Incongruenţă

      - E plin de biserici p-aici. Or fi ele opere de artă, multe dintre ele, dar tot biserici rămân, începu Tiberiu, mai bine zis reîncepu după ce grupul de manifestanţi părăsise piaţa, în urma lui rămânând, multă vreme, duhoarea atât de caracteristică a acelora care văd lumea în cheie politică.

- Ai o problemă cu bisericile?, se nelămuri Georgian Aurelian Zamfir, cunoscut printre unui apropiaţi sub apelativul "gaz". Prescurtare de la iniţialele numelui, pentru cine nu s-a prins.

Apelativul plecase de la nimeni altcineva decât de la el însuşi. Se plimba, într-o zi, cu o tipă pe nişte străduţe înguste, cochete şi pline de magazine cu suveniruri, individa îi tot dădea cu Georgian Aurelian Zamfir de parcă s-ar fi aflat la Poliţie sau ceva de genu' unde redacta o declaraţie din care să rezulte "exact aşa cum s-au petrecut faptele" iar el, brusc, a oprit-o (i-a pus mâna pe gură, cum ar veni, fiind a paisprezecea oară când îi zicea tot numele) şi i-a atras atenţia să-l numească "gaz" că "e mai intim aşa". Şi aşa i-a rămas denumirea, de atunci, ca şi când ar fi fost din nou botezat. Treaba evoluase într-un asemenea hal încât unul dintre cunoscuţii săi, cu care ieşise la o bere, avusese, pentru câteva secunde, o reală dificultate în a-şi aminti numele său exact. Dacă nu i-a mărturisit-o a fost ca să nu se simtă cel în cauză jignit.

- Până mai ieri erai un credincios fundamentalist, continuă "gazul", uşor circumspect. Acum le critici?

- Înţelegi şi tu uneori de parcă ai fi o capră neagră căutând, prin ritualuri de curtenire ce ţin de domeniul păsărilor, să seducă o turmă de leoaice, turui Tiberiu căruia îi stăruiau în nări aromele unor bastoane de cauciuc, transpirate, lovind cu sete maxilare însângerate. Dumnezeu îţi dă nu-ţi bagă în traistă. Priveşti biserica, o contempli, faci poze cu diversele ei detalii, te lauzi pe tema asta prietenilor tăi dar, pe de altă parte, chestia nu reprezintă nimic din punct de vedere spiritual.

Stăteau şi ei pe o terăsică situată la întretăierea unui drum mic, îngust, pavat cu piatră cubică şi ditamai piaţa plină cu turişti. Îşi făcuse apariţia, când le era lumea mai dragă, o gloată de tineri furioşi, scandând lozinci contra guvernului atât prin câteva portavoci plasate strategic în mulţime cât şi cu propriile lor guri. Forţele de ordine (scuturi, bastoane, genunchiere, cotiere, măşti de gaz) erau în alertă maximă. O singură scânteie ar fi fost îndeajuns pentru declanşarea haosului. Grupul sprijinea fapta unuia care, jefuind o bancă pentru a-şi plăti nu mai ştiu ce rate, fusese prins, evadase, poliţia îl prinsese dar îl cam nenorocise cu bătaia în proces iar acum individul primea, la bulău, atât îngrijiri medicale cât şi o pedeapsă dublă faţă de cea iniţială.

- Şi ce-ţi pasă? Să nu-mi spui că eşti invidios pe banii pe care îi scoate clerul pe spinarea turistului ignorant. Ai fi culmea!, se luă celălalt de viaţa lui.  

- Treaba lui ce face clerul cu banii obţinuţi în modul ăsta. Va fi judecat conform faptelor sale. Iar Dumnezeu chiar are Puterea. Cine sunt eu să mă substitui Lui? Ideea e legată de profunzimea lucrurilor. Uite-te şi tu: se extinde oraşul ăsta într-un ritm ceva de speriat. Din ce în ce mai multe maşini, din ce în ce mai multe blocuri. Afluxul de turişti creşte într-una. La începutul anului, dacă îţi mai aminteşti, a fost scandalul ăla cu vestigiile arheologice descoperite cu ocazia extinderii magistralei de metrou...

