Surpriza

     Undeva nu prea departe de ei, de fapt pe banca de alături, trei seniori a căror vârstă luată împreună părea să treacă lejer de 150 de ani, discutau despre păcălelile pe care, în ultima vreme, le înduraseră ca şi când le-ar fi luat cineva minţile.

     De exemplu unul dintre ei (i se putea citi în ochi un trecut familiarizat cu organele poliţiei politice de pe vremea Împuşcatului) fusese nevoit să dea o căruţă de bani pe şapte tigăi, chipurile de la Tefal, dar care, când s-a uitat mai bine, şi-a dat seama că erau dintr-alea de le găseşti prin angrouri, altul (maxilar colţuros asortat la o pălărie de fetru, galben-pai dar cam roasă pe la marginea borurilor) cât p-aci să cadă victimă metodei „accidentul” (mă ştiţi doar ce persoană raţională îs, nu pot să-mi explic cum naiba de i-am putut crede pe nenorociţii ăia dupe fir; noroc cu nevastă-mea care a avut inspiraţia să dea un telefon lu’ fiică-mea şi când ea i-a zis că e totul în regulă şi-a dat seama... mă-nţelegi... altfel plăteam o groază de bani) iar ultimul dintre ei (purta pantaloni de stofă „asortaţi” la adidaşi care cândva avuseseră dunga albă) luase o ţeapă monstru cu un concurs la care câştigase, chipurile, un premiu echivalând cu salariul mediu pe economie dar trebuia să plătească, pentru a intra în posesia premiului, cam tot pe atât. 

     - Aşa să fi fost şi pe vremea egiptenilor?, întrebă Dumitru Stratulat, mare amator de dat la peşte şi de completat integrame în timp ce aştepta să-i tremure firul. 

     - Ce anume să fi fost aşa?, întrebă Emilian Burduja, fan al romanelor de aventuri petrecute de-a lungul galaxiilor şi de-a latul planetelor ascunzând secrete teribile. Statul pe bancă în parc? 

     Dumitru căscă, în mintea sa, ochii cât cepele, decretă, tot acolo, că Emilian a început să se ramolească, cu glas tare zise cu totul altceva: 

     - Mă refeream la cei care păcălesc şi la cei păcăliţi. 

     -A, da?, întrebă Emilan ca atins de revelaţie. La asta te refereai? Credeam că la altceva. 

     - La ce altceva aş fi putut să mă fi... 

     - Nu mai trage cu urechea la discuţiile altora, ţi-am mai spus-o doar de atâtea ori, îl întrerupse Emilian uşor iritat. Bucură-te de propriile tale trăiri nu de ale altora. Altfel se întoarce împotriva ta. La un moment dat. 

     - Da’ nu trăgeam deloc cu urechea. Am auzit fără să vreau, se apără celălalt. 

     - Da, aşa era şi pe vremea faraonilor, zise Emilian cu siguranţa unui Dorel convins că acolo trebuie să izbească târnăcopul pentru a feri cartierul de întreruperea lumii. Ăia proştii şi ăia care păcălesc cu existat de când lumea. E ca fascinaţia umanităţii pentru autodistrugere. Păi cum crezi că s-a dus Atlatida pe apa sâmbetei? Din cauza dezastrului natural? Hai sictir! Atlanţii ajunseseră atât de avansaţi tehnologic încât stăpâneau puterea atomului. Au fost lăsaţi să exploreze genul ăsta de tehnologie doar pentru a li se demonstra că nu fac altceva decât să se joace cu focul, pricepi? Am un metru şi juma’ de cărţi pe chestia asta. Dacă nu mă crezi ţi le dau să le citeşti. Pe gratis. 

     Dumitru Stratulat păstră pentru el replica legată de împrumutarea cărţilor pe gratis ţinând cont că era vorba de un prieten căruia îi propuneai asta, vorbi cu glas tare despre cum Terra are, deţine, conţine suficient de multe manifestări curioase încât să-ţi ia o groază pentru a le descifra. Iar dacă nu le descifrezi nu se cheamă că e mâna extratereştrilor, ţi-a dat pur şi simplu cu eroare şi trebuie să mai bagi o fisă. Până la urmă vei reuşi. 

