Majinuţa

După ce băgă maşina în curte apoi în garajul din curte, Zăbăoan Sergiu, rămas singur în mijlocul bătăturii, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-şi aprindă o ţigară. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine.

Zăbăoan o luă spre fundul curţii cu ea în gură. Trăgea lent fumul în piept dar un ochi mai atent ar fi putut observa că dumnealui mai mult pufăie decât trage. Acolo, în fund, în afară de un foişor dotat cu grătar şi balansoar, nu era niciun veceu ci doar o uşiţă care, la prima vedere, nici nu se observa în gărdoiul acela de culoare cărămizie.

O uşiţă care odată deschisă trebuia să te apleci ca să treci dincolo, ’tu-i anacolutul lui de viaţă.

P-asta am zis-o nu ca să dau textului o coloratură pitorească, departe de mine coloraturile, ci pentru că am luat şi eu un stilou de la un magazin (specializat pe orice, mai ales pe prostii de care nu ai nevoie dar le cumperi oricum că-ţi fac cu ochiul) ca să constat că scrie ca apucatul. Când şi cum vrea el. Ori asta mă scoate din sărite. După care încep să mă scald într-o indispoziţie vecină cu depresia bacoviană. Şi din care nu pot să ies altfel decât trăind-o pur şi simplu.

Na că am şi uitat ce vroiam să mai scriu... ce situaţie tip „zăbala porcului”, zău aşa... aaa, gata, hai că mi-am amintit...

Dincolo de uşiţa magică (exact aşa scria pe ea: usita magica) sta un pământ negru, punctat de bururieni, câţiva plopi surprinzător de înalţi, niscaiva movile ţuguiate şi mai tot timpul populate de unu-doi câini în căutare de hrană iar undeva mai în fund, din nou aşadar în fund, la baza unei râpe, curgea liniştit o apă lată.

Aici se aciuă Zăbăoan. Călare pe pământul negru, cu picioarele încrucişate, trăgând alene din ţigară. Stătea degeaba nu în mod deosebit dar pe faţa sa se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi totuşi cineva. Fie şi pe malul celălalt. Odată avusese ditamai discuţia despre existenţa extratereştrilor (nivelul lor de cultură, înfăţişarea fizică, oare cum au rezolvat probleme precum corupţia şi birocraţia) cu cineva de pe malul celălalt. Corespondaseră prin sms că nu vroia acela să-l audă peştii. Arunca şi el la lansetă ca un cetăţean respectabil. După care, când se convinsese că n-avea să aibă noroc la lansetă, discutaseră prin viu grai. Prin telefon.

- Convingerea mea e că nu am ajuns niciodată pe Lună, bolborosea cetăţeanul, Lazăr Nicuşor pe numele lui din buletin, „relu-uşurelu” după apelativul dat de apropiaţi. Spaţiul cosmic, vorba cântecului, o fi suprema graniţă dar este una concepută în pivniţa de la Hollywood. Pivniţa lu’ Pădurea Sacră. Pădure, vrăjitoare, vrăjitorii, ritualuri satanice, ocult, te-ai prins de poantă? Mâine dacă m-aş convinge cu propriile simţuri că spaţiul cosmic e doar o iluzie, menită a ne ţine prizonieri în propriile minţi, nu m-ar mira. Cum nu m-ar mira nici dacă aş constata contrariul. Dar, repet, mă îndoiesc că există. Ce argument covârşitor am? Simplu: suntem cu toţii mult mai preocupaţi, mai receptivi, de ceea ce se află aici, pe pământ, din orice punct de vedere, nu la ceea ce se petrece în stele. Spune-i, de exemplu, unui om de afaceri, care e pe cale să piardă/să câştige o avere să lase totul baltă pentru că, nu-i aşa?, ce se petrece în spaţiul cosmic este infinit superior! Omul de afaceri te va asculta, ba chiar îţi va ridica şi o statuie pentru că i-ai deschis mintea, nu?!