- Da, bă, aşa e, zise celălalt ca atins de revelaţie. Ce mai scandal! Deliciul presei. Şi aveam şi noi ce comenta la cafeluţa de dimineaţă. Cum de-am uitat-o?

- Acum nu mai e decât o chestiune de timp până când lucrările de la noul mol se vor opri. Parcă-i şi văd p-ăia de la Comisia de Păstrare a Vestigiilor Culturale urlând şi bătând cu pumnul în masă pe motiv că oalele şi ulcelele de sub pământul de acolo merită scoase la lumină iar nu trecute sub lama buldozerului. Parcă-i văd.

- De, domnule, nu e vina lor că sub oraş se află străvechiul oraş înfiinţat pe vremea lui...

- Nu m-ai ascultat cu atenţie, tovarăşe. Suprafaţa lucrurilor e una, ce se află dincolo de ea e cu totul alta. La acest mister puţini sunt cei care...

- Tot nu pricep: ce-ţi pasă? Te afectează personal? Te găsi dintr-odată să schimbi lumea? Nu cumva te plictiseşti? Să ştii că vara, sfârşitul de iulie şi începtul de august în speţă, are acest efect asupra unora. N-am spus-o eu, am citit-o pe undeva. De curând.

- Tu şi cititul...

- Mă oprisem pe la cafeneaua aia de lângă Catedrală, vorbi "gazul" ca un moş sfătos începând un basm la gura sobei, şi acolo am citit materialul ăsta de care-ţi zisei. I-am luat lu' fiu-meu o carte şi în timp ce-mi beam cafeaua am început s-o răsfoiesc. Mă rugase el să i-o cumpăr că el tot n-ajungea pe la librăria aia în ultima vreme iar dacă era totuşi în zonă se lua cu altele şi uita.

- Ce carte e asta, bre, care descrie vara?, făcu Tiberiu, oarecum interzis.

- Habar nu am, mărturisi "gazul".

- Numele autorului măcar?, nu se lăsă Tiberiu.

- Vax. Dar nu descria vara, n-ai auzit? Vorbea despre cum oraşul ăsta poate da uneori dovadă de o... ăăă... amplă vrajă asupra locuitorilor săi.

- Vrăjeală, făcu Tiberiu în timp ce apele golfului împroşcau, la intervale aparent haotice, stinghia falezei. Şi, să-ţi spun sincer, lumea e mică deşi avem noi impresia că e mare. Altă megavrăjeală. Lumea e îngrozitor de mică. Fizic vorbind. Device-urile ţi-o înfăţişează uriaşă. Ea, pe de altă parte, este exact cât trebuie să fie pentru ca altfel de lume să ţi se deschidă.

- Bre, nu-j' ce-ai fost în altă viaţă dar cu siguranţă le-ai avut cu vorbele. Poate ai fost filosof, mai ştii!?

- Dacă te mai aud odată cu aberaţia asta de "altă viaţă" să ştii că te-ai lins pe bot de prietenia noastră, punctă Tiberiu grav. N-ai decât să crezi şi să vorbeşti despre ea cu cine oi vrea numai nu cu mine. Te rog foarte mult, ok? Accept diversitatea, indiferent de natura ei, ba chiar şi diversiunea, de ea nu mai zic... aşaaa... uneori ţigănia asta are rolul de a te face să te redescoperi în moduri absolut fabuloase... doar că unele din aceste diversităţi n-au decât să stea acolo, la ele pe tarla. Departe de mine. Şi eu de ele. I se zice toleranţă, dacă nu ţi-ai dat seama.