     - Nu cred, nu se lăsă Emilian ca şi când ar fi contemplat sunetul unui ceaun în care s-ar fi fiert ditamai tocăniţa. Nu cred că suntem singuri în Univers. Am fi fost dacă Terra era plată. Atâta timp încă cât ne aflăm pe o planetă care la rândul ei face parte dintr-o galaxie iar Universul e format din milioane de galaxii nu avem cum să fim singuri. Logic vorbind, nu are cum. Că ni se ascund lucruri e partea a doua a problemei. Iarăşi logic. 

     - Am studiat Logica în liceu. Profa avea, cred, doar Definitivatul dar pe noi, desigur, asta nu ne interesa nici cât negru sub unghie. Bombănea ea despre ecuaţia propoziţii adevărate versus propoziţii false dar mă uitam la ea ca mâţa în calendar. Concluzia? Ceva mai ilogic decât Logica rar mi-a fost dat să întâlnesc. 

     - Ce vrei să spui cu asta? Că ideea de a nu fi singuri în univers e ilogică? 

     - Unde dai şi unde crapă! 

     - Nu schimba vorba. E sau nu ilogică?

     - Sincer vorbind nu mă interesează. Oricum deocamdată n-am văzut, personal, niciun omulete mic, verde şi ieşind dintr-o farfurie zburătoare. Mi-aş fi dorit să întâlnesc unul doar aşa, de amorul artei, să-mi confirme că nu suntem singuri în univers şi cum rămâne treaba cu divinitatea dar, în lipsa unui astfel de miracol, bănuiesc că trebuie să mă mulţumesc cu cele menţionate de Biblie. 

     - Doar de „amorul artei”? Bătea din când în când un vânticel aducând cu el, naiba ştie de unde, arome de poveşti spuse la gura şeminelui în timp ce vinul se consumă în căni de lut încondeiate cu motive geometrice antropomorfe. 

     - Da. De amorul artei. Ce ţi se pare atât de... 

     - Am o acută senzaţie de lume întoarsă cu fundul în sus în ceea ce priveşte adevărata ta reacţie dacă te-ai întâlni cu unul dintr-ăsta mic şi verde şi coborând din ceruri în farfuria lui zburătoare dar.. 

     - Dar poate că nu ţi-ai luat în dimineaţa asta pastilele care trebuie. Hai să-ţi explic de ce „de amorul artei”. 

     - Ia explică-mi.

     Nu îi explică însă imediat. O luară cătinel spre apartament. Celălalt tăcu şi el şi având încrustată pe chip o atitudine de genul „vă rog, faceţi linişte, vorbesc acum cu prietenul meu imaginar; nu mă deranjaţi că vă pocnesc”. 

