Meduza (3)

La trei ore şi douăzeci de minute de când Plombasz se rătăcise în galaxia MP28 tot ceea ce reuşise inginerul să repare fusese imaginea de pe ecranul principal al punţii de comandă. Şi nici p-asta în totalitate căci la intervale haotice de timp ecranul tremura ca băgat în boală iar spaţiul cosmic se transforma când într-o mare de negru când într-o cascadă de pixeli parazitaţi.

- Hărţile sunt de-a-ndoaselea, trosni cartograful întorcându-se neputincios spre căpitan. Nimic nu e la locul lui. Dacă ar fi să mă iau după ele ne aflăm în preajma...

-...Meduzelor, da, ai interpretat corect, se auzi atunci un glas cu inflexiuni ca manipulate de computer şi care glas venea din preajma liftului ce ducea spre puntea de comandă.

Androidul apăruse acolo de parcă s-ar fi teleportat. Privindu-l cum stătea, ca o statuie plănuind ceva murdar, Magoza tresări. Apoi se stăpâni. Poate, mai ştii, era doar o reacţie a propriilor implanturi care unori mai făceau şi figuri dintr-astea incontrolabile.

- Chiar la tine mă gândeam, zise căpitanul ca străfulgerat de o epifanie. Ascultă ABC; tu nu poţi face ceva care să ne scoată din rahatul ăsta? Nu pot să-mi dau seama de ce nu m-am gândit la tine de la bun început. Din umilele mele cunoştinţe despre androizi, ştiu că puteţi da dovadă de...

- Suntem în preajma Lor, nu-i aşa?, îl întrerupse androidul făcând doi paşi înspre ecranul principal şi privind acolo cu o intensitate stranie.

- Conform datelor, da, acolo suntem, vorbi Oxon ca un ecou lugubru şi plecat deasupra hărţilor de parcă mai avea puţin şi cânta „veşnica pomenire”. Dar aşa ceva e imposibil. Una la mână că întâlnirea cu Meduzele e o oportunitate extrem de rară şi doi la mână nu se apropie nicio navă atât de mult de ele decât dacă...

-...cineva a umblat dinainte la datele cartografice, întrerupse din nou androidul, sec.

După aceea scoase din spate, de sub cămaşa de peste pantaloni, un pistol paralizator. Cineva care a umblat la datele cartografice astfel încât să se creadă că nava se deplasa pe o anumită rută pe când, în esenţă, ea mergea pe o alta. Fix înspre ele, finaliză 89ABC98, indicând cu arma enorma masă de un turcoaz fosforescent ce putea fi zărită pe ecranul principal al punţii de comandă.

- Tu ai făcut asta?, întrebă Neox simţind cum îl taie o transpiraţie rece pe şira spinării. Te-am luat la mine-n navă şi tu m-ai minţit?

- Reacţia ta umană este delicioasă, concluzionă androidul observându-l pe căpitan nu fără un feeling de invidie. Da, pur umană. Doar că Ele (indică, din nou, cu vârful paralizatorului, masa de pe ecran) pot oferi mult mai mult. Ceva pe lângă care umanitatea voastră e apă de ploaie.

- Ele?, făcu Hamar circumspect. Moluştele alea?

- Alege-ţi cu grijă cuvintele, preveni androidul căruia chipul îi căpătase brusc o încremenire de cadavru.

- Ai vrut să iei legătura cu gelatinele alea, continuă Hamar de parcă nici nu l-ar fi auzit pe android, şi te-ai gândit la nava mea.

Nu era o întrebare, era o afirmaţie apărută în urma unui raţionament precis.

Androidul încremenise ca un animal de pradă gata să sară asupra victimei.

- E absurd, izbucni căpitanul zece secunde mai târziu. Nimeni nu s-a întors vreodată de la ele viu. Cu siguranţă ştii asta.

- Există mărturii, rosti 89ABC98 strângând mai tare în pumn mânerul armei.

