Dorinţa (5)

     Îl întâlnise accidental la o vânătoare. A ei. Îi picase cu tronc de cum îl văzuse. Trăsese cu arcul după o căprioară, n-o nimerise din prima, nici din a doua dar când a doua săgeată se pierduse în boscheţi de acolo reveni ca feedback un răcnet.

     - Ce cauţi aici?, l-a întrebat Bu’Lyona Kadelnitza, regina Ckelyiei, cetatea de la poalele Muntelui Străvechi, străjuit de legendarii Codrii de Harginture. Nu ştii ce periculoase sunt pădurile astea? Aici şi un iepure te poate lua prin surprindere. 

     - Eram... ăăă... pân zonă, bolborosi Zymir Ma’Giuhn, regele Kari’Okăi, cetatea situată prin preajma Ckelyiei dar care îşi menţinea neutralitatea şi deci anonimatul de câteva secole. Meditam, mai adăugă el, vrăjit de frumuseţea femeii. Îmi cer scuze pentru... 

     - Eşti un drăguţ, răspunse Bu’Lyona nelăsându-l să-şi ducă ideea până la capăt. Acum mă văd nevoită să-ţi acord îngrijirile medicale necesare. 

     Făcu un semn discret şi, câteva secunde mai târziu, Zymir se pomeni luat pe sus de oamenii reginei. 

     În spaţiul protejat de o securitate draconică al palatului regal din Ckelyia se încinse între cei doi o dragoste teribilă care mai dura şi acum, la câteva luni de la faza cu săgeata buclucaşă.

     În timp ce, aşadar, se sorbeau din ochi, cei doi fură deranjaţi de Tasta’Thura, asistenta cea mai personală a Bu’Lyonei, o fâşneaţă brunetă cu faţă de şoricel pus pe şotii dar cu o privire care pentru uun ochi atent spunea mai multe decât lăsa să se vadă. Tasta’Thura îi prezentă Bu’Lyonei un document sigilat cu ceară neagră. 

     - Solicită răspuns imediat?, întrebă regina desigilând documentul. 

     - Da, doamnă, spuse Tasta’Thura privind podeaua.

     Bu’Lyona citi cu atenţie, citi încă odată (cu toată seriozitatea), îi transimse printr-un gest al capului asistentei că răspunsul era negativ.Tasta’Thura se retrase continuând să privească podeaua. De abia acum Zymir îşi acoperi goliciunea cu o bucată de cearceaf. 

     - Nu crezi că gestul e tardiv?, făcu Bu’Lyona înmânându-i documentul. 

     - Nu mi-am dat seama, recunoscu Zymir parcurgând documentul. Cine naiba e Anemon ăsta? 

     - N-ai auzit nimic despre el?, întrebă regina dând la o parte bucata de cearceaf cu care Zymir îşi acoperise goliciunea ca şi când ar fi incomodat-o fizic. 

     - Nu, zise Zymir răspunzând pozitiv anumitor mângâieri ale reginei exercitate de aceasta asupra recent acoperit-dezvelitei sale goliciuni. 

     - Şi-a făcut nu de mult de cap cu Femen’Ystha. Aşa, doar pentru că a putut, îl informă Bu’Lyona continuându-şi mângâierile.De faimoasa cetate construită nu pentru asediu ci pentru intimidare estetică Zymir cam auzise. 

     - Şi regele cetăţii ce-a păţit?, întrebă el, în continuare răspunzând cât se poate de entuziast atacurilor Bu’Lyonei. 

     - Nu era rege, era regină, preciză Bu’Lyona oferindu-se lui Zymir în poziţia animalică a caprei. Şi a păţit ce-o să păţesc şi eu acum de la tine. Atacă-mă. 

     Zymir porni metodic la atac. 

     - Până la urmă de ce l-ai refuzat pe Anemon?, o întrebă el în timp ce zăceau amândoi întinşi goi pe spate, transpiraţi şi fericiţi. Puteai, în fond, să-ţi acoperi faţa. Să-ţi vadă numai ochii, cum ar veni. Te vedea, se minuna de frumuseţea-ţi de care oricum au auzit şapte regate şi nouă cetăţi, şi apoi pleca într-ale lui, probabil mulţumit. 

     - E un nemernic, zise Bu’Lyona cu dispreţ. De ce să-i dau satisfacţie unui bărbat care oricum priveşte femeile ca pe nişte trofee? Să-i validez masculinitatea doar pentru că aşa are el chef? Exclus. 

     Lui Anemon nu-i pică deloc bine răspunsul negativ al reginei, drept pentru care dezlănţui ditamai asediul asupra Ckelyiei. Pe de altă parte, Ckelyia nu era o cetate construită din aroganţă. Avea ziduri solide, o formidabilă baterie de catapulte dispuse în puncte-cheie, o armată de profesionişti şi multă motivaţie interioară. Atât a oştenilor cât şi a personalului auxiliar al armatei. Cămările cu provizii erau tot timpul pline iar celelalte resurse vitale, cum ar fi de exemplu apa, erau atent manageriate pe tot felul de căi necunoscute inamicului. 

     Pe scurt: după primele trei luni de asediu pierderile dansau tontoriul pe masa armatei lui Anemon pe câtă vreme zidurile Ckelyiei înregistrau ciupituri sporadice şi o vagă tentă neagră la bază. După încă două luni de asediu efectivele lui Anemon ajunseseră la jumătate iar moralul oamenilor stătea deplorabil. 

     În a şasea lună de asediu, pe o vreme noroasă dar călduroasă, Anemon trimise un emisar Bu’Lyonei cu referie la „găsirea unei soluţii pentru încheierea acestor acţiuni sângeroase, nesănătoase şi care nu aduc niciun beneficiu nimănui”. 

     - Ce mizerabil, pufni Bu’Lyona. Tio el a început-o da’ acum o dă la-ntors de parcă eu mă războiesc cu el nu el cu mine. Emisarul încremenise în poziţie de drepţi, privind într-un oarecare punct situat deasupra capului încoronat al Bu’Lyonei. 

     - Ascultă, băi acesta...- Bork’An, coniţă, s’trăiţ’, urlă emisarul. La ordinele domniei voastre.- Ascultă, Bork’An, transmitei regelui tău că...Zymir îi şopti la ureche:

     - Există o problemă în ceea ce priveşte aprovizionarea cu cartofi, varză, grâu şi zahăr. Plus cafea, da, exact, cafea. Ruta e secretă dar sensibilă la... ăăă... câini. E o chestiune de timp până când cotarlele hămesite din armata lui Anemon ne vor intercepta cărăuşii. Ori atunci de aici şi până la anihilarea noastră...Regina îl opri mângâindu-i încheietura mâinii stângi:

     - Spune-i regelui tău că accept să ne întâlnim. Dar în condiţiile mele: va intra singur şi neînarmat în Ckelyie, mâine dimineaţă la orele nouă.