Calcule (4)

     După intervenţia băieţilor puşi pe nivelare în zonă apăru o cascadă ce proiecta o perdea de apă fabulos de cristalină. Se vedea prin ea ca la un cinema în aer liber. Îi spatele ei putură fi astfel admirate marile bătălii ale Antichităţii începând cu încleştarea de la Gaugamela din 331 î.e.n. dintre Alexandru cel Mare şi regele persan Darius al Treilea şi terminând cu războaiele dacice din 101-102, 105-106 e.n. La fiecare dintre aceste grandioase mostre de eroism putea fi zărit (dacă aveai spirit de observaţie) undeva într-un colţ şi câte un bătrân înţelept făcând apel la raţiune nu la puterea armelor pentru stingerea conflictelor. Evident, apelul lui nu era ascultat de nimeni.

     Răcoarea dimineaţii venea la pachet cu un suav miros de pământ zbicindu-se după ploaie. Constată că-l stăpânea o foame maximă. Cum în frigider cam bătea vântul fu nevoit să dea o fugă până la magazinul de peste drum. Ieşind din bloc realiză că trebuie să se întoarcă – îţi uitase banii.

     „Situaţia se complică, gândi el adresându-se unui imaginar Sabrin, în clipa în care susţii că umanioarele nu-s bune de nimic. Nu doar că gafezi faţă de persoanele care alături de tine în acele clipe s-ar ocupa cu ştiinţele umaniste dar dai dovadă de obtuzitate. Altfel spus: te arăţi pe tine, cu degetul, ca un exemplu de prostie ambulantă.”

     Sabrin, desigur, nu-i putu da replica.

     Pe stradă, surprinzător de curată la acea oră matinală văzu un tătic ţinând de mânuţă un copil care dădea impresia că e invers: micul l-ar conduce pe cel mare.

     - Cea mai grea meserie din lume e să fii chirurg, vorbea peltic puradeul. Trebi să pui mâna, să suporţi sângele, să...

     - Nu, copiluţ, aici greşeşti, îl corectă pedagogic adultul. Cea mai grea meserie e neurochirurgul. Operezi pe creier.

     - Da, creierul, făcu micul, serios. Problemă complicată. Îţi dau dreptate.

     - Sigur că-mi dai, n-ai cum altfel.

     - De ce?, nu se lăsă, micuţul, convins cu una cu două. 

     - De ce trebi să-mi dai dreptate?, se maimuţări adultul. 

     - Nu, de ce e cea mai grea meselie din lume, făcu micuţul, perspicac.

     - Constaţi, operând, că unii n-au creier, spuse adultul ca şi când ar fi pândit replica. Sau, şi mai grav, tai ceva greşit pe acolo şi realizezi p-ormă că l-ai făcut deştept pe ciopârtan. Ştiu un astfel de caz. Autentic total.

     - Nu minţi?

     - Nu te mint, să-mi bat copiii cu un aparat de sudură dacă te mint.

     - Te cred.

     Desigur că îl credea, doar şi-o mai luase de atâtea ori! 

     - Să continui?

     - Continuă.

    - Îl chema Lemnaru Dumitru..., ba nu, mint, Damian, aşa, exact... Lemnaru Damian şi lucra pe la Jandarmerie parcă. Sau era la Poliţia Militară? În fine, ceva din aria asta a lui „ordinul se execută nu se comentează”.

     - Ce e poluţia militară?, întrebă copilul scobindu-se, fără jenă, în nas.

     - Poliţia care îi supraveghează pe cei care, în poliţie fiind, fac prostii, rosti adultul nebăgând de seamă greşeala involuntară a puradeului.

     - Ca mama, nu?

     - Da, se poate spune că e ca o mamă, concluzionă tăticul ironic. Una care te pune la colţul pisicii dacă ai călcat pe bec.

     Trecu un tramvai făcând un zgomot teribil. Un câine cu blană sură mirosi florile – scena se petrecea pe partea cealaltă a străzii, lângă o tarabă situată la rândul ei lângă un magazinaş specializat pe oferte mortuare – ridică piciorul şi stropi scurt piciorul mesei. Vânzătoarea, o tuciurie cu gene lungi, sta cufundată pe telefon.

     - Vine operaţia, continuă tăticul, sibilinic, că nu mai ştiu în ce altercaţie cu interlopi îşi prinsese Lemnaru urechile şi şi-o luase şi să vezi minune cum, după operaţie, devine un altul. Dintr-un obtuz fără simţul umorului care nu mai pusese mâna pe o carte de când absolvise Dreptul la particulară, care rămăsese încremenit într-un trecut unde se întâmplaseră lucruri care acum nu mai existau, care se uita la filme cum sunt eu expert în reproducerea la lepidoptere, care practic nu înţelegea nimic din subtitlitatea estetico-transcedentală a lumii, iată-l, aşadar, dopă operaţie transformat complet. Unde mai pui că s-a apucat să facă Medicina şi, ca un adevărat fenomen ce devenise, a absolvit-o în doar trei ani, ca la final doctorul care-l operase să se trezească pe post de coleg cu domnul Damian. Care a făcut ce-a făcut şi l-a dat afară, rămânând el să se lăfăie şef de secţie. Asta după ce totul a plecat, repet, de la un banal mal-praxis. Muşamalizat, desigur, cu sfinţenie de Colegiul Medicilor.

     - Mai bine mă fac Farmacist, concluzionă micuţul afişând o mină debusolată.

     Bogdan cumpără două pâini, zece ouă şi o bucată de brânză. Îi împinse vânzătoarei o bancnotă de 50 aşteptând restul de 30. Care nu veni decât sub forma a 20 de lei.

     - Mi-aţi dat greşit, preciză el. Trebuia  30 nu 20.

     - Păi nu, zise ea ca prospăt ieşită de la solar. Vă mai fac odată calculele ca să vedeţi!

     - Da, aveţi dreptate, zise Bogdan luându-i-o înainte, mental vorbind.

     - Matematica, domnu’, matematica, făcu ea zâmbind pe sub mustaţa pe care chiar o avea. Un început firav de mustaţă, să fim bine înţeleşi. 

     Bogdan (o) înjură în gând în vreme ce, la ieşirea din magazin, contemplă un cer de început de august pe care alergau câţiva norişori care parcă aduceau a numărătoare. Dintr-aceia folosită în clasele primare.    

Calcule (3)

     În liniştea de câteva secunde ce dură după asta (dar care, pentru că se petrecea în plan oniric, dădu impresia că ţine cu orele) Bogdan observă cum groapa pe care o săpa cupa excavatorului se lărgea văzând cu ochii. La un moment dat ieşiră la iveală, din pământul negru, mustind de sănătate şi râme numai bune de folosit la pescuit, ruinele a ceea ce părea a fi fost cândva o somptuoasă vilă de senator roman. Cât ai zice „program guvernamental de conservare a vestigiilor trecutului” sosi la faţa locului o echipă de arheologi şi, în general vorbind, sosiră tot felul de invidizi specializaţi pe „ruine culturale”. Salopetele lor de un roşu aprins te duceau însă cu gândul spre luminile unui anumit cartier de moravuri uşoare din Olanda. Membrii unei alte echipe, sosită nu se ştie când înainte de ei, înarmaţi cu buldozere şi ciocane demolatoare, îi luară în balon pe motiv că „ e bine să-ţi cunoşti trecutul ca să nu-i repeţi, pe viitor, greşelile dar totul merge până la limita morţii cu morţii, viii cu viii.”

     - Se întrerupsese lumina şi m-am panicat, auzi Bogdan vocea lui Sabrin sosită ca din adîncurile unei prăpăstii un muget de dinozaur. Abia de reuşii să rezolv faza cu prohabul, pricepi?

     Bogdan pricepea, dădu şi din cap pentru întărirea spuselor dar Sabrin nu avea cum să-l vadă căci legătura lor era pusă pe audio nu şi pe video.

     - A trebuit să mă pipăi ca să rezolv faza, adăugă el pe ton filosofic. Urăsc pipăitul căci îmi aminteşte, printr-o asociaţiune năzdrăvană de idei, de vestigiile Trecutului. Trecut egal vechi egal epoca primitivă. Egal domnia simţurilor, a forţei fizice, a brutalităţii.

     - Dac-ai ajuns să urăşti trecutul doar pentru că...

     - Şi mai am o slăbiciune, ca să zic aşa, îl întrerupse Sabrin de parcă nici nu l-ar fi auzit. Diletantismul, frate. Văd efectiv roşu în faţa ochilor când mai dau peste unul d-ăsta de-o face pe expertul, nu contează aria-i de manifestare, dar luat la bani mărunţi ai ocazia să dezveleşti un monument de incomptenţă.

     - Crezi că în Trecut era altfel? Crezi că altădată nu existau diletanţi?, îl întrebă Bogdan, fascinat pe de altă parte să observe cum cupa excavatorului tăia chirurgical pământul.

     - Nici vorbă, sosi prompt replica lui Sabrin. Aşa a fost dintotdeauna.