- Ce mărturii, amice, eşti virusat?, îl repezi căpitanul trântindu-se extenuat în scaunul de comandă. Că dacă le explorezi spaţiul intern devii nemuritor sau ţi se dezvăluie secretul apariţiei Universului sau ţi se oferă cunoaşterea absolută? Prostii.

Se opri ca lovit de dambla:

-Vrei să devii om... Şi te-ai folosit de nava mea ca să pătrunzi cu ea în spaţiul moluştei ăsteia...

Neox râse, cu toată frustrarea dată de pierderea atâtor fluvii de bani în care s-ar fi scăldat dacă transportorul ar fi ajuns la destinaţie. Râse prelung. În final râsul îi îngheţă pe buze întrucât androidul apăsase pe trăgaci.

- Nimeni nu are voie să-şi bată joc de Ele, comentă 89ABC98 privind trupul inert al căpitanului care, aşa cum rămăsese cu ochii larg deschişi, ziceai că adormise tolănit în scaunul de comandă.

- Şi nici tu de noi, îi luă vorba din gură lingvista care, cât timp cei doi se contraseră, scosese dintr-un sertar bine ticluit al pupitrului de comandă un laser greu, de asalt.

Fasciculul plesni prin aerul şi aşa încărcat de tenisune al camerei iar androidul rămase fără braţul stâng. Al doilea fascicul îi trecu razant pe lângă tâmplă. Androidul se ferise cu o agilitate uimitoare. Precizia sa fu de asemenea pe măsură căci, în secunda următoare, Mogoza fu scoasă din circuit, paralizatorul nimerind-o în mijlocul frunţii.

- Să nu încerci şi tu vreo prostie că te-a nimerit gaia, îl preveni androidul pe cartograf din al cărui umăr văduvit sclipea ceva ca o lumină stroboscopică.

- Te-a luat gaia, aşa se zice, corectă Oxon care, cu mâinile în aer, aproape că nu îndrăznea să respire.

- Poftim?

- Ai greşit  expresia. La noi, oamenii, apăsă Oxon nu fără o doză de răutate pe cuvântul „oamenii”, se spune „te-a luat gaia” nu „te-a nimerit gaia”.

Fură ultimele sale cuvinte. Androidul nu avu totuşi cum să nu-i dea dreptate cartografului:  da, greşise expresia; nu era om sută la sută. Mai avea de învăţat.

Gaia îl luă totuşi când pătrunse cu nava căpitanului Neox Hamar în spaţiul Meduzei şi avu revelaţia a ceea ce urmăreau giganticele entităţi: acumularea de inteligenţă pentru propria lor dezvoltare nu pentru a o oferi altora. 

Meduza (2)

     Iată că se rătăciseră în spaţiu.

     - Hai că doar asta ne mai lipsea, să ne fi pierdut în imensitatea spaţiului cosmic, îşi verbaliză neliniştea Neox Hamar, căpitanul transportorului galactic Plombasz de parcă restul echipajului nu şi-ar fi dat încă seama de asta.

     Şi pentru că avu impresia că efectul vorbelor sale nu atinsese potenţialul maxim continuă cât putea el de serios:

     - După zeci de drumuri iată-ne rătăciţi. Ceva e putred aici, îmi pare foarte rău s-o spun.         

     Numele navei aparţinea, de fapt, firmei, dar, din motive pe care azi Istoria nu le poate preciza, mulţi dintre cei ce ajungeau să stea de vorbă cu Neox confundau rapid denumirea navei cu aceea a firmei.

     Ceilalţi nu spuseră nimic din ceea ce gândeau cu adevărat despre situaţie. O făcuseră înainte iar când realizaseră că riscau să ajungă într-un punct care şi aşa zăcea pe un butoi cu pulbere se opriseră, aşteptând cu o curiozitate nu lipsită de un anumit autosadomasochism, soluţionarea evenimentelor.

     - La întâmplări n-ai ce le face, spuse Oxon Vulcan, cartograful transportorului. Un drum înfundat e un drum înfundat. Poate că n-am calculat cum trebuie. Mă duc să refac calculele.

