Fragmentarism

- Văd că te-ai tras la şapcă de piele, zise Axinte Garofiţeanu scormonind în acelaşi timp prin memoria din dotare ceva despre blonda cu care se întâlnise ieri. 

- Vezi bine, îl îngână Gruia Maximilian atent, undeva în adâncurile sufletului, la nişte mişcări de emoţii, sentimente şi atitudini numai de el ştiute. 

Nu erau chiar mişcări, mai degrabă reinterpretări pentru că, nu-i aşa?, omul nu-şi schimbă niciodată caracterul ci doar şi-l reinterpretează. 

- De ce? Nu trebuia?, continuă Gruia ca şi când i-ar fi reproşat, din mers, unui vatman că nu şi-a asortat culoarea puloverului cu aceea a tramvaiului. 

- Vorbim de un accesoriu vestimentar specific unei anumite minorităţi, dacă înţelegi ce vreau să spun, făcu Axinte căutând a da glasului său cel mai adecvat ton de corectitudine politică de care era în stare. 

- Nu sunt sigur că ştiu la ce te referi, peroră Gruia care, undeva în adâncurile sufletului său, continua să fie pus pe gânduri de ceea ce-i spusese maseuza, cu ocazia celei mai recente sesiuni de masaj şi anume că, aşa cum scrie acolo (era o carte de dezvoltare personală scrisă de o italiancă) cam odată la şapte ani ceva din noi piere pentru ca altceva să-i ia locul. Asta este adevărata noastră evoluţie şi chiar maturizare. Restul sunt bălării. Din cauza asta nici nu mai semănăm, de pe la 35 de ani încolo, cu aceia care eram în adolescenţă şi tinereţe. 

- Şapca de piele, domnule. Ce naiba! N-ai auzit ce reprezintă? Ori eşti de pe altă planetă?, se ului Axinte. Băieţii (eventual cu mustaţă) atraşi de alţi băieţi, anii şabzeci, alde Freddy Mercury şi Elton John... Acum îţi sună cunoscut? 

Blonda care-l abordase ieri se numea Roxana, era din Basarabia iar numele de familie se compunea, parcă, din “cazan” şi din “giuc” la final: cazanrigiuc, cozangiuc, căzăingiuc. Nu îndrăznise s-o întrebe, să nu se facă de râs. Roxana avea un chip extrem de familiar dar, în acelaşi timp, ştia că nu socializase cu ea prea de curând. 

O blondă imberbă, Roxana asta, cu o constituţie mai degrabă atletică decât armonioasă şi, exact din această pricină, nu lipsită de o senzualitate originală. 

Nu-şi putea deloc aminti de unde o cunoştea. 

După care îi răsări în minte figura bunicului - murise de Alzhaimer - şi-l fulgerase un gând: te pomeneşti că ăsta era şi pentru el începutul sfârşitului? 

- Da, bineînţeles că-mi sună cunoscut, spuse Gruia ca şi când ar fi revenit de pe Cea Lume. Dar mă miră. Zău! Ce are laia cu bălaia? 

- Adică? 

- În fond şi la urma urmei, e o biată şapcă. O şapcaliune, vorba unui unchi de-al meu. Te protejează de frigul dimineţilor de început de primăvară sau toamnă că iarna, na, porţi fes. În rest? Dumnezeu cu mila. 

Unchiul ăsta al lui, Pavel pe numele său primit cu ocazia îmbăierii în cristelniţă, avea obiceiul de a boteza cuvintele. Indiferent dacă făceau parte din vocabularul fundamental sau din masa vocabularului. De regulă le boteza cu abur de exprimare de pe vremea lui Caragiale şi Eminescu, scriitorii lui preferaţi, dintr-alea aşadar cu “-iune” la sfârşit: “taxaţiune” (de la “taxă”), “petreceriţiune” (de la “petrecere”), “votaţiune” (de la “vot”) etc. Obiceiul surprindea pitoresc la o primă audiţie, lucru cu atât mai comic cu cât insul dădea dovadă uneori de un umor hâtru cu vagi nuanţe de unul negru ceva de speriat. Dacă stăteai însă mai mult în preajma-i, umorul lui ajungea la un moment dat  să-ţi cam iasă pe nas. 

- Spune-le-o celor conştienţi de codul vestimentar. S-ar putea să ai parte de surprize, comentă Axinte, blocat mental la momentul când îşi amintise totuşi de unde o cunoştea pe Roxana - fusese vorba de onomastica unui amic de facultate, ajuns mare şef de nu-ş’ ce companie producătoare de utilaje agricole, ocupaţiune din care ajunsese să întoarcă banii cu lopata şi prin urmare se lăfăia într-o vilă cu piscină (una interioară, alta exterioară) şi un foişor cât jumătate de teren de fotbal. La această petrecere, soldată la miezul nopţii cu un impresionant foc de artificii, Axinte nu doar că se făcuse mangă dar trăsese şi ceva pe nas. Pentru prima dată în viaţa lui. Se trezise, dimineaţa în jur de şase, cu Roxana lângă el, goală cum o făcuse mă-sa, dar fără să-şi poată aminti mai nimic din noaptea aceea de pomină. Dacă l-ai fi întrebat atunci (şi cam până la prânz) cum ajunsese acolo şi ce se petrecuse peste noapte n-ar fi putut înjgheba o singură explicaţie onorabilă. 

- Codu’ vestimentar, baba şi mitraliera, spuse Gruia, pedagogic. Câţi sunt aceia de le au cu codu’ ăsta? O mână de oameni. 

Pufni, îşi trase nasul, concluzionă că persoane ca Silvia care nu depun, de-a lungul zilei, cine ştie ce efort mental, trăiesc, de cele mai multe ori, o viaţă mult mai luminoasă decât un intelectual câştigător de premii şi cu bibliotecă de sute de volume (citite), continuă de parcă s-ar fi spovedit: 

- Nu-i mai puţin adevărat că m-am folosit de câteva ori cu succes de stereotipizarea asta, câştigând astfel inima unor graţii care, în altă ordine de idei, erau superinabordabile. 

- Stai că nu înţeleg: ce stereotipizare?, se nelămuri Axinte. 

- Acum cine-i de pe altă planetă, băi extraterestrule?, retoriză Gruia care, după ce-şi aprinsese o ţigară, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să împroaşte fumul în faţa interlocutorului. Stereotipizarea cu şapca de piele egal eşti împingător de bălegar. Lumea, vorba aia, e plină de asociaţiuni tâmpite de concepte şi idei. 

Axinte se făcu a nu băga de seamă fumul ce-i invadase figura. Sau, mai ştii?, poate că nici nu l-a deranjat. 

Roxana îl abordase ca şi când ea, iubita lui, îşi dăduse întâlnire cu el, soţul ei, undeva în oraş şi apoi urmau să meargă împreună acasă. 

Dintr-odată, nu mai putea scăpa de ea. 

Ironia sorţii făcea ca Axinte chiar se întorcea de undeva: de la cea cu care trăia, de aproximativ doi ani, o frumoasă şi năbădăioasă poveste de iubire. Se întorcea adică se deplasase până la locaţie (tipoşenia locuia cu mămica într-un apartament cu patru camere pe undeva prin apropierea grădinii publice), n-o găsise, era doar mă-sa care-l informase că fata a ieşit puţin, dacă vrea poate s-o aştepte, plecase refuzând politicos invitaţia (din motive mai mult obscure decât logice n-o putea suporta pe tanti aia cu părul ca veşnic scos din cutie şi pe care o găsea de o onctuozitate libidinoasă, genul de mamă care vrea să ştie tot în privinţa fiicei, obiceiurile vieţii ei intime în primul rând), se întorsese dar nu mai sunase la interfon, aşteptase în faţa intrării iar după vreun sfert de oră plecase din nou. 

