Interlocutoarea lui Lucian, o
oarecare şi, în acelaşi timp, o anumită Mioara Clarisa Copităneanu rămase mută
trei secunde, timp în care un ochi atent s-ar fi amuzat în baza a ceea ce ar fi
putut zări fulguind pe chipul ei: un amestec exorbitant de concupiscent de „de
unde naiba la scoate, frate!?” şi „poftim, mai zi-i bărbatului ista, dacă poţi,
ceva de să-l lase interzis!”.
După această morbid de
protuberantă reacţie, via viaţă interioară, la vorbele lui Lucian,
Mioara aruncă în aerul încărcat, printre altele, de tămâie al împrejurimilor
capelei următorul conţinut:
- Haida-de! Cine-şi doreşte să
moară, nu? Pe de altă parte, dacă am fi cu toţii nemuritori ar ieşi un haos
total. Nu neapărat că ne-am omorî între noi da’ cu siguranţă am omorî planeta.
Deci despre ce vorbim?
Conţinutul verbal al Mioarei
Clarisa fu însoţit de o ploaie bruscă de petale de ulm care, ca-n „Amarcordul”
lui Fellini, căzu nespus de graţios peste Lume. Cei doi băgară în seama ploaia
de petale cu fix coada ochiului.
- N-am vrut să spun asta,
preciză Lucian. P-asta ai dedus-o tu, în bunul tău stil interpretativ.
- Păi şi nu-i aşa?, întrebă
Mioara, vetust de neliniştită.
- Ce să fie aşa?, păru Lucian
să nu priceapă. Nu, nu-i aşa. La ce te referi?, comentă el câteva clipe mai
târziu ca revenit subit dintr-o comă profundă ce durase doi ani şi o lună.
- Totul e interpretare.
- Aha, la asta te-ai referit!
- Da. Ori tu la ce credeai că
m-am referit?
- Vezi să n-o dai în
răstălmăcire. Nu, repet, nu-i totul interpretare. Ăsta e doar unghi politic de
a vedea Lumea. Unghi, de altfel, limitat. Stai scufundat în bula aia a ta, a
sensurilor laice ascunse în alte sensuri laice şi care la rândul lor vin din
sau propun alte sensuri laice şi eşti, în ultimă instanţă, mai sărac cu duhul
chiar şi decât cei săraci cu duhul.
Priveghiul fu animat de
prezenţa unor colegi de serviciu ai defunctului unde, după cum se întâmplă în
astfel de situaţii, femeile stoarseră o lacrimă iar bărbaţii (împreună sau nu
cu aceleaşi femei) ascultară fascinaţi relatări despre ultimele clipe ale răposatului.
- Bine măcar că nu s-a
chinuit, emise careva de parcă o dronă ucraineană şi-ar fi lansat încărcătura
explozivă la parada militară sovietică de 9 Mai.
- Tu n-auzi că a murit după
trei luni de chinuri acerbe?, întrebase retoric altcineva. Unde dracu’ îţi fu
mintea când se vorbea despre asta?
- Trei luni?, revenise acel
cineva de parcă ar fi ieşit din toaleta unui avion lăsând acolo o intoxicaţie a
aerului ce-ar fi blocat instalaţia de aerisire. Mămica s-a chinuit aproape nouă
luni, la pat, iar bunicu’ un an. Nu doresc aşa ceva nici celui mai mare dujman.
Alea chinuri, donle, nu trei luni de agonie indusă de aparate.
După colegii de serviciu
sosiră şi câteva figuri (’ceai că-s desenate cu toporu’) care se raportaseră în
trecut la nivel personal cu defunctul. Durerea de pe mutra lor scluptată
adenoidal cu toporul fu atât de sinceră încât de piatră să fi fost şi tot ai fi
plâns şi tu împreună cu ei. Exact pe coama de val plin de
spumă sidefie a acestor evenimente, Lucian Pamboleanu violentă aerul
împrejurimilor capelei unde se ţinea priveghiul defunctului Adamovici Abraham
după cum urmează:
- Moartea ne e dată ca să
înţelegem...
-...frumuseţea vieţii?, crezu
Mioara Clarisa că-i ia vorba din gură.
- Nu, nici vorbă.
- Nu-i viaţa frumoasă?, se
interesă serafic de confuză Mioara.
- Moartea e făcută să băgăm la
cap cum să trăim. Pentru că ar trebui să trăim într-un anume fel dar n-o facem
neam.
Mioara tăcu din nou preţ de
câteva secunde, timp în care gânduritul unor porumbei se armoniză balcanic cu
emisiile manelistice ale unor boxe aflate în casa de peste drum de biserică.
