ştim asta, bă, îl abordă Cairo Bin Osama, un lungan ras în cap şi cu o barbă atât de deasă că până şi lama cuţitului ar fi ricoşat. Suntem aici crema cremelor. Restul, două duzini şi jumătate ori patru, aşteaptă într-o locaţie pe care nici măcar noi n-o ştim. Do I make myself clear?

- Absolutamente, interveni Giovani Broscangiorno, Vicepreşedintele. Cel numit în continuare Vicele sau Giova, din raţiuni referitoare la lungime. Credeai că nu ne-am dat sema? Voi, orientalii, ştiu asta de la mama, aveţi o viziune în multe cazuri sărită de pe fix în ceea ce ne priveşte pe noi, orientalii.

Preşedintele se uită la el cum priveşte vaca musca aterizată pe mormanul de balegă dar Vicele înţelese că o anumită coardă fusese sensibil atinsă.

-...şi cu toate astea, după cum am mai spus-o, e bine că... ăăă... stăm acum de vorbă. Să încercăm să... Da, comunicarea este cheia, termină el pe un ton atât de diferit de secvenţa anterioară încât dădu impresia că se află sub imperiul unor amfetamine.

Discuţia avea loc într-un living mare cât un apartament cu două camere. Vila de la munte a Preşedintelui căci în aia de la mare avea loc o destrăbălare implicând:

-jumătate de duzină de escorte frumoase-coz,

-paisprezece navete de şampanie Dom Perignon (189.97 euro stecla),

-amicii lui Elefterios – trei vlăganji frecventând fanatic sala de forţă,

-Enigma şi Enya ca fundal sonor,

-parfumuri exotice ca fundal olfactiv şi un jacuzzi cu spumă de o fineţe transcedentală ca un fel de bomboana de pe colivă.

Vila de la munte a lui Eduardo fusese amenjată de o blondină disperată după amenajări interioare, după cum ea însăşi nu precupeţea niciun efort în a o evidenţia. Oricui vroia şi se nimerea s-o asculte. Individa se îndrăgostise nebuneşte, de două ori până acum, de nişte ciumpalaci pe care tot ea îi urâse cu aceiaşi intensitate. La final îşi găsise alinarea în braţele unei foste campioane de body-building. Muşchiuloasa, după ce o înşelase pe ascuns cu un hair-stylist nu lipsit de o feminitate ce te inducea rapid în eroare, fugise cu un antreprenor de pompe funebre, fermecată de viziunea acestuia despre Moarte. Şi, desigur, fermecată de perspectiva financiară oferită de cardurile acestuia veşnic pline cu valută. Între noi fie vorba, viziunea despre Moarte a individului se baza pe versuri shakesperiane legate de Moarte şi pe care ciolovecul, înzestrat cu o memorie fantastică, le ştia pe de rost de la absolvirea liceului. Cultura generală, bat-o vina! Destabilizată emoţional, blondina îşi descoperi latura spirituală prin îmbrăţişarea islamismului căsătorindu-se cu un arab care ştiu a-şi ascunde pornirile patriarhale. Azi, resturi din trupul blondinei mai pot fi găsite înt-un puţ abandonat de la marginea oraşului. Dacă nu le-or fi făcut una cu pământul bombardamentele din zonă ale americanilor. 

- Sunteţi refugiaţi, n-aveţi cum să scăpaţi de eticheta asta, zise într-un final Vicepreşedintele care, după o bătaie cruntă cu propria intuiţie ce-i şoptise să tacă din gură, se simţea acum cuprins de o mare uşurare întrucât, trecând peste orice inhibiţie, reuşise să rostească Adevărul iar acesta îl făcuse să se simtă liber.

- Vouă v-o datorăm, i-o întoarse unul nu atât mic de statură cât îndesat şi cu priviri strălucitoare ca lama unui pumnal la gâtul unei picoliţe în lumină de mall. Voi ne-aţi pus-o.

- Am vrut să fim umanitari. Am vrut să vă arătăm că omul acesta civilizat al bătrânului continent, om pe care voi îl consideraţi barbar e capabil de sentimente înalte, nu se lăsă Preşedintele mai prejos, vrând parcă, pe un anumit plan desigur, să-l calce pe cap pe îndesatul cu privire ca de cuţit.

- Altădată aş fi scuipat pe gargara asta de birocrat ignorant spiritual, spuse aproape incantatoriu un tip solid, cu cioc de solist trupă death, plete grunge şi îmbrăcăminte ca de solist trupă rock trecut de 60 de primăveri dar care se vrea încă a fi luat în vizorul presei de muzică actuală bună. Aş fi scuipat apoi ţi-aş fi luat gâtul. Cu o macetă ruginită.

Vicepreşedintele văzu o gaură de şarpe în care se ascundea în ultimul moment.