La jumătatea distanţei dintre apartamentul ei şi al lui îl abordase Roxana. 

Îl auzi pe celălalt ca şi când Gruia ar fi rostit bancuri porcoase la un banchet prezidenţial: 

- Eternul feminin, mde! E incredibil cum de poate femeia, odată creată despre tine impresia că ai fi pe invers, să-şi conceapă, în mintea aia a ei, scenarii despre natura ta. E un amestec acolo de curiozităţi perverse şi compătimiri mai mult sau mai puţin bizare de ţi se face părul măciucă. De altfel, nu mă plâng, am acceptat de mult situaţia. Acum profit pur şi simplu de pe urma ei.

“Care situaţie?”, nu pricepu Axinte în timp ce cu cealaltă jumătate de minte considera că apariţia Angelei - pesemne o informase maică-sa despre vizita lui iar ea îi ştia traseul de întoarcere - fusese un semn legat de faptul că relaţia trebuia dusă la nivelul următor. Angela aproape s-o ia la bătaie pe Roxana, o singură scânteie mai lipsea şi ar fi păruit-o în public. Fără nici cea mai mică jenă. 

- Pe unele le-am adus la mine-n aşternut dându-mă drept o victimă a băieţilor din familia lui Freddy şi Elton, pe altele le-am sedus cu o placă situată la polul opus: eram unul dintr-ăla cu o identitate sexuală reprimată ani buni dar cumva eram şi pierdut în spaţiu. Nu prea ştiam pe ce drum s-o apuc cu adevărat. Să le vezi atunci, drăguţele, cum încercau să mă salveze din ghearele îndoielii. Era un deliciu să le priveşti. Şi totul, vorba aia, plecând de la o simplă şapcaliune. 

Nu cu mult înaintea lor, dintr-un magazin de haine recent deschis, ieşi o arătare vorbind la telefon într-o romitaliană de zile mari. Părea prinsă într-o ceartă serioasă, peisaj cu atât mai pitoresc cu cât gesturile ei efeminate însoţite de o pilozitate facială pronunţată şi de un pardesiu roz închis, erau subliniate de o pereche de încălţări cu toc şi, desigur, de o şapcă de piele. Cum altfel decât neagră. 

Când a ajuns în dreptul lor, arătarea l-a privit pe Gruia, vreme de trei secunde, ca şi când o femeie condamnată la ghilotinare şi-ar fi luat adio de la amantul ei din înalta societate. După care şi-a văzut de drum. 

Axinte, prinzând faza cu coada ochiului, declară ca în faţa ofţerului de stare civilă: 

- Asumă-ţi-o. 

Gruia consideră că amicul său (care, cu siguranţă, avea ceva ciudat pe suflet pe care nu vroia să-l mărturisească) ajunsese să vorbească de unul singur cu glas tare. În consecinţă menţionă ceva despre cum vremea din ultimele zile e dată rău peste cap şi până când se despărţi de el nu mai scoase niciun cuvânt.        

Un drum în pantă

1.

     - De unde ştii tu că Dincolo e ceva? Poate nu e nimic. Ce, s-a întors cineva de acolo să ne spună? 

     Iată o întorsătură conversaţională demnă de cascadorii râsului: cel care aruncase în eter fabuloasa asta întrebare retorică (cu atât mai fabuloasă cu cât are la activ o prodigioasă carieră a convingerii despre minciuna legată de existenţa Lui) stârnise discuţia pornind, culmea, de la momentele de epifanie religioasă pe care le poate avea cineva. Desigur, când se aşteaptă mai puţin. 

     Doar urcau spre mânăstire, nu? 

     Celălalt, aţâţat, îl luase, la început, în zeflemea pe dumnealui spiritualul apoi începuse a-i demonstra (ştiinţific?) cum Omul L-a inventat pe Dumnezeu nu invers. Din tot soiul de raţiuni. Unele mai neortodoxe ca altele. Unii au mers până-ntr-acolo încât au afirmat că pământenii, dacă nu sunt rodul unui experiment extraterestru creat din curiozitate, atunci cu siguranţă sunt rodul unui experiment extraterestru ce a mers extrem de prost. 

     - Uite-te şi tu: ni s-a dat capacitatea de a crea opere de artă ce străpung vălul timpului dar istoria noastră, de pe vremea egiptenilor şi până azi, e plină de războaie, de crime împotriva umanităţii şi de tot felul de alte atrocităţi, comentă el în timp ce liniştea dintre copacii aceia străpungând aerul tare al muntelui asemeni unor suliţi din vechiul Babibilon putea fi tăiată cu cuţitul.  

     Între timp, panta drumului crescuse parcă şi mai mult. Cei doi se pomeniră răsuflând din greu. Mirosea îmbietor a brad deşi zona nu era împânzită decât de arbori obişnuiţi– stejari, fagi, ceva brazi. 

     - Mie unul îmi convine să ştiu că nu e nimic Dincolo, zise Cezar, pe numele lui de familie Zamfir şi care, cu tenul lui uşor măsliniu, da impresia că are ceva exotic în el deşi, în realitate, un străbunic de-al lui (cel din partea maică-sii, pare-mi-se) fusese nimic altceva decât un banal rrom. Ştii de ce, nu? Parcă ţi-am mai spus-o. 

     - Habar n-am, replică automat Eusebiu Alin. Poate. Sincer? Nu mai ştiu. Ia luminează-mă. 

     Eusebiu Alin (Sanaploianu pe numele lui de familie; de al său nume făcuse haz în anii săi de gimnaziu profesoara lui de Educaţie Fizică şi Sport, o oarecare Aneta Gheorghe, pe motiv că „sana e bun în cazul curelor de slăbire”; pe atunci rubicondul Eusebiu era certat cu imaginea unei persoane suple) avea prostul obicei, uneori, de a nu da importanţă vorbelor altora decât în măsura în care acestea aveau legătură cu el, personal. Acum, bineînţeles, se prefăcu a-l asculta cu interes pe Cezar.

     - Dacă Dincolo nu e nimic înseamnă că sunt egal, prin moarte, cu toţi milionarii şi miliardarii lumii. 

     Cezar rostise clar şi fără grabă enunţul dar tocmai din cauza asta sunase de parcă ar fi rostit-o pe un repede-înainte zis într-o piaţă aglomerată. 

     Eusebiu trase adânc aer în piept. De după un copac cu un trunchi de o grosime considerabilă îl pândeau razele unui soare jucăuş. Liniştea pădurii ce însoţea drumul aducea înspre ei ecouri ale oraşului din vale asemeni unor zvonuri de poveste uitate în negura timpului. Dacă în secunda aia pădurea, prinzând glas, s-ar fi apucat să-ţi vorbească pe Eusebiu nu l-ar fi surprins cu nimic fenomenul. 

     - E şi ăsta un punct de vedere, dădu Eusebiu drumul unei replici venită spontan pe ţeava conştiinţei. Original dar totuşi punct de vedere. Mda, aşa, concluzionă el cu aer pedagogic.

     - Şi încă ce punct, clocoti Cezar care nu arăta că sesizase stupidul joc de rol al celuilalt. 