     - E simplu, începu el în timp ce se aflau în apartament şi se pregăteau să se instaleze confortabil, pentru o cât mai bună vizualizare a showului ce urma, în balcon. Când eram mai tânăr mă stăpâneau tot felul de visuri dintr-acestea de mărire. Gen: să-mi depăşesc condiţia într-un mod atât de spectaculos încât toţi cunoscuţii mei, când vor vedea că am reuşit, să-şi bage unghia în gât, de invidie, la modul instantaneu. Chiar credeam că voi reuşi deşi tot ceea ce reuşisem până în clipa aia nu fuseseră decât nopţi nedormite şi consum de cafea în cantităţi industriale. Pe urmă, într-o bună zi, am luat cunoştinţă de cazul vecinului de la scara patru. Profesor ca şi tine. Muncea de dimineaţa până seara, făcea pregătiri cu grupe de câte şase-şapte elevi, pregătea şi lot de olimpici, participa la corectat la bac şi la evaluarea naţională, totul în numele unei case de vacanţă pe undeva prin judeţ. A muncit până i-a pocnit inima şi casa tot n-a terminat-o. Nevastă-sa şi-a refăcut viaţa, la nici doi ani de la trecerea lui la cele veşnice, iar cu banii obţinuţi din vânzarea casei de la ţară (aşa aproape terminată cum era reuşise s-o vândă şi chiar la preţ bun) au fost tocaţi cu noul partener pe câteva excursii la hoteluri de cinci stele în Dubai şi Viena. Morala? Nu încerca să demonstrezi nimănui (ţie în primul rând) că poţi rupe pisica în două din punct de vedere social. Echilibrul şi pacea interioară sunt baza nu dorinţa nebunească de a deveni un altul, ignorând ceea ce ai. Raportat la fiinţele mici şi verzi: nu-mi ajută cu nimic să ştiu că suntem sau nu singuri în univers. E, cum ar veni, o informaţie pentru cultura mea generală. Ca în cazul când ştii că Terra e o planetă pe care există mai multe continente pe care trăiesc naţii diferite. Aşa şi cu Dumnezeu: musulmanii sau budhiştii ştiu foarte bine că Mahomed sau Budha au fost oameni care au ajuns, în cele din urmă, la doi metri sub pământ şi, cu toate astea, nu sunt dispuşi să urmeze religia celui care a lăsat în urmă un mormând gol înviind a treia zi după Scripturi. Iar fenomenul e valabil şi pentru creştini şi pentru evrei. Nimeni nu trece la o altă religie aşa, din moft. Ce te face deci să crezi că oameni s-ar converti pe nepusă masă la religia omuleţilor verzi? Doar pentru că vin din stele? 

     Se auzi brusc sunetul unei doze de bere desfăcută. Cei doi întoarseră privirile. Pentru Emilian peisajul se dovedi familiar şi, desigur, familial: soră-sa. Burduja Petronela, zisă şi Petro, Ripsimia. 

     Avusese o bunică, Eleonora, al cărei amestec de credinţă autentică şi de habotnicia a mai tâmpă reuşea să-ţi smulgă un zâmbet chiar dacă ai fi avut o personalitate la fel de sobră ca o înmormântare a unei figuri regale. Eleonora reuşise s-o convingă pe fiică-sa, mama viitoarei Petronela, să-i adauge şi acest nume, Ripsimia, care, alături de Grigorie Luminătorul, arhiepiscopul Armeniei şi de Sfânta Muceniţă Gaiani, figurează în calendarul creştin ortodox ca sărbătoribili pe 30 septembrie. 

     În copilărie, Petronela nu suporta apelativul Ripsimia. Cine vroia să şi-o transforme în duşman n-avea decât să facă greşeala de a-şi râde de Ripsimiuţa, Ripsimioanca, Ripsiloaga şi altele de genul ăsta. Batjocorita nu se lăsa până nu-şi vedea victima la pământ. Uneori la propriu „la pământ”. 

     Au mai trecut nişte ani şi într-o bună zi Petronela s-a pomenit că numele Ripsimia nu-i trezeşte nici cea mai mică emoţie. Şi cu atât mai mult nu simte nimic faţă de cel/cea care-şi râde de ciudăţeania numelui, considerându-l/-o o persoană incapabilă să facă diferenţa dintre Aparenţă şi Esenţă. 

     O abordase la terminarea orelor un oarecare Horia Andronic care încercase, timp de aproape trei săptămâni, să-i intre în graţii şi ea-l ţinuse la respect. Horia era în clasa a doişpea şi, în ciuda numelui ce te trimitea parcă la vreun personaj din proza fantastică a lui Eliade, avea o mutră banală care, în cel mai rău caz, reuşea să te irite prin buzele alea subţiri în jurul cărora sta azvârlit un barbişon rar, roşcovan. Horia o abordase, probabil pentru ultima dată, fusese respins, ca de obicei, iar atunci i-a aruncat din vârful buzelor ceva despre „răpănoasa dintr-a unşpea care are o problemă cu băieţii”. Răpănoasa de Ripsimia. Fata s-a întors fulgerător. Bătea un soare de toamnă blândă şi senzuală de te băga în boală. 