     De dus nu se duse nicăieri. Se întoarse pur şi simplu cu spatele, ignorându-i pe ceilalţi, ocupându-se de ceea ce declarase că se va ocupa.

     - E doar o misiune de livrare de colete, sublinie Magoza Luycan, experta în dialecte galactice.

     Vorbise atât de repede încât în loc de „colete” îi ieşise „cotlete”. Nu o corectă nimeni, ea însăşi nici atât. Ultima dată când se rătăciseră, tot aşa, ca acum, din pricina unei defecţiuni manifestată la nivelul instrumentelor de bord, introdusese şi adjectivul „banală” pe lângă substantivul „misiune”, chestiune ce stârnise ditamai reacţia din partea căpitanului pentru care deplasările prin spaţiul intergalactic oricum puteau fi numite numai banale nu.

     - Exact, afirmă (de data asta) Neox dând dovadă de un calm zen. Mai imbecil de atâta nici că se putea.

     - Semnalul e foarte prost în zonă, se auzi glasul cartografului ca şi când ar fi vorbit cu cineva anume când, în esenţă, întregul echipaj cunoştea faptul că Oxon Vulcan obişnuia să gândească cu glas tare.

     - Da, e foarte prost, zise căpitanul făcându-se că a uitat faptul că din galaxia asta plecaseră în misiune iar atunci când o făcuseră semnalul nu avusese nicio problemă.

     Se făcu mai comod în scaunul de comandă, apăsă un buton de pe consola principală. O ploaie de paraziţi înecă difuzorul. Neox, cu ochii pironiţi în negreala oferită de ecranul cabinei de comandă, vorbi străduindu-se a păstra aparenţele unui căpitan care are situaţia sub control:

     - Aşaaa... mă auzi Kancane?

     - Da, şefu’, vă aud, confirmă o voce groasă şi al cărei diapazon te trimitea instantaneu cu gândul la un veteran de război. Ziceţi...

     - Cum stăm, Kankane? Înaintăm sau...

    Nitri era prenumele inginerului responsabil cu mentenanţa motoarelor dar doar în cazul lui căpitanul i se adresa pe numele de familie.

     - Şefu’, e o încâlceală aici de să te scarpini cu ambele mâini la caise în public, pufni glasul inginerului. Dacă e să mă arunc într-o ghiceală aici miroase a sabotaj.

     - Suspectezi ceva anume?, întrebă sibilinic căptanul ştiind prea bine unde bătea inginerul.

     - Deocamdată mă lupt cu încâlcelile asta, o lansă cotită Nitri. Mai vorbim când o să am o estimare. Nu foarte târziu, sper.

     Pe fundal şuierară nişte zgomote de-ai fi zis că se aruncau ciocane şi tacâmuri într-o ţintă reprezentată de o farfurie de bronz cu diametrul de zece metri.

     - Bă, lasă circuitul ăla în pace, că te sugrum, mama ta de robot. Nu ţi-am zis de atâtea ori să nu te atingi de superluminice!?, urlă Nitri. Chiar vrei să te ejectez în spaţ?

    Apoi pe un ton potolit:

     - M-a luat valu’, şefu. Tataia e de vină. Cred că şi el a luat un virus, să-mi bat familia cu trenul de aterizare al navei dacă vă mint.

     Despre famila inginerului şef de pe Plombasz umblau doar zvonuri.

     - Departe de mine gândul de a suspecta, adăugă el de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva ce nu suferea amânare. Ideea era că poţi să juri că şi-a băgat careva coada aici, asta era tot ce vroiam să zic. Motoarele arată ca sabotate de mână... ăăă... umană. Dacă nu mă credeţi veniţi până aici.

     - Mă ţii la curent, vorbi căpitanul, pe acelaşi ton sibilinic. Cum afli ceva îmi dai de ştire.

     - Am înţeles, zise Kancan închizând conversaţia.