     - Vrea să spună că-l încearcă frustrarea pentru că se vede murind sărac. 

     Asta era Lavinia Denisa, născută Constantin, devenită pentru doi ani Doru apoi, după o pauză de numai opt luni, pentru alţi trei ani, Florinescu. În prezent, revenită la Constantin, considera căsătoria un concept învechit, de-a dreptul barbar în care femeia nu e lăsată să-şi descopere adevăratul potenţial. 

     - Ia te uită la el ce privire-mi aruncă, spuse Lavinia aranjându-şi pletele de parcă ar fi ieşit din dormitor după câteva ore sălbatice. Mai rămâne să m-acuzi că am tras cu urechea. 

     Cezar nu comentă din punct de vedere verbal. În privinţa ochilor lucrurile stătură cu totul altfel. Oh, cum mai stătură.

      - Are muntele ăsta o acustică de te bagă în sperieţi, dădu ea, serafică, raportul. 

     Eusebiu avea o nelămurire mare: 

     - Râpă în stânga, creastă cât casa în dreapta, făcu el nu fără să-şi ascundă un feeling răutăcios, unde naiba ţi-ai făcut nevoile, soro? Te-ai teleportat la cabană şi apoi te-ai reteleportat aici? 

     - Unele lucruri trebuie să rămână secrete, dragule. Distrugi misterul şi nu-i frumos. Dom’ profesor aici de faţă ţi-o poate confirma.

     Cezar predase „româna” vreme de doisprezece ani la un liceu teoretic, apoi, în al treisprezecelea său an de carieră didactică, îşi dăduse demisia. Nu brusc ci undeva pe la mijlocul anului. Premeditat. În prezent era curator de casă memorială şi, când îl mai pălea cheful, lucra la un roman heroic-fantasy. 

     - Să ce să confirm?, se nelămuri Cezar căruia apelativul „dom profesor” i se păru dintr-odată  ca o poreclă de care-ţi aminteşti subit şi de care nu poţi decât să zâmbeşti indulgent deşi atunci când erai poreclit vedeai verde în faţa ochilor şi te considerai o victimă a destinului. 

     - Chestia cu misterul care nu trebuie distrus, zise Lavinia cu aer şcolăresc. Cine o spunea? Arghezi, nu? 

     - Nu, Blaga. Poetul filosof. 

     - Blaga? Eşti sigur? 

     - Deloc, declară academic Cezar după câteva secunde de gândire, chipurile, profundă. A fost o speculaţie ordinară. 

     Lavinia nu ştiu dacă să-i dea crezare fostului profesor sau să-l ia şi ea peste picior. Iar un al doilea motiv pentru care ezitase se lega de faptul că luase la „română”, la examenul maturităţii, nota minimă de trecere. 

     - Revenind de unde am plecat, spuse Cezar luând cu asalt drumul înclinat şi extrem de îngust ce ducea spre mânăstirea din vârful dealului. Unii preferă să creadă că Dincolo nu e decât un mare nimic pentru că le e mai comod aşa. Bunicul meu avea o vorbă: când ai ajuns la doi metri sub pământ acolo ai rămas. Sincer să fiu: îi dau dreptate. De sub pământ s-a terminat cu stresu'. Din groapă nu mai trebuie să dai nimănui socoteală pentru viaţa pe care ai avut-o. Fie că eşti regretat sau urât după ce ai dat colţul, chestiile astea nu te ajută cu nimic, başca să te reîntorci printre cei vii.  

     - Mai ai dintr-astea? 

     - Şi încă cum! Li se spune clişee. Sau stereotipizări. Trebuşoare adânc înrădăcinate în mentalul colectiv. Şi izvorâte din frica de moarte. Dar dacă, în fine, tu, ateu convins te simţi inconfortabil iaca tac. 

     - Nu sunt ateu convins, de unde ai mai scos şi inepţia asta? Cred dar nu în povestea aia cu Adam făcut din ţărână, Eva făcută din coasta lui Adam, Satana care la origini era un înger şi Dumnezeu care există dintotdeauna. Asta-i poveste pentru persoane care pot fi uşor manipulabile. Mergea pe vremea obscurantismului medieval. În secolul douăzeci şi unu, era microcipului, a virtualului şi a informaţiei aflată la un click distanţă nu mai merge. 

     - Nu-i aşa?, izbucni Cezar ca şi când s-ar fi aşteptat la o astfel de replică. Fabulos: omul medieval punea totul, mai ales grozăvia calamităţilor naturale, pe seama intervenţiei divine care atrăgea astfel atenţia asupra naturii noastre găunoase, azi, omul gadgeturilor smart, vorbeşte despre americani şi maşinile lor infernale cu care controlează vremea, mareele şi cutremurele. Şi e mai nefericit, spiritual vorbind, ca niciodată.

     - Se numeşte evoluţie, omule. Fie că-ţi place sau nu. 

     - Aşa-ţi place ţie s-o numeşti. Eu unul o numesc involuţie. Nu neg rolul tehnologiei în viaţa noastră dar nu uita că tehnologia e doar o unealtă. De care trebuie să ştii cum să te foloseşti nu să devii sclavul ei. 

     - Cred că ar trebui să stăm de vorbă cu omuleţii mici şi verzi, zise Lavinia ca un ecou întors dintr-o peşteră crezută de către lumea astupată definitiv. Ei, în calitatea lor de civilizaţie superioară, ne-ar putea lămuri cel mai bine cu privire la dilema asta. 

     - Vrei să spui că extratereştrii sunt analfabeţi? 

     - Vreau să spun că aş fi curioasă s-o aflu: îşi au oare şi ei, aşa superiori cum îi tot considerăm doar pentru că navighează intergalactic, un Shakespeare al lor, un Nobel pentru literatură, vreo „Divină Comedie” sau te pomeneşti că au trecut de mii de ani la nivelul următor, cel în care, ştiu şi eu, nu mai au nevoie de ficţiunea literară pentru a-şi îmbogăţi vocabularul întrucât au descoperit cum îşi pot folosi creierul în proporţie de peste nouăzeci la sută!? 

     Aerul pădurii devenise dintr-odată de o claritate înspăimântătoare. Dacă-l trăgeai adânc în piept te puteai simţi ca şi când te-ai fi aflat pe o creastă himalayană. Venea de undeva un sunet ca de cascadă Niagara rostogolindu-se de la înălţimi ameţitoare. Sunetul se repercuta pretutindeni ca disipat de un ventilator gigantic. Cu toate astea acustica discuţiilor dintre cei trei părea că se desfăşoară într-o debara. 

     - Exact ce ziceam şi eu ceva mai devreme: să crezi în Dumnezeu, acela al creştinismului desigur, că în altă parte nu mă interesează cum stau lucrurile, înseamnă nu să-ţi spui speranţele în cine ştie ce energie ce bâzâie infinitezimal prin cine ştie ce fundătură a universului, înseamnă să crezi şi în poveştile alea bune de manipulat pe vremea obscurantismului medieval. Aici e buba noastră, a acelora care-L urmează pe Cel sacrificat pe cruce. Ne place să credem doar în ce ne convine. Şi mai ales cum ne convine. Evreul, musulmanul sau budhistul n-au astfel de dileme. Mahomed şi Budha au fost doar oameni, nu-i leagă nimic de ideea de mormânt gol iar toată suflarea islamico-budhistă cunoaşte treaba asta. Divinitatea noastră e cea mai batjocorită. După două mii de ani de când Fiul a mântuit lumea prin miracolul Învierii încă există suficiente voci, aşa, ca tine, de exemplu, pentru care totul nu e decât o invenţie manipulatorie. 

