Cunoaşterea (3)

- La întâmplări n-ai ce le face, zise Haralamb bucuros că acum ştia destinaţia. Dacă urăsc ceva pe lumea asta deşi mi-s o fire superpaşnică atunci acel ceva se referă la a sta. Cheia vieţii este mişcarea. Cînd stai stau toate. Te împuţi stînd.

În secunda imediat următoare, realizând că dăduse din propria casă, se înjură crunt. Oricum, ceilalţi îl ascultaseră cu o ureche, ba chiar Emanuela mersese până-ntr-acolo încât se prefăcuse a asculta pe toată lumea cînd, de fapt, n-o preocupa decât întîlnirea cea mare. Acum că radarul navei fusese reparat şi se îndreptau cu toată viteza către punctul x al expediţiei, Emanuela era ferm convinsă că ea avea să fie cea mai favorizată dintre membrii echipajului. Divinaţia lui Ygrek sta mărturie: personajul principal din naraţiunea onirică a lui Kostel era ea – uşoară ca o pană, mereu în bătaia capriciilor sorţii dar mereu căzând în picioare.

Ce nu ştia Emanuela era că toţi ceilalţi, deşi se prefăcuseră a nu fi capabili să citească visul lui Ygrek, se considerau, în sinea lor, fericitul beneficiar al visului cel divinator.

Kostel Ygrek era însă singurul care dorea, odată finalizată misiunea, să aiă parte de un sejur de cinci ani pe planeta cu pricina. Aflase dintr-o sursă sigură că locaţia în sine era asul din mânecă al călătoriei lor nu recompensa dată de patron. Planeta avea capacităţi regenerative, fiind una dintre puţinele planete ale galaxiei care mai era în stare de aşa ceva. Nu trebuia decât să te afli în punctul energetic cutare pentru cinci ani neîntrerupţi şi aveai astfel şansa să scapi de toate bolile pe care le-ai fi cărat cu tine. 

- Ba io zic că la întâmplări ai ce le face dacă ştii cum, spuse Avram. Contează doar să ştii să descifrezi corect semnele. Nu-i aşa, Kostele?

Ygrek nu prea se băgă. Era ocupat cu digerarea unor cartofi prăjiţi stropiţi cu suc de roşii şi, din bun simţ, bolborosi cu gura plină despre cum atunci când vine vremea şi e bine să tragi linie ca să nu te ia vremea următoare prin suprindere, ar fi cazul să te înarmezi cu hârtie şi creion.

- Corect, afirmă un glas cu atâta convingere că până şi instrumentele de bord pufniră în râs, ştiut fiind faptul că numai proştii fuduli sunt convinşi de tot şi de toate, incertitudine fiind un cuvânt inexistent în vocabularul lor.

Cum însă socoteala de acasă nu se potriveşte cu aia din târg, în apropierea planetei ce dădea dovadă de capacităţi regenerative un asteroid deloc mic intră în curs de coliziune cu nava celor şase şi o făcu bucăţi. Locuitorii din emisfera nordică avură parte, cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, de o ploaie de meteoriţi de toată frumuseţea ce reuşi astfel să compenseze lipsa zăpezii.

- Astea da aranjamente stradale dă Crăciun, zbieră un pensionar ofuscat. De-a dreptul cosmice. Bilă albă de la mine pentru Consiliul Judeţean.

Cunoaşterea (2)

Pînă la urmă însă tot Ygrek fu cel care se puse pe reparat întrucât Emanuela afişase o atitudine gen “da’ muieţi îs posmagii” şi cu ea rămase. Neclintită ca o statuie.

- Adevărul e că suntem la vârsta la care o luăm razna, îi zise Ygrek Petronelei, meşterind la scutul navei, ca o replică la faptul că aceasta îi subliniase, pe un ton uşor didactic, că fusese prea dur, în exprimare, cu Emanuela. Suntem în pragul celei mai periculoase vârste.

- Vorbeşte în numele tău, adăugă Petronela. Eu una nu mă simt încă bătrână.

Luaseră o pauză că, na, în spaţiul cosmic dacă nu faci pauze lungi şi dese te ia ameţeala.

- Normal că vorbesc în numele meu. Unu plural e pluralul multiplicităţii. Multiplele mele personalităţi. Pricepi?

- Sper doar că entitatea cu care vorbesc acum e aia cu care omu’ se poate înţelege, mormăi Petronela ajutând la meşterirea meşteririi lui Ygrek.

- Normal, făcu Ygrek scăpând în spaţiul cosmic şurubelniţa ce începu să plutească într-o direcţie necunoscută. Cheia fericirii constă în a fi selectiv. Selectezi şi scapi de stres. Nu să trăieşti otova şi să îţi asumi consecinţele. Asta se întoarce împotriva ta întreit.

Undeva, pe la o fictivă linie a orizontului, începură să colcăie nişte luminiţe.

- Spuneai ceva despre un prag critic de vîrstă? întrebă Petronela privind semifascinată la şurubelniţa ce se deplasa, ca atrasă de un magnet, către luminiţele de la linia orizontului.

- Da, exact, îşi reaminti Ygrek ca trezit din somn. Suntem la cea mai periculoasă vârstă pentru că acum se pun bazele nefericirilor ulterioare. Nefericirile rudimentare au la bază consumul excesiv de alcool. Şi, eventual, ierburi. Alea mai rasate, adică de două ori mai urâte, au la bază bani mulţi şi nopţi nedormite prin localuri de fiţe. Pe scurt, comportament autodistructiv.

- N-o văd pe Emanuela dând dovadă de comportamentul de care zici tu. Aici nu-s de acord cu tine, îmi pare rău. Emanuela e...

Luminiţele de la fictiva linie a orizontului se preschimbară în ditamai cruşitorul galactic. Două nave cam cât jumătate din lungimea crucişătorului dădură târcoale mastodontului, ferindu-se de laserele tunurilor acestuia pe urmă atacară furibund, pe flancuri. Scuturile crucişătorului cedară într-o aureolă verzuie. De undeva din spate se materializară în peisaj şi alte nave dar crucişătorul reuşi, cu ultimele forţe, s-o şteargă printr-o gaură de vierme.

- Dacă n-au scuturi interioare o să-i facă praf presiunea din gaură, zise Kostel ca şi când ar fi discutat cu nava sa.

- Poate că au, replică Petronela de parcă s-ar fi adresat cuiva care nu prea pricepe dacă i se explică o singură dată.

- În fine, noi măcar avem o circumstanţă atenuantă: vârsta. Ciumecii de azi îs jale: unii sunt de-a dreptul analfabeţi, uită ce-au citit odată ajunşi la finalul unei fraze de patru rânduri, de fantezie nu mai zic, nu-i mişcă nimic, una-două cu mediul virtual în nas. Cică socializează dar dacă i-ai pune să definească termenul habar n-au pe ce lume se află. Zău dacă nu-s ca nişte zombies.

            Toată lumea ştia că Ygrek o considera pe Emanuela o adolescentă iresponsabilă. Nu de puţine ori războiul verbal dintre ei se preschimbase într-o mahala soldată cu ţipete şi reproşuri şi cuvinte grele. Petronela era singura care observase că dacă-l lăsai pe Kosteluş cufundat în peroraţiile lui despre conflictul dintre generaţii, munca de mentenanţă la hârbul lor spaţial mergea strună. 

Cunoaşterea (1)

 

- Na că ne pierdurăm în imensitatea spaţiului cosmic, comunică Avram Chiu şi ca şi când ceilalţi nu ar fi ştiut-o.

Şi pentru că i se păru că efectul vorbelor sale nu-şi atinsese potenţialul continuă pe un ton de glumă:

- Mai bine ne-am fi rătăcit în spaţiul casnic da’ asta ar fi însemnat să fim furnici.

Ceilalţi nu scoteau niciun sunet. Unul – Kostel Ygrek - părea mort deşi toată lumea ştia că asta era poziţia lui normală de somn – avea căşti cu extrabass la care asculta muzică electronică şi, cu gura uşor întredeschisă, respira atât de rar că te inducea în eroare. Altul – Tudor Ics - consuma o cafea şi privea pe geam imensitatea neagră, punctată cu sclipiri gălbui, a vidului cosmic. Un al treilea – Haralamb Zed - naviga prin cele medii virtuale.

- Da, o făcurăm şi p-asta, spuse Tudor venindu-i a strănuta dar abţinându-se în ultima clipă. 

- Exact.

- Să ne rătăcim într-o banală misiune de livrare de colete, continuă el după ce totuşi strănută. Dac-ar durea prostia spitalele ar deveni neajutorate.

- Exact.

Nu e clar nici până în ziua de azi cine a rostit lexemul exact.

După care, în secunda imediat următoare, Haralamb întrebă pe un ton ca de revenit dintr-o altă lume:

- Semnalul este foarte prost în galaxia asta. Se încarcă un site de-ţi ies peri albi.

Vorbele îi sunară ca placa dentară a unui moş căzând într-un recipient cu cuburi de gheaţă de la peste 100 de metri înălţime. Placa nu moşul.

- Să nu creadă careva că-mi convine că ne-am rătăcit, adăugă Avram ca şi când ar fi spus, pe un ton ludic, nu lipsit însă de un fel de misticism de mahala, ceva de genul: în cabina de vot fiecare votează după cum îi dictează conştiinţa, din urnă iese cine trebuie.

- Ba-ţi convine rău, replică de parcă s-ar fi aflat într-un butoi Haralamb.

- Vidanjatule!

- Greşit; în spaţiul cosmic e vid deci nimic nu poate fi vidanjat.

- Bre, voi sunteţi inconştienţi...

Glasul venise de undeva din fund şi aparţinea unei femei scunde pe care n-o dădea frumuseţea afară din casă dar care avea trup atletic, ieşise de sub duş cu un prosop pe cap şi trântise pe ea un hălăţel portocaliu. Era în picioarele goale şi mesteca o gumă.