Se întrerupsese din peroraţie pentru că brusc, de undeva din stufărişul din amonte, ieşise la suprafaţă ceva. Învelit într-un sac, lunguieţ şi care aluneca pe apă agale, ca o moară venind pe Siret.

- Iarăşi s-au răfuit bandele de interlopi între ele, scuipă Relu în sictir. Nu se mai satură de putere, înghiţi-i-ar puhoaiele revărsate ale Potopului. În fine, bine măcar cu nu mi-a agăţat lanseta. Lasă, nu anunţa nicio poliţie, îi atrase atenţia lui Sergiu, o să sune vecinii tăi de mai din vale. Bun, unde rămăsesem? Aşa... p-ormă dacă americanii chiar au ajuns pe Lună, atunci în anii ’60, acum, la alţi 60 de ani distanţă, cu atâtea tehnologii care ne bombardează viaţa, Luna s-ar fi aflat cel puţin într-un stadiu incipient de colonizare. Nu? Am dreptate? E ca şi cînd Columb, descoperind un nou continent, ar fi spus: „stop, da, teritoriul ăsta e altceva decât ceea ce se ştia până acum, hai însă să revenim în Spania că, na, avem treburi mult mai urgente acolo de rezolvat.”

„Iată-mă pleoştit la pământ ca personajul ăla din romanul cu ţărani... cum îi zicea, domnule, tiii, ce lipsus!... care stătea pe stănoagă, fuma şi aştepta ca să treacă careva să-i dea bună ziua”, monologa Sergiu, absorbit de clipoceala apei. „Şi p-ăsta uitaşi cum îl chema! Şi doar am învăţat la română în liceu de rupeam pământul. Ţăranul-filosof, cum i-au zis unii critici literari. Săracii, nişte nefericiţi. Nişte complexaţi. N-au scris un rând de ficţiune în viaţa lor dar au impresia că dacă scriu cărţi din cărţi îs cineva. Păsărelele alea care ciugulesc parazitar resturile din gura crocodilului sau ciupercile ce înfloresc pe spinarea cine ştie cărui pom au măcar decenţa de a nu se lăuda cu obiectul pe care-l parazitează. Tac şi fac în lumea aia a lor de doi bani, totul desfăşurându-se astfel după o ritmicitate de mii de ani. Dar ăştia!? Ţi-ai găsit! Se consideră scriitori, chiar creatori de frumos dacă scriu cărţi din cărţi.”

- Ce faci, domne, p-aici? Singur-singurel? Meditezi la nemurirea sufletului?

Iată că se ivise totuşi cineva. Zăbăoan ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din stânga apropiindu-se. Cu paşi calculaţi şi privirea unuia pentru care orice are un preţ şi orice nu se vede are valoare doar dacă poate fi cuantificat. Se uită numai odată la el, apoi începu să se uite în altă parte, se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. Răspunse totuşi binevoitor că „discuta cu prietenul lui imaginar”. La care vecinul abordă o figură surpinsă, gen „ce glumă elevată” dar ochii transmiseră exact opusul, gen „uite-l şi pe amărâtul ăsta ce aberaţii mai poate scoate!”

Zăbăoan remarcă dintr-o dată cât de arhaico-patriarhalică putea curge apa. Vreme numai bună de contemplat corola de minuni a lumii.

- Deci, ce faci?, reveni vecinul ca dintr-un fund de galaxie. Te-ai hotărât, mi-o vinzi, nu? Hai că am un superpreţ. La ofertă.

Zăbăoan se uită ţintă la acest ins mediu ca înălţime, cu început de chelie şi care abia te privea în ochi când îţi vorbea, înţelegând pentru ce venise el la malul gârlii dar nu-i răspunse. „Da, am discutat cândva despre vânzarea casei mele părinteşti, acum că ai mei s-au prăpădit, poate am să ţi-o vând, poate nu, a lua o hotărâre e o chestiune complicată, nu ceva conceput pe sponci, că e la ofertă”, părea el să-i spună.