     În sala maşinilor plutea un vag miros de ars. Un obiect ce arăta ca un aspirator căruia i-ai fi ataşat în spate o vază cu flori tot levita dintr-o parte în alta a sălii. Scotea din interiorul său braţe, antene, prelungitoare, cleşti şi căngi de diverse mărimi, lungimi, grosimi, opera asupra motoarelor navei după care emitea bipuri ce sunau a limbaj morse rostit pe repede înainte.

     - Hoţ şi dom’ Hamar, comentă inginerul adresându-se bizarului aspirator de parcă i s-ar fi confesat maică-sii. Ştie foarte bine că mă refeream la jivina aia de sintetic dar o face pe îngeraşul.

     Aspiratorul repară un cablu avariat în dreapta, refăcu legăturile la un altul aflat în stânga, bipăi de parcă un afon ar fi încercat să reproducă tema Sonatei 14 de Beethoven.

     - Ce diplomat, Tataie?, îl repezi Kancan. Ţi s-a făcu de o resoftare sau ce? Dom’ Hamar, căpitanul Neox Hamar ca să fiu mai precis, nu e interesat decât de reuşita financiară a misiunii. De aceea a şi primit la bord creaturi d-astea contra firii. Bănuţu’ să iasă, pentru concediile alea ale lui exotice, băga-i-aş exoticul undeva, în rest egal cu zero. Dacă mâine îi văd la bord pe proprii lui părinţi, clonaţi, tineri şi frumoşi, numa’ buni de pus în ramă, nu m-ar mira. Pentru lovele şi visurile lui egoiste omu’ ista e-n stare de orice.

     Tataie piui ceva ce aducea a sâsâit de şarpe reprodus de un computer virusat.

     - Pe Luycan o accept că e de-a noastră. Are doar implanturi nu e sintetică. E de înţeles: ca să poţi pricepe atâtea graiuri galactice ai nevoie de un ajutor la tărtăcuţă. Logic. Şi eu aş face asta. Pe siliconul ăla ambulant însă nu-l suport neam. Nici măcar nu are nume. Ce-i aia să te cheme 89ABC98?

     Tataie, robot făcând parte dintr-o generaţie depăşită dar care suferise, de-a lungul anilor, inevitabile îmbunătăţiri, plană prin camera motoarelor până ce ajunse, la 20 de metri înălţime, în preajma unui cilindru cu textură ca de perete peste care s-au perindat o sumedenie de intemperii. Sunetele emise de el evocară peisajul sonor al cuiva care încearcă să cânte la vioară o melodie rock.

     - Da, e un om de onoare, dom’ căpitan, e de altfel singurul căpitan care a pus o vorbă bună pentru mine la Serviciul Intergalactic, mormăi Kancan împăciuitor. Asta nu înseamnă că dreptatea nu-i de partea mea. Sinteticu’ ăla e de vină, ascultă la mine.

     Nitri manifesta o ură neîmpăcată faţă de androizi. Nimeni dintre membrii echipajului nu reuşise se afle „de ce”, în ciuda numeroaselor încercări prin care inginerul fusese tras de limbă. Adevărul îl ştiau doar Nitri şi Tataia, mai exact o copie digitalizată a jurnalului pe care Kancan îl ţinuse acum 12 ani în urmă, pe vremea când făcuse parte din personalul de mentenanţă a unei companii ce producea şi asambla androizi comerciali. Jurnalul vorbea despre cum fabrica fusese sabotată, androizii o luaseră razna măcelărind pe oricine le ieşea în cale. Prima dată au atacat apartamentele unde se găseau familiile celor ce lucrau în complex, pe urmă s-au îndreptat spre oraş. Armata a intervenit brutal iar politicul a muşamalizat afacerea într-un mod de două ori mai brutal. Nitri şi-a pierdut atunci întreaga familie – soţia şi pe cei doi copii, un băiat şi o fată ce nu depăşeau împreună 4 ani – iar el abia a scăpat cu viaţă. A încercat o vreme să descopere personal cine s-a aflat în spatele sabotajului dar s-a lăsat păgubaş când a aflat că firele măcelului duceau până sus în aparatul guvernamental şi erau implicate cifre cu multe zerouri. S-a lăsat păbugaş în sensul că trenul cu care se deplasa în ziua aia a sărit de pe şine intrând în coliziune cu un altul venind pe contrasens, totul desfăşurându-se pe un pod ce făcea legătura dintre continent şi insula de lângă el. În apele învolburate şi care l-au purtat departe de scena masacrului, Nitri a înţeles că zgândărise crusta unui complot care nu ar fi trebuit zgândărit iar el era prea mic pentru a se lupta cu giganticele corporaţii producătoare de androizi. A păstrat jurnalul până când, aflat în posesia unui robot botezat nostalgic Tataia, a îngropat o copie a acestuia în adâncurile lui şi odată cu ea şi amintirea pierderii celor dragi. Ura pentru sintetici i-a rămas.

