- Stiloul ăla era unul deosebit,
ascultă la mine, bolborosi Iulian Nucleanu de parcă şi-ar fi adus aminte de
ceva ce nu suferea amânare.
Ar fi vrut să mai adauge ceva dar senzaţia de frig accentuată de pale de
vânt năstruşnice îl făcu să renunţe. Maşinile începuseră să alunece prin întunericul proaspăt lăsat peste oraş
asemeni unor fante de lumină ce-ţi scrijelesc retina.
- Vrei poate să spui unul deosebit de prost, corectă Dragoş Bedonache fără
să-şi ascundă condescendenţa pedagogică. Dacă-l lăsai fără capac în timp ce
umpleai o coală A4 i se usca cerneala pe peniţă înainte de a ajunge la jumătatea
foii. Deci despre ce vorbim?
- Decât să-l fi aruncat pe geam mai bine mi-l dădeai mie, sublinie Iulian cotropit
dintr-odată de o acută senzaţie de siguranţă dată de deplasarea pe propriile
picioare. Dacă se gândea mai bine, senzaţia cu pricina îşi avea originea în faptul că
lumea fusese cucerită prin mijloace care, în contextul hipertehnologizat de azi,
arătau hilar: piciorul uman, piciorul copitat al măgarului, busola, corabia de
lemn. Maşina personală? Un moft al orăşeanului care aina are după ce bea apă
dar strânge cureaua de-a ungul anului pentru că a merge în concediu la all
inclusive unde îţi umpli farfuria moţ face toţi banii.
- Ţi-am mai zis doar că nu l-am aruncat, corectă din nou Dragoş mutându-şi
sacoşa cu beri şi ronţăieli în mâna cealaltă. Nu încă. Încă mă gândesc la
găsirea momentului oportun de făcu aşa ceva. Sunt, cum ar veni, un colecţionar
discret al unor asemenea clipe.
Senzaţia ce-l stăpânea pe Nucleanu continua să se manifeste în forţă. Dumnealui
nu avu astfel cum să nu-şi recunoască faptul că, dintr-odată, îi plăcea să se
simtă în contact cât mai brut cu tot ceea ce îl face pe om... uman. Mulţi, din nefericire,
medită el, şi-au îngropat umanitatea sub diverse măşti, prejudecăţi şi
barbarisme mai mult sau mai puţin sofisticate. Ce fel de mecanism
socialo-psihologic face posibilă abilitatea noastră ca pe măsură ce înaintăm în
vârstă să ne cultivăm cu încăpăţânare abilitatea de a ne minţi?
- Eşti un colecţionar discret al unor astfel de clipe?, întrebă el cu glas
tare.
- Da, răspunse prompt Bedonache. Şi chiar, lăsând modestia de-o parte, am
devenit un profesionist al fenomenului.
- Cum vine, bre, asta? Să colecţionezi clipe?
- Vine. Chiar bine. De ce să nu vină?
- Nu ştiu. De aia am şi întrebat.
- Poţi să întrebi vrute şi nevrute, nu mă deranjează. Trăim doar într-o
lume liberă.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Ia-o ca atare. Nu-mi stă în caracter să zic una care să însemne, de fapt,
alta. De ce am gură? Să mă ascund în spatele cuvintelor? Când o să ajung la
nivelul ăsta de laşitate o să te anunţ. Gicule, am să-ţi spun de parcă te voi
fi invitând la nuntă cu colaci şi covor roşu, iată-mă intrat în rândul lumii.
Se îndreptau spre casă dar blocul parcă se încăpăţâna să se apropie. Părea
chiar că se depărtează. Dragoş se pomeni dintr-odată cu o sfârşeală aberantă în picioare. Ştia de
unde: somnul de amiază îi fusese curmat prea devreme. Iubi îl trimisese la
magazin, după ronţăieli, sucuri şi "ce vreţi voi, băieţii, să vă luaţi"
iar somnul, hoţ, i se scursese acum spre pulpe. Făcuse, altfel spus, ce ştia el
mai bine să facă: îl păcălise.
Pe pod, ca şi când asta n-ar fi fost îndeajuns,
îl păli un frig dement. Podul era o umflătură de beton vag întreţinută de
Primărie pe sub care circulau ocazional marfare. Linia de tramvai mergând spre
una din cele mai sărace zone ale oraşului şi care se afla şi ea în imediata vecinătate
zăcea dezasamblată. Lucrările ce-şi căscau scheletul îl indispuneau grozav. Era
ca şi când ar fi privit în sternul deschis al cuiva şi ţi se mai cerea şi
opinia asupra a ceea ce vedeai.
- S-a lăsat un frig de să-ţi baţi copiii nu alta, comentă Dragoş
mirându-se, iritat, că nu mai ajungeau odată la căldurica apartamentului.
- Da, e frig, îi ţinu isonul Iulian dar, na, aşa e, în fond, iarna: frig.
Cum ai vrea să fie? De stat în tricou?
- Da' nu e iarnă, bre. Am ieşit, gata. Jumătatea lui martie se cheamă...
- Se cheamă tot iarnă, amice. La munte ninge şi la început de mai. Până la
căldurica aia de care zici tu mai e. Răbdare şi tutun.
Şi gândi că am ajuns comozi până în măduva oaselor. Cum dă o ţâră de
fenomen meteorologic extrem fuga-fuguţa în comfortul dat de centrala de
apartament sau de aerul condiţionat. Nu i-o comunică şi celuilalt dintr-un motiv
pe care nu şi-l putu explica. O ţinu pur şi simplu pentru el.
Se abătură peste drum, la magherniţa din colţul străzii, pentru că uitaseră
de ţigări. Aici stătură la rând. Un boschetar învăluit într-un aer de
mahmureală teribilă ceru ţigări la bucată, o cafea şi un suc. O tanti fără
sex-appeal dar trasă la jachetă sexy dorea nu ştiu ce prafuri de copt iar o
puştoaică slăbănoagă, coborâtă dintr-un Merţan din care răzbăteau manele,
ceruse energizante, pufuleţi şi biscuiţi cu cacao. Pronunţase "cîcaoa"
de parcă atunci descoperise cuvântul.
În clipa în care le veni şi lor rândul l-au auzit: ditamai râsul. Energetic,
dezmembrat, anihilant de nepăsător, depozitar al tuturor instinctelor
umanităţii. L-au auzit dar ia-l de unde nu era. Intersecţia: goală ca într-un
miez de noapte.
- Poate a vrut boschetarul ăla să ne facă o farsă, să ne sperie, îşi dădu
Iulian cu părerea.
- N-avea cum că era râs de femeie, replică Dragoş ferm convins.
- Femeie? Din contră, mi s-a părut că...
- Nu, ţi s-a părut. Era de femeie.
- Atunci nu există decât o explicaţie: a fost al femeii cu coasa.
- Sau o halucinaţie auditivă.
- Mda, poate că ai şi tu dreptate.