- Se zice nonconformişti, Emanuelo.

- Nonconformistă fu maică-ta când rămase grea cu tine crezînd că face şi ea ceva de bon-ton.

- Nu am mamă, răspunse Tudor, pipăindu-şi, cu limba, resturile de zaţ din gură. Ştii doar. Sunt un produs de laborator, un experiment dacă-ţi convine. Doar că îs pe deplin împăcat cu asta.

Emanuela se trânti într-un scaun, îşi încrucişă picioarele de i se văzu tot ce avea/nu avea pe sub halat şi începu să-şi dea cu ojă unghiile de la mîini.

- Sensurile cuvîntului „sac”: geantă de pus bucăţile tranşate dintr-o ciumecă uşor nimfomană, recipient de băgat torsuri de supraponderali, tăgârţă de cărat căpăţâni de dilimadroşi tăiate cu drujba. În rest: atenţie să nu vă infectaţi.

Cât vorbise cel care dormind părea un mort, ceilalţi aproape că-şi ţinură răsuflarea. Cunoscut pentru capacităţile sale divinatorii, Kostel Ygrek îşi scosese nu o singură dată amicii din străfundurile spaţiului cosmic.

- Asta ce mai înseamnă? îndrăzni Emanuela să şoptească după aproape un minut de linişte totală. A înţeles cineva unde bate?

- Mai întâi m-am împiedicat de un sac de cartofi, reîncepu Kostel, nu fără un soi de rânjet (greţos?) între buze. Nu era niciun cartof acolo; doar rafia aia cu ochiuri frumos colorate care, din când în când, se întâmpla să mai facă şi cu ochiul. Semne perverse. Nu era niciun cartof acolo, cum spuneam, şi tocmai asta m-a făcut să mă împiedic. M-am întors prea brusc – trebuie s-o recunosc. Nu de alta dar dacă nu-i dai cezarului ce are nevoie o sfecleşti. Ori, de asemenea, când te întorci brusc, şansele să ţi se întîmple lucruri cresc exponenţial. Odată – mă întorsesem cu o viteză aşa de mare că mi s-a părut că eu cel ajuns în punctul be al întoarcerii îl putea vedea pe cel din punctul a care tot eu eram – m-am pomenit în mijlocul unei revoluţii. Unui vecin i se întâmplase să-l prindă revoluţia când era în concediu pe litoral, hă-hîîî... Îhîîî...

Emanuela dădu să zică o chestie dar pentru că restul trupei o pironi cu privirile ca şi cum, la primul moment de întrerupere a lui Kostel-ce-vorbea-prin-somn s-ar fi ales cu un ciomag în cap, alese să tacă mâlc.

Ygrek tuşi ca un tataie citindu-şi ziarul pe budă, dimineaţa la prima oră, se scobi în nas, nu găsi nimic, continuă:

- M-am întors prea brusc, asta e, am văzut goliciunea plasei de cartofi – parcă era ca o balegă – şi mi-am imaginat sacul plin. N-am putut să nu mi-l imaginez, nu-j’ dă ce. Şi imaginându-mi-l, hop împiedicarea. M-am dus cu capul înainte, gata să mă prăbuşesc peste o căţea ce-mi aruncă un mârâit de complezenţă. Mi-am revenit în ultima clipă dar un moş cu pardesiu culoarea vântului turbat se întâmpla să-şi facă veacul taman atunci şi acolo. L-am izbit în stomac, ca la un meci de rugby. După aia m-am trezit luat pe sus. La propriu. Moşarul cădea, lent, ca-ntr-o filmare cu încetinatorul, eu mă simţeam dus în sus de o forţă invizibilă. Ajunsesem astfel cam la înălţimea unui bloc cu zece etaje cînd, moşul atingînd în sfârşit cimentul, lumea a revenit la viteza obişnuită. În loc să m-apuce ameţeala m-a apucat o plăcere nebună. Am aterizat pe coroana unui pom stufos şi plăcerea continua. Eram uşor ca o pană. Cât p-aci să mă dea cu capul de pereţi bătăile de aripi ale unei ciori. Un porumbel se spârcui pe umărul stâng şi avui impresia că îmi pune careva în cârcă o roabă încărcată cu pietre.

Pe urmă a trecut pe deasupra un avion utilitar ce împrăştia substanţe contra ţânţarilor. M-am ferit în ultima clipă de perdeaua cea toxică. A ieşit soarele din spatele unor norişori şi lumea s-a colorat în binecunoscutele culori melancolice ale toamnei. Unu’ care era prin preajma mea n-a fost aşa de norocos; bănuiesc că din cauza senzaţiei de a te şti mai uşor ca aerul. Căsca gura la cum îl purtau curenţii de aer prin toate ungherele atmosferei iar cînd l-a prins perdeaua toxică n-a mai avut nicio şansă. A ars cât ai clipi. Partea bună e că în loc să moară s-a prefăcut în pagini de carte aşteptând să fie scrisă. N-am mai văzut aşa ceva niciodată. E indescriptibil. Trebuie s-o vezi cu ochii tăi ca s-o înţelegi. Voi aţi mai văzut aşa ceva?

Ygrek nu se trezise. Întrebarea sa retorică era un semn. O ştiau toţi prea bine. Trebuia să-l laşi pe om să-şi ducă divinaţia până la capăt că altfel ieşea rău.

- Ulterior, un stol de păsări călătoare m-a dat peste cap. De nu mai ştiu câte ori. M-am pomenit dându-mă de-a berbeleacul prin aer într-o veselie. Dacă aş fi făcut asta pe pământ îmi rupeam demult ceva. Am ajuns, aşa, rostogolit, la ultimul etaj al unui bloc cochet populat cu foşti nomenclaturişti. Pe acoperiş era o capră pe care sta scris cu grafiti verde: „mutu”. Ceva mai la stânga un tip cu faţă de sugar se da în bărci fără nicio jenă cu o brunetă cu sâni mici, picioare butucănoase, buze subţiri şi vocabular licenţios. În nări mi-a năvălit miros de ficăţel de pui cu sos. Era un fel de sâmbătă după-amiaza iar gospodinele din bloc frecau prin casă ca disperatele. Tot ce putea fi frecat. Revenisem cu picioarele pe pământ. La propriu. Poftă bună.

Nimeni nu scoase o vorbă minute bune deşi Kostel, trezit brusc, ceruse un pahar cu apă, întrebase cât e ceasul, dorise să ştie unde e Petronela. El însuşi, dându-şi seama că iarăşi rostise, prin somn, propoziţii şi fraze asupra cărora nu avea niciun control, uneori puteau însemna ceva, alteori erau curată ţăcăneală, se făcea că nu ştie despre ce-i vorba.

Într-un fel avea dreptate; nimeni din cei care-l ascultaseră habar n-avea cum ar fi trebuit interpretată divinaţia: era de bine ori era de rău?

- Şşşt..., făcu dintr-o dată Chiu.

- !?...

-?...

-%&...

- N-aţi auzit nimic?

- Nu.

- Mă, parcă s-ar zări ceva, spuse Ics forţându-şi ochii înspre negreala universului.

- Şi parcă s-ar auzi ceva. Un marfar, zise Zed lăsînd tableta de-o parte. Un marfar vuind.

- În vidul spaţiului sunetul nu are cum a se propaga, sublinie Chiu.

- Atunci nu poate fi decât un asteroid, zise Tudor scărpinându-se într-un loc ruşinos.

- Poate trece doar Timpul că eu una nu văd nimic, spuse Emanuela venind lângă geam. Fugit illo tempore, cum ar explica latinul.

- „Fugit irreparabile tempus”, e corect. „Illo tempore” înseamnă „din vechime”.

- Din aceiaşi sferă semantică, zvârli plictisită Emanuela.

- Ţara arde şi baba se piaptănă, bolborosi la limita inteligibilului Avram.

Cum nimeni nu comentă simţi el nevoia să comenteze:

- Mai exact: ne-am rătăcit în spaţiu dar unii o ard pe jocuri de cuvinte şi dispute filosofico-semantice.

- Exact, aprobă Emanuela cu un rictus dezaprobator pe chip.

Ygrek îşi turnă o cană de cafea dintr-un recipient de formă conică, privi peste întreaga cameră ca şi când un împărat, pregătindu-se de luptă, îşi priveşte soldaţii.

- Păi şi tu, Emanuelo, de ce nu pui osul la treabă? întrebă Kostel ca apucat subit de un fior metafizic. Ţi-e frică de responsabilităţi?

- Mai ştii, i-o fi plăcând de jocurile noastre dar nu vrea s-o recunoască. O iresponsabilă ce se ascunde sub masca unei persoane cu mult simţ practic, trânti serafic Zed.

- Ţin să vă avertizez că, dacă nu repunem nava pe calea de deplasare, ameţitele voastre de jocuri semantice o să vă iasă pe nas, zise ea nu fără un puternic aer defensiv.

- Haida-de. Orice om are o limită, replică Ygrek dominator. Cînd îţi spuneam că pe a mea mi-am atins-o de ani buni şi acum trăiesc, aşa, ca să văd unde duce chestia asta vorbeam la pereţi. Poftim de! Ai acum şansa de a ne demonstra puternicul tău spirit practic.

- Unii mai vor să şi trăiască, pufni Emanuela fixându-şi prosopul din cap. Ştiu că tu eşti din ăia cărora puţin le pasă de propria viaţă şi...

- Pune nava în funcţiune că ne ia gaura neagră pe toţi, o întrerupse Ygrek aproape urlând. De ce stai la cioace cu iresponsabilul de mine? Du-te de o ajută pe Petronela.

Autoizolaţii

Constantin Ienupăr pătrunse în piaţă când hărmălaia era în toi. Avea destul de des în ultima vreme vise dintr-astea cărora îi era absolut imposbil să ştie de unde să le ia: ce însemnau, ce ar fi trebuit să-i spună etc. Asta, pe de altă parte, îl fascina. Teribil. Un mesaj ascuns cu siguranţă că exista în ele. Deocamdată se mulţumise să le noteze pe foaie. Cu descifratul lor avea să se ocupe fratele Konstantinopol de la mânăstirea aia situată pe vârf de stâncă şi spre care o pornise în călătorie încă de acum patru zile, trei nopţi şi două ore.