     Apoi cu un glas care suna a epifanie mărturisită public:

     - Acum înţelegi de ce Trecutul îmi lasă un gust amar? De mii de ani omenirea, această civilizaţie înzestrată cu raţiune şi care nu-şi mai încape în piele de bucurie că a reuşit să trimită un roboţel de mărimea unui cupotor cu microunde pe planeta vecină, stagnează, pe plan psihologico-estetic, undeva puţin mai sus de genunchiul broaştei. Încă de pe vremea egiptenilor există incompetenţi care conduc lumea şi profesionişti nebăgaţi în seamă de nimeni, tupeul e considerat calitate pe câtă vreme modestia şi altruismul trec drept mărci ale fraierului, literatura e un fel de preocupare a unuia care n-are nicio meserie în vreme ce gospodarul ce-şi invită prietenii la un grătar într-un foişor construit pe cheltuiala proprie echivalează cu un laureat al premiului Nobel şi, nu în ultimul rând, degeaba vii tu cu mijloace financiare în ajutorul celor umili şi mulţi că-ţi sar în cap alţi bogaţi atrăgându-ţi atenţia că banii se fac pe spinarea celor umili şi mulţi iar nu să-i ajuţi. Repet: de când e lumea e aşa. O ştiu prea bine cum de altfel o ştii şi tu. De ce nu progresăm? Simplu: ori trecerea la nivel superior se manifestă la intervale de timp de la 10.000 mii de ani în sus ori extratereştrii sunt doar un mijloc de control social inventat de mâna de oameni ce pot fi numiţi stăpânii lumii.

Calcule (2)

     Se făcea că opera un excavator. Umbla prin cablurile lui tăind cu o drujbă care în loc de lamă era prevăzută cu un laser. Unul de un roşu fosforescent. Excavatorul avea o problemă – nu suporta anestezicul. De nicio culoare. Făcea alergie la el soră cu moartea. Bogdan îl opera, aşadar, pe viu. Ăsta, ca măsură disperată de prevenţie, luase la bord un baril de petrol dublu nerafinat în care mai aruncase de-a valma şi apă distilată, antigel, lichid de frână, spirt medicinal. Se îmbătase instantaneu, trupul... sorry, carcasa îi amorţise la fel de instantaneu dar mintea, culmea, îi căpătase o luciditate criminală. În timp de Bogdan tăia şi spânzura prin vintrele sale prăfuite, excavatorul aruncă în eter dileme rămase şi azi fără răspuns:

     a) de ce au unii impresia că în familie te simţi cel mai în siguranţă? În familie eşti ferit de calamităţi? Hoţii nu sparg decât case de celibatari?

     b) ştim că în cazul unui divorţ, unde la mijloc sunt şi copii, e indicat să ne concentrăm pe o despărţire cât mai amiabilă pentru evitarea traumelor tinerelor vlăstare – îi condamnăm fără milă pe cei care nu respectă asta – dar când ni se întâmplă nouă o uităm cu desăvârşire. De ce, bre, de ce?

     c) ce înseamnă, dincolo de frumuseţea nobilă a metaforei, să-l găseşti pe Dumnezeu în inima ta? Să răspunzi la răul care ţi se întâmplă numai cu iubire? Nu rişti astfel să pici de fraier în ochii altora? Cum împaci, aşadar, pendularea între drumul spre credinţă şi firescul propriei tale naturi umane, limitată şi pervertită?

     Pe urmă Bogdan se pomeni operând pe excavator. Se executau în zonă ample lucrări de amenjanare a unei ministaţiuni exclusiviste pe malul unui lac cu ape de un turcoaz exotic.

     - Nu poţi exclude matematica, îi spunea el, prin telefonul dat pe spicăr, cuiva numit Sabrin. E parte din progresul umanităţii.

     Ştia pur şi simplu că-l cheamă Sabrin. Ăsta e unul din avantajele visului: ştii dinainte o groază de lucruri. Sabrin, de exemplu, era adeptul ideii că „matematica n-are utilitatea aia practică pe are o tot ridică uniii în slăvi”. În viaţa de zi cu zi, era el ferm covins, te izbeşti de alte competenţe nu de cele matematice. De cele de comunicare, de exemplu. Care comunicare rimează cu consumare şi te poate duce cu gândul la faptul că procesul de socializare este unul care te consumă. Nu? Hai zi că nu-i aşa că-ţi dau câte argumente vrei tu, contra!

     - Ţin să te avertizez că lumea a fost cucerită cu ajutorul copitei de măgar, al busolei, al corabiei de lemn şi, desigur, al calculelor matematice. Fără ele, de exemplu, n-ar fi fost astăzi capabilă orientarea prin gipies, spuse, ca pentru a contrabalansa convorbirea, Bogdan.

     - Auzi, tu cum crezi că-şi făceau ai mei concediul pe la mijlocul anilor ’70?, întrebă Sabrin acompaniat, simultan, de sunetul apei trasă la toaletă, al unui acordeon fredonând scurt Internaţionala şi de linia melodică a unei manele la modă.

     Bogdan ar fi poftit să-i dea o replică usturătoare dar se bloacase în faptul că nu reuşea să-şi amintească linia melodică a manelei la modă.

     - Aveau o Dacie obosită cu care cotrobăiau coclaurii patriei, continuă Sabrin de parcă i-ar fi satisfăcut curiozitatea unui Bogdan ce nu auzise de anii ’70, ajutaţi doar de harta aia a lor mare cât o faţă de masă de care ziceai şi se chema că ştiu a se orienta.

     Bogdan nu-şi amintea să fi menţionat ceva despre vreo hartă. Tăcu punând totul pe seama neatenţiei. Sabrin, între noi fie vorba, mai avea obiceiul să discute în paralel şi cu alţii şi atunci multe din frazele sale erau o combinaţie de adresare simultană celor doi interlocutori. Ca acum. Probabil.

Calcule (1)

      Când se trezi, Bogdan constată că ziua se îngâna cu noaptea. Îşi cântau efectiv una alteia, ca două surori de cruce. Parcă Zâua erea cea care murmura o baladă despre eroi şi faptele lor de vitejie, de curaj şi de bărbăţie iar Cuana Nuapte (a.k.a. „Întunearecele”) şoptea o miniepopee despre cum femeile, aceste fiinţe experte în gâdilirea la orgoliul bărbatului, vin azi puternic din urmă având enorm de mult de recuperat în privinţa nedreptăţilor de orice natură la care au fost ele supuse timp de milenii. Azi femeia, o vedem în filme mai ales, bate tot, niciun răufăcător nu-i scapă. Cu atât mai mult dacă acesta este de gen masculin. L-a văzut Ăl-de-Sus în privinţa asta! Ăl-de-Sus sau cine ştie ce zeu... pardon, zeiţă. Gen Hera – zeiţa tuturor zeiţelor. Care şi ea era nevasta cuiva care făcuse din amantlâceală sport naţional dar asta e deja altă mâncare de peşte. O dăm într-alt vis, unul care nu are legătură cu ficţiunea de faţă.

     Îngânarea de mai sus era unul din lucrurile favorite ale lui Bogdan din tot acest haos maroniu numit (de către unii frustraţi) atât de bombastic realitate. În momentul în care te afli la hotarul dintre lumină şi întuneric, lumea fiind stăpânită de liniştea aia supranaturală, poţi, cu un efort minim de concentrare, să cobori în tine, să te observi, cum ar veni, în toată splendoarea-ţi. Exact motivul pentru care clipa cu pricina reprezintă totodată şi somnul cel mai dulce – splendoarea pe care ar contempla-o mulţi nu s-ar dovedi decât un hârdău cu dejecţii...

     ...am sau n-am dreptate?

     Prietenul său imaginar nu-i răspunse. Văzând asta, mai bine spus auzind-o, Bogdan îşi dădu singur dreptate, ba chiar fu convins că aşa stăteau lucrurile. Trebuiau să poarte un nume..., scuze din nou, îs puţin mahmur şi, deh, le mai încurc... trebuiau să stea aşa, n-aveau cum altfel, era practic imposibil să stea altfel. Adică de ce ar fi fost altfel? Pe bune acum, n-avea nicio logică.

     Din nou, prietenul său imaginar tăcu mâlc. 

     Nu adormise prea uşor dar dormise neîntors. Nu fusese unul din visurile acelea ale cărui detalii îl urmăreau chiar şi o săptămână, jucându-i pe dinaintea ochiului intern cu o acuitate înfiorătoare, nu, fusese unul mai blând. Peste 48 de ore avea să-l uite complet.

     Apropo de visuri: cel mai recent tsunami oniric se petrecuse cam acum 547 de zile în urmă. Comportamentul lui în acea săptămână îi determinase pe câţiva cunoscuţi de-ai lui să-l privească lung, amuzaţi. Doi dintre ei se oferiră chiar să-l ajute – ştiau ei pe cineva, medic psiholog, psihiatru şi psihanalist celebru, ca dintr-aceia de-i vezi prin filme, care te rezolvă indiferent de ce tulburare mentală ai suferi; totul e să vrei. Mai ales cine nu-l cunoştea pe Bogdan l-a privit lung, considerând că are în faţa ochilor un alcoolic care mai şi prizează diverse substanţe interzise dar caută, pe de altă parte, să se comporte ca un ins perfect normal. Iar Bogdan avea acest talent fantastic de a intra în vorbă aproape cu oricine...