     - Tu vorbeşti, măi, Andronache!?, i-a adresat ea retoric, tot din vârful buzelor. Ce nume o mai fi şi ăsta? Numai tipii cu înclinaţii contra firii poartă nume d-astea: Andronic, Damian, Florian. Te rog nu mă mai agasa nu pentru că aş avea ceva cu tine ci pentru că se vede de la o poştă că încerci să-ţi reprimi adevărata natură. Fii bărbat şi acceptăţi-o. 

     S-a lăsat cu înjurături grele, ameninţări cu moartea şi o palmă peste obraz (a lui către ea) care a determinat-o pe Ripsimia să râdă în hohote în ciuda feţei ce-i zvâcnea de-i săreau ochii din cap. 

     - Adevărul doare, măi Andronicel-gândăcel, i-a mai replicat ea înainte de a-i întoarce spatele. Un gol cât roata carului se făcuse în jurul numitului. 

     Faima lui de seducător fusese pusă la respect, ba chiar distrusă de o fetişcană care încă nu văzuse un bărbat dezbrăcat complet nici măcar prin filme. 

     – Fată, chiar e pe „invers”?, o întrebase după aia Ramona, colega ei dintr-a zecea. Petronela ştia prea bine de ce o întreabă Ramona dar o ignoră. 

     Relaţiile de cuplu, cu pupăturile şi pipăiturile lor, noaptea, ca hoţii, o scârbeau, considerându-le lipsite de orice fior poetic. Ramona visa nopţi fierbinţi cu Andronic şi numai ea ştia câte eforturi făcuse pentru a fi băgată în seamă de ipochimen. 

     - În aparenţă, tipu’ îţi vrea binele, zise Petro cu un soare mângâindu-i sadovenian fruntea, în esenţă e un... ăăă... nu m-aş încrede, tu, în el nici cinci secunde. 

     Ramona n-a vrut s-o creadă, s-a încăpăţânat în visele ei umede dar de poveşti d-astea cu fete seduse şi abandonate care ulterior se transformă în gospodine conformiste şi lipsite de simţul umorului nu vrea nimeni să mai audă, lumea fiind plină de aşa ceva. 

     Desfăcându-şi berea, Petronela se apropie de cei doi cu mişcările unui antrenor de fotbal satisfăcut de o victorie grea dar cu atât mai frumoasă cu cât adversarul a fost considerat ca având prima şansă. 

     - Iar te-a luat frate-miu cu teoriile lui despre Doamne-Doamne?, îl abordă ea pe Stratulat de parcă l-ar fi consiliat la nivel psihanalitic. 

     - Nici vorbă, se apără cel interpelat. Vorbeam şi noi ca băieţii. 

     - Să ştii că frate-miu e periculos, continuă ea ca şi când Emilian n-ar fi fost prezent. Atenţie la ce-ţi spune şi mai ales la cum ţi-o spune. Are o vrăjeală în el de una-două te trezeşti fanul lui numărul unu. 

     - Imaginează-ţi că ţi-a spus-o cu lacrimi în ochi, făcu Emilian zâmbind acru. Dacă reuşeşti să ştii că chiar vei deveni fanul meu numărul unu. Fanul nu fânul. Diferenţă de o literă. 

     - În copilărie vroia să devină cosmonaut, lămuri Petronela cu aer savant. Doar că, uite-te la el, acum lucrează la patron. Are un şef, el care nu suporta şefii. 

     - Ar vrea ea să aibă un şef şi banii pe care-i câştig eu de la acesta, miaună Emilian izmenindu-se. 

     - Îmi cer iertare, stimabile, făcu Petronela făcându-se confortabilă într-un fotoliu de paie. Am băut eu şi s-a ameţit frate-miu. Te rog să-i acorzi circumstanţele atenunate necesare.

     - Concluzia, dragii mei, izbucni Emilian zece secunde mai târziu, e că vă aveţi ca şoarecele şi pisica de ochii lumii. Se vede asta în privirea voastră. Mă rog, cine e capabil s-o vadă. Cine nu... oase roade. 