- Ceva de speriat cu mărlăhaia asta, nu? îl abordă unul îmbrăcat în straie cam jegoase, priviri niţeluş tulburi dar care, cu siguranţă, nu arăta ca de prin partea locului. Iar seminţele, de bostan, le spărgea cu o viteză incredibilă.

Ienupăr catadicsi a-i arunca o privire dar nu comentă.

- Tare cuvânt, nu?, nu-l slăbi ciudatul. Mărlăhaie. Amestecătură de la „hărmălaie”.

Ienupăr trăgea cu coada ochiului la nişte inşi care se ocupau cu vânzarea de marfă pentru femei de calitate îndoielnică şi în vorbirea cărora puteau fi recunoscute sintagme meglenoromâne şi chiar fraze întregi în dialect turcesc.

- Tare cuvânt, nu? Ţi-l dau la preţ promoţional. Aşa, de la mine pentru tine, reveni ciudatul ca dintr-un fund de glalaxie.

Plictisit (tot mai mulţi amărâţi d-ăştia care credeau că pot manipula lexicul unei limbi după bunul lor plac în ultima vreme!) Constantin vru să-l ia pe făraş dar fu pălit, brusc, de revelaţie:

- Îi vezi p-ăia care taie frunza la câini?, întrebă el, din vârful buzelor, pe ciudat.

Insul urmări degetul arătător al lui Ienupăr, deget pe care sta un inel cu o piatră roşie de o frumuseţe răvăşitoare şi doar când primi una după ceafă reveni la realitate:

- Da, îi văd.

Cei care tăiau frunza la cîini vorbeau cuprinşi de ceva, frenezie pare-mi-se. Nu se auzea, de aici, nimic din ceea ce spuneau. Ienupăr ştia că ăştia, din când în când şi pentru distracţia proprie, îi dădeau pe unii şi pe alţii la câini. Să-i mursice. Definitiv. Înainte şi după carnagiu, animalele primeau nişte frunză, tocată măruntă, cu dublu rol: sporea pofta de mîncare şi facilita digestia. De aici porecla lor. Tăietori de frunză la cîini.

- Acolo ai să găseşti pe cei mai mari amatori de cuvinte d-astea amestecate, îi spuse Ienupăr abţinându-se a nu mustăci pe sub mustaţa-i atent îngrijită. Du-te la ei şi te-ai scos. M-ai înţeles?

Ciudatul nu mai aşteptă o a doua invitaţie. Odată ajuns la locul indicat, după o scurtă prezentare, timp în care inşii îl ascultară făcându-şi semne numai de ei ştiute, fu primit cu zâmbetul pe buze apoi fu invitat într-un gang de alături, acolo unde chipurile se afla sediul lor.

- Mai scăpă lumea de unul ca el, îşi zise Ienupăr cu glas tare. Auzi trăsnaie: mărlăhaie e amestecătură de la hărmălaie. Altceva mai bun de făcut nu găseai?

O duzină de oameni ai Împărăţiei pătrunse în piaţă. Unii, mai necunoscători, considerară că indivizii făceau parte din garda personală a Împăratului. Alţii, mai cunoscători, îi luară pe primii în balon.

- Acum două seri visai că navigasem în viitor, se băgă în seamă un lungan purtând nişte şalvari verzi „asortaţi” cu o cămaşă portocalie. Ascultaţi: se făcea că era cam peste 175 de ani de acum încolo iar lumea sta scufundată în tot soiul de aparate, mici rău iar de pe ecranul lor populaţia râdea sau plângea. Activitatea se numea socializare dar să mă baţi dacă am priceput ce-i aia.

Nu-l ascultă nimeni. O cotarlă cu limba scoasă îl privea pe Ienupăr de parcă ar fi cerut ceva de mâncare. Primi în schimb un şut în bot, ocazie cu care o tuli schelălăind.

Cînd lumea văzu că în mijlocul duzinei de oameni ai Împărăţiei sta legat unu’ căscă ochii cît cepele şi nu mai dădu doi bani pe provenienţa uniformelor acestora. Prinsul era blond cu ochi verzi. Hainele îi erau cam terfelite, avea o zgârietură urâtă pe partea stângă (pornea de la tâmplă şi se pierdea sub ceafă) dar se ţinea demn în funii. Se vedea însă de la o poştă că i-ar fi prins bine un pătucean şi o mână abilă de femeie care să-i oblojească rănile.

- Pe cine prins-ai, şefule? întrebă Constantin pe un burtos care, după toate aparenţele, arăta a conducătorul duzinei de oameni ai Împărăţiei.

- Pe un visător, răspunse bărbosul care, undeva în adâncurile minţii, se surprinse admirând lumina solară ce se juca pe un zidălău vopsit în portocaliu. Şi-o mai face şi pe interesantul, mai crede în iubire. Din aia la prima vedere. Uite-te la el: bărbat fain, orice ai zice. Poa’ să aibă orice muiare vra numa’ că lui fix pe duduia Valerya i s-a pus pata.

Toată lumea bună o ştia pe duduia Valerya: fiica cea mică a lui Dinţoc Traian, apropiat de-al lui Vodă. Cam urâtă duduiţa dar recupera la capitolul inteligenţă.

- Chiar pe ea? întrebă circumspect Constantin.

- Chiar la el, zise bărbosul cu un aer de spovedanie. Mai interesant e altceva: hai că duduia n-ar fi la primul ei aventurier, cum s-au legat împreună aici e buba.

- Te pomeneşti că însuşi ta-su’ le-a dat binecuvîntarea!

- Asta mai lipsea, replică bărbosul privindu-l pe Ienupăr ca picat din lună. Duduiţa, după cum se ştie, îi place cărţile. Citeşte ca o apucată cât îi ziulica de lungă. Iarna, mai stă şi noaptea. Care de pe la patru jumătate după-amiaza încolo e o zi fără soare, dar asta e ceva, aşa, pentru cunoscători, m-ai înţeles?

Constantin se pierduse la finalul frazei bărbosului dar dădu din cap că da, înţelesese.

- Toader ăsta, continuă bărbosul trântindu-i un pumn peste falcă incriminatului, Toader Abraham auzi tu ce nume de necredincios, s-a apucat să-i toarne vrăjeli duduiţei despre un manuscris străvechi care vorbeşte despre un loc de trecere înspre o altă lume undeva prin nu mai ştiu ce ţinuturi îngheţate. Iar duduiţa l-a crezut. Că cică ea a fost dintotdeauna fascinată de portalurile de trecere.

- Portaluri de petrecere?, făcu Ienupăr intrigat. N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva. Or fi scumpe?

- De unde vrei să ştiu eu ce-s alea portaluri de petrecere!?, îl repezi bărbosul. Tu chiar puseşi botul la vrăjelile lui Toader?

Neştiind cum să răspundă la o întrebare retorică (la orele de gramatică şi retorică o cam zbughea cu mintea pe coclauri numai de el ştiuţi), Constantin tăcu mâlc. Ceata oamenilor Împărăţiei se puse în mişcare. În urma ei rămaseră mirosuri şi pulberi.

Constant îşi văzu şi el de drum. La Hanul fără Nume, recitindu-şi visele, căzu într-un somn adânc. La Cocioba Nebunatică i se păru că vede (ceva) în viitorul apropiat recitindu-şi primele visuri dar de cum închise caietul viziunea i se topi. La Hruba Neadormiţilor ajunse la concluzia că poate toate aceste visuri consemnate de el prin puterea scrisului n-au nicio valoare şi ar fi bine să arunce caietul la gunoi şi să-i tragă apoi o beţie la mânăstirea fratelui Konstantinopol de să-i sară capacele. Fratele Konstantinopol se bucura oricum de oaspeţi, nu era necesar să-i aduci nu-ş’ ce caiet cu scrieri scriptice ca să te primească la el în chilie.

***

Pe la prînz dădu o călduroaie ce te umplea de transpiraţie. Era pe undeva prin apropierea mânăstirii. De fapt, dacă te uitai mai cu atenţie, ai fi şi putut-o vedea, aruncată la mare artă pe unul din acele colţuri de stâncă solitară care în ultima vreme se înmulţiseră în zonă ca ciupercile după ploaie.

Trecu o turmişoară de oi iar câinele care le păzea mai-mai să-i mănânce lui Constantin din palmă.

- Bre, de câte ori ţ-am zâs să-ţ educi potaia, bre!?, îl abordă el pe ciobanul care se apropia scărpinându-se între muşchii fesieri. Cu un asemenea dulău blând nu te văd bine.

- Preferai să fi spus asta dacă potaia mea blândă ţi-ar fi mursicat gambele?, întrebă ciobanul pe ton criptic. Şi cu vagi inflexiuni mioritice.

Se prea poate să se fi auzit şi un sunet ca de doină acompaniată de bucium dar nu bag mîna în foc pentru acurateţea informaţiei.

- Apropo, continuă ciobanul ca şi când i-ar fi ghicit intenţiile, gândurile şi dorinţele, acolo unde vrei mata să mergi e încuiat.

- Poftim?, întrebă Ienupăr cu ochii cât cepele.

- Încuiat, bre. Lacăte cât un cap de sugar la poartă. Nici să mori la uşa lor şi nu te primeşte.

Ienupăr procesă cu greu informaţia, mai ales că-i trecu fulgerător prin minte că trebuie să facă drumul înapoi. Şi, mamă-mamă, ce drum lung mai era.

- Da’ ce s-a întâmplat de...

- Nu ştie nimeni precis, raportă ciobanul. Scrie pe poartă doar atît: autoizolaţi. De ce, pentru cine şi cum, habar n-am. Da’ tu poţi să-ncerci ca să nu zici după aia că te-am indus în eroare.