Nu e ceea ce crezi (2)

      Pe urmă viaţa şi-a urmat cursul firesc, insa a plecat în America şi Iulian a trăit (o vreme şi cu gândul numai la ea) în derivă: întâlniri cu basarabence îmbătate de aerul occidental al României, moldovence cu libidou scăzut - viitoarele gospodine cărându-şi boracii în cărucioare cumpărate din mall cu ocazia sărbătorilor de către soţi burtoşi plecaţi la muncă în străinătate, cu dorul de ţară în suflet dar nu şi cu dorul de nevastă, două-trei muntence feministe, fără fantezie sexuală dar cu, încă, viziuni romantince asupra iubirii, o ucrainieancă pasională care după amor o dădea pe şlagăre ruseşti vechi de decenii şi vreo duzină de proaste de anul întâi, unele habar neavând cum arată propria anatomie, altele auzind pentru prima dată de ideea plăcere feminină. Toate, în schimb, dornice de distracţie, de viaţă studenţească, de libertatea marelui oraş universitar, să cunoască oameni noi, să-şi îndeplinească idealurile, să ajungă bine şi, când o fi vremea, să se mărite iar nunta lor să fie cea mai frumoasă amintire a vieţii lor.

     Revenit, aşadar, acasă Praz a trecut din cameră în cameră căutând parcă ceva anume (important, grav, vital?) deşi nu făcuse altceva decât să fi sosit acasă. S-a tot învârtit şi s-a învârtit, vrăjit de sunetele căştilor, până ce l-a luat bâţul. Bâţâia din picior ca disperatu’ şi nu ştia de ce. Stătea la masă, în bucătărie, mestecând dintr-o tartină cu unt şi caşcaval şi nu ştia de ce bâţâie din picior. “Tre’ să mă duc la budă”, gândi el înciudat că nu făcuse asta de cum intrase în casă. “M-am luat ca naivu’, ca haplea cu mâncarea şi-am uitat de budă. Mă mir că n-am făcut pe mine”, se apostrofă pe ritmurile unei Metallica din vremurile ei de glorie. Stătu la budă tot cu căştile pe urechi iar când ieşi fredona “Wherever i may roam” cu pasiune. 

     Intră în dormitor - cureaua de la pantaloni desfăcută - deşi iniţial intenţia lui fusese aceea de a da iama printre cerealele cu musli din bucătărie. Şi prin cutia de lapte aferentă din frigider, uşa laterală, raftul al doilea. Vorba vine “intră în dormitor”. Acţiunea cu pricina presupune o anumită coerenţă în mişcări, dacă nu chiar şi bătutul la uşă - dacă, ştiu eu, dormitorul nu-i al tău. Iulian năvăli pur şi simplu în dormitor izbind uşa cu piciorul.

     Când i-a văzut în pat - nevastă-sa călare pe unu’ fără păr pe piept - parcă a năvălit soarele într-o poiană după un viscol teribil.

     - Ce faceţi voi aici? a întrebat el dar cumva atât de slab că nu l-a auzit nimeni.

     Şi atunci, privind mai cu atenţie peisajul, Praz a înţeles: cei doi încremeniseră în poziţia cu pricina, sperând ca probabil el să plece în scurt timp din casă ca mai apoi să reia de unde rămăseseră.                    

     - Nu te aşteptai să vin, nu? continuă Praz calm, de-un calm zen atât de zen că-l scoase până şi pe el din sărite. Am... ăăă... am terminat mai devreme cu două ore, după cum vezi. Nu ţi-am dat telefon ca să nu... Da’ ce faceţi voi aici? Cine e domnul?

     ...întrebare adresată special pentru a fi sondată reacţia cocoanei, starea de ridicol amestecată cu aia de absurd cretin fiind una din pasiunile secrete ale lui Praz; care Praz ştia foarte bine cine e domnul, auzise multe despre imbecilităţile lui... ce-i drept nu se aştepta ca tocmai pe anosta de gagică-sa să pună ochii... sau, iată, gagică-sa nu era chiar aşa de anostă?...

     Praz mai făcu doi paşi înspre dormitor. Călcă direct pe covoraşul portocaliu de lângă marginea patului - primit cadou cu ocazia unei aniversări de la o colegă de-a gagică-sii tocmai din India - şi privi mai cu atenţie înspre mecla încremenită de uimire, spaimă şi panică a domnului. Văzu un mustăcios cu maxilarul proeminent ca vârful unui pantof de gală (semnul unui bărbat care ştie ce vrea de la viaţă, bărbatul ceva mai frumos ca dracu’ dar care, cu situaţia lui financiară respectabilă, le face automat pe femei să se simtă protejate şi în siguranţă, chiar dacă le repugnă perversiunile, eheee, ce nu face omul pentru un cârnat cu fasole în plus!?) şi atunci, în momentul în care-l văzu... nu se mai putu abţine şi izbucni în râs. Un râs dintr-ăla mânzesc, subversiv, înăbuşit. Ea, încremenită în călărirea amantului, îndrăzni să schiţeze un zâmbet şi-i şopti (sau aşa avu impresia Iulian, hohotele de râs interioare erau prea violente ca să mai fie atent şi la lumea exterioară) că “situaţia nu este ceea ce pare”. La care el râse atunci de două ori mai tare, rezemându-se de cadrul uşii.

     - Cum să fie, tu, ceea ce nu pare? Da’ ce pare că făceaţi voi aici? Mâncare?

     - Vreau doar să spun...

     - Dacă urăsc ceva din tot sufletul pe lumea asta este să fiu luat de prost, aproape că răcni hăhăind Praz.

     Şi mai devreme ca ea (sau, de ce nu, el) să spună ceva Praz mai făcu un pas şi le smulse cuvertura, lăsându-i goi ca-n prima zi. Ea sări atunci în lături şi dădu să-şi ascundă cu ceva goliciunea, însoţindu-şi gestica şi de un ţipăt pe măsură. Nu-i ieşi însă decât un cotcodăcit chiţăit. Şi în loc să-şi găsească ceva cu care să-şi acopere goliciunea alunecă pe cearceaf şi căzu din pat, pe partea cealaltă, lovindu-se cu capul de calorifer. Se auzi o mică bubuitură înăbuşită, se auzi o înjurătură de mamă care, spusă de o femeie, sună oribil în atmosfera castrată a încăperii apoi Iulian, frecându-şi mâinile ca şi când ar fi fost cuprins de friguri remarcă:

     - Măcar de-ai fi găsit şi tu unu’ dotat nu scapetul ăsta. Salvai şi tu onoarea familiei! Hai, pa. 

     Închise uşa dar o redeschise aproape instantaneu - peisajul rămăsese acelaşi: ea cu gura căscată, într-o coastă lângă pat, el privind când la ea când la tavan când la uşă. 

     - Domnul acesta şi-a făcut vasectomie, e pe jumătate în faliment şi, dacă ai observat, îi cam plac băieţii în ultima vreme. Ăia de 19-20 de ani. Îţi dau un număr de telefon, suni acolo şi investighezi, dacă pe mine nu mă crezi. Hai sănătate şi când v-o fi mai rău tot ca acum să vă fie.

Nu e ceea ce crezi (1)

      În după-amiaza aia sticloasă de toamnă, călduroasă ca o zi de august, cu aromele unui iulie cărnos ca un iunie puriu dar senzual, Praz Iulian venise de la scârbiciu. Cu căştile pe urechi şi mişcându-se surprinzător de vioi. Până şi pe el îl surprindea propria vioiciune. Oare de unde atâta cantitate industrială de vioiciune pe metru pătrat că doar nu mai devreme de zece minute fusese rupt de oboseală. În maşină aproape că mai avea puţin şi închidea ochii de oboseală.

     Noroc cu pisica aia albă pe care a călcat-o pe cap, ceea ce avu darul să-l readucă în planul atenţiei distributive că altfel cine ştie ce se mai întâmpla. 

     Revenit aşadar din amorţeală se temu pentru o clipă să nu fie doar o părere - adică el să fi murit în urma coliziunii cu vreun tir, ceva şi acum visează de pe cea lume. Dar nu, fu o chestie cât se poate de reală. 

     “Toată amorţeala, gândi Praz extatic, se datorează, fără îndoială, Angelicăi. Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme?” 

     Era chiar absurd că nu se gândise la asta mai devreme.

     Şi dintr-o dată memoria clipei îl revendică fără drept de apel. Prima lui “cunoştinţă” feminină fusese o puicuţă în etate de fix treişopt de ani, în condiţiile în care el era de-abia în anul întâi de facultate. Tipesei însă de abia dacă-i dădea douăzeci şi şapte. Mirela avea fire de artistă - expictoriţă, exfotografă, excochetând cu actoria şi chiar cu regia de film (scurt metraj), actualmente scriitoare de sloganuri publicitare. După propriile ei declaraţii această din urmă preocupare îi adusese fericirea mult dorită. Psihologică dar şi financiară. Dar nu fără jertfe. Cu toate astea se străduise din răsputeri să-şi ascundă zâmbetul de satisfacţie de pe buze dat de găsirea fericirii, nu de alta dar invidia celorlalţi, mai ales a celorlalte, aşa-zise prietene, poate naşte monştri. Unii dintre ei infernali. 

