- Trebuie să rămânem pe vas cât mai mult cu putinţă, zise Ilarie făcându-şi loc cu coatele.
Mulţimea parcă era bătută în cap: când înainta, când stătea pe loc. Unii se apucaseră să privească la stele, alţii vânau (dintr-odată) poziţionarea diverselor astre de-a lungul Căii lactee, mai erau şi unii care parcă exact atunci descopereau frumuseţea lunii pline într-o noapte înstelată. Pe ici, pe colea unii arătau de parcă ar fi privit în sine iar alţii ca şi când ar fi citit ziarul. Când mulţimea se punea în mişcare o făcea cu viteza melcului. Impresia generală era că undeva în faţă (în spatele vasului, mai precis spus) trebuia să se ajungă cu o astfel de viteză altfel nu mai reuşeai să pui mâna pe cadoul ce de altfel ţi se oferea pe gratis.
- Cât mai mult cu putinţă, repetă el frigând un şut în dosul unui ins corpolent care tocmai se aplecase să-şi reîncheie şireturile.
Fesele lovite de bocancul lui Ilarie sunară înfundat. Dezechilibrându-se, respectivul se duse cu capul înainte, ca o minge de bowling, într-o familie care încropise şi ea o grămadă ad-hoc, stabilindu-şi planul de bătaie pentru următoarea jumătate de oră. Sau cel puţin aşa arătau toţi acei membri, capetele aplecate unul spre celălalt, privindu-se adânc în ochi, vorbindu-şi într-un grai straniu, plin de consoane. Se rugau?... Oricum, busculada ce se iscă în clipa contactului dintre şiretos şi membri îi permise lui Ilarie ca împreună cu iubi a lui să avanseze metri buni.
Vasul începea să se încline. Tot mai mult. Încet dar sigur cum ar veni. Scârţâia din toate încheieturile. Plutea deasupra la toate un frig ca de frigider.
- Dacă nu rămânem pe vas suficient de mult încât să ajungem în capătul celălalt n-o să mai poată regizorul să surprindă toată catastrofa, continuă Ilarie adresându-se aerului de dinaintea sa. Hai, să fim puternici, dragostea mea...
Dragostea vieţii lui, Andromeda fon Kaiserslauter, născută Tulumbeanu, într-o primă fază, îl auzi dar nu-l ascultă. Mintea îi fugea înnebunită căutând un reper, ceva oricât de mic dar sigur de care să se poată agăţa. Nu putea pricepe s-o tai cum de ditamai vasul, considerat de nescufundat, o luase acum la vale rău de tot. Andromeda considera incredibil ca peste un timp oarecare, puţin nu mult, toată barca asta de fier şi lemn, mândria tehnologiei moderne, avea să zacă pe fundul oceanului. Parcă ar fi fost vorba de un film din seria catastrofă sau ceva de genul ăsta. Un banc prost, morbid, sec, la care nu râzi nici dacă ţi se explică prin scheme. În acelaşi timp, paradoxal sau nu, mintea ei orbita în jurul discuţiei lor de ieri seară când, privind amândoi apusul, luaseră la puricat noţiuni precum credibilitatea personajului, natura intrigii unei proze scurte, esenţa temei unui roman, profunzimea sau superficialitatea vocii naratoriale. Aş putea să sar oleacă în trecut şi să vă relatez această discuţie dar m-a apucat o lene greu de descris în cuvinte. Să mergem, aşadar, pe firul actualei poveşti.
Pe urmă, într-o a doua fază, Andromeda născută Tulumbeanu (şi pe care maică-sa o încârligase cu un prosper om de afaceri din industria lemnului, individ care naiba ştie pe unde umbla în clipa asta, mai ştii?, poate făcuse infarct că era cam corpolent nu aşa tras prin inel) rămase uşor blocată:
- Iubi, ia opreşte-te, îl trase ea brusc de mânecă.
Se agăţară de balustradă. Vasul nu sta, se înclina. Aproape imperceptibil dar se înclina. În curând avea să se încline superperceptibil, luminile să se stingă şi atunci să te ţii vericule de panică. Până în clipa de faţă însă era încă bine.
- Cum adică citez să surprindă regizorul catastrofa am încheiat citatul. Din tine. Ce vrei să spui cu asta?
Ilarie numai de dezbateri deconstructiviste n-avea chef în momentul ăsta delicat dar, din iubire pentru Andro a lui, îngăimă ceva. Care, desigur, n-avea nicio logică.
