Dacă vrei cu adevărat poţi. Merge însă şi cu “u”. (3)

     Exact la două secunde şi un pic distanţă de paharul spart, în uşa capelei se înfiinţă un bărbat scund, lat în umeri şi cu o mustaţă ce părea că aparţinuse iniţial altcuiva şi fusese apoi revendicată pe cale amiabilă. Bărbatul intră în capelă cu paşii cuiva care a ratat autobuzul dar nu vrea s-o arate. Se recomandă fără să-l întrebe nimeni – Ginel Butnărescu – trânti un „Doamne să-l ierte” care semănă imberb de alambicat cu un „Dumnezeu să-l fete” aruncat din goana unui tren de mare viteză, merse lângă sicriul răposatului, se închină şi se reculese aici ca şi când ar fi trebuit să-i spună, la ureche, lui Abraham cancanul ăla pe care i-l promisese de vreo două săptămâmi şi din varii motive uitase iar acum, când, în sfârşit, se ivise ocazia nu ştia cum să înceapă ca să nu se considere celălalt jignit, după care, la final, îi mărturisi văduvei că „el şi Abraham fusese colegi de facultate iar în prezent dumnealui, tânăr pensionar (dintr-o funcţie precizată cu vagă mândrie drept una din „domeniul aprovizionării strategice - un eufemism pentru şofer la minister - a aflat cu stupoare trista veste şi nu-i vine s-o creadă. Încă e şocat.”

     Şi iarăşi acel ambiguu „Dumnezeu să-l ierte” pronunţat într-un diapazon de „Dumnezeu să-l fete” ceva de speriat. 

     Ginel se retrase din capelă afişând o băţoşenie a gesturilor de un mozardianism feroce.

     Afară dădu noroc cu Mioara Clarisa ca şi când o ştia din copilărie deşi atunci o vedea prima dată şi cu Lucian pe care îl ştia prea bine şi de aceea preferase să stea departe de el timp de mai bine de un deceniu. 

     - Eşti acelaşi, îi zise Ginel lui Lucian cu tonul cuiva care constată o defecţiune la instalaţia sanitară. 

     - Şi tu, răspunse Lucian cu ochi afirmând contrariul. Amândoi ştiau că e un compliment, amândoi zâmbiră. 

     Mioara Clarisa interveni cu aplombul femeii care a înţeles că cea mai bună metodă de a intra într-o conversaţie din care eşti exclusă este să te comporţi ca şi cum n-ai fost niciodată exclusă.

      - Vă cunoaşteţi de mult? 

     - Din facultate, zise Ginel, lăsând să se înţeleagă din inflexiunea glasului că „din facultate” făcea trimitere la o perioadă din viaţa lui pe care o cataloga undeva între „experienţă formatoare” şi „greşeală din care am învăţat fără să vreau”. 

     - Stăteam în aceiaşi cameră de cămin în anul al patrulea, preciză Lucian. Abraham reuşise o învârteală şi ne pomeniserăm cu toţii nu în cel mai tare cămin ci în cea mai curată cameră de acolo. 

     Apoi pe ton de Neti Sandu anunţând prezenţa iminentă pe teritoriul ţării a unui ciclon prevăzut de astre: 

     - Trei luni n-am dormit unul din cauza celuilalt.

     - El din cauza mea, rectifică Ginel cu o preciei de om care a aşteptat ani buni să facă această rectificare. Eu unul dormeam excelent.

     - Sforăiai, Ginele.

     - Meditam sonor. 

     Mioara Clarisa pufni. Genul ăla de pufnit pe care-l poţi considera râs, dezaprobare sau ambele. Pe scurt, o armă cu multiple întrebuinţări şi pe care Mioara o perfecţionase, în timp, cu devotament de meşteşugar adevărat. 

     Ginel (cam orb şi surd la astfel de talente) luă loc lângă cei doi, scoase din mica sa borsetă ce-i atârna nonşalantă pe umăr un pet de Cola de 0.5, îi desfăcu meticulos capacul. În aerul tămâiat al împrejurimilor capelei din sticlă emană mirosul atât de caracteristic al faimoasei băuturi amestecat cu unul care nu era deloc de băutură acidulată. 