     Cu toate astea fu surprinsă să constate într-o bună zi că-i cam lipseşte ceva. Fericirea? Da şi nu prea. O stăpânea o melancolie. De la bărbaţi? Şi da şi nu. Divorţată de două ori, despărţită de două ori. După primul divorţ toţi bărbaţii erau la fel - proşti şi porci, la al doilea divorţ îi ura până în măduva oaselor, după prima despărţire - concubinaj cu un prosper om de afaceri foarte chipeş dar cu ulterior descoperite puternice inflexiuni homosexuale reprimate - i-a venit să se arunce de pe bloc: în seara aia îşi surprinsese iubitul cu un tinerel pletos şi cu trup sculptat la sală. Dacă nu s-a sinucis fu din pricina priveliştii de pe bloc ce a lăsat-o cu răsuflarea tăiată - un asfinţit de soare colorat în portocaliu, roşu regal, vioriu bacovian, albastru de Bălaşa, ba chiar şi puţin verde. Nu de Paris ci a la Dali. 

     “Viaţa merită trăită”, concluzionă insa dând astfel dreptate unei voci pe care o auzise atunci în mijlocul creierilor. 

     “Una din cele mai frumoase amintiri şi senzaţii din viaţa mea”, avea ea să-i declare ulterior studentului Praz Iulian, întinşi goi amândoi între nişte cearceafuri de mătase din acelaşi pat în care fostul ei concubin se iubise cu tinerelul muşchiulos. 

     “De ce n-ai aruncat patul?”, întrebase Iulian mângâind-o distrat pe sâni. 

     “Ce are una cu alta?”, replicase ea mângâindu-i bărbăţia. 

     “Nu prea are dacă ești deschis la minte, întări Praz sec. Apropo: ce ziceai că s-a întâmplat cu iubi, l-au bătut unii?”. 

     “L-a călcat o maşină”, replică ea cu aceiaşi voce cu care ai cere un bilet de tramvai în staţie. “Eram pe bloc, în seara aia magică de care ţi-am mai povestit, şi după ce soarele a apus am mai aruncat odată o privire peste balustrada acoperişului. L-am zărit pe el, în lumina becurilor, traversând. În fugă. L-am crezut fugit după mine, căutând să-mi explice cum că nu era ceea ce credeam eu că este. Naiva de mine! Atunci s-a întâmplat: traversând l-a spulberat un microbuz care gonea regulamentar.” 

     “Pe bune?”, făcu Iulian încremenit cu ţigarea între buze. 

     “Dacă-ţi zic”, replică ea sărutându-l delicat într-un loc. “Ia uite ce fel ai rămas tu acum... ha-haaa...”, mai râse ea strecurându-se peste el cu coapsele ei tari. “Exact cum am rămas eu atunci: plăcere divină. Răzbunare totală.” 

Resemnarea (2)

     - În plus ce treabă am eu cu proştii? Sau cu proastele? Eu vreau să mă cert cu deştepţii, aia da înfruntare. Şi adrenalină pe deasupra. Proştilor... pardon, unei proaste i-o t... ăăă... aşa... apoi o trimiţi să dea faţă comercială emisiunilor pentru proşti. Sau o pui să prezinte ştirile.

     - Aici aveţi dreptate, şefu’... Sunteţi genial. Şi ăsta nu e un compliment, că ştiu că nu vă plac periuţele, asta e o constatare pragamatică. O constatare care este, ca să citez dintr-un clasic.

     - Desigur că sunt genial, vorbi Şeful ca pentru sine. Nu vezi că ultimele schimburi de replici n-au mai fost însoţite de nicio conotaţie de nicio culoare?

     - !?...

     - Asta arată cât de deştept sunt, prietene.

     - Ahaaa...

     - Păi tu nu ştii că în faţa inteligenţei păleşte totul? Chiar tu ai spus-o. În emisiunea trecută. Nu mai ştiu exact contextul, scuze. Îţi aminteşti?

     - Ăăă... deci... ăăă...

     - Apropo de proşti: nu am niciun secret al audienţelor pentru că nici nu trebuie să fie unul. Uite-te la conţinutul emisiunilor de aşa-zis divertisment pe care le producem şi ai să înţelegi. Da’ uită-te bine, nu aşa de-o părere. Crezi că producem lucruri - măcar în teorie - de bun gust? Dacă da mai uită-te again. Că, vorba aia, un again odată, un again de două ori şi gata oportunitatea deghizată în a-ţi depăşi propria condiţie. Eşti de acord cu mine? 

     Angajatul fu atât de scufundat în dilematica metafizică pe care i-o propunea Şeful încât nu ştiu de unde să înceapă mai întâi: să fi început cu „ăăă” nu era deloc bine, dac-ar fi început cu „deci” l-ar fi scos din sărite pe bos (deci aversiunea lu’ bos pentru „deci” era primul lucru pe care-l învăţai – de la alţii – în clipa în care începeai colaborarea cu el), un răspuns tranşant i-ar fi semnat automat demisia. Aşa că se prefăcu că meditează la problemă.

     - Producem doar nutreţ, prietene, salvă Şeful situaţia urmărindu-şi pe jumătate distrat, pe jumătate bacovian, pe jumătate reflexiv fumul pipei. Furaje la mâna a paşipea pentru creier.

      - Exact asta vroiam să spun şi eu, şefu, da’ mi-aţi luat vorba din gură, rosti aproape dintr-o suflare Angajatul, ştergându-şi discret un brobonel de transpiraţie de pe tâmpla stângă. Deşi în sinea lui se crucea de nu mai putea; ce-o mai fi şi aia să-ţi denigrezi propriia-ţi televiziune!? Mai mult ca sigur că ţi s-a urât cu binele. Măcar să fie decât ceva temporar!  

     Aşteptă apoi în tăcere ca nişte fulgi de zăpadă rebelă să se depună pe stinghia pervazului ferestrei biroului Şefului trustului media ţării lui şi apoi vorbi întocmai ca la spovedanie:

      - Sunteţi trist, şefu’? Să v-aduc ceva să vă înveseliţi? 

     - Stai liniştit, sunt perfect sănătos. Şi bine dispus. Şi realist. Ţine minte de la mine un secret, marele secret, dacă tot vrei secrete la ora asta amărât de matinală: din entertainementul ăsta pentru proşti curg banii cu găleata. Afacerile cu statul nu sunt depăşite decât de afacerile pentru proşti. Făcute cu oameni inteligenţi. Unde inteligent egal 15-20% peste un prost.

     - Şefu’, nu spuneţi asta...

     - Ăsta-i adevărul, prietene. Eu unul sunt perfect împăcat cu el. Problema e: tu eşti? Că dacă nu, o să fiu nevoit să cam iau măsuri. Aspre şi nepopulare. Împotriva-ţi. Pricepi?

     - Am... o să... ăăă... execut programul de pricepere, am înţeles, să trăiţi...

     Şeful îşi reaprinse pipa, făcu în aer, din fumul tutunului, un hexagon perfect, se gândi la cadoul pe care ar trebui să i-l cumpere blondinei de la ştirile din prime time (şi găsind cadoul perfect surâse angelic de machiavelic în bărbia-i proaspăt bărbierită), trase un râgâit scurt.

     - Hai du-te la muncă c-ai nişte entertainement de făcut. Ai plecat?

Resemnarea (1)

     - Care e, şefu’, secretu’ audienţelor? întrebă Angajatul în timp ce cu un ochi se uita la şef iar cu altul iscodea vijelia de afară, vijelie de două ori mai cruntă decât nişte vase pline de grăsime spălate cu apă rece.

     - Prietene, să ştii de la mine că nu am niciun glob de cristal, răspunse Şeful reaprinzându-şi pipa din lemn de cireş pirogravată cu iniţialele lui, ale celei mai recente amante ale lui şi cu ale băncii (elveţiene) în care se afla contul pentru situaţii de urgenţă. De asemenea, apropo de conturi şi situaţii de urgenţă, pe fundul cupei pipei se afla pirogravată şi seria contului. Dar cum asta nu interesează pe nimeni în afară de Şef şi cum p-asta n-o ştia decât el propun să mergem mai departe. Întocmai ca-ntr-o reclamă la Johnny Walker. 

     Şeful, după ce trase un fum baban şi după ce pufăi un altul iar gustul plenar (cu aromă de trandafiri) îl determină să şi-o imagineze pe blonda de la ştirile din prime time tăvălită pe un deluşor de ciocolată, rosti pragmatic:

     - Dacă tu vezi pe undeva globul ăla amărât spune-mi şi mie. C-aş vrea să-l cumpăr.

     Surâse dar Angajatul avea din când în când probleme cu glumele: ori reacţiona pe loc ori deloc. Cum „pe loc” nu se întîmplă” Şeful concluzionă că e vorba de „deloc” şi îşi propuse să meargă mai departe. Tot ca-ntr-o reclamă la Johnny Walker.