             Ienupăr nu mai încercă. Făcu calea-ntoarsă. Şi caietul cu vise-revelaţii îl aruncă într-o râpă, ferm convins că faza cu „autoizolaţii” era un semn. 

Dorinţa

- Lexemul ăsta, terorist, e impropriu folosit, spuse Abdulah Abduraman căutând să dea exprimării sale o nunanţă filosofică. Apoi continuă ca şi când şi-ar fi amintit ceva de o importanţă capitală: În cazul nostru mă refer. E chiar greşit.

- Exact, se băgă în seamă Mohamed Hattack. V-am zis doar că ne dezicem de Doctrină. O fi ea echivalenta unei religii, ba chiar a uneia mari, dar noi ne dezicem de ea. Noi nu suntem ca ei, mai adăugă el mâncând pământul de sigur ce era. Noi sîntem domni.

- Cît de mare, bre?, întrebă careva din fund.

Toate capetele se întoarseră, spre cel care întrebase, într-o foşnire de bărbi stufoase.

- Nu mă înţelegeţi greşit, se apără din toţi porii săi cel din fund, eu unul ştiu foarte bine cât de mare e religia noastră doar că privirea pe care am surprins-o la dom’ Preşedinte nu-mi arată deloc că e de acord cu asta.

Captelele se reîntoarseră, tot într-o foşnire de bărbi stufoase, spre incriminat, chestionându-l. Din priviri şi din vorbe.

- Nu crezi că religia noastră-i mare?

- Sau nu crezi că am fi o religie!?

- Mda...

- Mda... ce?

- Cât de mare consider că v-ar fi religia?

- Da, exact, cât de mare?

- E mare, hombreşii mei, răspunse prompt şi, totodată, uşor plictisit Preşedintele.

- Dacă e adevărat ce spui îmi place cum gândeşti, lămuri unu’, Ahmed nu mai ştiu cum, care-şi făcea de cap cu o bomboană mentolată.

- Înţeleg, făcu Preşedintele gata să ţină un speech despre nuanţele ascunse şi subversiv-tendenţioase ale comunicării.

- Ne puteţi numi „agenţi vindicativi”, interveni Hussein Alladin, intuind intenţia de altfel plictisitoare a Preşedintelui şi luându-i astfel vorba din gură. Terorişti sună maimuţoidalic.

- Cât ziceaţi că sunteţi? Două duzini şi jumătate?, schimbă vorba Eduardo Iglezias, cel cunoscut prin anumite cercuri sub apelativul Van Damme, prin altele Şapca de Piele iar oficial sub nick-name-ul Preşedintele. Aveţi o reputaţie sinistră, aşa să ştiţi. Nu vă mint deloc.

- Ştim asta, bă, îl abordă Cairo Bin Osama, un lungan ras în cap şi cu o barbă atât de deasă că până şi lama cuţitului ar fi ricoşat. Suntem aici crema cremelor. Restul, două duzini şi jumătate ori patru, aşteaptă într-o locaţie pe care nici măcar noi n-o ştim. Do I make myself clear?

- Absolutamente, interveni Giovani Broscangiorno, Vicepreşedintele. Cel numit în continuare Vicele sau Giova, din raţiuni referitoare la lungime. Credeai că nu ne-am dat sema? Voi, orientalii, ştiu asta de la mama, aveţi o viziune în multe cazuri sărită de pe fix în ceea ce ne priveşte pe noi, orientalii.

Preşedintele se uită la el cum priveşte vaca musca aterizată pe mormanul de balegă dar Vicele înţelese că o anumită coardă fusese sensibil atinsă.

-...şi cu toate astea, după cum am mai spus-o, e bine că... ăăă... stăm acum de vorbă. Să încercăm să... Da, comunicarea este cheia, termină el pe un ton atât de diferit de secvenţa anterioară încât dădu impresia că se află sub imperiul unor amfetamine.

Discuţia avea loc într-un living mare cât un apartament cu două camere. Vila de la munte a Preşedintelui căci în aia de la mare avea loc o destrăbălare implicând:

-jumătate de duzină de escorte frumoase-coz,

-paisprezece navete de şampanie Dom Perignon (189.97 euro stecla),

-amicii lui Elefterios – trei vlăganji frecventând fanatic sala de forţă,

-Enigma şi Enya ca fundal sonor,

-parfumuri exotice ca fundal olfactiv şi un jacuzzi cu spumă de o fineţe transcedentală ca un fel de bomboana de pe colivă.

Vila de la munte a lui Eduardo fusese amenjată de o blondină disperată după amenajări interioare, după cum ea însăşi nu precupeţea niciun efort în a o evidenţia. Oricui vroia şi se nimerea s-o asculte. Individa se îndrăgostise nebuneşte, de două ori până acum, de nişte ciumpalaci pe care tot ea îi urâse cu aceiaşi intensitate. La final îşi găsise alinarea în braţele unei foste campioane de body-building. Muşchiuloasa, după ce o înşelase pe ascuns cu un hair-stylist nu lipsit de o feminitate ce te inducea rapid în eroare, fugise cu un antreprenor de pompe funebre, fermecată de viziunea acestuia despre Moarte. Şi, desigur, fermecată de perspectiva financiară oferită de cardurile acestuia veşnic pline cu valută. Între noi fie vorba, viziunea despre Moarte a individului se baza pe versuri shakesperiane legate de Moarte şi pe care ciolovecul, înzestrat cu o memorie fantastică, le ştia pe de rost de la absolvirea liceului. Cultura generală, bat-o vina! Destabilizată emoţional, blondina îşi descoperi latura spirituală prin îmbrăţişarea islamismului căsătorindu-se cu un arab care ştiu a-şi ascunde pornirile patriarhale. Azi, resturi din trupul blondinei mai pot fi găsite înt-un puţ abandonat de la marginea oraşului. Dacă nu le-or fi făcut una cu pământul bombardamentele din zonă ale americanilor. 

- Sunteţi refugiaţi, n-aveţi cum să scăpaţi de eticheta asta, zise într-un final Vicepreşedintele care, după o bătaie cruntă cu propria intuiţie ce-i şoptise să tacă din gură, se simţea acum cuprins de o mare uşurare întrucât, trecând peste orice inhibiţie, reuşise să rostească Adevărul iar acesta îl făcuse să se simtă liber.

- Vouă v-o datorăm, i-o întoarse unul nu atât mic de statură cât îndesat şi cu priviri strălucitoare ca lama unui pumnal la gâtul unei picoliţe în lumină de mall. Voi ne-aţi pus-o.

- Am vrut să fim umanitari. Am vrut să vă arătăm că omul acesta civilizat al bătrânului continent, om pe care voi îl consideraţi barbar e capabil de sentimente înalte, nu se lăsă Preşedintele mai prejos, vrând parcă, pe un anumit plan desigur, să-l calce pe cap pe îndesatul cu privire ca de cuţit.

- Altădată aş fi scuipat pe gargara asta de birocrat ignorant spiritual, spuse aproape incantatoriu un tip solid, cu cioc de solist trupă death, plete grunge şi îmbrăcăminte ca de solist trupă rock trecut de 60 de primăveri dar care se vrea încă a fi luat în vizorul presei de muzică actuală bună. Aş fi scuipat apoi ţi-aş fi luat gâtul. Cu o macetă ruginită.

Vicepreşedintele văzu o gaură de şarpe în care se ascundea în ultimul moment.

- Dacă n-am s-o fac, continuă refugiatul ce arăta ca un rock-star second-hand, e pentru că, repet, am renunţat la religia urii, a xenofobiei şi a violenţei. Ca de altfel noi toţi.

- Eu unul m-am săturat de bombe improvizate, zise Cairo bin Osama care se ridicase între timp din fotoliu, mersese până la barul în formă de glob pământesc şi-şi turnase un coniac. Bombele astea în loc să ne arunce în aer ne mutilează. Pe urmă ne iau poliţiştii voştri la interogatoriu şi ne mutilează a doua oară. Nu vă ghidaţi după ce mai respiră prin mass-media – imagini, eventual de amator, cu fraţi de-ai noştri care s-au autodetonat de n-a mai rămas nimic din ei – alea-s trucaje. Bombele artizanale rămân bombe artizanale; chinezării, dinamita ei de viaţă!

- Cel puţin promisiunea şefilor voştri cu referire la ce vă aşteaptă în viaţa de Dincolo...

- Da, ştiu, o mare deziluzie. Întrebaţi-l pe Cignaurian, rosti o voce care sună ca trasul apei la o toaletă învecinându-se cu sala unui consiliu de administraţie.

Cei doi reprezentanţi ai lumii civilizate întoarseră automat ochii spre numit. Omul îi privi uşor aerian, uşor peltic şi vorbi ca în cazul săvârşirii unui ritual:

- Nu există viaţă în lumea de Dincolo. O păcăleală. O manipulare. O poezie pentru firile mai poetice, dacă vreţi. Dincolo e doar mult negru, urlă careva a pustiu, n-am reuşit să pricep cine anume şi miroase a piure fără sare depozitat într-o cameră cu mucegai. Dă-mi şi mie un coniac, fârtate, că mi-ai făcut poftă.

Smulşi parcă dintr-o magie, Preşedintele şi cu Vicepreşedintele îşi găsiră cu dificultate locul în lumea reală.

- Dincolo e doar un mare negru, murmură Vicepreşedintele ca pentru sine. Interesant.

- Şi eu care trăiam cu impresia că Dincolo e doar un mare maro, murmură tot ca pentru sine Preşedintele.

- Popii voştri, bărbieriţi, pedofili şi cu înclinaţii contra firii, vă bagă tot felul de gâlme în creier, zise careva din adâncul încăperii.