2.

     În incinta mânăstirii dădură peste fratele Sofronie, pe numele său de mirean Mario Dragoş Apostolescu, care, afişând un zâmbet larg şi încăpător precum cineva care a avut privilegiul să audă foşnirea mătăsoasă a cetelor de îngeri din Paradis, îi pofti la el în chilie. Cei trei fură serviţi cu biscuiţi, suc şi covrigei. Biscuiţii nu erau dintr-aceia cu lapte întrucât nu se ieşise încă din post. Până la Înviere mai erau patru zile. 

     Sofronie, o mai veche cunoştinţă de-a lui Cezar, luase subit calea mânăstirii, după ce vreme de mai bine de trei din cei patru ani ai Facultăţii de Drept pendulase între creştinul ce ţine toate posturile şi seducătorul care nu iartă nimic. Până în clipa de faţă niciunul din foştii lui prieteni nu aflase nimic despre ce-l îndemnase cu adevărat pe studentul Apostolescu, obsedat încă din gimnaziu să devină judecător la Înalta Curte, să se decidă pentru o astfel de cale. Foştilor lui amici din viaţa sa laică (atâţi câţi mai rămăseseră de-l vizitau în acest lăcaş aruncat de Dumnezeu pe vârf de deal împădurit şi unde de abia puteai ajunge cu maşina personală) Apostolescu le servise pe tema asta diverse clişee. Unele cusute cu aţă albă, altele ca luate pur şi simplu din cine ştie ce traducere cu picioarele a unui best-seller siropos. 

     - Explicaţii ale comportametului uman prin raportare la viaţa sexuală? De ce nu?, perora Sofronie, aprins. Freud e încă de actualitate. Nu doar faptele şi vorbele unor nonconformişti pot fi explicate în felul ăsta, chiar vorbele şi faptele unora care stau cuminţi în banca lor îşi găsesc explicaţie în neîmplinirile şi frustările sexuale. Sau, hm, mai ales ale unora ca ei. 

     Sofronie rămase ca izbit în moalele capului din pricina revelaţiei avute. După trei secunde reluă însă ca şi când un cetăţean ar fi comunicat, la o nuntă, despre faptul că peste nu mai mult de o oră urmează să aibă loc intrarea în codul roşu de vânt anunţat încă de acum o săptămână de băieţii de la Meteo.

     - Că toate astea vin, la rândul lor, din lipsa armoniei cu propria ta persoană, başca absenţa Esteticului şi Spiritualului, e o cu totul altă mâncare de peşte. Aia care cu adevărat contează, adăugă fratele Sofronie făcându-le complice cu ochiul celor trei. 

     Cezar îşi coloră chipul cu un zâmbet ce se vroia politicos dar îi ieşi ceva aducând cu al unei persoane constipate. Eusebiu îşi dădu brusc seama despre ce era vorba în filmul acela science fiction vizionat acum trei seri – propagandă americană despre cât de inteligenţi sunt ei, neamul lui unchiu’ sem, şi cât de luzări sunt ceilalţi, europenii în primul rând! – pe câtă vreme Lavinia lua în calcul dacă s-o tulească pe uşă afară fără niciun avertisment sau să găsească o scuză pentru a o tuli afară. 

     -...trăirea instinctuală, exact, îl auzi ea pe fratele Sofronie de parcă acesta ar fi vorbit, fără microfon, de undeva din fundul sălii, iar cuvintele ajunseseră totuşi la ea printr-o minune greu de explicatştiinţific. Carnea e trăire instinctuală. Aţâţată mereu de noi şi noi tentaţii. Le dai curs se cheamă că eşti sclavul instinctelor. Da’ există, să ştiţi, şi un revers al medaliei: nu cumva confundăm Iubirea cu satisfacerea nevoii sexuale? Hm, v-aţi gândit la asta? Ce părere aveţi? Confundăm puritatea acestui sentiment inegalabil cu un biet instinct. Mă rog, nu e chiar „biet”, e ditamai sursa prin care Păcatul îşi face de cap cu sufletele noastre, dar aţi prins, sper, ideea. 

     Eusebiu avu o vagă idee despre „idee”, Lavinia prindea avioane iar Cezar nu se putu abţine să nu se gândească la un anumit tip de iubire (a fraţilor de pretutindeni) care, asemeni lui Sofronie, rămaşi izolaţi la dracu-n praznic, se uită într-o bună zi unul la altul mai altfel. Mai pe dos. Despre această idee ar fi comentat el una fratelui Sofronie dar dacă n-o făcu fu pentru că ajunsese să considere subiectul „fumat”.

3. 

     Reîntorşi acasă, după ce petrecerea pascală mult dorită, planificată şi gândită încă de pe vremea Crăciunului se soldase cu bucate tradiţionale (din carne de miel) ce picaseră greu, făcându-i pe cei trei să se simtă de parcă ar fi înghiţit bolovani, Cezar, Eusebiu şi Lavinia se certară. La cuţite. 

     Punctul de plecare? Naiba ştie. Din câte am putut pricepe, originea scandalului a fost, ca de obicei, o chestiune banală. Învecinată cu instinctualitatea a mai crasă. 

     Buni prieteni până în acel moment (se ştiau de pe băncile facultăţii) nu-şi mai vorbiră luni bune începând din clipa aia. Peste aproximativ un şi câteva luni Cezar o zbughi din ţară în speranţa unei vieţi mai bune. Lavinia, în tot acest timp, se mai revăzuse sporadic cu Eusebiu, ba pe lângă catedrala mitropolitană, ba cu ocazia nu mai ştiu cărui târg de carte. 

     În cele din urmă, cum se întâmplă de altfel în astfel de cazuri, cei doi ajunseră la concluzia că viaţa fiind prea scurtă pentru a ţi-o trăi animat de uri mărunte se cheamă că eşti prost făcut grămadă dacă te încăpăţânezi în orgoliu-ţi. Aşa că se împăcară. Evenimentul, soldat cu îmbrăţişări şi lacrimi, aşa, ca-ntre prieteni care nu s-au văzut demult, a avut loc la o zi după ştirea aia teribilă cu atentatul dintr-un aeroport francez, atentat unde, printre victime, s-au aflat şi români care fie se întorceau în ţară, de sărbători, fie călătoreau în interes de afaceri. 

     - Şi când te gândeşti că am refuzat în ultimul moment să ajung acolo, concluzionă Eusebiu. 

     Ar mai fi vrut să adauge ceva dar îşi înnăbuşi opinia fix în ultima clipă. 

     Mde, Cezar nu fusese atât de norocos. Îşi pusese în gând să revină în ţara natală pentru a reînnonda relaţiile cu amicii săi de facultate şi luase primul avion pe care-i căzuseră ochii.

Somnul raţiunii

            - Mi se pare absurd să ţii un jurnal, zise Tiberiu Cazimir de parcă ar fi dat verdictul – unul negativ – în cazul unor feluri de mâncare gătite cu suflet şi pasiune.

- Dacă rămâi la stadiul de „ţi se pare” atunci fiecare cu părerea sa, replică Sebastian Grumăzescu cu aceiaşi dezamăgire în priviri pe care ai fi constatat-o şi în cazul unei tinere căreia prietenele i-au tot povestit despre „magia pe care ţi-o dă el” iar ea acum, în sfârşit, trecând prin „magie” n-are cum să nu exclame, în sinea ei, decât un „doar atât?, doar asta?”.