- Dacă n-am s-o fac, continuă refugiatul ce arăta ca un rock-star second-hand, e pentru că, repet, am renunţat la religia urii, a xenofobiei şi a violenţei. Ca de altfel noi toţi.

- Eu unul m-am săturat de bombe improvizate, zise Cairo bin Osama care se ridicase între timp din fotoliu, mersese până la barul în formă de glob pământesc şi-şi turnase un coniac. Bombele astea în loc să ne arunce în aer ne mutilează. Pe urmă ne iau poliţiştii voştri la interogatoriu şi ne mutilează a doua oară. Nu vă ghidaţi după ce mai respiră prin mass-media – imagini, eventual de amator, cu fraţi de-ai noştri care s-au autodetonat de n-a mai rămas nimic din ei – alea-s trucaje. Bombele artizanale rămân bombe artizanale; chinezării, dinamita ei de viaţă!

- Cel puţin promisiunea şefilor voştri cu referire la ce vă aşteaptă în viaţa de Dincolo...

- Da, ştiu, o mare deziluzie. Întrebaţi-l pe Cignaurian, rosti o voce care sună ca trasul apei la o toaletă învecinându-se cu sala unui consiliu de administraţie.

Cei doi reprezentanţi ai lumii civilizate întoarseră automat ochii spre numit. Omul îi privi uşor aerian, uşor peltic şi vorbi ca în cazul săvârşirii unui ritual:

- Nu există viaţă în lumea de Dincolo. O păcăleală. O manipulare. O poezie pentru firile mai poetice, dacă vreţi. Dincolo e doar mult negru, urlă careva a pustiu, n-am reuşit să pricep cine anume şi miroase a piure fără sare depozitat într-o cameră cu mucegai. Dă-mi şi mie un coniac, fârtate, că mi-ai făcut poftă.

Smulşi parcă dintr-o magie, Preşedintele şi cu Vicepreşedintele îşi găsiră cu dificultate locul în lumea reală.

- Dincolo e doar un mare negru, murmură Vicepreşedintele ca pentru sine. Interesant.

- Şi eu care trăiam cu impresia că Dincolo e doar un mare maro, murmură tot ca pentru sine Preşedintele.

- Popii voştri, bărbieriţi, pedofili şi cu înclinaţii contra firii, vă bagă tot felul de gâlme în creier, zise careva din adâncul încăperii.

- Iar mass-media voastră, continuă Cignaurian pe acelaşi diapazon de profet care-ţi recită din Coran cu arma-n mînă, e cea mai mare calamitate de la Potop încoace. Ne-a prezentat ca pe nişte asasini cu creierul spălat de îndoctrinări de tot felul când nu suntem altceva decât martiri care am îndrăznit să cerem ceva mai bun de la viaţa asta de cacao.

- Să nu uităm pentru ce am venit aici, se băgă atunci în vorbă un individ cu barbă cenuşie şi capul acoperit de un fes verzui.

Era clar Liderul deşi arăta a gunoier pus, la costum, să prezinte, în faţa unui auditoriu exclusiv feminin, satisfacţiile meseriei de gunoier. Şi îl chema Hesus.

- În galaxia Gândurystan există nişte planete, începu el scărpinându-se în nas. Planete minunate. Sălbatice, unele nelocuite, cîteva au şi urme de dinozauri dar astea-s amănunte. I-am rezolva cu dinamita. Pe una din ele am vrea să ne transbordăm. Nu contează pe care, pe Pacea, pe Liniştea, pe Armonia sau pe Cordialitatea. Numai să ştim că-i a noastră.

- N-am auzit de ele, îmi pare rău. De galaxie ştiu dar nu-i zice aşa. Asta e o denumire populară.

- Nici n-aveaţi cum, domnu vice, interveni un ins mic de tastatură... scuze, mic de statură... care pînă atunci îşi făcuse de cap cu un trabuc şi ceva tărie consumată dintr-un recipient în formă de grenadă. Aşa le-am denumit noi, ele au desigur alte nume, numa’ cifre şi litere. Te doare capul dacă vrei să le pronunţi. Nu le reţii nici dacă le notezi. Le-am botezat aşa ca să le simţim mai aproape de suflet.

- Mă tem că nu înţeleg problema, bolborosi Eduardo de parcă ar fi căutat a trage de timp.

- Ba înţelegi perfect da’ aşa sunteţi voi, ăştia civilizaţii: sclifosiţi, zise cel de lângă bar. Poşirca, în schimb, e pă bune.

- Problema e, şefule, reveni Hesus ca dintr-o gaură de şarpe în care se băgase vânând un cocoş sălbatic, că pentru a ajunge nestigheriţi în Gândurystan avem nevoie de Viza Verde. Pe care nu ne-o poate oferi decît cegereu’. Consiliul Galactic Reunit. Adică persoana matale care trebuie să şi semneze. Odată ajunşi în Gândurystan las’ pe noi, ne descurcăm.