- Iar mass-media voastră, continuă Cignaurian pe acelaşi diapazon de profet care-ţi recită din Coran cu arma-n mînă, e cea mai mare calamitate de la Potop încoace. Ne-a prezentat ca pe nişte asasini cu creierul spălat de îndoctrinări de tot felul când nu suntem altceva decât martiri care am îndrăznit să cerem ceva mai bun de la viaţa asta de cacao.

- Să nu uităm pentru ce am venit aici, se băgă atunci în vorbă un individ cu barbă cenuşie şi capul acoperit de un fes verzui.

Era clar Liderul deşi arăta a gunoier pus, la costum, să prezinte, în faţa unui auditoriu exclusiv feminin, satisfacţiile meseriei de gunoier. Şi îl chema Hesus.

- În galaxia Gândurystan există nişte planete, începu el scărpinându-se în nas. Planete minunate. Sălbatice, unele nelocuite, cîteva au şi urme de dinozauri dar astea-s amănunte. I-am rezolva cu dinamita. Pe una din ele am vrea să ne transbordăm. Nu contează pe care, pe Pacea, pe Liniştea, pe Armonia sau pe Cordialitatea. Numai să ştim că-i a noastră.

- N-am auzit de ele, îmi pare rău. De galaxie ştiu dar nu-i zice aşa. Asta e o denumire populară.

- Nici n-aveaţi cum, domnu vice, interveni un ins mic de tastatură... scuze, mic de statură... care pînă atunci îşi făcuse de cap cu un trabuc şi ceva tărie consumată dintr-un recipient în formă de grenadă. Aşa le-am denumit noi, ele au desigur alte nume, numa’ cifre şi litere. Te doare capul dacă vrei să le pronunţi. Nu le reţii nici dacă le notezi. Le-am botezat aşa ca să le simţim mai aproape de suflet.

- Mă tem că nu înţeleg problema, bolborosi Eduardo de parcă ar fi căutat a trage de timp.

- Ba înţelegi perfect da’ aşa sunteţi voi, ăştia civilizaţii: sclifosiţi, zise cel de lângă bar. Poşirca, în schimb, e pă bune.

- Problema e, şefule, reveni Hesus ca dintr-o gaură de şarpe în care se băgase vânând un cocoş sălbatic, că pentru a ajunge nestigheriţi în Gândurystan avem nevoie de Viza Verde. Pe care nu ne-o poate oferi decît cegereu’. Consiliul Galactic Reunit. Adică persoana matale care trebuie să şi semneze. Odată ajunşi în Gândurystan las’ pe noi, ne descurcăm.

- Dacă nu semnezi vom fi siliţi să recurgem la acţiuni clandestine, replică plin de vervă individul de la bar. Care acum arăta şi puţin ciupit. Timpul ne presează, mai zise el turnându-şi un pahar plin ochi şi dând de duşcă din sticlă. Timpul e marele inamic al omului, vremea mă-sii astăzi şi mâine! Ştiu (dar nu vreau să dau nume că nu-i frumos) că şi alţii vânează Gândurystanul. Sigur, conform Legii Străbune, cine ajunge primul e stăpânul. Legea nu ia în calcul, din fericire, nimic despre metodele prin care cineva ajunge primul la destinaţie. Acţiunile noastre clandestine s-ar putea să ne încetinească deplasarea dar s-ar putea foarte bine să ne-o şi descurce. În fine, om vedea. Hai noroc!

Dădu pe gât toată sticla, rase şi paharul, se scutură de plăcere, apoi anunţă că merge să tragă un somnic. Unde, nu ştia nici el aşa că adormi pe el.

Preşedintele vorbi despre „ameninţări ascunse în alte ameninţări” şi despre cum „şantajul e punctul sensibil al oricăror negocieri”. Nu-l ascultă nimeni; le era la toţi lehamite de copy-paste. Vicepreşedintele încercă să ia în calcul stabilirea genului proxim şi a diferenţei specifice în ceea ce privea termenul „acţiuni clandestine” dar primi nişte priviri atât de crunte că fu nevoit să bată în retragere.

Preşedintele sublinie că dacă ura ceva pe lumea asta atunci acel lucru se referea la inşii care se umflă în pene dar concret nu fac nici cât o ceapă degenerată. Deci acţiunile lor clandestine sînt doar minciuni. Ameninţări fără acoperire.

- Şefu’, ăsta-i mai nebun ca noi, îi spuse lui Hesus la ureche adjunctul. Vrea să moară oameni nevinovaţi doar ca să se convingă el că nu suntem d-ăia care se umflă în pene.

- Şefu’, poate are un plan secret, îi spuse mâna dreaptă adjunctului. Vrea să ne scoată pe noi ţapi ispăşitori ca să-şi justifice cheltuielile de război sau ceva de genu’.

- Şefu’, nea Eduardo ăsta vrea să ne bage pe noi la înaintare în vreme ce el să îşi îngroaşe conturile din Elveţia. E corect aşa?

- Io unul mă arunc în aer şi de trei ori dacă e nevoie. Pentru Viză fac orice.

Poreclit „Pisica” pentru aparentul izvor nesecat de vieţi de care da dovadă, Muhamad Alah Aleluyah era de fapt un mentalist deghizat; cum făcea de evita la milimetru să se autodetoneze [şi-n locul lui venea un manechin care îi semăna ca două picături de petrol] era secretul lui. Oricum, aerul de transcedental care plutea în jurul Pisicii făcea bine întregii echipe.

Discuţia luă astfel sfârşit cu promisiunea fermă din partea lui Hesus că acţiunile clandestine nu vor întîrzia să apară iar lui don Eduardo îi va părea rău pentru faptul că nu le-a acordat Viza Verde.

La care Giovani evidenţie ideea că poate măreţul Hesus nu a înţeles exact sensul vorbelor lui Iglezias şi că discuţia lor putea continua. Adică chiar aşa: de ce n-ar mai fi putut continua?

Hesus fu cât p-aci să dea curs invitaţiei dar un zâmbet hoţesc traversând chipul lui Eduardo îl determină a se răzgândi.

- Cînd o să-ţi dai seama de ce nu s-au putut relua negocierile o să fie prea târziu, reiteră el ca şi când cele două tabere s-ar fi înţeles de la primele cuvinte.

- Pentru voi o să fie altfel, i-o întoarse serafic Iglezias. Viza Verde nu-i pentru oricine şi nu se obţine uşor.

- Mai sunt şi alte mijloace prin care se poate ajunge în Gândurystan, zise Hussein Alladin cu acelaşi ton cu care frecând o lampă magică cineva ar fi invocat pe duhul din interior.

- Dacă sunteţi aşa de siguri pe voi de ce aţi mai venit la noi?, întrebă Broscangiorno turnându-şi în pahar cu mişcări simandicoase.

Se buluciseră toţi spre ieşirea din cabană deplasându-se cu atitudinea unor pensionari care au prins rând în faţă la o promoţie de tigăi şi castroane.

- Pentru că vrem să fim nişte domni, i-o întoarse Mohamed dar fără să-şi întoarcă privirile. Terorişti e alţii nu noi.

Atunci Preşedintele păli iar Vicele îşi înghiţi cu greu ce-şi preparase, înţelegând amîndoi ce greşeală făcuseră. Dar era deja prea tîrziu. 

Contra firii

Profesoara de Ştiinţe Sociale Temistocle Tania ieşi la pensie sărbătorind evenimentul cu un fast amintind de vremurile de altădată... 

- Ce vremuri, domle, ce vremuri, zicea fără să-şi ascundă melancolia un burtos tuciuriu la faţă, fumător profesionist, de Geografie. Casa erea casă, serviciul servici, aveai siguranţa zilei de mâine. 

- Da, dar libertatea de exprimare era egală cu zero, îl acompanie, ca din pivniţă, glasul unui tinerel cu priviri somnoroase, gesturi uşor jemanfişiste, de Sport. N-aveai... 

- Te obişnuiai şi fără, îi tăie macaroana burtosul tuciuriu, aşezându-şi meticulos Pall-Mall-ul în suport-ţigaretul din lemn de abanos, primit cadou de la fiică-sa, „aitistă” în America. În plus, aveam bancurili cu nea Nicu şi academiciana. Ereai pe burtă de râs la ele. Acuma? Numa’ glume porcoase şi umor d-ăla din care nu pricepi nimic. În cel mai bun caz tre’ să te gâdili ca să râzi. 

Evenimentul debutase începând cu ora 12. Cursurile, desfăşurate normal până în acea clipă, fură pe urmă suspendate iar elevii trimişi acasă. Ciopârtanii – mirosiseră ei ceva încă de la prima oră – atâta aşteptau. Au lăsat şcoala goală în mai puţin de zece minute. 

Anul următor catedra de Ştiinţe Sociale funcţionă în regim de avarie: două suplinitoare, câte una în fiecare semestru. În celălalt an sosi Iuliana Bodnărescu, titulară şi cu Definitivatul proaspăt luat. Nu o dădea frumuseţea afară din casă dar avea un „ce” care contrabalansa eficient. Şi determinase toată populaţia masculină a cancelariei să se comporte, în preajma ei, într-un fel amintind de tipologia „primului amorez” din comedia clasică franceză. 

Pe Dumitrache Haralamb (Hari, pentru cei intimi, pronunţat cu „a” nu conform variantei sale americane, cu „e”) profu’ de Informatică mulţi îl ştiau după poreclă – „Eminescu”. Îşi purta pletele aruncate pe spate, lăsându-i liberă fruntea, ce-i drept nu atât de lată precum cea a poetului nepereche. Dumitrache Hari-Eminescu îşi serba ziua de naştere la el la moşie, drept pentru care câteva cadre didactice alese pe sprânceană primiră invitaţia de petrecere în mod cât se poate de discret, aproape criptic. Confirmară în bloc în ciuda faptului că Eminescu avea amici din toate sferele socio-profesionale. Sau poate de aceea au confirmat-o? 