- Gândeşte-te un pic: jurnalul nu-i literatură ci doar un empirism izvorât dintr-un egocentrism mai mult sau mai puţin exacerbat, continuă Tiberiu ca şi când n-ar fi auzit intervenţia interlocutorului său, dar, undeva în adâncurile obscure ale minţii tale, ai vrea ca scrierea asta să fie percepută ca o literatură. Eventual jurnalul publicat să ţi se vândă ca pâinea caldă iar elogiile la adresa ta să curgă şi să tot curgă.

Urmă o linişte nelalocul ei („stranie”, ar fi punctat-o câteva minţi obişnuite a trece dincolo de aparenţe), spartă de:

a) sunetul ca de pescăruşi cu foamea-n glandă al unui cârd de ciori ce se mutară de pe crengile copacilor din stânga bulevardului pe crengile copacilor din dreapta bulevardului iar în tot acest travaliu aerian găinăţară un grup de adolescenţi scufundaţi în magia ecranelor telefoanelor lor smart.

b) comentariul unui proaspăt sexagenar – „bă, ascultă la mine, toamna, orice s-ar spune, e expresia decrepitudinii. Unde şina mea de tramvai ai mai pomenit tăluţă bătrâneţe frumoasă?” – rostit cu atâta jale unui proaspăt ciuncuagenar încât nu aveai cum să nu te înduioşezi.

Din nefericire (asta rămâne între noi, da?) există milioane care, luând act de jalea din tonul sexagenarului, n-ar mişca un muşchi. Pragmatici, practici, evisceraţi şi exorcizaţi de orice fior estetic. M-am făcut înţeles?

c) scrâşnetul roţilor unui automobil tip hatchback ce pusese frână înaintea unui convoi venind pe contrasens şi care o luă în dreapta pentru că la primul vehicul din capul convoiului de pe contrasens şoferul (un chelios cu priviri tulburi, buze subţiri, obraji scofâlciţi şi figură de actor de comedii categoria a doua pus să joace într-o dramă cu ambiţii de Oscar) avertizase pe cel ce-o luase pe calea greşită cu un „băăă, eşti pă sens unic, amărâtule” iar cel admonestat declarase ceva ruşinos cu privire la originea oraşului ăla aruncat, ca o plăcintă pe asfalt, de la etajul al zecelea.

Tiberiu continuă fără să-şi ascundă tulburarea:

- Am zis că mi se pare absurd să ţii un jurnal. Ce-am zis greşit în asta?

- Gramatical vorbind e perfect, zise Sebastian dar parcă n-ar fi priceput în totalitate ce spune. Semantic vorbind lucrurile se schimbă...

- Adică?

- Una e să ţi se pară, alta e... ăăă... să nu ţi se pară. Să o crezi, cum ar veni.

- Aha, asta era!, făcu Tiberiu ca atins de o revelaţie (căreia i-ai uitat punctul de plecare şi nu-i mai reţii decât esenţa).

- Da, asta fu, aruncă Sebastian. Ce credeai că ar fi putut fi? Divagaţii filosofice? 

- Nu te supăra dar încă nu te duce capul la divagaţii filosofice.

- Da, aşa e, îl îngână Sebastian. N-am nici cap, dacă vrei să ştii. Mi s-a zis chiar că n-aş avea nici creier, bate vântul pe acolo cu forţa unei tornade. Să ştii însă că fenomenul e foarte relaxant. Greşită exprimarea „unde nu-i cap vai de picioare”. N-are nicio legătură. Corect e „unde nu-i cap egal lipsă stres, trăieşti lejer până la 90 de ani iar după aia vine partea frumoasă – simţi că ai îmbătrânit un picuţ, răsufli mai greu şi dai colţul fără să te chinui”. Deci chiar te invit să descoperi ce înseamnă să nu ai creier.

- Nu mă înţelege greşit, simţi Tiberiu nevoia să adauge de parcă s-ar fi străduit să menajeze pe cineva cu grave probleme legate de stima de sine. Nu te consider incapabil dar aproape de fiecare dată când au dat peste noi astfel de divagaţii te apuca un căscat de zile mari. Care, dă-mi voie să-ţi spun, nu venea dintr-o nevoie de-a ta de somn. Dar, hei, nu e cazul să intri în panică sau, mai rău, să te superi pe mine. Nu te judec. A fost o simplă constatare.

- Desigur că o simplă constatare. Asta mai lipsea: să fi fost vorba de o analiză pe text. Aia chiar m-ar fi plicitisit, sublinie Grumăzescu lipsit de orice urmă de empatie.

- De judecat o face o autoritate în faţa căreia sunt mic copil, continuă celălalt de parcă vorbea singur. Ca să nu-mi uit ideea: ai tendinţa, în ultima vreme, să nu mai vezi pădurea de copaci. Te legi, altfel spus, de tot felul de detalii care, per ansamblu, sunt insignifiante. Ca acum: ce conta că am zis „mi se pare” iar nu „cred”? Nu ţi-ai dat seama că vroiam să zic? Cum spuneam, te-ai cramponat de detalii. Clar? Nu te mai crampona de detalii şi vei duce o viaţă fericită. Cramponează-te şi, mai devreme sau mai târziu, îl vei ajunge din urmă pe poetul „Plumbului” şi al „Lacustrei”.

- Părerea ta. A mea, reiterez, e să continui să experimentez cum e să trăieşti fără creier. Dacă vrei Fericirea. Dacă umbli după alţi cai verzi pe pereţi n-ai decât să te iei la trântă cu sistemul, să vrei să fii mereu în centrul atenţiei, să le dovedeşti altora superioritatea-ţi. Cunosc o sumedenie de moduri, unul mai cretin ca altul, prin care îmbrătrâneşti înainte de vreme şi, ce-i mai grav, îmbătrâneşti urât. Am şi o listă cu modurile astea, aruncată pe undeva prin străfundurile sertarelor biroului. Ţi-o dau, dacă vrei. Dar mai întâi s-o caut. De acord?

Fusese o vară fabuloasă. Mai întâi, pe la mijlocul lui iulie, Sebastian se ciocnise pe litoral de un „frigider” d-ăsta cu priviri tulburi şi meclă de smardoi. Genul de membru al vreunei galerii de suporteri echipă de fotbal dar pentru care nu contează decât plăcerea insultelor verbale şi a agresiunilor fizice iar nu cea a jocului. Sebastian prinsese o ofertă de concediu la superpreţ şi nu se putuse abţine în a şi-o achiziţiona; în ciuda faptului că august era perioada lui favorită de mers la mare. Frigiderul îi aruncase printre buze un „vezi pe unde mergi” şi-şi văzuse mai departe de socializarea lui scheletică.

Ciocnirea avusese loc seara, în poarta unui restaurant cu specific mediteranean.

A treia seară l-a văzut pe smardoi la ştiri. Se încăierase pe plajă cu salvamarii, cu alţi turişti şi în cele din urmă cu jandarmii. Motivul? „Am venit pă banii mei, băi amărâtule. Ştiu să înot, nu mă fac pe mine nişte valuri. Te bag în... „undeva” pe tine şi pe steagul tău roşu. Nu-mi spune mie nimeni cum să mă dicstrez că-i rup faţa. M-ai înţeles?”