- Vrei să spui că noi suntem personaje de film şi că Titanicul nu se scufundă cu adevărat?
Apoi pe un ton de pastor condamnând nu mai ştiu ce păcat capital:
- Ce naiba facem noi aici, Ilarie al meu?
Ilarie, cu toată educaţia lui de pasager călătorind la clasa a treia şi de ins trăind, aşa, liber, gen „trăiesc după cum îmi dictează propria conştiinţă iar nu a altora” avu un rictus ca de lord exprimându-şi bucuria victoriei în faţa unui adversar inferior:
- Titanicul s-a scufundat demult, scumpi. Şi n-a fost nicio muzică pe fundal. Iar vaporul rupându-se în două nu s-a încadrat în categoria niciunui efect special. Cei de pe punte au asistat îngroziţi la fenomen. Cât despre cei din bărcile de salvare ce să mai zic: luaţi la întrebări, după catastrofă, susţineau ba că vasul s-a dus lin la fund, ba că a dispărut din peisaj ca şi când ai şterge cu radiera un desen în creion, ba că fiinţe din altă lume l-au pulverizat în cele patru vânturi cu o rază verde.
- Şi atunci?, făcu Andromeda vexată de-a binelea. Te mai întreb odată: ce naiba căutăm noi aicişa? Nu pricep: poţi face o vrajă ca să ieşim naibii de aici şi n-o faci pentru că... ăăă... să împlinim un destin regizoral?
- Aş vrea eu să pot face vrăji, mărturisi Ilarie în timp ce prin faţa ochilor interni îi fulgeră imaginea unei cohorte de şobolani părăsind în goană corabia ce stă să se scufunde dar înecându-se în apa rece ca gheaţa pentru că, na, după gaura aia nu mai urma niciun uscat ci doar haşdoio. Din păcate nu sunt decât o fiinţă de celuloid. Mai nou, sunt o fiinţă virtuală. Gen încărcabilă pe harddisk, trasă de pe torenţi, vizualizabilă via streaming.
Noaptea se scurgea înstelată. Undeva înspre dreapta se zărea nu-ş’ ce stea aducătoare de noroc. Ochii lui iubi sclipeau seducători. La babord, cam la jumătatea distanţei dintre provă şi pupă, orchestra atacase un song aducând izbitor cu The power of good-bye a lui Madonna. Performat, desigur, din puterea viorii şi a contrabasului. Vocea mai lipsea ca să poţi jura băgând mâna în foc asupra originii cântecului...
Deprimant, dacă mă-ntrebaţi pe mine, pentru că înainte de asta se succedaseră în eter sunete precum Bărbierul din Sevilla, aria, de Rossini, Nicu Alifantis – Doamnă verde, Queen – I want to break free sau Savoy – Angela. Cum care Angela? Aia cu „când vântul despărţirii se porneşte şi rupe a speranţelor aripă doar inima te roagă omeneşte, iubito, nu pleca, nuuu, Angelaaa... şai-la-laaa”. N-o ştiţi? Bă, nu ştiţi ce pierdeţi! Puneţi mâna de vă faceţi educaţie muzicală. E păcat, zău aşa.
- Să-ţi spun sincer îs perfect împăcat cu condiţia mea, făcu Ilarie, apucând-o strâns de mână pe Andromeda.
Vasul începuse să se încline vizibil.
- Ar trebui să fii şi tu. Nu de alta dar finalurile fericite mă emoţionează până la lacrimi. Chiar dacă sunt triste. Sau mai ales atunci.
Luminile se stinseră. Lumea începu să ţipe. Disperată. Într-una din bărcile de salvare careva se ridicase în picioare şi, cu mâna imitând salut milităresc, porni să cânte „Deşteaptă-te române”. Dintr-o altă barcă veni spre ins, cu boltă, un cartof. Şi recomandarea să stea drecu jos că n-avea vocea neam.
Andromeda nu stătu prea mult pe gânduri. Puse în balanţă lucruri numai de ea ştiute iar la final se văzu nevoită a-i da dreptate lui Ilarie. Ocazie cu care îi umflă un sărut pasional iar după aia îi declară că măcar vor muri împreună. Asemeni lui Romeo şi Julietei.
Pe fundal se auzea de undeva, în surdină:
o nouă zi de dragoste ne-aşteaptă.. Savoy, tot Savoy – Duminică.
Mă duc să mănânc un pateu vegetal. De casă nu cancerigenul din comerţ.