Celălalt dădu asigurări că n-avea să mai calce pe bec în privinţa asta deşi un ochi atent ar fi putut observa că unul din ochii lui era cât se poate de concentrat la siluetele unor domnişoare, patru la număr, care, înveşmântate în rochii vaporoase, se trăgeau în selfiuri de o senzualitate extremă. Până şi statuia voievodului, călare şi cu buzduganul în mână, dădea impresia că nu mai are mult şi va începe să tremure, la fel, cuprinsă de senzualism.

- Era ieri dimineaţă unul la o terasă, vorbi Tiberiu ca un ghid turistic ce-şi începe tacticos textul învăţat pe de rost, când l-am auzit mi s-a făcut părul măciucă. După el, zicea dilimachele parcă ar fi anunţat la Meteo sfârşitul lumii, omul a fost făcut să stea în picioare, statul pe scaun e nociv sută-n mie.

- Păi să ştii că-i dau dreptate dilimacheului tău, comentă "găzarul", cu aceiaşi vervă cu care o femeie de serviciu, primind un bănuţ pentru munca depusă, din partea unor turişti care consideră că e de bine să te comporţi astfel cu personalul de la mentenanţă că niciodată nu se ştie, nu-şi mai face a doua zi treaba, uită, ajunsă în dreptul camerei tale să mai intre la curăţenie că, na, poate pică ceva. Stai în picioare adică mergi. Te plimbi. Te deplasezi. Îţi trăieşti viaţa, cum s-ar spune.

- Când îţi trăieşti matale viaţa eşti, din punct de vedere spiritual, mort, verbaliză celălalt cu glas de prooroc. Îţi trăieşti viaţa adică ai devenit un cadavru ambulant. Faci act de prezenţă în propria ta viaţă. Doar că nu vrei s-o recunoşti. Ţi-e groază s-o faci. Eşti ca râma aia care stă sub bolovan, la răcoare, iar când i se ia bolovanul de deasupra capului nu ştie cum să ajungă mai repede la întuneric. Întunericul instinctelor.

Strada se umpluse cu inşi în a căror privire se citea ura faţă de propriul job şi disperarea de a-şi petrece timpul liber cu toată fibra fiinţei lor. Câţiva puştani, căţăraţi pe postamentul statuii voievodului, treceau din mână în mână un joint conţinând substanţe interzise. Trotinete electrice conduse de amărâţi pentru care Mozart e numele noului bărgăr de la "mec" colorau ocazional peisajul.

Lumea trăia cu impresia că e stăpână pe propriul destin.

- Dar nu asta e problema. În fond, repet, fiecare cu a mă-sii, zise Tiberiu imaginându-şi (nimeni n-ar fi putut preciza de ce) cum cerul, la dreapta, e colorat cu nori vineţii, din ei picură la greu dar în stânga e un apus de un portocaliu exuberant. Problema e că lucrurile stau, de fapt, pe dos. Unu' care i-a luat viaţa altuia dar în cele din urmă îşi regretă amarnic şi sincer fapta poate intra în Rai (vezi exemplul tâlharului de pe cruce) iar altul care toată viaţa lui a fost, chipurile, corect, blând şi bun cu toată lumea o zbugheşte în Iad. De ce? Simplu: înţelepciunea acestei lumi e nebunie în ochii Lui iar înţelepeciunea Lui e nebunie în ochii noştri, furnicile. Să stai în picioare, da, e important, de aceea şi stai aşa în biserică, în picioare, drept ca lumânarea că n-ai venit în biserică ca la teatru dar, pe de altă parte, din vorbele ciumecului ăla rezultă că a scrie, adică a crea, e ceva nociv. Că, na, cum poţi oare crea dacă nu stând pe scaun?

Celălalt bănui el că în spatele vorbelor amicului său stau ascunse sensuri mai adânci dar dacă nu comentă fu pentru că îi luă faţa apa unei mări care dintr-odată începuse a se manifesta cu efervescenţă.

De undeva, de la un etaj parcă, porniră în eter acordurile live ale lui "Enjoy the silence".