Pe urmă, prin a doua săptămână din august, Sebastian mai fusese odată la mare. În Vamă. Pentru fix patru nopţi. La chemarea singurului său amic din facultate, actualmente stabilit în Franţa dar care nu precupeţea niciun efort în a reveni pe meleagurile natale ori de câte ori i se ivea ocazia. Între cei doi exista o prietenie sinceră şi caldă. Şi o similitudine în ceea ce priveşte opiniile de viaţă cât şi cele artistico-estetice ceva de speriat.

În seara a doua au tras o beţie cruntă care s-a prelungit până spre răsăritul soarelui. Vila unde se aflau cazaţi era undeva cam pe la ieşirea din Vamă. Puteai privi acolo, dacă aveai chef, un răsărit demenţial. Zburdau culorile astrului peste suprafeţele lucrurilor mai ceva ca-ntr-o pictură suprarealistă. De data asta, amândoi, repet, beţi mangă, au putut constata cum un Mercedes tip berlină, cu tobă de eşapament dintr-aia pocnind şi bubuind, zburdă pe lângă ei şi spulberă de pe marginea drumului patru tineri. Doi muriră pe loc, unul ulterior la spital, altul scăpă dar cu traume ce aveau să-l urmărească două decenii. Sebastian s-a ales cu o spaimă feroce (s-a trezit aproape instantaneu din beţie, vomitând şi ceea ce îngurgitase cu 48 de ore înainte), amicului i-a fulgerat Mercedesul pe lângă genunchi zgâriindu-i-l superficial. Şi el a vomitat, odată carnagiul manifestat, tot ce îngurgitase cu 48 de ore înainte.

În cele din urmă sosi şi sfârşitul lui august – melancolic, dulce, asemeni unui fruct dat în pârg, senzual de tomnatic. O fată de nici 17 ani se plânse cu fusese violată, la şcoala de vară a partidului, de nişte bărbaţi însuraţi şi cu câte doi copii fiecare, un tânăr blocase traficul pe podul de la Brăila mai bine de şase ceasuri ameninţând cu sinuciderea (în baza faptului că a sa concubină, după cum o declarase în repetate rânduri, câştiga mai bine decât el care nu era în stare nici măcar un pilaf cu copănel să gătească, aştepta totul de la ea), o cetăţeancă (avea, pe jumătate, origini de etnie pentru care metalul preţios din trei se numeşte „fer”) se certase cu iubi iar câinele lui avusese de suferit la modul mortal (fiind aruncat de la etajul şapte) iar la un binecunoscut canal de ştiri o prezentatoare de talk-show care pronunţa cuvintele într-o dicţie vecină cu viziunea despre lume a unui autist rupsese gura târgului îmbrăcată ca un mascul de pe Wall Street pentru care dacă nu te lăcomeşti la bani, cu cap, înseamnă că eşti prost făcut grămadă.

Maşina lui Sebastian, în drum spre casă dintr-o escapadă tip city-break în capitala noastră dâmboviţenească baldisită de munteni puţind de incultură şi pentru care oricare alt oraş al ţării, oricât de dezvoltat, tot provincie se numeşte, avu pană în dreptul unei staţii gpl. Sebastian făcu rostul de un cric chiar de la muncitorii din staţie. Duhnea aici a gaz de-ţi săreau ochii din cap. La scurt timp de la rezolvarea problemei automobilului staţia gpl sări în aer. Iarăşi spaimă atroce, iarăşi dat la raţe. Explozia luminase zona mai ceva ca un soare pogorât la doi metri de sol. Timp de două zile de la eveniment Sebastian a cochetat zdravăn cu vizita la un psiholog. A treia noapte de la eveniment, trezindu-se în propriul pat alături de o colegă de serivici, (habar n-a avut, vreme de câteva zeci de minute bune, cum ajunsese ea acolo, aburii alcoolului încă îşi făceau de cap) a considerat că vizita cu pricina mai poate fi amânată. Pe termen nedefinit.

- Poetului „Plumbului” şi al „Lacustrei” ar merita să-i fie ridicată o statuie în Aokigahara, reveni Tiberiu ca sculat din morţi de un vrăjitor voodoo afectat de o mahmureală teribilă.

- Ce mai e şi Ao... asta?, întrebă Sebastian, atent dintr-o dată la fluiditatea (confuză?) a unor gânduri din viaţa sa interioară.

- Aokigahara sau Jikai, „Marea de copaci”...

- Tot nu-mi spune nimic, făcu el naiv.  

- O pădure situată la baza muntelui Fuji, locul preferat de mulţi japonezi decişi să-şi pună capăt zilelor.

Sebastian izbucni într-un râs sălbatic. Râsul dură exact cinci secunde şi patruzeci de zecimi de secunde (în Univers nu avu loc, între timp, nici măcar un singur eveniment) după care, dând curs unor mişcări intestinale considerate dizgraţioase în majoritatea culturilor mapamondului atrase atenţia:

- Asta da confuzie aparenţă-esenţă. Să-i ridici statuie lui Bacovia în pădurea sinucigaşilor. E ca şi cum i-ai acorda lui Eminescu Oscarul pentru cele mai bune efecte speciale în poezie.

Cu ocazia onomasticii, Tiberiu primi cadou, printre altele, Jurnalul lui Cărtărescu. Toate cele trei volume, învelite în hârtie colorată şi pe care sta scrisă cu stiloul o dedicaţie patetică. Dumnealui îl depuse în bibliotecă, la vedere, dar nu-l citi niciodată. Când, la un an de la primirea acestui fabulos cadou, s-a trezit cu apartamentul vandalizat (fuseseră nişte puştani de 19-20 de ani în căutare disperată de droguri) pe cărţile cărtăresciene stau scrise, cu grafitti, literele P şi U în vreme ce următoarele două litere, dintr-un cuvânt românesc obscen, se prelingeau pe lemnul biliotecii şi pe geamul vitrinei barului.

Pe Sebastian, „acuzat” în câteva rânduri că deşi e de o inteligenţă sclipitoare e, de asemenea, de o comoditate strigătoare la cer, îl doare fix la bască de ceea ce cred semenii lui despre el. „Viaţa e prea scurtă, rosteşte el pe ton de înţelept ce şi-a găsit demult iluminarea, pentru a ţi-o complica aruncându-te în teorii, în invidii, în uri mai mult sau mai puţin meschine, în frustrări şi spleenuri scabroase faţă de semenii tăi, în răzbunări şi aroganţe. Dacă nu înveţi să te bucuri de acest minunat cadou dat de Creator numit viaţă înseamnă că faci umbră degeaba pământului. Ori asta, pe plan estetic, e de două ori mai periculos decât traficantul de carne vie care a pus mâna pe un set nou de prospături. Vorba aia: somnul raţiunii nu naşte nimic. Ori asta e mai îngrozitor decât orice monstru”. Golul istoric dintre el şi concetăţenii lui continuă, se înţelege, a se întinde de la sine. Indiferent de vremuri.    

Revederea

     O întâlnise pe Ramona prin preajma parcului, intrarea din sud. N-o mai văzuse pe vară-sa de ceva vreme. “Un car de ani”, comentase el surâzând asemeni unui eu liric eminescian şocat de tinereţea veşnică a interlocutorului. “Cum mai trece vremea!”, continuase. “Azi eşti, mâine nu mai eşti. După aceea te întrebi cum de n-ai băgat de seamă unde s-a cărăbănit atâta amar de vreme, după aia te încearcă un ocean de frustrări pe tema asta, gen de ce nu te-a tras şi pe tine cineva de mânecă cu referire la ireversibilitatea măriei-sale Timpul dar deja e prea târziu: eşti la doi metri sub pământ şi deasupra n-a mai rămas din tine decât o veşnică pomenire de care unii îşi mai aduc aminte din Crăciun în Paşte. Dacă îşi mai aduc aminte.”