- I-a venit nevesti-mii un plic, începu Zăbăoan, i l-a adus poştaşu’. Nu era acasă, am semnat eu pentru ea. O hotărâre judecătorească pentru o clientă de-ai ei pe care o reprezintă într-un proces ce durează de vreo opt luni. Uneori răspund şi la telefoane pentru ea. Ce să mai, am ajuns secretarul ei da’ nu mă plăteşte nimeni pentru asta. Secretar probono. Ştii cum era, bre, hotărîrea asta? Zece pagini. O motivaţie pe zece pagini, dacă poţi să-ţi imaginezi. Deci despre ce vorbim? Hotărârea era în favoarea ei dar atâtea nuanţe şi principii şi unghiuri de luat în calcul! Te cruceai nu alta. Să mai zici că nu-i realitatea un lucru complex!

Vecinul avu bănuiala că această povestioară era cu mesaj, cu direcţie dar trecu peste asta.

- Dacă nu vrei să mi-o vinzi zi-mi-o măcar în faţă. Că, repet, am un superpreţ. Nu mai găseşti unul asemănător.

Drept răspuns, Zăbăoan începu să se uite la curgerea molcomă a apei.

Vecinul nu mai zise nici el nimic, apoi, după câteva clipe, schimbă vorba:

- Şi, ce-ţi mai face majinuţa? Merge?

- Deocamdată stă. Adică am oprit motorul.

- Nu, serios acum. Ai probleme cu ea?

Sergiu rămase nemişcat.

- Am un mecanic nu bun, foarte bun. Şi ia şi superacceptabil ca preţ.

- Adică eu mi-am luat maşină secănd cu ochii închişi sau cum?, îl abordă Zăbăoan din scurt.

- A, nu, domne, stai liniştit. Am pus şi eu o întrebare. Că, după cum ştii, eu am maşină nouă şi merge blană. Nu, deci vroiam să te ajut, asta-i tot.

- Merge, majinuţa, bre, de ce să nu meargă?, reveni Sergiu cu o sclipire ludică în ochi. Şi mecanicu’ meu merge, cam pe trei cărări în ultima vreme, da’ ne descurcăm.

Ar fi vrut să mai continue, ar fi putut s-o facă dar se opri. Brusc. În sinea sa deveni mai posac ca la înmormântarea alor săi. Era ceva în atmosferă care te îndemna, de cîteva zile bune, să tot cazi în tine pentru ca astfel lumea transcedentalului să ţi se înfăţişeze într-un joc secund, mai pur, ca un cântec încăpător precum pasul Evei pe lângă pomul Sacru iar unii au acest talent de a te face să nu mai simţi nimic din toate astea, preocupaţi de răzbunări meschine. 

           - M-a pălit ceva la stomac, rosti Segiu serios. Hai că mai vorbim.

Tăierea

Copacul, uriaş de felul lui, stufos şi ramificat, aproape că trecea neobservat (la prima vedere), atât de întunecoasă era valea din fundul grădinii. Nu de puţine ori ţi se putea întâmpla, odată aflat în preajma lui, mai ales dacă-i trăgeai şi un pui de somn, ca să visezi chestii cu iubiri imposibile dintre ciuperci şi femei, dintre inşi nemulţumiţi de propria condiţie şi domnişoare pentru care lumea se înfăţişa limpede ca lumina zilei, dintre femei-strigoi venind din sfera lor cu greu şi hedonişti care, deşi atraşi de necunoscut, renunţau în ultima clipă, speriaţi nevoie mare.

Greu de spus de ce asemenea vise: era ceva în atmosferă, între ramurile copacului care te dădea peste cap oricât de împotriva somnului de amiază te-ai fi dovedit? Cine ştie!

Lângă el se oprise acum Gorobete Eduard care, după ce-şi înăbuşise un râgâit de la omleta pe care şi-o gătise cu noaptea-n cap, dădu totuşi glas unei indispoziţii intestinale, faptă ce-l aruncă pe fiu-său, Valentin, într-o mirarea de-a dreptul hamletiană.