     - Nu ştiu, amigos, care e secretul audienţelor. Dac-şa şti aşa ceva mâine l-aş lua şi l-aş vinde în supermarketuri.

     Acum fu rândul Angajatului să cam sară ca ars:

     - Şefu’, şefu’, nu-i puţin cam riscant să vinzi moca un asemenea secret? Adică, na, informaţia costă, eu aşa am învăţat.

     - În schimb, la capitolul metafore ale limbajului ai chiulit cu felicitări, răspunse Şeful atât de spontan că se miră el însuşi pe propria-i spontaneitate.

     - Hai, şefu’, nu mă luaţi la mişto. Vă rog eu mult.

     Tonul Angajatului avea în el ceva mai mult decât plângător. Avea ceva dospit în el, ceva ca o linguriţă de trei ori mai mare decât ceaşca în care a fost pusă.

     - Adică nu tocmai domnia voastră la care mă uit ca la un zeu, linse Angajatul aerul cel plin de aere de tutun scump de pipă şi mai scumpă. Să mă ia altcineva la mişto accept dar nu...

     - Aha, te-am prins. Adică te-ai dat singur de gol, replică şefu’ morfolind cuvintele cu ardoarea unui copil devorând serialul de desene animate preferat. 

     - Poftim?

     - Păi dacă te simţi, să zicem, iritat de faptul c-ai fost luat la mişto şi tocmai de unu’ ca mine pe care-l idolatrizezi asta înseamnă că nu te opreşte nimeni şi nimic ca în mintea ta să-mi replici pe măsură.

     Angajatul se scărpină în zona creierului mic exact cu gestica celui care pare că va da lumii o nouă teorie revoluţionară în privinţa actului comunicaţional dar continuă pe un ton aflat fix la polul opus.

     - Şefu’, ce-aveţi cu mine în dimineaţa asta? Dacă nu v-aţi înghiţit gălbenuşu’, v-o recomand pe asistenta mea. Vă puteţi... ăăă... revărsa în voie nervii pe ea. Recunosc, are un corp super tipa da’ la creier e ca tancu’. Hă-hăăă...

     - Păi tancu’ face toţi banii pe front, prietene. Face chiar diferenţa ca să zic aşa, hă-hăăă...

     - Aşa ziceam şi eu, heee-he...

La restaurant (2)

      - Pe bună dreptate că omul este o fiinţă gânditoare, îngăimă el în pauza dintre două buze date îngheţatei. Aşa fragil cum e, omul e totuşi cea mai inteligentă dintre fiinţe.

     Şi apoi plescăi suav.

     Fasolitul – trecut între timp la un generos pilaf sârbesc cu fâşii din piept de curcan – făcu eforturi serioase să înghită. După ce înghiţi îşi privi cu maximă seriozitate interlocutorul, apoi rosti cu calm imperial:

     - Eşti prost.

     Şi, mai devreme ca ăsta să poată contrareplica, se aruncă violent asupra pilafului şi nu se lăsă până nu lăsă farfuria goală. Desigur că celălalt se lansă (poate că asta şi aştepta?) în nişte diatribe de-a dreptul... Exfasolitul şi actualmente pilafoizatul nu-l ascultă. Vorbele limbistului – injurii, calomnii, obrăznicii de fătucă semianalfabetă da’ cu celular scump la butonieră, banalităţi – îi intrară pe-o ureche şi-i ieşiră prin altă parte. Tot pe acolo, la sfârşitul terminării pilafului, lansă ceva extrem de toxic.

     - Omul şi fiinţa gânditoare, baba şi tamponu’, aruncă el cu burta plină. Omul se foloseşte de lucruri. Adică le ia ca tare. Doar dacă devine conştient de proprietăţile acestor lucruri are şansa să devină contemplativ. De a se cufunda în misterele profunzimii. Altfel spus: cu cât consideri lucrurile din preajma ta simple obiecte cu atât eşti mai înclinat spre formalism şi spre superficialitate în gândire. Auzi la el, omu’ şi fiinţa gânditoare! Noroc că am antrenament la inepţiile tale c-altfel mă înecam stupid cu bunătatea asta de pilaf. Şi taman astăzi când e rândul meu să fac cinste.

     Pe urmă nu mai ziseră nimic niciunul vreme îndelungată. În restaurant îşi făcură apariţia, în ordine a(na)lfabetică: un zdrahon cu faţă de bebeluş însoţit de o piţipoancă îmbrăcată cu pantaloni atât de mulaţi că până şi-un orb şi-ar fi dat seama că fufa nu purta lenjerie intimă, un parlamentar gras cât un butoi cu geacă de piele, pantofi de piele întoarsă şi meclă de puma calului proaspăt decedat, o zână feministă cu siluetă adolescentină vorbind pe tonuri libidinoase la un mobil rozaliu într-o romglezoitaliană corcită cu elemente slavone da’ cu chipul uneia trecute binişor de 45 de primăveri şi îngrozită, nevoie-mare, pe chestia asta, un cuplu (medie vârstă 30 de ani, copil până-n şapte ani, plan financiar rezonabil, plan sentimental ratare la maxim), un alt cuplu luând-o lejer pe urmele primului cuplu (doar că nu exista plodul), doi ţigani mirosind a hazna şi două ţigănci dospind a ceartă purtată în zdruncinătura căruţei, sosia Preşedintelui urmată de sosia amantei Preşedintelui. În final resosi chelnerul, se rostiră formalităţi, se aduse nota de plată.

     - Ai văzut ce-avea ăsta în buzunarul de la piept, bre? întrebă exfasolitul şi expilăfosul cu aerul unuia care tocmai şi-a dat aere pe-un vârf de munte himalayan.

     - Mda, un pix d-ăla cu gel, ieftin. Şi cu nume chinezesc pe deasupra.

     La care celălalt nu răspunse, ferm convins că ar fi un semn rău dacă i-ar răspunde. Tocmai ce îl trosnise ideea: avea să-şi cumpere un stilou. Unu’ din ăla cu peniţă de zici că-i din aur da’ nu e şi care stă cu lunile în vitrină fără să-l cumpere nimeni.

La restaurant (1)

     - Pixul e, fără îndoială, depersonalizarea mecanicii scrisului de mână. Stiloul? Eleganţă, stil. Personalizare şi, nu în ultimă instanţă, personalitate.

     După care trase o sorbitură zdravănă de ciorbă. O sorbitură burgheză, sănătos de primordială, aproape obscen de sănătoasă. Era vorba despre o ciorbiţă exact cum îi plăcea dumnealui, o ciorbiţă ca la mama acasă: legume, franjuri de ou, mirodenii, smântână.

     - Vezi-ţi de treabă. Sunt sigur că mulţi au privit cu suspiciune apariţia stiloului la vremea lui. Şi a lor implicit, hi-hi. Ce glumiţă seacă, aşa, ca de final de început. Fâs-pâs. Aşa, unde rămăsesem? Aaa, da... la ăia impliciţii. Care ei, dacă n-au privit cu suspiciune apariţia stiloului ci, din contră, au acceptat-o... ăăă... pe ea, pe apariţia asta imbeciloidă... ăăă... aşaaa... deci au acceptat-o mai ceva ca pe un dar natural sau, na, au văzut-o ca pe o evoluţie firească a modernizării tehnicii scrisului iată că astăzi scriem tot cu pixul. Dar asta atunci când nu ne folosim degetele pentru butonarea tastaturii, fie ea şi una de tip touchscreen.

     După care îşi înmuie lingura adânc în farfurie, deschise o gură cât o şură şi înghiţi cu plăcere nedisimulată.

     - Mamă, ce bună-i fasolica asta, abia reuşi să rostească în timp ce câteva bălişoare i se prelinseră discret pe bărbie. Eşti sigur că nu vrei şi tu?

     Ăla cu ciorbiţa îşi văzu nestingherit de ciorbiţa sa.

     - Desigur nu asta e marea problemă, replică el cu un soi de gât strâmb.

     - Hai că mi-ai luat vorba din gură, ca să zic aşa, o întoarse aproape instantaneu cel cu fasolica. Uite, vezi tu, exact asta e marea problemă: mai ştii cum o să scriem peste o sută-două de ani? Poate că scrisul fizic şi cartea fizică vor fi înlocuite cu chestii d-alea mentale.

     Şi mai înainte ca cineva să aibă timp de-o replică – oricare ar fi fost ea – fasolitul pescui ciolanul din farfurie şi unde nu se încinse acolo, pe loc, o ronţăială de ziceai c-au năvălit extratereştrii taman pe păşunea lu’ badea Gheorghe.

     - Scrisu’ şi cititu’ direct dân cap, rosti printre dinţi fasolitul. Sau în cap, depinde de cum vrei s-o iei.

Un rest de os zbură discret sub masă, altul rămase în farfurie. Fasolitul înfipsese furculiţa într-o bucăţică de pâine şi unse cu ea ce mai putea fi uns. De prin farfurie.

     - Marea problemă e conţinutul, zise el cu un aer filosofic.