     Cei doi protestară, fiecare în felul lui: Dumitru îl trimise pe Emilian la origini, colorându-şi exprimarea cu un rânjet ca de frizer care, bărbierind un interlop, i-a tăiat gâtul (nu neapărat din greşeală), Petronela peroră un minut despre contrastul dintre Aparenţă-Esenţă.

     - Problema nu-i asta, sublinie Dumitru de parcă intervenţiile celor doi nici n-ar fi existat. Tot teatrul ăsta al vostru are loc dintr-un singur motiv: vă e frică de eul vostru autentic. Mai exact vă e frică de ceea ce v-ar putea devălui acest contact: limitare, meschinărie. Şi atunci preferaţi să vă arătaţi în ochii voştri şi ai altora drept ceea ce nu sunteţi. Altfel spus: jucaţi teatru ca o modalitate de refuz al autenticului, reiteră el pe fondul unei gălăgii ce părea să vină de pretutindeni. 

     Fratele şi sora Burduja încremeniră, preţ de trei secunde, amândoi cu gura deschisă. Apoi Petronela îi declară lui Dumitru că dacă altele ar fi fost relaţiile dintre ei, de exemplu să-l fi simpatizat până într-acolo încât să cocheteze cu gândul de a şi-l face prieten, i-ar fi dat un pupic, pe obraz, şi l-ar fi invitat cu mânuţa ei în oraş. Un bărbat cu o asemenea profunzime psihologică nu trebuie ratat de nicio femeie. Mai ales că în ziua de azi sunt tot mai mulţi masculi care, explorându-şi eul feminoiod, devin, de fapt de ridicol total. Cum însă nu-l simpatiza decât până la genunchiul broaştei, Dumitru trebuia să se mulţumească, din partea ei, cu un sec „hai sictir”. 

     Emilian fu mai sincer: 

     - De unde le scoţi, frate? Ai un puţ secret al gîndirii? Te-ai auzit măcar? Ţi-ai dat seama cât de absurd ai putut fi?

     Gălăgia de mai devreme care începuse să se audă şi pe strada de sub balconul lor venea din dreapta, de la marşul diversităţii. Un marş ce răsărise, iată, în final, şi pe strada lor asemeni unui soare strălucind în toate culorile curcubeului. 

     - Iată avantajul de a-ţi remodela apartamentul după bunul tău plac, zise Emilian, ferm convins că aşa stăteau lucrurile şi că toţi aceia care nu-şi amenajaseră încă apartamentul erau nişte bieţi ignoranţi. 

     Într-un trecut nu chiar atât de îndepărtat, dumnealui, cu purcoiul de bani cu care se alesese de pe urma unor afaceri mai mult decât profitabile, avusese de gând că facă voiaje prin cele ţinuturi exotice sau să-şi cumpere aparatură audio de ultimă generaţie. Uitase acum că fusese convins de soră-sa să-şi investească bănuţii în ceva sigur şi permanent, de exemplu propriul apartament sau altele. „Unei case îi creşte valoarea în timp, fusese argumentul ei zdrobitor, unei maşini first hand, de exemplu, îi scade valoarea de cum i-ai dat prima cheie”. 

     Acum, Emilian vorbise de parcă, repet, o uitase de unde plecase totul şi ca şi când el însuşi fusese cel care venise cu ideea. Apartamentul remodelat, situat la etajul al doilea al unui bloc aflat aproape de buricul târgului, consta, printre altele, şi în faptul că sufrageria fusese extinsă până în balcon, peretele despărţitor fiind oricum unul ce nu afecta structura de rezistenţă. Rezulta astfel că Marşul Diversităţii, desfăşurat sub sigla „diferiţi dar egali” putea fi admirat de cei trei în toată splendoarea sa.

     - Cine crede în idioţenia asta cu „te naşti aşa” să ridice mâna, propuse Ripsimia aprinzându-şi o ţigară. 

     - Nu ţi-am spus, soro, că asta ori ţi se trage de la faptul că ai suferit o traumă în copilărie ori... 