     - Vrei?, îi oferi el lui Lucian. 

     - Nu. 

     - Tu?, se întoarse spre Mioara. 

     - Depinde ce e. 

     - Cola. 

     - Şi? Sunt cu maşina. 

     - Mda, decât Cola, zise Ginel, senin dar retrăgând oferta din faţa femeii. 

     Ginel arse un gât setos privind în gol după care rămase câteva clipe scufundat în tăcerea aceia specifică celui care vrea să arate că simte mai mult decât poate exprima. Lucian însă îl cunoştea destul de bine ca să ştie că tăcerea numitului nu era neapărat semn de profunzime ci doar unul care însemna că omul uitase ce vroia să spună. 

     - Ştii ce mi-a zis odată Abraham, ’mnezeu să-l fete... 

     - ...să-l ierte, ecoiză Mioara făcându-şi rapid cruce. 

     - Doamne, parac-a fost ieri, continuă Ginel ocupat până peste cap cu el însuşi. Era iarnă, un ger d-ăsta de crăpau pietrele. Mda, d-aia ştiu sigur că era iarnă. Bă, ştii cum? Dur de tot. 

     Sorbi un gât fără să-şi disimuleze plăcerea. 

    - Zice: „Ginele, tu ştii care-i diferenţa dintre un deştept şi un înţelept?”. Zic: „nu da’ dă-mi un indiciu”. Zice: „deşteptu’ găseşte ieşire din orice situaţie în care înţeleptu’ n-ar fi intrat”. 

     - Ăsta a fost indiciu’?, întrebă Mioara, zen. 

     - Nu, asta mi-a zis. 

     Râse pe înfundatelea, ca după rostirea unui banc mustos. 

     În pauza ce urmă Lucian avu încrustată pe chip expresia celui care a mai auzit pe undeva faza cu dihotomia „deştept-inteligent” dar nu e sigur unde iar Mioara Clarisa se gândi, cu onestitate, că dihotomia ascunde în ea un adevăr pe care nu ai de ce să-l eviţi.

     - Şi tu în ce categorie te incluzi?, întrebă ea într-un final. 

     - Eu?, zise Ginel şi, în modul în care o rostise, s-ar fi putut citi o întreagă autobiografie. Eu sunt în a treia categorie: intru în vreo... ăăă... situaţie, nu găsesc nicio ieşire da’ mă simt bine acolo. 

     Lucian îl privi pe Ginel cu atenţia cuiva care descoperă că, pus în lumină potrivită, obiectul ăla banal capătă reflexe spectaculoase.

     - Asta e de-e dreptul înţelepciune, zise el matusalemic de cordial. 

     - Ştiu, răspunse Ginel, liniştit. D-aia nici nu mă grăbesc. 

     - Unde? 

     - Unde... ce? 

     - Unde nu te grăbeşti? 

     - Să ies din... ăăă... situaţie. E chiar cool. 

     - Eşti de mult în situaţia asta?, vru Mioara să ştie. 

     - Sunt în mai multe, raportă Ginel înnăbuşindu-şi un râgâit. Una mai situaţie ca alta. Da’ nu mă grăbesc deloc.

     Ploaia de petale de ulm se oprise. Un porumbel se aşeză pe pervazul ferestrei capelei şi privi cu acea expresie pe care porumbeii o au tot timpul şi care expresie, dacă stai de-o contempli, nu e prostie, e, poate, un soi de model de înţelepciune oferită nouă indirect de către Cineva-Acolo-Sus. Înţelepciune oferită nouă, aceşti bipezi pe care Moartea îi tulbură o vreme. 

      Ştiţi despre ce expresie vorbesc, nu? Aceea care te duce cu gândul la a privi dar fără să vrei ceva în mod special. Lucian se uită la porumbel iar porumbelul la Lucian.

      Niciunul din ei nu puţea. Aroma cu pricina nu izvora (vag) decât din petul de Cola al lui Ginel.