     Ramona îl ascultase cu seriozitate dar când el terminase de perorat îl întrebase, suavă, despre “ce-a mai făcut în ultima vreme, cum o mai duce cu sănătatea, cu dragostea, de ce nu?, hi-hiii!?”. Şi cică “da, nu se mai văzuseră de un car ani dar patru ani sunt totuşi puţini ani; cât o generaţie de elevi la liceu! Nu!?” 

     După aceea îl luă de braţ şi-l invită la ea acasă. La noua ei casă. Nu de alta dar încă simţea nevoia să se laude cu noua ei achiziţie. Tudor, deşi nu avea nimic în program (şi prea puţin în comun cu verişoara asta a lui extravagantă, excentrică, deloc devreme acasă dar cu care, paradoxal, se putea întinde la o vorbă-două, nu lipsite de farmecul profunzimii, când te aşteptai mai puţin), o urmă totuşi. 

     În intersecţia din faţa lor o furgonetă de pâine (şoferul era un mascul d-ăsta feroce, grăbit, privire de şef de galerie furios că echipa sa a pierdut la scor ruşinos în faţa unei anonime) claxona de zor o gărgăriţă de un cenuşiu fosforescent la volanul căreia o brunetă cu ochelari şi agăţându-se de telefonul smart din palma-i dreaptă de parcă de acolo ar fi venit salvarea, rămăsese pierdută în spaţiu, neînţelegând cui trebuie să dea prioritate.

     - Coboram şi eu scara când, brusc, mă abordă o babă, începu Tudor, în vreme ce Ramona nu se putuse abţine să nu se gândească dacă făcuse bine că se vopsise roşcat, dacă noua sa coafură realmente o prindea sau dacă prietena ei chiar spusese adevărul când îi declarase că are o siluetă de invidiat. Mai exact: vecina de la trei, evidenţie Tudor intuind că verişoară-sa sa fuge, iarăşi, cu mintea prin tot felul de coclauri. 

     În alte condiţii s-ar fi oprit din vorbit. Ura să constate că persoana căreia îi explică treburi din viaţa personală, fie ele şi treburi banale, e cu mintea în altă parte. Acum însă, date fiind împrejurările, continuă călcându-şi pe inimă: 

     - A deschis vecina uşa cu o viteză uluitoare pentru vârsta ei. Odată m-a izbit un curent de parcă ar fi zburat un avion pe lângă mine. Apoi nici mai mult nici mai puţin: să vin să-i montez şi ei masa. Am rămas siderat: de unde până unde eu şi montatul? Apoi mi-am zis că vecina ori delirează ori, vederea jucându-i feste, mă confunda. Nu vă supăraţi, zic, cine v-a spus dumneavoastră că aş monta ceva? Am faţă de monteur? Aşa am luat-o, cu pluralul politeţii, deşi, la firele de mustăcioară ce i se tot agitau pe buza superioară, apelativul „babo” ar fi fost mai potrivit. N-a înţeles faza cu „monteurul”. Mi-a spus în schimb ceva despre cum geaca mea arăta exact ca geaca persoanelor care îi aranjaseră lu’ madam Aneta, vecina de alături, săptămâna trecută biblioteca.

     - Nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu confundată cu altcineva, spuse Ramona uşor absentă. Cum e? Bănuiesc că trebuie să fie fascinant, nu?

     Tudor se uită mai cu luare aminte la vară-sa pândind semnele ce ar fi dat-o de gol că-l ironizează dar cum nu zări niciunul continuă ca o sonată de Beethoven cântată sub clară de lună într-un cartier muncitoresc:

     - Te simţi popular. Într-o primă fază. După aceea, dacă ţi se reiterează des, ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai o mutră banală. Şi dacă da de ce tocmai tu? Altuia nu i se putea întâmpla? 

     Cum ea dădu să comenteze el i-o luă înainte:

     - În primul rând că nu aveam geacă ci vestă. Purtată peste o cămaşă. În al doilea rând: aveam şi o geantă. Poate freza mea teşită s-o fi indus în eroare că-n rest nu aveam nimic din muncitorii ăia de care pomenise ea. Mă pufnise în cele din urmă un râs, ca pe tine acum, de nu mă mai puteam opri. Râdeam pe interior că-n exterior eram de o seriozitate morbidă. Să fii confundat cu un lucrător de la Dedeman! Noaptea minţii!

     - Ai ceva cu băieţii de la Dedeman?, întrebă Ramona căutând, în acelaşi timp, ceva prin poşeta-i. Cine nu te-ar cunoaşte aşa ar zice. Te crezi deasupra altora. Regulile sistemului nu ţi se aplică. 

     Tudor o privi lung, ferm convins că Ramona îşi descoperise, în toţi aceşti ani în care nu se mai văzuseră, simpatii printre cei aflaţi în rândul poporului. Ea care altădată mergea la concerte simfonice, la muzee şi galerii de artă cu acelaşi firesc cu care unii ronţăie şi ei un covrig dimineaţa la prima oră în staţia de autobuz/tramvai. 

     - O fază trasă de păr, adăugă ea. Eşti sigur că n-ai inventat nimic? Sună, aşa, spusă doar ca să te binedispună.

     Trecură clipe bune până să-i răspundă. În timp ce se deplasau îi abordă una, Magda, prietenă cu Ramona. Magda Avramescu, o băieţoasă tunsă scurt (cărare pe dreapta), cu geacă de piele, atitudine amintind de un şmecheraş de cartier ieşit la agăţat şi mirosind a parfum tare, masculin. Magda se văzuse cu Ramona nu mai departe de weekendul trecut dar vorbea acum cu ea de parcă n-ar mai văzut-o de cel puţin un deceniu. Şi mai era ceva în atitudinea băieţoasei ăsteia (imitând, la limita ridicolului, comportamentul masculin) care te punea pe gânduri; ceva care nu-ţi dădea pace, te rodea pe interior. Ceva cu atât mai enervant cu cât nu ştiai de unde să-l iei. Acest ceva însă continua să stagneze acolo, în sufletu-ţi, parcă de-abia aşteptând să ţi-l întoarcă pe dos.

     Discuţia dintre cele două fu atât de încărcată de clişee încât Tudor îşi aminti brusc de Corina, pe atunci studentă (ultimul an la Arte Plastice) de un nonconformism sălbatic. Îi declarase în nenumărate rânduri că dacă s-ar apuca mâine să noteze de câte ori a dat cu „bună ziua” şi „bună dimineaţa” ar umple rapid un roman de 1000 de pagini. Ocazie cu care Tudor râse. Zgomotos. Magda crezu că Tudor se amuză pe seama vorbelor ei – nişte glumiţe de şcoală profesională – şi-i aruncă o privire intimă. Imun la astfel de tertipuri, Tudor se simţi pătruns doar de un acut sentiment de penibil. Şi izbucni într-un al doilea râs. Sincopat. Colorat cu grohăieli mici. Atunci vară-sa râse şi ea, amuzată de râsul lui. Chestiunea îi provocă lui Tudor un superrâs. Râseră toţi trei, ca nişte electrocutaţi, minute bune.