 

Meduza (1)

- Universul este mult prea vast pentru ca noi să fim singura specie înzestrată cu raţiune, zicea Aurelian pe un ton când giumbuşlucar, când grav. N-are cum să fie altfel. O recunosc însăşi cei de la agenţia spaţială. Nu direct, desigur. Printre rânduri. Aşa, ca pentru cunoscători. Cică telescopul ăla al lor, fixat pe orbita planetei, bate până la nu ştiu câte milioane de ani lumină, da?, aşaaa... dar totodată distanţa astfel acoperită nu e nici măcar de zece la sută din suprafaţa Universului. Adică în toată hănia asta cosmică de peste 90% teritoriu nedescoperit noi, de pe amărâta asta de planetă verde-albastră, suntem singurele creaturi care dau dovadă de conştiinţă şi limbaj articulat! Pe bune? Să te cramponezi de singularitatea asta e ca şi când o furnică aflată într-un colţ al terenului de fotbal ar fi ferm convinsă că lumea se reduce la firele alea de iarbă pe care le-a descoperit personal. Ca să nu mai zic, metaforic vorbind, că ideea asta de singularitate în Univers este dovadă de trufie maximă: te crezi centrul lumii doar pentru că... ăăă... de ce nu?

Celălalt, Vlad, (Vlăduţ pentru cei apropiaţi) o ţinea p-a lui:

- Nu există până în clipa de faţă nicio dovadă oficială a existenţei acestor altor fiinţe inteligente. Mai mult decât atât, credinţa într-o asemenea fantasmagorie poate fi explicată la nivel psihologic prin nevoia noastră de sublimare. Extrapolăm, practic, propria noastră personalitate în ceva perfect. Sau cât mai aproape de perfecţiune. Tindem spre ceva ceea oricum nu suntem dar am putea fi.

Parcă era orb şi surd la poliloghia lui Aurelian.

Lui 89ABC98 îi plăcea de Aurelian. Avea toate caracteristicile unei fiinţe umane înzestrată cu un adene de calitate.

Exact ceea ce îi lipsea lui în ultima vreme.

Parşivenia asta dezoxiribonucleică avea dezavantajul, mai ales în cazul unor entităţi ca a lui, sintetice, de a se consuma extrem de repede. Ori fără un boost adenoid sinteticii puteau da uşor de belea. Cu atât mai uşor cu cât la nivel cosmic antipatia faţă de astfel de fiinţe era pe cai mari. Îl amuza teribil, din acest punct de vedere, faptul că fenomenul segregaţionist (pe axa om-organism obţinut artificial) se manifesta intergalactic mai rău decât ura de rasă de pe această planetă verde-albastră.

Lui 89ABC98 îi fu astfel uşor să instaureze schema de socializare (a.k.a. „pritenie”) cu umanoidul Aurelian, singurul impediment până în clipa de faţă fiind acela că nu reuşise încă să găsească momentul propice de extragere a materialului adene. Mereu se ivise câte ceva, exact în clipa cea mare, ce-l făcuse să dea înapoi: apariţia neaşteptată a cuiva, un gest surprinzător de-al lui Aurelian însuşi, ba chiar, la un moment dat, şi un cutremur.