Oameni sociabili, asta era ideea, dacă nu v-aţi prins. Dar n-aveaţi cum să nu vă prindeţi, nu? Nu de alta dar, ca să parafrazez un pic lucrurile, îmi zornăie prin minte o vorbă: cititorii mei sunt mai inteligenţi decât ai altora. Oricum, vorba cu pricina îmi zornăi acum că după aia cine ştie ce alte vorbe vor mai veni. Să batem fierul cât e cald, nu? Acum, la acest ceas matinal de început de iulie, stau tolănit într-un balansoar rustic, în casa de la ţară a unui militar care are bunul simţ să nu iasă cu nimic în evidenţă, avem şi astăzi cer senin şi temperaturi ce se anunţă ridicate, mă bâzâie sporadic musculiţe, ieri după-amiaza când am sositără se apucaseră doi să se încontreze pe motiv de linguriţa de la Sfânta Împărtăşanie care favorizează înmulţirea cazurilor de covid19 (dacă ai credinţă, tu, nimic nu te atinge; mie nu-mi poate lua nimeni biserica mea; bre, da’ când ţi-a fost rău de ce te-ai dus la medic, trebuia să-ţi pui credinţa numa-n Cel-de-Sus, este aşa?, nu zic bine?; pe mine credinţa m-a salvat nu medicu’, acolo m-am dus că... ăăă... trebuia; la un moment dat mi s-a cerut şi mie părerea că, de, trec drept „băiat” deştept, serios, de la care ai pretenţii, am zis că Hristos vindeca leproşi şi nu se îmbolnăvea dar asta pentru că El este Cel ce Este pe când linguriţa aia rămâne o biată linguriţă dar am rămas cu zisu’, ori fu un punct de vedere prea sofisticat ori minţile lor de inteligenţi asimptomatici avură nevoie de argumente mai laice), din zare bate un muget de vacă, la toaleta din curte se scurge o mamaie care din profil aduce a tataie, în curtea vecină glasuri ungureşti sunt acompaniate (suav?) de aromă de cafea şi ouă fierte, data trecută când veneam aici aruncam în miez de noapte într-un fel de lăstăriş pipernicit un stilou pe care dădusem o căruţă de bani iar în nări îmi stăruie gustul uşor înţepător al tutunului de la pipa de aseară. 

Căzuse peste lume o vară destul de nelalocul ei. După un iunie ploios aterizase un iulie canicular. La onomastica rustică de la moşia lui Hari-Eminescu ostilităţile culinaro-lichide erau în toi. 

- E de la nori. Vorbesc serios. Tu n-ai văzut ce nuanţe au? Îs de-a dreptul dramatice. Ai fost atent la ei? Păi vezi, dacă erai acum îmi dădeai dreptate. 

Profesorul Cană Liviu, de Desen, expert în teoriile conspiraţiei având în centrul lor maşinaţiunile americanilor care caută prin orice mijloc, cu disperare chiar, să stăpânească lumea explica de zor vărului său că vremea dată peste cap se trăgea de la aparatele cu care „băieţii deştepţi” manipulează condiţiile atmosferice. Văru-său, de profesie mecanic auto, asculta cu gura căscată. Dacă-l priveai mai atent, ceea ce nu era cazul lui Cană, cadrul didactic fiind prea obsedat de manifestarea sublimă a propriului ego, i-ai fi putut observa un  mic rânjet ironic în colţul gurii. Gen: „e ireal cât de dobitoci pot fi unii îmbrăţişând tot felul de teorii cînd mult mai simplu e să crezi în Dumnezeu, e noaptea minţii pur şi simplu.” 

În anii studenţiei, Cană îşi căpătase porecla de Gicu Boschet. Chiar vărul său i-o dăduse. Când devenea mangă, studentul Liviu obişnuia, dacă i-o permitea cadrul natural, să se trântească prin tufe discutând cu prietenul său imaginar. Te tăvăleai de râs dacă puneai urechea la „dialogul celor doi”. Curios sau nu, revenit din beţie, Liviu nu-şi mai amintea nimic. Dar absolut nimic din faimoasa discuţie. Când i se aducea la cunoştinţă o putea nega atât de vehement încât era în stare să te ia şi la bătaie. 

În ultimul său an de facultate, treaba se schimbase definitiv: un cetăţean cu desene pe piele, lanţ (gros de-un deget) de aur la gât şi conducând o maşină din care răzbea o muzică plină de lexeme ca „dujman”, „valoare”, „la toţi băeţi mei” se angajă într-o depăşire periculoasă, evită astfel la mustaţă un automobil care se deplasa regulamentar pe contrasens şi apoi o luă razna pe câmp. Nu merse cine ştie cât căci se opri într-unii care o puseseră şi ei de-un grătărel la iarbă verde şi care râdeau de se prăpădeau în baza la un amic de-al lor care, la rândul lui, bolborosea, spumega, râdea de se prăpădea discutând cu un personaj inexistent. Gicu Boschet fu de altfel şi singurul supravieţuitor al carnagiului. Dialogul cu amicul său virtual luase o asemenea turnură încât Cană leşină. De râs, de perplexitate, de complexitate, de orice. Când îşi reveni şi văzu atâţia morţi în juru-i leşină din nou. La sosirea ambulanţei nu reuşi să spună decît: „pe grătar au tot ars nişte cârnaţi pân’ să veniţi voi de s-au făcut scrum.” De atunci, dialogurile cu prietenul imaginar îşi încetaseră definitiv existenţa. 

- Nebunii ăia de chineji au stricat planeta, zicea, în alt colţ al moşiei lui Hari, Rareş Buhai, de profesie vatman, fost taximetrist şi şofer de tir prin cele străinătăţuri. Ei, cu barajul ăla al lor care a încetinit mişcarea de rotaţie a Pămîntului în jurul propriei axe, mama lor de gălbejiţi, zicea el cu năduf. Nu vezi că fiecare anotimp are ceva din anotimpul trecut? Iulie ăsta parcă-i început de iunie. Sau chiar sfârşit de mai. Uite-te la norii ăstia şi o să-mi dai dreptate. 

Interlocutorii săi, profesorul de Limbă Latină Ibriceanu Călin şi medicul de familie Stînişoară Matei cam înclinau să-i dea dreptate. Exista o logică în ceea ce spunea domnu’ Buhai, ştiut fiind faptul că marele popor chinez îşi spusese de atâtea ori cuvântul de-a lungul istoriei. Numai invenţia prafului de puşcă şi a busolei dacă e s-o luăm în calcul şi suntem daţi pe spate. Nu? 

Revenit acasă, la două zile distanţă de la această onorabilă discuţie, vatmanul Rareş se pomenea aruncat în aer din pricina babei de sub el care, uşor amnezică, o pusese de-o cafea, se dusese apoi la baie iar când ieşise de acolo uitase de cafea. Lichidul dăduse peste marginea ibricului stingând focul. Gazul fâsâise vesel până în clipa în care baba considerase că e cazul să aprindă un beţigaş parfumat (avea o cutioară made in China cumpărată de la sehaşul ceala drăguţ din cartier) că parcă prea plutea un miros de închis în casă. 

- Parcă te-am mai văzut pe undeva, i-am spus Iulianei gândindu-mă, nu fără un anumit amuzament, că exprimarea îmi sunase ca o replică de agăţat din anii studenţiei. Ai terminat (facultatea) la Bucureşti? 

Iuliana, soţia antrenorului de handbal Cancioc Marian, bun prieten de-al lui Eminescu, era nu-ş ce rudă îndepărtată cu Hari. 

- Nu-mi pari cunoscut că mi-aş fi reamintit, replică ea foarte serioasă. 

Iar după două secunde: 

- Filosofie. La Cluj. 

- Credeam că la Bucureşti că eu acolo am terminat, am continuat auzind, în acelaşi timp, o voce care-mi spunea să schimb subiectul. Sau să mă servesc cu un păhărel de tărie de la masa aceea neagră din colţ. Mda, parcă asta îmi şoptea vocea interioară. 

- Generaţii diferite, veni parcă de pe altă planetă răspunsul Iulianei. 

Zâmbi dar înţelesesem mesajul: între noi exista golul istoric al unor ani care, din punctul ei de vedere, era ceva stânjenitor. A mai zis ceva, aşa, ca de protejare psihologică dar deja eram cu mintea la păhărelul de pe masa din colţ. 

- Cu inclinaţii contra firii te naşti, susţinea Vlad Pompa, profesor de Istorie. E dovedit ştiinţific. Am nişte documente pe chestia asta, dacă vreţi le aduc. Îţi spune acolo tot ce vrei să ştii pe subiect. Foarte bine documentate. 

Nu era clar cui i se adresase. Se uitase în ochii unuia, la începutul exprimării, apoi, la final, în ochii altuia. Oricum, ambii săi interlocutori păreau a-i da dreptate. Unul dintre ei bolborosi chiar ceva despre cum puterea geneticii ar trebui să facă ceva în acest sens. 

- Te contrazic. Contra firii devii, spusese atunci Iuliana ca apărută din neant. Dintr-o traumă cel mai probabil. 

- Sau poate că ţi s-a urât cu binele, replică Scăunescu Eusebiu, profesor de Biologie, mare amator de haine (cumpărate de la second-hand) şi care, când se ciupea rău, obişnuia să se machieze, să se rujeze, să se tragă la batic, ca fameia la biserică şi să pozeze în mamaia care-şi îngrijeşte nepoţeii mergând cu ei în parc. 

- Amuzant e că definim aceste înclinaţii contra firii sub raport strict sexual, continuă Iuliana de parcă s-ar fi aflat într-un for academic. În schimb, munca intelectuală-artistică e trecută sub tăcere. Vreau să spun că suntem ipocriţi. Blamăm minoritatea asta pentru stricta ei preferinţă erotică dar muzica unui Freddy Mercury de exemplu e considerată splendidă. 

- Nu toţi blamează minorităţile astea, atrase atenţia Eduard Popescu, de Muzică, înnăbuşindu-şi un râgâit care, dacă ar fi fost materializat, ar fi căpătat proporţii epice. Există şi oamenii cu mintea suficient de deschisă pentru a trece peste... ăăă... stereotipiile sociale-culturale. Nu? 