     - Mi-e greu să mă pronunţ, spuse el reluând discuţia după ce Magda se evaporă din peisaj lăsând în urmă o dâră de parfum tare. 

     - La ce să te pronunţi?, făcu Magda ca deranjată dintr-o activitate plăcută dar uşor plictisitoare. Scuză-mă, n-am fost atentă. 

     - Mă întrebaseşi dacă faza cu babonetul a fost inventată, zise Tudor reţinându-şi cu greu iritarea. 

     - Da, exact. Aşa e. Ei bine? Ce verdict dai?, făcu Magda surâzându-i galeşă.

     - N-auzi? Mi-e greu să mă pronunţ, reintră el în rol alintându-se.

     - Totuşi... Nu pricep: de ce te ascunzi? Mai ales de mine, nu-l slăbi ea privindu-l pe sub gene.

     - Poate că am inventat-o, cedă el într-un final.

     - M-ai minţit, deci. Ştiam eu. Eşti un scump. Ţi-aş zice că ai o problemă la căpuţ, un început de schizoidism dacă nu ţi-e cu supărare, dar mi-e teamă că ai să-mi spui că nu-ţi prea pasă. 

     “Schizoidism, auzi tu aberaţie, gândi Tudor perplex. Şi nu orice fel de schizoidism, chiar începutul. Cum naiba o fi arătând finalul?” 

     Puse stranietatea replicii Ramonei pe seama trecutului ei - ştia de la unchiul Răzvan că vară-sa fusese internată, pentru câteva luni, la nebuni; un episod implicând nu-ş’ ce depresie amoroasă - iar deplasarea lor continuă. Ea ţinându-l de braţ cu aer de logodnică fericită, el păşind cu un amestec de dorul lelii şi curiozitatea vizionării unui apartament de lux. 

     - Nu te-am minţit, tu. Am fabulat. E cu totul altceva, rosti el cu glas tare. 

     Castanii îşi scuturau podoaba. Mirosea a tulburel. Studenţi grăbiţi, cu privirea aia a lor dezvăluind o viaţă sufocată (încă) de ravagiile hormonale, se strecurau pe arterele oraşului, îmbâcsindu-le.

     - Spune-mi: cât totuşi din povestea ta ai inventat? Sunt curioasă, tu! 

     - Nu simt nevoia să ţi-o spun, scumpă verişoară. Imaginează-ţi şi singură. 

     Înaintea lor, undeva pe dreapta, se împreunau două cotarle. Ambele cu limba scoasă. Le secondau alte două, tot cu limba scoasă, şi una mică, o potăiţă cu blana făcută harcea-parcea, care tot amuşina împreunarea primelor două cu nări fremătătoare. 

     - Nesuferitule! Nu te prinde deloc când eşti aşa, spuse ea mai mult ca să nu tacă.

     - Ţi-am spus-o de un milion de ori: nu dau doi bani pe ce mă prinde sau ar trebui să mă prindă. Nu am această abilitate de a mă conforma uzanţelor. Uzanţele miros a latrină. Mă interesează mierea esenţelor. 

     În faţa scării blocului, pe laterală, lângă interfon, sta mânjită cu un fel de grafiti de culoare maronie următoarea inscripţie: “adi vâna, clanul sabie, f*t bine”. Urma o adresă de email terminată cu “ro” şi începută cu “viagros”. “Sî”-ul arăta scurs, de parcă persoanei care ar fi desenat-o i-ar fi ars careva una peste mâna cu care executa artistica imagine. 

     - Nu era ieri, preciză Ramona de parcă i-ar fi ghicit gândurile. A apărut peste noapte. 

     - Şi nu aveţi camere de luat vederi? Vă uitaţi peste înregistrări şi...

     Ramona îi aruncă o ocheadă scandalizată: 

     - Auzi, aici suntem la... porţile orientului, tu, nu în America. 

     Tudor rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase să audă o astfel de sintagmă tocmai din gura verişoarei sale, o bogătană care dacă rămânea cu 500 de lei în cont începea să intre în panică - dar uluirea momentului îl blocă. Definitiv. De la etaj cobora un mustăcios cu priviri pierdute în spaţiu şi care ţinea în braţe un caniche cu urechi deosebit de lungi. Îl ţinea ca şi când ar fi ţinut un copil în braţe. Proaspăt ieşit din operaţie. Ramona îi dădu politicos “bună ziua”, mustăciosul bolborosi ceva binoclând către Tudor nişte ochi mari, speriaţi de bombe.În scara blocului mirosea greţos a mâncăruri. În lift aromele se preschimbară brutal: canal proaspăt dezafectat. La etajul şase puţea a scândură udă de-ţi muta nasul din loc. Din fundul palierului se târî spre ei un moşulete cu fes (fesul se termina cu un ciucure roz, pufos) care arăta ca şi când ar fi stat de vorbă cu amicii săi imaginari. Arătarea nu ciucurele.

     - Fost profesor universitar, lămuri Ramona după ce arătarea se topi în lift. Umblă vorba pe aici că a turnat la Secu la greu. Acum, dacă-l întrebi, e “de dreapta”. Convins sută-n mie. 

     Când Ramona deschise uşa apartamentului iar din sufragerie apăru o “ea” drapată într-o rochie de seară cu imprimeuri florale. Tudor îngheţă: Corina. Găsi totuşi puterea să n-o arate, ba chiar  surâse. Cordial. Pictoriţa cea nonconformistă îl privi de parcă atunci îl observa pentru prima dată după care, Ramona revenind lângă ea după ce-şi lăsase pantofii sub biblioteca de pe hol, îi arse o sărutare de zile mari. Pe gură. 

     - Ei, cum e?, întrebă Ramona aruncând Corinei o privire languroasă dar vorbind, de fapt, cu Tudor. Îţi place noua mea achiziţie? 

     Tudor înţelese că “achiziţia” o implica şi pe pictoriţă. Sau, mai ales, pe ea. Era oricum ceva straniu în comportamentul Corinei, gândi Tudor: ori ştia foarte bine să joace teatru ori chiar nu-l mai cunoştea. Varianta a doua, din fericire, i se confirmă în momentul în care vară-sa începu să-i detalieze, aşa, pe scurt, despre cum “după teribilul accident” viaţa i se schimbase în bine, Corina fiind ca o rază luminoasă în destinul ei deşi ar fi trebuit să fie invers ţinând cont că lovitura la cap de care suferise pictoriţa aproape o aruncase pe lumea cealaltă. 

     - Ne ştim de undeva?, făcu ea privindu-l pe Tudor şi de parcă ar fi intuit ceva din privirea acestuia. 

     - De obicei cu asta începeam când mergeam la agăţat, hă-hăăă, minţi Tudor spontan.

     Corina se strădui şi ea să zâmbească. 

     - Dar nu, nu ne cunoaştem, dragă. Habar nu am cine eşti. Tudor, se recomandă el. 

     După care discuţia alunecă, din nou, pe o pantă atât de plină de clişee încât Tudor gândi, la finalul ei, că trebuie să se documenteze mai bine în privinţa termenului “kitsch”. Un masterat în kitsch n-ar strica. 

     Cât priveşte apartamentul cel nou al Ramonei lucrurile arătau cât se poate de convenţional. Un fel de “aceiaşi Mărie cu altă pălărie”. Dar, ca să nu se simtă nimeni jignit, Tudor declarase fără să-şi ascundă entuziasmul că “totul arăta super”.