Astăzi însă, după toate probabilităţile, era pe drumul cel bun. Se deplasau pe unul din bulevardele principalele ale oraşului către o destinaţie care, în lumina existenţei vieţii din cosmos şi mai ales a divinelor Meduze, era de o dulcegărie ridicol de absurdă. Aurelian îşi instalase pe acoperişul unui zgârie-nori (deţinea de altfel şi un apartament la ultimul etaj) un telescop ultraperformant cu care avea să-i demonstreze faptic amicului său că fiinţele de pe altă planetă chiar există. Iar „secretul” acesta nu avea cum să mai fie mult timp ţinut sub cheie.

Rememorând ultimele cuvinte ale lui Aurelian, androidul se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs.

- Am zis ceva greşit?, întrebase Aurelian de parcă ar fi mirosit el ceva în atitudinea lui Baltazar Mavrocordat (ăsta era numele pe care şi-l luase androidul).

- Este excelent să te simţi uman, răbufni 89ABC98, minţind.

- Umanul ca umanul dar ce te faci cu superioritatea altor rase şi cu inferioritatea noastră?, comentă retoric Aurelian înţelegând greşit histrionismul celuilalt.

- Suntem inferiori?, băgă androidul băţul prin gard.

- Eu unul nu am nicio problemă cu asta, mânji aerul Aurelian în diapazon diatribic. Vlad avea o problemă cu asta. Dacă-ţi mai aminteşti discuţiile noastre, omu’ făcea destul de urât referitor la inferioritatea noastră versus superioritatea celor de pe alte planete. Oricât de mult i-ai fi explicat considera că noi suntem superiori.

- Şi nu are dreptate?, întrebă androidul imaginându-se, greu de spus de ce, alunecând pe un tobogan la capătul căruia s-ar fi aflat o piscină umplută cu miere.

- Cum să aibă dreptate?, făcu Aurelian, cu spumişoare la gură. Nu eşti în toate minţile?

- Ba da, am toată ţigla pe casă şi chiar mai mult decât atât, glăsui androidul jucând comedia ofuscatului. Am chiar mai multe case, dacă vrei să ştii. Toate cu acoperiş.

- Dacă tu numeşti asta rasă superioară eu mă împuşc. Uite-te la istoria planetei: numai crime şi războaie. Război de întregire a neamului, război de cucerire, de consolidare a imperiului, războaie de ce vrei tu. Nici la capitolul crimă nu stăm pe roze: crime pasionale, crime ale lumii interlope, crime de amorul artei, crime în serie, crime de tip genocid. Rasă superioară, nu? Cred că poţi trece de stadiul ăsta primitiv doar dacă te preocupă bunul mers al cosmosului nu al interesului personal. Tehnologia merge mână în mână cu nivelul de evoluţie spiritual al planetei. Dacă nu eşti de acord nu ai decât, din partea mea, să te iei de mână cu Vlăduţ.

Luară liftul până la ultimul etaj înveşmântaţi într-o linişte apăsătoare. Aproape că simţeai fizic momentul teribil al livrării „irefutabilei” dovezi de către telescopul cel ultraperformant. Senzaţie cu atât mai stupidă cu cât lui 89ABC98 începuse să-i joace prin faţa ochilor minţii sacralitatea Meduzelor, zone de sine stătătoare plutind prin spaţiu (nimeni n-ar fi putut spune de când), zone despre care umblau zvonuri că deţin secrete precum nemurirea, cunoaşterea absolută, capacitatea de a transforma androizii în oameni şi, nu în ultimul rând, taina apariţiei, evoluţiei şi dispariţiei Universului. Ce scop mai nobil pentru orice fiinţă (sintetică sau nu) de a pătrunde în sacralitatea unor astfel de miracole ale Universului şi de a se înveşmânta în aureola lor! Numai un laş şi un inert turpitudinos ar fi dat cu piciorul unor astfel de ocazii.