     -...ţi s-a urât cu binele... pardon, cu normalul şi vrei să încerci senzaţii noi, îi luă soră-sa vorba din gură. Da, am mai avut discuţia asta, recunosc, şi cu toate astea... 

     - Te fascinează anormalitatea, ţinu Dumitru să-i aducă aminte Petronelei. 

     - Exact, preciză ea cu aerul unui colonel hetero ce dă ordinul de executare al unui condamnat homo. 

     În „Marşul Diversităţii” care, de la sufrageria reamenajată a apartamentului situat aproape de buricului târgului, se vedea ca-n palmă, putură fi zărite pancarte de genul: „jos hetero-statul”, „love is love not hate”, „etichetaţi doar obiectele”, „sunt oaia roz a familiei”. Câteva cupluri de bărbaţi la bustul gol se sărutau de mama focului deşi nu-i băga nimeni în seamă, fete de o frumuseţe răpitoare (cu atât mai surprinzătoare cu cât, dacă intrai în vorbă cu ele, miroseau de la o poştă a familiei bună) se ţineau pe după umeri cu slăbănoage cu pantaloni scurţi, de o urâţenie fenomenală, bărboşi muşchiuloşi lansau în eter gesturi de o feminitate atroce pe câtă vreme muiercane înfipte, cu pectorali subdezvoltaţi, buze siliconate şi posterior cât China se comportau ca un mascul cu chef de tăvăleală. 

     - Ia să le pună guvernul, de mâine, o taxă, comentă Dumitru în timp ce mulţimea se scurgea pe ritmuri de „Sacrifice” al lui Elton John. Taxă pe orientarea sexuală. Ai porniri contra firii? Să fii fericit, fiecare cu a mă-sii. Dar pentru că nu contribui cu nimic la perpetuarea speciei, din contră, te complaci în plăceri perverse, vino la impozitele colectate de stat cu o taxă extra. Una babană că, na, genul ăsta de plăcere nu-i pentru oricine. În rest, n-ai decât să te afunzi în sodomii până îţi dau lacrimile. Ehe, tare mă tem că mulţi dintre ei s-ar transforma peste noapte în cetăţeni onorabili. Ba chiar şi-ar întemeia şi familii. Dintr-alea numeroase nu aşa, chinezărie, cu unul singur. Să demonstreze statului că pot. 

     - Asta cu taxa e bună, replică Ripsimia amuzată. I-ai lovi sub centură. Rău. 

     - „Divide et impera”, nu?, comentă Emilian. Sau cum se spune în popor: „întărâtă-i, drace”. Dă-i cu normalitatea şi anormalitatea, cu nefirescul care trebuie să fie considerat firesc, ba chiar integrat în structurile societăţii şi, în tot acest timp, îţi vezi mai departe de ale tale. 

     - Care „ale tale”?, se nelămuri Dumitru. 

     - Păi tu, dacă ai face parte din cei care conduc lumea, n-ai proceda la fel? Le dai amărâţilor tot felul de oase de ros pentru ca, pe la spate, să-i manipulezi aşa cum vrei. 

     - Habar nu am cum aşa proceda dacă... 

     - Exact aşa ai proceda, crede-mă. Nu ai cum altfel să ţii sub control atâtea miliarde de suflete. N-ai cum. 

     - În fine... Şi ce crezi tu că au de câştigat cei care conduc lumea din astfel de manipulări? Te pomeneşti că mai mulţi bani pe spatele nostru sau cum? 

     - Că doar nu experienţă de viaţă!

     Un ou se izbi dintr-odată de geamul balconului. Sunetul, ca de oase zdrobite într-o presă plină cu legume, avu darul să-i aducă pe cei doi amici cu picioarele pe pământ. 

     - Ce-a fost asta, bă?, se neliniştiră ei. Care-i handicapatu’? 

     - Pentru ce ne-a murdărit geamul? 

     Marşul, jos în stradă, se scurgea imperturbabil. 

     Ripsimia văzuse prea bine cine fusese handicapatu’ – mai vechiul ei Andronic, Andronicel-gândăcel – dar dacă nu deschise gura fu pentru că păstră pentru ea şocul surprizei.