Dorinţa (7)

     The end? Aş fi vrut eu. Ar fi fost cool. Uite că mai continuă. După sistemul „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”.

  Anemon se îndrepta spre cetatea Bu’Lyonei. Se întremase într-un ritm surprinzător de rapid iar acum avea chef de răzmeriţă ca un apucat. Un frustrat, dacă e să mă întrebaţi pe mine, dar, după cum se ştie, unora ca ăştia aparţine Lumea nu celor împăcaţi cu sine.

     Când armatele lui Anemon A’Jhun ajunseră în faţa Ckelyiei iată-l pe nepotul lui Jăbălăure pornind a urla numele iubitului reginei. Urlă regulat, la fiecare douzeci de secunde, timp de aproape patru minute. 

   În tot axcest timp pe cerul de un albastru muced îşi tot mută hoitul tăind diametral eterul un corb. Cu privire aproape umană. La finalul acţiunii sale se găinăţă deasupra oastei bipezilor ălora, unul din rahaţii săi mânjind coama calului lui Anemon. Când vru să plece, mai mult ca sigur spre o direcţie necunoscută, o săgeată i se înfipse în gât, doborându-l din cer grămadă ca pe un pui de bodaproste. 

     Zymir Ma’Giuhn ieşi într-un scăpătat în faţa porţilor Ckelyiei. Purta un scut, un ciocan de război de toată frumuseţea şi, deasupra tuturor, un aer zen de o ortodoxie exemplară. Doar privindu-l (de la distanţă) şi simţeai straniul imbold spiritual de a te ruga fierbinte Celui-de-Sus.

    Cei doi, pentru a omite vărsări suplimentare de sânge, se aruncară în luptă, unul împotriva celuilalt fără niciun fel de comentariu în plus. Fu de la sine înţeles că miza era Bu'Lyona. 

   Anemon se pomeni parând loviturile lui M’Giuhn cu gestica panicardoidă a aceluia care îşi dă seama că a făcut o greşeală, subestimându-şi adversarul. După care găsi în el suficientă tărie morală pentru a se replia. Atacă furibund. 

    Nici Ma’Giuhn nu se lăsă pe tânjală şi întreprinse acelaşi lucru: mai întâi cedarea apoi revenirea. Şi apoi atacul. Năprasnic. 

     Anemon reiteră. 

     Ma’Giuhn reiteră şi el, asemeni unei catedrale a mânturii neamului reconstruită din temelii şi de două ori mai frumoasă.

     Din nou. Şi apoi din nou. 

     Iată-l pe Zymir aruncându-se în atac deşi ar fi trebuit să fie mai prudent. Acceptă tăietura urâtă de pe antebraţ în schimbul unui unghi care altfel nu i-ar fi permis să-şi împlânte pumnalul în carnea lui Anemon. 

     Regele care nu se lăsa până nu obţinea ce-şi dorea se clătină. Pumnalul lui Zymir îi stagna acum la doar doi centimetri de jugulară.

     Cei doi respirau greu, privindu-se în ochi.

     - Ai câştigat, spuse Anemon cu o voce ce nu trăda nimic – nu tu frică, nu tu furie, nu tu admiraţie. O voce ce pur şi simplu constata. 

     - Ştiu, declară Zymir. Acum ridică-te şi... 

     Lumea începu, brusc, să se termine. Asemeni unei corăbii răsturnată de un val gigantic. Zymir simţi mai întâi frigul morţii în spate, între coaste, lângă coloană. Un frig ascuţit, neliniştitor, zăbăuc de zdruncinător. Apoi îşi simţi greutatea propriilor genunchi colapsând. 

     - Nu-i corect, zise el cu ultimele forţe. Era o luptă dreaptă. Doar noi doi. Nu şi magia neagră a săgeţii trasă mişeleşte pe la spate de oamenii tăi. Laşule! Eşti un laş nenorocit. 

     Se prăbuşi încercând să-şi smulgă săgeata de parcă s-ar fi străduit să alunge un blestem prin puterea degetelor. Eşuă.

     Anemon privi cadavrul răsturnat la picioarele-i înconjurat de o tăcere de moarte. 

     Undeva în adâncurile Ckelyiei se auzi un ţipăt sfâşietor. 

     „Zymir ăsta a vrut ceva, se pomeni Anemon gândind în timp ce-şi ştergea sabia de sânge pe hainele celui căzut la picioarele sale. A dorit-o pur şi simplu. Ce anume? Puterea, ca mine? Nu. A dorit să ajungă acasă, să-şi îmbrăţişeze iubita şi apoi să lupte pentru ea. A reuşit? Mda. Cu preţul propriei vieţi. Ori io ce naiba am reuşit?” 

     Anemon privi crenelurile Ckelyiei ca şi când ar fi perceput fără drept de apel de unde i-ar fi venit sfârşitul.

     - Să-ţi doreşti lucruri, spuse el cu glas tare, este cea mai curată formă de prostie. E ca şi când te-ai îndrepta spre un zid convins că zidul se va da la o parte. E de parcă te-ai lupta cu Moartea convins că Moartea va ceda.

     Undeva în interiorul Ckelyiei un arc se încordă. La ordinele reginei. 

                                                               ***

     Azi, la mai bine de trei secole de la evenimentele anterior prezentate, încă mai există poezii, legende, basme despre traiectoria deloc ezitantă a săgeţii ce s-a oprit fix în mărul lui Adam al lui Anemon iar alte câteva cronici (apocrife) descriu în amănunt cum regina Bu’Lyona, pentru a nu cădea pradă avidului de putere Anemon A’Jhun, s-a autoincendiat împreună cu toată cohorta de asistente personale. Cică în camera în care au ars ca nişte torţe dar fără să scoată un ţipăt de durere s-a găsit pe perete, mânjit cu cărbune şi sânge, desenul unui organ masculin îndreptat spre figura extrem de bine realizată a unui Anemon rânjind. Dedesubt sta scrisă o „invitaţie sexuală orală” către toţi bărbaţii care fac chestii doar pencă pot. Despre Anemon apocrifele nu mai zic nimic. 

     Atât.