- Asta-i o logică care-mi scapă, mormăi el uşor confuz. Nu râgâi dar pe partea cealaltă...

- Vali, zise Eduard neascunzîndu-şi feelingul autoritar, până răsare soarele tre’ să-l trântim la pământ. Pune mâna pe secure şi taci.

- Pă pomu ăsta? întrebă Vali uimit. Ăsta? Tocmai p-ăsta? Altu’ nu se găsea? De ce, bre?

Toată lumea din sat cunoştea copacul. Câte nu se spuneau despre el. De exemplu, adepţii teoriei conspiraţiei referitoare la originea lumii îmbrăţişau ideea că pomul fusese plantat de extratereştri. Încă de la începuul timpului. Un copac, sacru sau nu, dar care cu siguranţă era menit a face legătura dintre Terra şi lumea/lumile lor. Unii, clienţi fideli ai crâşmei, obişnuiau deseori să-şi verse oful şi maţele la baza lui, ferm convinşi că pomul îi ascultă şi, într-un fel sau altul, le va îndeplini dorinţele.

La un moment dat, careva din satul vecin, un împătimit al teoriei Pămîntul Plat, se suise până-n vârf şi de acolo începuse să peroreze despre cum din turn (care turn?) pe/spre câmp vede dumnealui voievozi cu plete. Şi că, da, pământul e plat, într-adevăr, linia orizontului e dreaptă, nu e strâmbă, nimic nu se curbează, ie peste tot nori şi linii drepte, bă, deci trăim pă ceva plat nu pă o bilă.

Deci n-ai văzut aşa ceva de cum putea lumea să cunoască acel pom. Organizaţia (secretă de altfel) a tinerelelor din sat, organizaţie care de altfel îşi propusese anul acesta o expansiune agresivă în comunele din tot judeţul se strângea la baza lui, în anumite nopţi din vară, şi, pe întuneric, cu puterile neajutate nici de leul şi nici de vulturul care au lucrat împrejurul lui Luca şi Marcu şi Matei, neajutate de nimic decât de ele însele (prin noi însene, era una din devizele lor, cum altfel decât secretă) se cufundau în ritualuri greu de reprodus aici. Din lipsă de spaţiu şi de timp nu de ruşine. Iarna, un ditamai derdeluşul formându-se tocmai din vârful dealului pe care sta aşezată grădina şi până la baza copacului, copiii se dădeau în draci cu săniile sau pur şi simplu călări pe sacoşi din plastic şi vrând-nevrând îmbrăţişau trunchiul la sosire. Cu timpul, inscripţii de tot soiul începuseră a-i popula baza: numa’ gheaţă-n capu’ teu, nu scuipa contra vîntului, ficţiunea+talentu’+pastişa egal iniţiere estetică, jos editurili sus blogurili, a citi înseamnă a recitii, cine scrie azi pentru copii mîine nu va fi băgat în seamă nici măcar la rubrica şî alţi, dacă idealul tău e să mergi vara în concediu însemnă că eşti prost făcut grămadă... şi aşa mai departe. Scrijelite cu briceagul în scoarţa groasă, în prealabil uneori jupuită pe unele locuri, minitextele reuşiseră să creioneze pomului un aspect de, să zic aşa, artă rurală literară. De toată frumusţea.

- Decât p-ăsta vrei tu să-l dăm jos?, reveni Vali cu un glas ca dintr-o cavernă din epoca primitivă. Altu’ nu găseai, bre? De ce să-l tăiem? Stai să ne mai gândim, poate se mai găsesc şi alte soluţii. Chiar nu poţi să nu-l tai? De ce să-l tai?

- Întrucât, răspunse Gorobete sec. Întrucât, pricepi?

- Întrucât ce?, întrebă băiatul, serios. Academic, dacă mă gândesc mai bine.