- Atenţie, amice Baltazar, că acum ai ocazia de a fi martorul înfăptuirii Istoriei, îl auzi dintr-odată pe Aurelian ca şi când acesta i-ar fi propovăduit. Vei privi prin telescop şi realitatea ţi se va schimba la 180 de grade.

Se găseau deja pe acoperiş. Când ajunseseră aici? Şi mai ales cum? Prin trapa aia, bineînţeles, gândi androidul în secunda următoare. Se vede treaba că se lăsase atât de mult furat de propriile gânduri încât nu-şi mai dăduse seama ce face.

Aurelian privi primul, ajustând lentilele. Poziţionă telescopul zece centimetri mai la dreapta pe urmă porni a-i sublinia încă odată androidului faptul că dovezile referitoare la existenţa altor civilizaţii erau...

89ABC98 nu-l mai ascultă. Într-un gest de genul „totul sau nimic” scoase extractorul din buzunarul hanoracului şi îl înfipse în gâtul lui Aurelian. Cu o satisfacţie nu lipsită de sadism. Aurelian horcăi scurt o singură dată, trupul îi fu cuprins de câteva spasme violente iar în final se prăbuşi ca împuşcat în cap. Puţin mai târziu, androidul îşi înfigea el însuşi extractorul în gât dar spasmele violente ce-l însoţiră fură finalizate prin trei exerciţii de inspiraţie-expiraţie în urma cărora se simţi efectiv un alt om.

Că, ulterior, pe acoperişul blocului chiar poposi un vehicul zbutăror neidentificat nu mai avu nicio importanţă: Aurelian plecase într-o lume mai bună. Vehiculul cu pricina nu era mai lung decât un autobuz iar lăţimea nu-i depăşea lungimea unui vagon de tren. Ieşise dintr-un camuflaj ce se constituia dintr-un mecanism reflectând al naibii de bine lumina. Pe urmă aterizase aproape neauzit pe acoperiş.

- Ăsta cine mai e?, întrebă o creatură nu mai înaltă de un metru şi şaptesprezece centimetri, ivită în ancadramentul reprezentând, după toate probabiltăţile, calea de acces în navă.

I se adresase lui 89ABC98 cu superioritatea impusă de autoritatea funcţiei şi indicase cadavrul lui Aurelian printr-o privire trădând un segragaţionsim milenar de atroce.

- Era în progam?, continuă creatura cu un glas în inflexiunea căruia se putea desluşi o anvergură a personalităţii invers proporţională cu aceea a trupului.

- Improvizaţie de ultimul moment, raportă androidul.

- A dat roade?, făcu piticania, curioasă.

- Garantat.

- Sigur?

- Şefu’, când vă amintiţi că v-am minţit eu vreodată?

- Sincer?

- !?...

- Glumă, bă. Chestie umanofilă. Sau umanoidă. Dă-o-ncolo, că niciodată n-am priceput cum e termenul exact.

- Limbajul articulat, şefu’, e un fenomen primitiv. Să transcenzi, iată miracolul, mai adăugă androidul ca şi când un mareşal înregistrează, pe câmpul de bătălie, un succes răsunător.

- Posibil să ai dreptate, rosti şeful, sesizând nuanţa de loialitate a subordonatului. Mă bucură, oricum, capacitatea ta de a fi de acord cu mine. Mâine-poimâine te văz în sfera politicului, mai adăugă el colorându-şi chipul cu un rânjet libidinos.

- Îmi fac pur şi simplu datoria, comentă androidul modest.

Trecu în navă.

Trupul nefericitului Aurelian putrezi pe acoperiş până când fu descoperit de echipa de mentenanţă a serviciilor de cablu şi internet.

O cahfa savurată pe fugă

Mă aflu într-o cămăruţă cu aspect de container, degust o cafea (bunicică) luată de la dozator, vânzătoarea e şi patroană şi contabilă, fumează de rupe dimineaţa la prima oră, poartă discuţii la limita unui flirt de şantier cu bărbaţi prăbuşiţi mental iar în cămăruţa ei cu aspect de container duhneşte uneori a mâncare la conservă de-ţi mută nasul din loc.