Nu-l băgă nimeni în seamă. În majoritatea timpului insul era de o banalitate strigătoare la cer. Asta când nu era de o muţenie înspăimântătoare. 

- Este foarte comod să explici existenţa unui defect considerat scandalos prin faptul că aşa te-ai născut, spuse Iluiana de parcă ar fi pândit o astfel de replică. Mai rămâne să susţinem că şi un asasin e unul care s-a născut aşa şi prin urmare să-i acordăm circumstanţe atenuante, să-l înţelegem. 

În scurt timp dispăru şi din viaţa soţului ei. Nişte zvonuri (trăsnite?) vorbiră despre cum duduia fusese zărită la braţ cu o roşcovană, alte zvonuri insistaseră asupra faptului că atunci, la acel grătar de la moşia lui Eminescu, fusese ceva în aer care bulversase tuturor minţile.

Înţelesuri ascunse

Elevul intră în clasă. Ora a început de aproape cincisprezece minute. Cadrul didactic vorbeşte. Aprins. Explică. E foarte corect şi logic în tot ceea ce spune. Ca de fiecare dată, unii elevi îl ascultă, alţii se prefac a-l asculta, în ochi putându-li-se citi o plictiseală maximă.

Când întârziatul intră în clasă o mică rumoare se naşte instantaneu. Freza numitului face toţi banii: o creastă ca de cocoş, vopsită în verde. În rest: outfit negru. Pe spatele tricoului o inscripţie cu litere gotice pe fundalul unei cruci cu margini galbene: „exystentyalya”. Nu poţi şti ce e: numele unei formaţii rock, numele unui album al unei formaţii rock, numele unui concept filosofic, al unuia estetic, numele unei cărţi? Nu-i pasă oricum nimănui. Ar trebui?

La intrarea elevului în clasă cadrul didactic îşi întrerupe discursul. În primele clipe simte nevoia să-l mânjească pe întârziat cu o ironie. Una dintr-asta fină în faţa căreia târtanul se simte ca peştele pe uscat: nu poate replica deşi ar vrea pentru că nu are vocabular suficient dezvoltat. În următoarele clipe însă ceva îl determină să-şi schimbe radical tactica; îşi îndreaptă atenţia spre clasă pe care o atenţionează să înceteze cu atitudinea asta, ce, n-au mai văzut verde la culoarea părului? Trebuie să ne exprimăm indignarea la fiecare gest ieşit din tipare? Numai în Evul Mediu şi-n dictatură se mai putea întîmpla aşa ceva.

Întârziatul nu dă însă semne că i-ar fi recunoscător profesorului pentru că i-a luat partea. De fapt, nu dă niciun fel de semne. Stă pur şi simplu în picioare, orb şi surd la lumea înconjurătoare. Cadrul didactic îi face semn, indulgent, că se poate deplasa în banca sa. Ăsta: nimic. O voce din ultimele bănci îl somează pe întârziat să se mişte dacă nu vrea să-i adoarmă pe toţi. Altă voce îi recomandă să se ia la întrecere cu un melc, proba de 100 metri garduri. Zâmbete pe înfundatelea..

...Fulgerător, de sub tricou, din spate, întârziatul scoate un revolver. Sala încremenşte într-o linişte apăsătoare.

Cadrul didactic îl priveşte pe întârziat adânc în ochi. Lasă pixul pe foaie, încet, ca şi cînd s-ar teme să nu-l spargă.

Elevul întinde braţul înarmat împungând ameninţător sala. Nu mai zîmbeşte nimeni. Panică în priviri, un început de teroare aici, un început de groază dincolo. Cu toţii se agaţă, disperaţi, de profesor.

Elevul, de parcă ar fi intuit-o (sau de parcă atâta ar fi aşteptat?) îndreaptă arma spre cadrul didactic. Un murmur, ca de fani a căror echipă pierde finala la loviturile de departajare, străbate clasa.

Arma, un revolver cu ţeavă scurtă, luceşte hipnotic.

„Ruleta rusească, îşi spune cadrul didactic cuprins de revelaţie. Semnele, trebuie să fii atent la semne. Le primeşti oricum de pretutindeni. Important este să nu ţii ochii închişi.”

Priveşte cu atenţie butucul revolverului.

Din unghiul sălii (sau pur şi simplu din alt unghi) zici că profesorul ar vrea să-i spună ceva întârziatului pe cale strict vizuală iar insul nu pricepe.

„O fi ştiind să ia ţinta?... Şi-o fi dat seama că nu-i încărcat la capacitate maximă?”

- Ei, ce mai aştepţi?, îl repede el pe elev. Nu tragi? Ţi-e frică? Oricum, nu dai doi bani pe mine.

Undeva, în faţa cadrului didactic, la întretărierea degetului arătător al elevului şi trăgaciul revolverului lucrurile stau în dubii. Ceva se mişcă, e adevărat, dar încet, agonizant de încet.

Cadrul didactic continuă să-l privească adânc pe întârziat în ochi. Are o lumină pe chip, o însufleţire şi un calm ce inspiră o uimitoare siguranţă de sine. E ireală o astfel de siguranţă, îţi poţi spune. Aşa ceva nu vezi nici măcar prin filme.

- Hai, băieţel, trage! O secundă şi gata, s-a isprăvit. Dincolo e marele neant. Te risipeşti ca un fum. Bogat, sărac, prost, inteligent, xenofob sau pacifist, altruist sau avar, preşedinte de ţară sau măturător de stradă nu mai contează. Când ai plecat Dincolo totul, aici, pentru tine s-a terminat. Hai, trage. Fă-mi şi mie o bucurie pe ziua de azi.

Mişcarea veni din lateral. Profitând de situaţie, adică de ezitarea întârziatului înarmat, un coleg de clasă ieşise tiptil din bancă apoi se năpustise asupra ţintei placând-o ca la fotbal american.

Se auzi o împuşcătură, cineva ţipă, cei doi fură cât ai clipi la podea însoţiţi de o bufnitură seacă. Glonţul atinsese icoana cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Fix în mijloc.

Cu paşi mari, atenţi şi calculaţi, cadrul didactic se îndreaptă spre cei doi, smulge arma din mâna atacatorului, îi face vânt sub caloriferul situat sub geamul din partea cealaltă a clasei...

***

- Nu pot să cred că nu ţi-a fost frică.

- Da’ am zis eu că nu mi-a fost?

- Aşa ai lăsat să se-nţeleagă.

- Sufletul! M-ai înnebunit cu ideea asta a ta fixă. Denotă sterilitate intelectuală, zău!

- Ce idee fixă? Ce sterilitate?

- Prostia asta a ta cu „ce am vrut să spun”. Sau, extrapolînd, „ce înseamnă cutare lucru” zis de cineva. Nu înseamnă nimic, aia e buba. Nu în cazul tuturor, adică. Poţi să analizezi aşa, cu înţelesul din spatele înţelesului, vorbele politicienilor, ale oamenilor de afaceri, ale persoanelor publice, în general vorbind. În cazul simplilor cetăţeni...

- Ehei, ce bine ar fi să fie cum spui tu. Ar fi minunat. Dar nu e.

- Aşa e. Dar nu cum crezi tu. E greu de crezut că pot exista oameni pentru care ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, nu? E greu pentru că, fără nicio insinuare personală, ne-am obişnuit să trăim în minciună. Cică e mai palpitant aşa, mai plin de adrenalină.

Pe Ciolănoiu Ovidiu, profesorul Constantin Emil îl auzise în câteva rânduri, pe holurile liceului, o dată la intrarea elevilor, din curte, acolo unde se adunau ciopor, la o ţigare, cam toţi golanii... pardon, toţi popularii şcolii şi chiar şi în Grădina Publică, plimbându-se galeş cu trei inşi îmbrăcaţi ca de pe gard, vorbind despre „ruleta rusească”. Vorbind cu voce trepidantă. El, profesorul, trăise cu impresia că elevul fusese impresionat de o nuvelă fantastică, discutată la clasă, despre un individ care, cu un curaj nebun, tot sporise numărul gloanţelor, la un joc ilegal de ruletă rusească, desfăşurat prin catacombe sordide, până ce se ajunsese la şase gloanţe în butuc. Individul scăpase pentru că în clipa apăsării pe trăgaci se declanşase ditamai cutremurul. Peste câteva timp insul, de acum milionar, murea în miez de noapte din cauza unui infarct provocat de un hoţ care-l ameninţa, într-un gang, cu un pistol-brichetă.

- Vezi, mai bine te-ai fi făcut profesor de ştiinţe exacte. Măcar ştiai că elevul are ceva cu tine pentru că l-ai picat. Clar, fără dubii. Aşa, la umanioare, îndoiala te va urmări toată viaţa: a avut sau n-a avut ceva cu tine, a fost sau n-a fost impresionat de textul predat de tine?

- Greşit, bre. Asta e interpretarea ta. Eu am vrut să spun altceva: cine nu stăpâneşte literatura, în speţă mecanismele ficţiunii, devine o victimă a propriei naturi găunoase.

- Vezi că până la urmă ai ajuns la vorba mea!

- Ce vorbă?

- Aia cu „am vrut să spun că”.

           - E, aici, coane Fănică, curat „am vrut să spun că”. 

Majinuţa

După ce băgă maşina în curte apoi în garajul din curte, Zăbăoan Sergiu, rămas singur în mijlocul bătăturii, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-şi aprindă o ţigară. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine.

Zăbăoan o luă spre fundul curţii cu ea în gură. Trăgea lent fumul în piept dar un ochi mai atent ar fi putut observa că dumnealui mai mult pufăie decât trage. Acolo, în fund, în afară de un foişor dotat cu grătar şi balansoar, nu era niciun veceu ci doar o uşiţă care, la prima vedere, nici nu se observa în gărdoiul acela de culoare cărămizie.