     Cel cu ciorbiţa ridică atent bărbia din troacă, îşi înăbuşi râgâitul (doar pe primul că pe al doilea, sosit cu viteza teleportării imediat după primul, îl lansă pofticios), şi-şi privi interlocutorul în ochi. Fix cu privirea unui dezaxat mental intrat în posesia unei mitraliere cu gloanţe explozive.

     - Conţinutul cui? Al pixului?

     - Nu gigi-boschet mic. Conţinutul cărţii. Al textului, na, mai simplu spus. Mai simplu de atâta chiar că nu pot. Clar?

     - Vag.

     Dar nu păru deranjat de asta. Continuă să soarbă ciorbiţa cu mişcări prudente. Şi de parcă ar fi regretat că se va termina aşa de repede.

     - Ideile, prietene, nu ţin cont de formă. Că scrii cu pixul sau stiloul, că scrii într-o carte reală, cu coperţi de piele şi mirosind a carte ori scrii într-o carte virtuală mirosind a... ăăă... server... da?... e egal cu zero. Ideile fac cartea mare, aşa cum omul face pe haină nu invers. Ce, dacă conversaţia noastră ar fi fost citită într-o carte sau, mai nou, într-un spaţiu virtual, ai putea şti unde şi când şi cum scria autorul acest text? Mai ştii, poate că era îmbrăcat în costumul lui Adam într-o seară caniculară de vară, scria în bucătărie la laptop în timp ce gagică-sa îi tot dădea târcoale, dornică de altele nu de scrisul lui. Da’ poţi şti toate astea? Te-ntreb, poţi şti? De fapt, ca s-o spunem p-aia dreaptă, te-ar interesa aceste detalii inodore, incolore şi inspide sau te-ar interesa conţinutul textului?

     Celălalt lingea astmatic un ecler cu toping de ciocolată albă, vanilie şi frişcă cu nume exotic. Şi rece de ieşeau aburi din el de rece ce era.

 

Regrete sprinţare

     Moşuletele 1: ...deci nu te mai ascunde dupe deşt; ai regrete, ce să mai...

     Moşuletele 2: ...n-am dom’le niciun regret, a câta oară să ţi-o mai spun? Ce, eşti surd sau nu vrei să pricepi? Nu am. Punct.

     M1: Măcar fii onest şi recunoaşte. Doar sunt prietenul tău! Ţi-e aşa de greu să recunoşti în faţa amicului tău pe care-l ştii din copilărie că, în ceea ce priveşte viaţa ta, ce a acumulat până în prezent peste 70 de anotimpuri, regreţi multe din trecutul tău?

     M2 (cu nervozitate crescândă): ... dom’le, da’-nţelege odată, pentru numele lui Dumnezeu că nu sunt... adică n-am niciun regret.

     M1 (surâzând pe sub mustaţă): Hai-hai, plimbă ursu’, Gavrilă...

     M2: Dacă te mai prind că mai asociezi odată cuvântul regrete cu persoana mea te... o să... (schimbă brusc tonul – calm pedagogic – ca luminat de o idee) Uite, ca să înţelegi cum devine treaba cu regretele mele, subliniez regretele mele, te rog frumos să ai răbdarea să citeşti asta... (jocul de table este dat deoparte şi locul lui este ocupat de un Macbook argintiu la care, cu mişcări de profesionist maniac, Moşuletele 1 îşi conectează, pentru a avea internet de mare viteză, Iphone-ul roşiatic)

     M1 (ochi îngustaţi de invidie): Da’ telefonul de unde...

     M2 (e rîndul lui să surîdă pe sub mustaţă): Stai liniştit că nu-i al meu, e al nepoată-mii; i l-am cerut doar pentru ziua de azi că p-al meu l-am pus la încărcat şi apoi mă gândeam că, na, dacă vin în parc şi mă păleşte talentu’ să mai scriu ceva pe blog şi dacă n-am cu ce mă conecta canci internet...

     M1 (răsuflă uşurat dar se chinuie s-o ascundă)

     M2 (îi bagă laptopul sub nas, adică i-l pune pe genunchi, cu pagina de blog gata deschisă şi îl invită să-i citească ultima postare)

     M1 (începe să citească; glas şoptit dar suficient de tare ca să se poată auzi de către cineva care stă alături)

     „Regrete sprinţare

     Pe locuri... Îi sparg, nimic n-o să mai rămână din ei... Fiţi gata... Va fi nu doar un nou record mondial, va fi un record mondial al tuturor celorlalte recorduri mondiale de până acuma...

     Start!  Sportivii ţâşnesc ca din puşcă. Muşchii tresaltă. Stadionul ovaţionează. Blitzuri, comentarii frenetice...

     Secunda 3: hai că-i excepţional, încep să fiu în avantaj... îi sparg pe toţi... i am the king of the world... Adidaşi de ultimă generaţie, tricouri lucitoare, banere mai mult sau mai puţin agresive cu imaginea sponsorilor.

     Secunda 4: sunt clar în avantaj; în ritmul ăsta îi las pe toţi în urmă cu mult înainte de finiş... deci da, aşaaa băi luzărilor, hai că v-am luat şi trofeul ăsta de sub nas... Camera de luat vederi de pe margine ce merge pe şină, ecranele gigantice din colţurile stadionului, apus de vară fosforescentică. Ice-cream, coca-cola, coifuri de hârtie colorată, trompetele de plastic, veselii...

     Secunda 5: am câştigat... ăştia ori se fac că aleargă ori şi-au dat seama cine-i şefu’... ăsta-i ultimul trofeu din colecţie; am câştigat tot ce se putea câştiga în domeniu... i’m the king of the world!... am mai spus-o odată dar ce importanţă mai are... adică are: eu sunt regele lumii nu altul...  

     Secunda 6: nebunie maximă, lanul de blitzuri de la începutul cursei transformat în ocean de blitzuri, urale, tensiunea aproape insuportabilă a finishului, speranţe ce stau să se năruie, glorii care se ridică, care vor apune, trofee, fair-play-ul vehiculat pretutindeni, ca o religie, organizatorii sunt în extaz financiar, producătorii de televiziune îşi freacă mâinile de bucurie, rating spectaculos...

     Secunda 7: deci am câşigat tot ce se putea câştiga... Booom... Booom... Booom... Zgomotul unui bigbang interior imposibil de descris...

     Tot secunda 7: şi dacă am câşigat ce?... ce-o să mă fac acum?... o s-o iau de la capăt?... să-mi dobor propriile recorduri?... dar dacă n-o să mi le pot doborî?... dacă, spre exemplu, o să mă înec ca ţiganul la mal, la ultimul concurs?... o să încerc să fac asta până n-o să mai pot?... şi oare pentru ce?... pentru ca numele meu să fie purtat, ani la rândul, eventual, moartea mea, prin analele galeriilor sportive?... Toţi ochii aţintiţi (de parcă până acum te pomeneşti că lumea asculta audiobook cu Shakespeare!) spre linia de final, bătăi de inimă, adrenalină, pariuri ce stau să îmbogăţească sau să ruineze...

     Secunda 8: un nou record mondial, personal şi de stadion... aşa, şi?... că doar n-o să mă pună Dumnezeu, la El în Rai să mă iau la întrecere cu Sfinţii Apostoli?... ce alergarea mea caut eu aicea?... mi-am irosit ani din viaţă ca să ce? să alerg ca apucatul sute de kilometri? pentru ce?... nici măcar de banii câştigaţi nu mă pot bucura aşa cum vreau; mereu trebuie să fiu atent la siluetă, mereu în cantonament!... că dacă am chef s-o tai pe insula misterioasă cu cine vreau eu nu pot că nenea antrenor e mai ceva ca bigbrother la pătrat... 

     Triplu record: mondial, de stadion, personal al celui mai mare sportiv al tuturor timpurilor la proba de 100 metri sprint. Va fi greu, foarte greu să-i egaleze cineva performanţa darămite să-l întreacă...

                                             etichete: sport, social, esenţe; comentarii: 4"        

     M2 (pândeşte atent reacţiile amicului; ar vrea să spună ceva dar se abţine, curios fiind de atitudinea celuilalt)

     M1 (întoarce privirile, cu mişcări studiate, spre prietenul său, îi aruncă o sprânceană ridicată scurt, închide laptopul, i-l pune amicului în braţe şi se ridică de pe bancă atât de rapid că-l ia ameţeala pe celălalt): Mmmdaaa... să ştii că... hmmm... regretele tale, zici, nu!?... hmmm, hmmm... trebuie să mă mai gândesc la ceva în legătură cuuu... mă rog, cu asta... îţi spun... o să-ţi spun mâine... sau poimâine, depinde...

     M2 (se uită lung după bătrânul său prieten, surâde trist şi-şi şopteşte la fel de trist): Măcar în ceasul al doişpilea...

 

Meteoritul (9)

     - E cam floare la ureche proba asta, zise Horia înăbuşindu-şi un căscat mic. Pot să stau aşa toată noaptea. Pe unde o să iasă fătuca, pe geam? Că până jos, dac-am înţeles eu bine, îs cam cîţiva kilometri. Un pas greşit şi praf te-ai făcut. Nu-i aşa Radule?