Prin geamul întredeschis al cămăruţei pătrunde o aromă de primăvară exuberantă deşi nu e decât sfârşit de ianuarie. Asta mă duce cu gândul, printr-o asociaţiune de idei nu tocmai aleatorie, la un film din seria “catastrofă” pe care l-am vizionat nu mai departe de o săptămână în urmă şi în care ţi se prezintă cum, din cauza omului ce a intervenit brutal în bunul mers al treburilor mamei natură, clima de pe Terra o ia razna (ninge în deşert, plouă pe unde mai tot timpul anului bate vântul, e frig de crapă pietrele în zone ecuatoriale etc) pentru ca totul să culmineze cu un vortex polar care îngheaţă instantaneu lumea cu temperaturi situate la multe grade sub zero. 

După care în magherniţa aducând a container pătrunde o colegă de grupă având încrustate pe chip urmele unui convenţionalism atroce. Îmi adresează însă un "ce faci, îţi savurezi cafeaua!?" rostit ca şi când s-ar fi aflat, pe un postament, într-o aulă plină cu bărbaţi goi şi muşchiuloşi.

Singura ei problemă e că n-o ajută faţa. Pe cât de inteligentă e pe atât de brusc simţi nevoia, când o vezi, să întorci privirea în partea opusă.

- Da, răspund sec, îmi savuram cahfaua.

Am accentuat special cuvântul “cahfaua”.  

Nu comentează. De fapt se comportă de parcă nu ar fi auzit accentuând cuvântul cu pricina

- Şi?, mă întreabă căutându-şi febrilă banii prin portofel. Avem Latină. Seminar. Vii?

M-a întrebat de parcă mi-ar fi făcut o invitaţie undeva în oraş, într-un local intim, doar noi doi.

- Nu, răspund sec. Am o treabă prin oraş.

- Dacă faci absenţe la seminar moşu’ a zis că nu ne bagă în examen. Ştii, nu?

- Da, ştiu. Asta ar fi prima absenţă. Vin data viitoare.

- Alte noutăţi?, mă întreabă privindu-mă în ochi.

Lumina de afară îi cade, şpanchie, pe începutul de mustaţă . Dacă faci excepţie de acest detaliu (minor), faţa fetei e chiar delicată.

- Mi-am amintit de un vis avut, dacă nu mă înşel, săptămâna trecută, zic aerian. Cică eram scriitor dar dictam secretarei pentru că nu puteam scrie un rând. Aveam un carneţel cu coperţi albastre în care notam idei şi pe care doar eu le înţelegeam când mă uitam peste ele. Stăteam cu nasul în carneţel şi dictam. De abia după ce aveam textul sub ochi corectam. Pe el puteam interveni fără probleme. Nu puteam însă scrie un rând, trebuia să dictez.

- Tu-ţi aminteşti visurile de acum o săptămână?, mă întreabă circumspectă. Eu nu le reţin nici p-alea de aseară.

- Nu-i prima dată când îl visez, improvizez rânjind. E un vis cu morală, ca să zic aşa.

- Nu văd nicio morală, zice inteligenta pe care n-o ajută faţa. 

Cumpără o sticlă de suc, plătește şi pleacă fără să mai spună un cuvânt.

Se vede până şi din mers că e dezamăgită de prestaţia mea. Se aştepta, cu siguranţă, nu doar să-i subliniez că nu servesc seminarul cu moş Barangă, se aştepta s-o scot pe la vreun bar, ceva. Eu răsuflu uşurat. E a patra oară când o refuz. Dacă nici acum n-a priceput înseamnă că s-a dus naibii inteligenţa ei. Şi e cazul să-mi fac vreo operaţie estetică întrucât în ultima vreme se ţin scai de mine numai "frumoase" d-astea tip "muma pădurii".