- Deoarece pentru că fiindcă..., răspunse Gorobete automat şi pe acelaşi ton sec. Auzi o voce, undeva în adâncurile capului său, care-i vorba despre cum „următoarele replici trebuiesc jucate cu un entuziasm frizând euforia cuiva bogat în duh” dar decise a nu-i acorda atenţie. Pur şi simplu pentru că putea. Cu "tî" nu cu „ţî”.

- Greşit, veni prompt replica lui Vali. Toate trei ie de acelaşi fel. Ai vrut tu să spui ceva dar te-ai bâlbâit. Oi fi băut prea multe ţuici şi asta ţi-a afectat judecata.

Gorobete îl privi lung, Vali interpretă greşit gestul, continuă ridicând uşor glasul de parcă s-ar fi temut să nu fie întrerupt:

- Ştiu că mama are ceva cu tine pe tema asta, eu însă nu. Din partea mea poţi să bei până cazi lat. E ficatu’ tău nu al meu. Şi nici n-am să te spun mamii, stai liniştit.

- Am s-o iau altfel, glăsui Gorobete ca atunci când realizezi că persoana căreia i te adresezi se situează pe acelaşi nivel cu tine, chiar dacă la un nivel mai mult ce ţine de subconştient decât de conştient. Trebuie să tăiem copacul aşa ca să se mire proştii. Hai, pune mâna pe secure şi dăi că ne apucă ziua.

- Proştii n-are cum să se mire, zise Vali după ce iniţial fu cât p-aci să pună mâna pe secure. Se miră un filosof, te miri tu când tragi din luleaua aia a ta, te poate mira existenţa liberului arbitru dar nu prostul. Că de aia e prost. Zace. Sclavul instinctului. Pentru el emoţia artistică e egală cu zero. N-are în cap decât informaţii. Banale, la obiect, lipsite de transcedental. Să se mire proştii e ca şi când ai vorbi de funie în casa spânzuratului dând vina pe mort pentru fapta sa.

Gorobete îl privi, din nou, lung pe fiul său dar după aceea îşi făcu de lucru cu ascuţişul securii, încercându-i tăişul cu degetul.

- Am înţeles, vrei să ştii, concret vorbind, în ce fel să se mire proştii. Ei bine, e simplu: să se mire până li s-o apleca. Să se uite mai întâi şi apoi să se mire până li s-o apleca.

- N-are cum să ţi se aplece de la asta. Poate în literatura sefe sau aia horror. Cînd te miri, părerea mea, ţi se puate întâmpla să ajungi la nişte anumite concluzii în privinţa lumii. Care te vor întoarce la 180 de grade. E periculos să te miri. Rişti să vezi că nimic nu este ceea ce pare. Că valorile-s întoarse pe dos. Că înţelepciunea lumii ăsteia e nebunie în ochii lui Dumnezeu iar înţelepciunea Lui trece drept prostie. În ochii oamenilor. Nu zic că nu trebuie să te miri vreodată, e chiar o datorie morală s-o faci, măcar să nu mori prost dacă nu şi din alte cauze, dar atenţie că rişti să-ţi perizi minţile dacă te laşi dus de valul mirării.

După care lucrurile rămaseră cum le ştim cu toţii că au rămas: pomul tăiat, mirarea celorlalţi membri ai familiei, mama/soţia înţelegând c-o duc greu şi altă soluţie nu existase, fuga de casă a băieţilor cei mari ai lui Gorobete, plata fonciirii, panarama..., scuze poiana lui Yohan etc...

Din când în când, aici vroiam s-ajung, mai ales în nopţi lungi, albe, firos de intense depedeve al planului raţional, criminale chiar şi tot din acest punct de vedere, cei doi obişnuiau să-şi amintească, prin vis parcă, de un moment al existenţei lor când ieşiseră din ei, lumea devenise, fie şi pentru un timp scandalos de mic, altceva, gen un ceva rezervat doar celor iniţiaţi. O exclusivitate.

Când oare se întâmplaseră toate astea?

Nici unul din ei, nici până astăzi, nu şi-a putut răspunde.