     Numitului îi cam cădeau ochii în gură dar confirmă.

     - Nu cumva o fi grec ta-su? întrebă Zamfir simţindu-se cuprins de o hodină dulce.

     - De ce grec? Altă naţie nu-ţi convine sau cum? se interesă Petronel întinzându-se ca înainte de un somn odihnitor.

     - Proba asta mi se pare un cadou făcut, aşa, pe gratis, continuă Zamfir cu gura năclăită parcă de o sforăială masivă.

     Petronel se scărpină cu furie în cap dar tot nu pricepu.

     - Să te temi de greci chiar şi când îţi fac daruri, îi atrase atenţia Gerila de parcă s-ar fi aflat la ceas de siestă.

     - Cine spune asta, tu? întrebă Petronel cu un ochi pe jumătate închis.

     - Nu, o vorbă înţeleaptă. O vorbă din popor.

     - Atunci se schimbă situaţia, făcu Petronel închizînd pe trei sferturi şi celălalt ochi. Are perfectă dreptate vorba asta a ta înţeleaptă din popor.

     Stăteau cu toţii tolăniţi la uşa dormitorului fetei lui Purpură-Împărat, trei de-o parte, patru de cealaltă parte. Seara se lăsa încet, murdară şi plină de taine. De undeva de pe la etajele inferioare ale castelului, o vioară, o harpă o chitară şi o voce (niţelş răguşită) vorbeau despre un rigă care nu ştia ce vrea, cum s-a întâlnit el cu o fată care ştia exact ce vrea şi cum, la final, au luat-o amândoi pe coclauri complet opuşi.

     Curând picară cu toţii într-un somn atât de adânc de ai fi zis că la uşa fetei au fost aruncate nişte cadavre.

     Când Ilie deschise ochii nu se auzea nici musca. Tovarăşii lui dormeau lemn. Uşa de la dormitorul fetei era întredeschisă. Mânat de o presimţire sumbră, Ilie pătrunse în cameră, după ce în prealabil avu grijă să se ridice cât putu el de încet. Nu prea putu că-i trosniră oasele iar în tăcerea aia ca de criptă sunetul se auzi grozav de puternic.

     Înăuntru - ţipenie de om.

     “Hait că fata ne-a tras butucul”, gîndi Ilie panicat.

     Vru să dea fuga să-şi trezească amicii când, brusc, din spatele unor perdele situate în fundul camerei, fata lui Purpură-Împărat îşi făcu apariţia îmbrăcată în pantaloni de piele negri, un tricou roşu apris din mătase şi sandale negre, cu şnur.

     - Credeai c-am plecat, neică? îl abordă ea pe un ton retoric.

     - N-am văzut pe nimeni şi... ăăă...

     - Şi nu ţi-a trecut prin minte să verifici şi balconul, continuă ea surâzând pisiceşte.

     - Acolo, după perdelele alea, credeam nu mai vine nimic, mărturisi el naiv.

     Fata îi făcu atunci semn din priviri invitându-l s-o rumege..., sorry, s-o urmeze. Din balcon, priveliştea se înfăţişa panoramică: camera se afla pe latura din sud a castelului, acolo unde acesta arăta ca fiind construit direct din roca muntelui. O mare de negru se întindea văzând cu ochii, în toate direcţiile. Luna ba ieşea, ba intra în nişte nori de un cenuşiu murdar. Undeva înspre linia orizontului un punct luminos, terminat într-o coadă spiralată, brăzda cerul.

     - Un meteorit, îi zise fata, ghicind unde privea Ilie.

     - Un ce?

     - O stea căzătoare. I se mai spune, prin anumite cercuri exclusiviste, deus ex machina.

     - Semn bun, nu?

     - Depinde de perspectivă. În aproximativ jumătate de ceas tot ceea ce vezi tu aici va fi făcut scrum. Asta e cea mai clară perspectivă.

     - Pe bune?

     - Pe foarte bune.

     - Păi atunci să-i trezesc şi pe...

     În paralel cu aceasta, Ilie se gândi şi la soarta dobitocului.

     - Nu, îl întrerupse fata.

     Voce fermă, sigură, nelăsând loc niciunui dubiu.

     - Ai două variante, începu ea metodic. Încerci să fugi din calea prăpădului cu amicii tăi dar îţi garantez că nu o să-ţi convină deznodământul. Partea bună la această variantă este că şi dobitocul la care te gândeşti tu va păţi exact ce-o să păţească mulţi: va da colţul. Arzând de viu. Varianta a doua e să laşi toul baltă şi să vii cu mine. Am un Kovor Zburător pentru fix două persoane.

     I-l arătă.

     Îl văzu. Sta după uşă, rezemat de balustrada balconului.

     Ilie privi cu atenţie, din nou, steaua căzătoare.

     - Nu dă semne că vine încoace, zise el circumspect. Poate se duce-ncolo.

     Fata desfăcu grijulie covorul, îl întinse pe linia de plutire.

     - Vii sau rămâi?

     - Şi, mă rog, unde o să mergem noi, aşa, domle, călare pe Kovor?, întrebă Ilie cu glas infinitezimal tremurat. Măcar scăpăm?

     - Dacă ai încredere în mine, da, scăpăm, spuse fata ca la biroul de informaţii.

     Ilie ezită câteva clipe apoi dădu curs invitaţiei.

Meteoritul (8)

           Celor şapte le-a luat cam o oră, patruzeci şi opt de minute şi zece secunde până să ajungă să stea faţă-n faţă cu Purpură-Împărat. Castelul lui nu era unul dintr-ăla standard de traversezi o podineaţă, intri într-o curticică interioară iar de acolo te ghidează de la un balconet minuscul înspre camera principală o babă. Şi ştirbă pe deasupra.

Castelul era, în primul rând, înconjurat de un brâu de lavă. Apoi şi de unul de apă ce avea o culoare extrem de suspectă. Brâurile aveau o lăţime considerabilă, pur şi simplu debusolantă pentru orice armată inamică. Grupul le traversă cu ajutorul unei plute zburătoare. La întrebarea piticului referitoare la prezenţa podurilor, cârmaciul îi răspunse sibilinic că erau în reparaţii.

Curtea interioară, de mărimea unui stadion, lăsa vederii patru ganguri prin care ar fi pătruns lejer trei elefanţi unul lângă altul.

Intrară prin unul din ele conduşi pe un Kovor Piersănesc (de ultimă generaţie, moale, pufos, lua forma corpului, îţi încălzea şezutul, îţi masa picioarele) înspre Sala de Primire a Oaspeţilor de o fetişcană roşcovană cu nas pistruiat. N-am priceput de ce tocmai una ca ea când se ştia, de ani buni, că pentru o atfel de sarcină era desemnată Baba Cloantza – o muiere care te descosea atât de abil încât în Sala de Primire a Oaspeţilor împăratul ştia tot despre tine, inclusiv dacă trebuia să-ţi cruţe viaţa sau nu.

Acum, când i-a zărit pe cei şapte, i-a cam fost de-a mirarea văzând că nişte neica nimeni aterizaţi la el cine ştie de pe unde vor, cu îndrăzneală neruşinată, nici mai mult nici mai puţin decât să-i peţească fata.

- N-am auzit de Verde Împărat şi nici de fra-su, Verzuliu-Împărat, i se confesă el consilierului de război, după ce a stat şi l-a ascultat pe Menfis. Aici ori e o capcană ori o provocare.

- E un împărat de la capătul lumii, înspre sud, dacă-mi aduc bine aminte, emise consilierul cu glas mieros. Un împărăţel ca să zic aşa.

- Împărăţel-neîmpărăţel, eu unul tot am de gând să...

- Dacă nu mă-nşeală memoria trebuşoara e niţeluş complicată, îl întrerupse consilierul pe acelaşi ton cu care îşi trimitea servitorii să-i ducă gunoiul. Menfis Ilarion, tipu’ ăla cu figură de ciorap pus la macerat în butoiul cu varză, ăla din dreapta grasului, aşa, îl vedeţi acuma, nu?, ei bine, din informaţiile pe care le deţin dumnealui e moştenitorul tronului. Dar fiindcă e naiv l-a păcălit un dobitoc care acum o face el pe nenea prinţul. Şi vrea să-l piardă cu orice preţ, mai mult ca sigur pentru că se simte complexat. Sau ceva de genu’ ăsta.

- Regret, Sandokane, dar nu reuşesc neam să-mi amintesc nici de Verde şi nici de Verzuliu-Împărat, oricât m-aş strădui, spuse Purpură-Împărat de parcă n-ar fi auzit o iotă din ce i se spusese despre dobitoc şi înlocuirea lui Menfis.

- Nu face nimic, Înălţimea Voastră, spuse slujitorul înăbuşindu-şi un râgâit de la usturoiul cu care-şi condimentase, la prânz, omleta. Numele mici nu se reţine niciodată.

- Mda, cred că am chiulit la orele acelea când ni se preda despre împărăţiile din sud, zise Purpură, melancolic. Ah, ce vremuri.