- Dacă nu semnezi vom fi siliţi să recurgem la acţiuni clandestine, replică plin de vervă individul de la bar. Care acum arăta şi puţin ciupit. Timpul ne presează, mai zise el turnându-şi un pahar plin ochi şi dând de duşcă din sticlă. Timpul e marele inamic al omului, vremea mă-sii astăzi şi mâine! Ştiu (dar nu vreau să dau nume că nu-i frumos) că şi alţii vânează Gândurystanul. Sigur, conform Legii Străbune, cine ajunge primul e stăpânul. Legea nu ia în calcul, din fericire, nimic despre metodele prin care cineva ajunge primul la destinaţie. Acţiunile noastre clandestine s-ar putea să ne încetinească deplasarea dar s-ar putea foarte bine să ne-o şi descurce. În fine, om vedea. Hai noroc!

Dădu pe gât toată sticla, rase şi paharul, se scutură de plăcere, apoi anunţă că merge să tragă un somnic. Unde, nu ştia nici el aşa că adormi pe el.

Preşedintele vorbi despre „ameninţări ascunse în alte ameninţări” şi despre cum „şantajul e punctul sensibil al oricăror negocieri”. Nu-l ascultă nimeni; le era la toţi lehamite de copy-paste. Vicepreşedintele încercă să ia în calcul stabilirea genului proxim şi a diferenţei specifice în ceea ce privea termenul „acţiuni clandestine” dar primi nişte priviri atât de crunte că fu nevoit să bată în retragere.

Preşedintele sublinie că dacă ura ceva pe lumea asta atunci acel lucru se referea la inşii care se umflă în pene dar concret nu fac nici cât o ceapă degenerată. Deci acţiunile lor clandestine sînt doar minciuni. Ameninţări fără acoperire.

- Şefu’, ăsta-i mai nebun ca noi, îi spuse lui Hesus la ureche adjunctul. Vrea să moară oameni nevinovaţi doar ca să se convingă el că nu suntem d-ăia care se umflă în pene.

- Şefu’, poate are un plan secret, îi spuse mâna dreaptă adjunctului. Vrea să ne scoată pe noi ţapi ispăşitori ca să-şi justifice cheltuielile de război sau ceva de genu’.

- Şefu’, nea Eduardo ăsta vrea să ne bage pe noi la înaintare în vreme ce el să îşi îngroaşe conturile din Elveţia. E corect aşa?

- Io unul mă arunc în aer şi de trei ori dacă e nevoie. Pentru Viză fac orice.

Poreclit „Pisica” pentru aparentul izvor nesecat de vieţi de care da dovadă, Muhamad Alah Aleluyah era de fapt un mentalist deghizat; cum făcea de evita la milimetru să se autodetoneze [şi-n locul lui venea un manechin care îi semăna ca două picături de petrol] era secretul lui. Oricum, aerul de transcedental care plutea în jurul Pisicii făcea bine întregii echipe.

Discuţia luă astfel sfârşit cu promisiunea fermă din partea lui Hesus că acţiunile clandestine nu vor întîrzia să apară iar lui don Eduardo îi va părea rău pentru faptul că nu le-a acordat Viza Verde.

La care Giovani evidenţie ideea că poate măreţul Hesus nu a înţeles exact sensul vorbelor lui Iglezias şi că discuţia lor putea continua. Adică chiar aşa: de ce n-ar mai fi putut continua?

Hesus fu cât p-aci să dea curs invitaţiei dar un zâmbet hoţesc traversând chipul lui Eduardo îl determină a se răzgândi.

- Cînd o să-ţi dai seama de ce nu s-au putut relua negocierile o să fie prea târziu, reiteră el ca şi când cele două tabere s-ar fi înţeles de la primele cuvinte.

- Pentru voi o să fie altfel, i-o întoarse serafic Iglezias. Viza Verde nu-i pentru oricine şi nu se obţine uşor.

- Mai sunt şi alte mijloace prin care se poate ajunge în Gândurystan, zise Hussein Alladin cu acelaşi ton cu care frecând o lampă magică cineva ar fi invocat pe duhul din interior.

- Dacă sunteţi aşa de siguri pe voi de ce aţi mai venit la noi?, întrebă Broscangiorno turnându-şi în pahar cu mişcări simandicoase.

Se buluciseră toţi spre ieşirea din cabană deplasându-se cu atitudinea unor pensionari care au prins rând în faţă la o promoţie de tigăi şi castroane.

- Pentru că vrem să fim nişte domni, i-o întoarse Mohamed dar fără să-şi întoarcă privirile. Terorişti e alţii nu noi.

Atunci Preşedintele păli iar Vicele îşi înghiţi cu greu ce-şi preparase, înţelegând amîndoi ce greşeală făcuseră. Dar era deja prea tîrziu.