O uşiţă care odată deschisă trebuia să te apleci ca să treci dincolo, ’tu-i anacolutul lui de viaţă.

P-asta am zis-o nu ca să dau textului o coloratură pitorească, departe de mine coloraturile, ci pentru că am luat şi eu un stilou de la un magazin (specializat pe orice, mai ales pe prostii de care nu ai nevoie dar le cumperi oricum că-ţi fac cu ochiul) ca să constat că scrie ca apucatul. Când şi cum vrea el. Ori asta mă scoate din sărite. După care încep să mă scald într-o indispoziţie vecină cu depresia bacoviană. Şi din care nu pot să ies altfel decât trăind-o pur şi simplu.

Na că am şi uitat ce vroiam să mai scriu... ce situaţie tip „zăbala porcului”, zău aşa... aaa, gata, hai că mi-am amintit...

Dincolo de uşiţa magică (exact aşa scria pe ea: usita magica) sta un pământ negru, punctat de bururieni, câţiva plopi surprinzător de înalţi, niscaiva movile ţuguiate şi mai tot timpul populate de unu-doi câini în căutare de hrană iar undeva mai în fund, din nou aşadar în fund, la baza unei râpe, curgea liniştit o apă lată.

Aici se aciuă Zăbăoan. Călare pe pământul negru, cu picioarele încrucişate, trăgând alene din ţigară. Stătea degeaba nu în mod deosebit dar pe faţa sa se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi totuşi cineva. Fie şi pe malul celălalt. Odată avusese ditamai discuţia despre existenţa extratereştrilor (nivelul lor de cultură, înfăţişarea fizică, oare cum au rezolvat probleme precum corupţia şi birocraţia) cu cineva de pe malul celălalt. Corespondaseră prin sms că nu vroia acela să-l audă peştii. Arunca şi el la lansetă ca un cetăţean respectabil. După care, când se convinsese că n-avea să aibă noroc la lansetă, discutaseră prin viu grai. Prin telefon.

- Convingerea mea e că nu am ajuns niciodată pe Lună, bolborosea cetăţeanul, Lazăr Nicuşor pe numele lui din buletin, „relu-uşurelu” după apelativul dat de apropiaţi. Spaţiul cosmic, vorba cântecului, o fi suprema graniţă dar este una concepută în pivniţa de la Hollywood. Pivniţa lu’ Pădurea Sacră. Pădure, vrăjitoare, vrăjitorii, ritualuri satanice, ocult, te-ai prins de poantă? Mâine dacă m-aş convinge cu propriile simţuri că spaţiul cosmic e doar o iluzie, menită a ne ţine prizonieri în propriile minţi, nu m-ar mira. Cum nu m-ar mira nici dacă aş constata contrariul. Dar, repet, mă îndoiesc că există. Ce argument covârşitor am? Simplu: suntem cu toţii mult mai preocupaţi, mai receptivi, de ceea ce se află aici, pe pământ, din orice punct de vedere, nu la ceea ce se petrece în stele. Spune-i, de exemplu, unui om de afaceri, care e pe cale să piardă/să câştige o avere să lase totul baltă pentru că, nu-i aşa?, ce se petrece în spaţiul cosmic este infinit superior! Omul de afaceri te va asculta, ba chiar îţi va ridica şi o statuie pentru că i-ai deschis mintea, nu?!

Se întrerupsese din peroraţie pentru că brusc, de undeva din stufărişul din amonte, ieşise la suprafaţă ceva. Învelit într-un sac, lunguieţ şi care aluneca pe apă agale, ca o moară venind pe Siret.

- Iarăşi s-au răfuit bandele de interlopi între ele, scuipă Relu în sictir. Nu se mai satură de putere, înghiţi-i-ar puhoaiele revărsate ale Potopului. În fine, bine măcar cu nu mi-a agăţat lanseta. Lasă, nu anunţa nicio poliţie, îi atrase atenţia lui Sergiu, o să sune vecinii tăi de mai din vale. Bun, unde rămăsesem? Aşa... p-ormă dacă americanii chiar au ajuns pe Lună, atunci în anii ’60, acum, la alţi 60 de ani distanţă, cu atâtea tehnologii care ne bombardează viaţa, Luna s-ar fi aflat cel puţin într-un stadiu incipient de colonizare. Nu? Am dreptate? E ca şi cînd Columb, descoperind un nou continent, ar fi spus: „stop, da, teritoriul ăsta e altceva decât ceea ce se ştia până acum, hai însă să revenim în Spania că, na, avem treburi mult mai urgente acolo de rezolvat.”

„Iată-mă pleoştit la pământ ca personajul ăla din romanul cu ţărani... cum îi zicea, domnule, tiii, ce lipsus!... care stătea pe stănoagă, fuma şi aştepta ca să treacă careva să-i dea bună ziua”, monologa Sergiu, absorbit de clipoceala apei. „Şi p-ăsta uitaşi cum îl chema! Şi doar am învăţat la română în liceu de rupeam pământul. Ţăranul-filosof, cum i-au zis unii critici literari. Săracii, nişte nefericiţi. Nişte complexaţi. N-au scris un rând de ficţiune în viaţa lor dar au impresia că dacă scriu cărţi din cărţi îs cineva. Păsărelele alea care ciugulesc parazitar resturile din gura crocodilului sau ciupercile ce înfloresc pe spinarea cine ştie cărui pom au măcar decenţa de a nu se lăuda cu obiectul pe care-l parazitează. Tac şi fac în lumea aia a lor de doi bani, totul desfăşurându-se astfel după o ritmicitate de mii de ani. Dar ăştia!? Ţi-ai găsit! Se consideră scriitori, chiar creatori de frumos dacă scriu cărţi din cărţi.”

- Ce faci, domne, p-aici? Singur-singurel? Meditezi la nemurirea sufletului?

Iată că se ivise totuşi cineva. Zăbăoan ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din stânga apropiindu-se. Cu paşi calculaţi şi privirea unuia pentru care orice are un preţ şi orice nu se vede are valoare doar dacă poate fi cuantificat. Se uită numai odată la el, apoi începu să se uite în altă parte, se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. Răspunse totuşi binevoitor că „discuta cu prietenul lui imaginar”. La care vecinul abordă o figură surpinsă, gen „ce glumă elevată” dar ochii transmiseră exact opusul, gen „uite-l şi pe amărâtul ăsta ce aberaţii mai poate scoate!”

Zăbăoan remarcă dintr-o dată cât de arhaico-patriarhalică putea curge apa. Vreme numai bună de contemplat corola de minuni a lumii.

- Deci, ce faci?, reveni vecinul ca dintr-un fund de galaxie. Te-ai hotărât, mi-o vinzi, nu? Hai că am un superpreţ. La ofertă.

Zăbăoan se uită ţintă la acest ins mediu ca înălţime, cu început de chelie şi care abia te privea în ochi când îţi vorbea, înţelegând pentru ce venise el la malul gârlii dar nu-i răspunse. „Da, am discutat cândva despre vânzarea casei mele părinteşti, acum că ai mei s-au prăpădit, poate am să ţi-o vând, poate nu, a lua o hotărâre e o chestiune complicată, nu ceva conceput pe sponci, că e la ofertă”, părea el să-i spună.

- I-a venit nevesti-mii un plic, începu Zăbăoan, i l-a adus poştaşu’. Nu era acasă, am semnat eu pentru ea. O hotărâre judecătorească pentru o clientă de-ai ei pe care o reprezintă într-un proces ce durează de vreo opt luni. Uneori răspund şi la telefoane pentru ea. Ce să mai, am ajuns secretarul ei da’ nu mă plăteşte nimeni pentru asta. Secretar probono. Ştii cum era, bre, hotărîrea asta? Zece pagini. O motivaţie pe zece pagini, dacă poţi să-ţi imaginezi. Deci despre ce vorbim? Hotărârea era în favoarea ei dar atâtea nuanţe şi principii şi unghiuri de luat în calcul! Te cruceai nu alta. Să mai zici că nu-i realitatea un lucru complex!

Vecinul avu bănuiala că această povestioară era cu mesaj, cu direcţie dar trecu peste asta.

- Dacă nu vrei să mi-o vinzi zi-mi-o măcar în faţă. Că, repet, am un superpreţ. Nu mai găseşti unul asemănător.

Drept răspuns, Zăbăoan începu să se uite la curgerea molcomă a apei.

Vecinul nu mai zise nici el nimic, apoi, după câteva clipe, schimbă vorba:

- Şi, ce-ţi mai face majinuţa? Merge?

- Deocamdată stă. Adică am oprit motorul.

- Nu, serios acum. Ai probleme cu ea?

Sergiu rămase nemişcat.

- Am un mecanic nu bun, foarte bun. Şi ia şi superacceptabil ca preţ.

- Adică eu mi-am luat maşină secănd cu ochii închişi sau cum?, îl abordă Zăbăoan din scurt.

- A, nu, domne, stai liniştit. Am pus şi eu o întrebare. Că, după cum ştii, eu am maşină nouă şi merge blană. Nu, deci vroiam să te ajut, asta-i tot.

- Merge, majinuţa, bre, de ce să nu meargă?, reveni Sergiu cu o sclipire ludică în ochi. Şi mecanicu’ meu merge, cam pe trei cărări în ultima vreme, da’ ne descurcăm.

Ar fi vrut să mai continue, ar fi putut s-o facă dar se opri. Brusc. În sinea sa deveni mai posac ca la înmormântarea alor săi. Era ceva în atmosferă care te îndemna, de cîteva zile bune, să tot cazi în tine pentru ca astfel lumea transcedentalului să ţi se înfăţişeze într-un joc secund, mai pur, ca un cântec încăpător precum pasul Evei pe lângă pomul Sacru iar unii au acest talent de a te face să nu mai simţi nimic din toate astea, preocupaţi de răzbunări meschine. 

           - M-a pălit ceva la stomac, rosti Segiu serios. Hai că mai vorbim.