- Unde să chiuliţi, majestate? întrebă consilierul zăpăcit. Ereaţi decât domniva voastră şi cei doi fraţi ai domnieie voastre.

- Chiuleam mental, Sandokane. Mental.

- Mă rog...

- Să nu-mi spui că nu ştii ce-i ăla chiul mental că pun să te sugrume. Pe loc.

- Nu puteam să-mi... ăăă... imaginez faza, zise acesta alb la faţă. Stau mai prost la capitolul imaginaţie, după cum mi-aţi tot subliniat-o în nenumărate rânduri.

- Asta cam aşa e, rosti regele ca şi când ar fi ordonat slugilor să strângă repede mizeriile unui banchet monstru.

Audienţa sfârşindu-se, cei şapte fură trimişi la odihnă în apartamentele de primire ale oaspeţilor. Cu promisiunea fermă că a doua zi, la orele 7.45 fix avea să le fie comunicată decizia în privinţa cererii de peţit.

Dimineaţa, la orele opt fix, Purpură-Împărat îi anunţă că trebuie să treacă o probă pentru a putea pleca de la el cu ce speraseră că vor pleca.

- Despre ce probă vorbim, Înălţimea Voastră?, întrebă Ilie. A curajului, a inteligenţei, a memoriei sau a disciplinei interioare?

- Habar n-am, răspunse împăratul după două minute de gândire...

...timp în care ceilalţi şase gândiră că:

a) a zis 7.45 fix dar a venit la 8 fix (Gerila). Mda, să ne arate cine-i şefu’, corect.

b) sfertul de oră academic (Horia) Băiat de viţă nobilă dar neparolist.

c) ăsta te duce cu zăhărelul (Zamfir) Ceva e putred aici.

d) habar n-are! Auzi, tu, la el exprimare de împărat! (Radu) Măcar ştie să improvizeze.

e) în camera unde stăturăm plutise ceva în aer... (Petronel)...să fi trecut Moartea pe lîngă noi fără s-o băgăm de seamă?

f) dacă ăsta face din cei care conduc Lumea în secret (Ilie) atunci mai că m-aş băga şi eu. Mi se pare, fără falsă modestie, c-aş fi supercalificat. Atunci să mă vezi ce i-aş face dobitocului de Hiperion!

-...o concepeţi voi pe probă. Aveţi la dispoziţie o zi întreagă. Mâine, cînd revin la voi, vreau să fiu surprins. Acum, mă scuzaţi, mă retrag că am de condus o împărăţie. Hai, spor la inspiraţie, rosti Purpură pe un ton giumbuşlucar.

În urma lui, grupul se aruncă în tot felul de îndemnuri şi impresii.

- A venit vremea să ne luăm motanul în mână, propuse careva, ferm convins că nimerise expresia corectă cu referire la a acţiona, pentru răpirea fetei, fără să mai ţină cont de niciun împărat.

- Asta-i o tâmpenie ce n-a văzut Paris, întâmpină Ilie.

- Ce-i ăla Paris?, întrebară , la unison, Horia şi Zamfir.

- O expresie care...

- M-am hotărât, se auzi brusc glasul lui Purpură-Împărat. Un glas care venea parcă de pretutindeni. O să-mi păziţi fiica, la noapte. Mâine dimineaţă trebuie s-o găsesc la ea în cameră căci altfel se cheamă că aţi pierdut.

- Păi parcă ne-aţi lăsat pe noi să...

- Aţi avut această şansă şi aţi pierdut-o, îl întrerupse pe Menfis glasul care venea de pretutindeni. Hai, spor la treabă. Vedeţi cum vă organizaţi da’ mâine dimineaţă trebuie ca fiică-mea să fie la ea în cameră.

După care glasul tăcu iar grupul rămase pe gânduri, rămase încurcat, rămase cu buza umflată, ba chiar se poate afirma, forţând oleacă lucrurile, (exprimarea?) că rămaseră toţi de căruţă.

- Cum adică s-o păzim peste noapte? Ce probă o mai fi şi asta? Fătuca nu poate dormi şi singură? Încă se mai sperie de bau-bau!?, se minună Horia.

- Pot să-i confecţionez un ursuleţ, dacă vrea. În tinereţe eram chiar bun la asta, se oferi Zamfir.

Meteoritul (7)

            Cînd soseau în preajma castelului lui Purpură-Împărat, Gerila îi spuse la ureche lui Ilie că scârba de crai era pasionat, în secret, doar de nuanţele de gri. Dar asta nu se putea constata decât în apartamentele sale private. Altfel, pretutindeni, după cum se şi putea vedea cu ochiul liber, castelul era împopoţonat cu toate nuanţele posibile şi imposibile de roşu. În cealaltă ureche, Radu îi atrase atenţia, tot şoptit, că să nu pună prea mult preţ de vorbele Gerilei întrucât, dacă nu cumva a şi observat-o între timp, dumneaei era în plin proces de preschimbare anatomică; lucru care o predispunea pe creatură la tot soiul de impresii trăsnite despre orice, oricine, oricunde, oricum. Bănuind ceva cu abur de bârfă serioasă în care se dorea ca el să fie atras pentru a arbitra, eventual, nişte opinii care se băteau cap în cap şi cum bârfele îl plictiseau de moarte, Ilei le dădu dreptate ambilor dar făcu precum îl tăie capul.

- Băi, fratelo, începu el ca şi când s-ar fi adresat cuiva cu un coeficient de inteligenţă alarmant de scăzut, comunicarea e cheia, m-am înţeles? Păi, da, dar comunicarea e un act bilateral nu unilateral. Eu degeaba vreau să comunic, adică să-mi doresc ca mesajul informaţiei mele să ajungă corect, nedistorsionat la receptor dacă ăsta nu şi-o doreşte, ba, mai mult decât atâta, se ghidează după schema  „ia să vedem noi ce lucruri ascunse, murdare, vrea să-mi spună ciolovecu ista”. Nu, greşit. Când comunici trebuie să fii conştient că receptorul trebuie să se situeze pe aceiaşi lungimă de undă cu tine. Altfel e egal cu zero.

Gerila, la auzul acestei luminoase teorii, căzu într-o stare meditativă adâncă iar Radu începu, paradoxal, să bolborosească ceva despre cum naratorul unui text nu e ca în viaţă...

-...în viaţă, zise el de parcă altcineva ar fi rostit acestea în locul lui, el privind, melancolic, spre un punct fix de la linia orizontului, nu e nimeni care să-ţi şoptească în ureche ce simte, ce crede şi ce gândeşte cutărescu. Asta e o iluzie care numai în poveşti se poate manifesta. Şi apoi, ca s-o spunem p-aia dreaptă, în ce măsură un astfel de narator-zeu îmbunătăţeşte story-ul? Că de stricat e clar că-l alterează. Altfel spus, în ce măsură prezenţa lui, mai mult sau mai puţin pe faţă, dă plusvaloare naraţiunii? Ce, când contempli un tablou vine pictorul lui şi începe să-ţi explice „ce-a vrut să spună” prin felul în care a aranjat culorile? Nu, îl priveşti şi pace. Îţi place, bine! Nu-ţi place? Să fii sănătos.

După care traseră toţi câte una mică, Gerila inclusiv dintr-un fel de ploscă pe care Zamfir o şterpelise de la bucătăria palatului lui Nuţi când asta nu era atentă, preocupată fiind cu lectura unei poveşti de dragoste în care naratorul făcea uz la greu de darurile sale omnisciente.

- Bun tare sucul ăsta pe prune, spuse careva lingându-se pe bot. Parc-aş mai lua o porţie.

- Parcă aş ţine cu tine, spuse altul lingând buza păhărelului.

- Mucles, bre. Data viitoare. În ritmul ăsta până diseară n-o să ne bem decât lacrimile, tăie Zamfir, autoritar.

- Hai c-am ajuns, Menfise, spuse Ilie de parcă ar fi început un discurs rostit la înmormântarea unei glorii literare. De acum încolo, Dumnezeu cu miile.

-...cu milă, bre.

-...ba cu mila.

- Taci, bre, că Dumnezeu nu bate cu băţul.

- Ba, din cîte am auzit, Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă în trestie... ăstaaa... traistă.

- Da, dar dacă traista ţi-e tristă atunci lucrurile se complică.

Între timp pe cer se buluciseră nori. Pături vinete ce îşi făceau de cap pe la marginile orizontului. Nişte grăsani agitând flamuri pe care stau desenaţi nori din care picura apa urlau în dreapta şi-n stânga că oamenii să fie atenţi, să se evite deplasările inutile, să se ia toate măsurile de protecţie şi autoprotecţie necesare, să se rămână în case, să se ferească de copaci şi alte obiecte care ar putea cădea şi răni şi să se ajute persoanele din proxima vecinătate dacă se putea.

            În rest era totul în regulă: oamenii îşi vedeau de ale lor, copiii o zbugheau prin toate colţurile şi cotloanele, chiar şi natura părea să ţină cu populaţia – venea de pretutindeni o aromă de tei înflorit, adia un vânticel paradisiac, gâzlele bâzâiau paşnic.