- Deci, zici tu, afirmă
heruvimic Mioara, viaţa nu-i frumoasă. Dacă nu-i frumoasă atunci cum e? Urâtă?
- Ar trebui să ajungem să
trăim împăcaţi cu sine, îşi emană Lucian opinia de parcă n-ar fi auzit ultima
intervenţie a interlocutoarei sale. Doar aşa Moartea nu ne va mai tulbura ci o
vom percepe ca pe un firesc al acestei lumi. Ca pe un simplu prag de trecere
spre adevărata viaţă. Dar în loc să ne intereseze asta ne preocupă să vrem. Tot
timpul. E de altfel mult mai comod aşa, spiritual vorbind... dacă, hm, poţi
numi spiritualitate una ca asta... aşaaa... e mult mai comod să vrei, să-ţi
exprimi voinţa, decât să îmbunătăţeşti permanent ceea ce ai: propriul tău
suflet. Voinţa, după cum ne-o spune şi filosoful, e o capcană. Odată
satisfăcută te împinge să vrei mai mult. Şi cu cât vrei mai mult cu atât
eşuarea creează frustrări mai mari.
Trecu, pentru aducerea
ultimului omagiu, şi un ciolănos cu barbă atent luată din foarfec. Nimeni altul
decât părintele Radolescu Vladimir, de la biserica aflată trei cartiere mai
încolo, de altfel bun prieten cu defunctul. La seminar căpătase, din partea
fratelui lui Abraham, porecla „adidas” pentru diversele sale escapade neavizate
dincolo de gardul venerabilei instituţii înspre căminele fetelor de la Litere.
Ulterior, Vladimir pusese mâna în viaţă pe o parohie direct în oraş (sărind
aşadar peste „stagiul” rural) întrucât se căsătorise cu nepoata mitropolitului
şi la care nevestică ţinea, parafrazându-l pe marele nostru dramaturg, precum
ţine orbul la libertate şi sclavul la lumină.
- Ce vrei să spui cu asta? Că
nu trebuie să ne dorim nimic?, făcu Mioara căscând, pentru o secundă, ochii cât
cepele.
După care tot ea, nu fără o
melancolie în glas:
- Parcă ai fi profu meu de
Română din liceu. Tipu era înnebunit după Glossa eminesciană pe care ne-o
recomanda ori de câte ori putea ca mod de viaţă prin care să ne găsim
fericirea.
- Exact.
- Ce... exact? L-ai cunoscut
pe prof?
- Nu, tu. Exact la ce-am zis
ceva mai devreme.
- Aaa. Păi nu se poate. E
imposibil. Cred că nici călugăr de-ai fi n-ai face-o.
- Ba e foarte posibil. Doar că
pentru a reuşi tre’ să mori mai întâi.
- Haida-de, tu. Nu ţi se pare
că te cam contrazici?
- Nu să nu mori fizic,
zăpăcito, să mori spiritual. Adică să ucizi în tine voinţa asta de a-ţi dori
mereu lucruri. Să mori în calitate de egoist pentru a renaşte.. ăăă... sub o
altă formă. Ca de exemplu, cu nedorinţa pe dorinţă călcând, ca să zic aşa.
Simplu, nu?
Mioara Clarisa rămase pe
gînduri exact atât cât îi e necesar cuiva să simuleze convingător că a rămas pe
gânduri.
- Bun, şi dacă mor spiritual,
cum zici tu, ce câştig? Concret vorbind? Că, vorba aia, omu’ şi cu burta goală
îs ca baba şi mitraliera.
- Ce fel de „vorbă” mai e şi
asta?
- O improvizaţie de-a mea. Da’
nu schimba subiectu’ că ne supărăm, ok? Deci... ce câştigi?
- Câştigi, îi reiteră Lucian cu răbdarea unui profesor cu gradul
didactic unu recent luat şi care a devenit imun la mostrele de perlă spontană
ale elevilor ingnoranţi şi automat inculţi, liniştea aia pe care nu ţi-o oferă
niciun concediu în Antalya şi nicio vacanţă în Bucovina. Pentru că, dacă încă
n-ai aflat-o, Fericirea nu-i un loc unde ajungi, e un mod de a fi.
- Sună frumos, recunoscu
automat Mioara, dar şi magneţii de frigider sunt frumoşi.
Lucian o privi doar cu acea
expresie a cuiva care tocmai a realizat că adevărurile mari au neşansa de a
semăna îngrijorător de mult cu vorbele banale.
- Poate că magneţii de
frigider au şi ei farmecul lor. Câteodată, zise el într-un final.
Undeva în măruntaiele
încăperii unde era depus răposatul cineva sparse un pahar. Nu mai comentă
nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.