O credinţă secretă (5)

     Trezit brusc în miez de noapte (de fapt, era un banal trei cincizeci şi doi), Robert Mădălin îşi sperie concubina. Care după ce-i oferi un pahar cu apă (îl avea pregătit la căpătâiul patului dar pentru ea) îl întrebă dacă a fost un coşmar dintr-ăla naşpa, tip semne prevestitoare, sau unul oarecare.

     - Cică mi se oferise puterea de a vedea în viitor, o informă el. Sau nemurirea, ceva de genul.

     Ar mai fi vrut să continue dar ceva îl opri. Brusc. La început nu-şi dădu seama ce îl putuse opri atât de brusc apoi, când o realiză, nu ştiu, în sinea sa, ce să facă: să râdă sau să dea curs invitaţiei. Denisa Georgiana, contrar bunului ei obicei de a se înveşmânta în tot soiul de pijămăluţe colorate, se găsea acum lângă el fix în costumul Evei. Caldă şi mirosind a câmp cu flori. 

     - Şi?, o auzi Robert pe Georgiana de parcă aceasta s-ar fi aflat pe cine ştie ce creastă de munte. A fost, aşaaa, ceva dezastruos sau doar te-a zguduit dintr-o bucată? 

     „Ce mama naibii o mai fi şi aia să te zguduie un coşmar dintr-o bucată?”, gândi perplex Robert. 

     Cu glas tare atrase atenţia asupra faptului că refuzase oferta pentru că una dacă eşti nemuritor şi vezi omenirea făcând secol după secol aceleaşi greşeli te apucă rapid deznădejdea sinucigaşului şi doi la mână nici măcar Dumnezeu nu vede în viitor ci doar anticipează lucruri, ceea ce e o cu totul altă mâncare de peşte care de la cap se împute dar se răzuie de la coadă. 

     După care trase pe dreapta de parcă toată ziua ar fi tăiat jumătate din pădurea Letea. Georgiana rămase cu buza umflată dar, când îşi aduse aminte că nu e singura femeie care a păţit-o astfel, (şi în puterea nopţii, exact cel mai spectaculos moment pentru dragoste) adormi şi ea. În fond, era şi mâine o zi. Avea să se gândescă mâine la toate astea.

O credinţă secretă (4)

     Noaptea căzuse, vorba lui Eugen Barbu, murdară şi goală. Se apropia ora unsprezece şi patruzeci şi două de minute. Sau douăzeci şi trei şi patruzeci şi două de minute, după o anumită convenţie. Pe scurt, nu mai era mult până când ziua avea să moară şi alta să îi ia locul. Robert Mădălin o şi declară, de altfel, ca şi când şi-ar fi început astfel predica de pe munte:

     - Încă o zi care moare şi alta care renaşte. Trece timpu’ ăsta de zici că nu-i adevărat.

     Florentin n-avea niciun chef să treacă în noua zi. Fusese o zi bună, una cum nu mai experimentase de ceva vreme iar viitorul, vorba unei reclame la telefoane mobile, nu suna deloc bine. Viitorul sună tot timpul incert, stresant de nesigur. Florentin ar fi preferat o îngheţare a clipei: un grătar cu prietenii, aşa defecţi cum erau, pe proprietatea unuia dintre ei. Dacă asta nu putea fi considerată Fericire însemna că fiecare n-avea decât să-şi trăiască viaţa după cum îl tăia capul, singura formă de guvernământ fiind leşinătura aia de haos injectat cu iarbă din „Imagine”-ul lui John Lennon. 

     Lângă cei trei răsări ca din pământ Denisa Georgiana, concubina lui Mădălin şi proprietara de drept a moşiei. Pe chip i se zugrăvea o ghiduşie amintind de improvizaţia artistului pe scenă, fenomen combinat cu maturitatea unei femei ce a învăţat să treacă dincolo de aparenţe.

     - Gata? Au plecat toţi invitaţii?, o întrebă Robert Mădălin şi încondeind-o din priviri cu un ditamai frech kiss-ul. 

     - Gata, tu. Am rămas numai noi, răspunse ea ca şi când şi-ar fi dat seama de semnificaţia privirilor concubinului.

     - Cine a plecat primul? Scriitorul?, îşi exacerbă Bogdan curiozitatea. 

     - Nu. El a plecat ultimul. Nu vă amintiţi că v-au şi salutat când... 

     - Ce-au avut cei doi?, o întrerupse Bogdan. Necazuri în Paradis, nu? 

     - Parcă nu ştii!, îi atrase atenţia Denisa care îl simpatiza pe Bogdan Stanciu un piculeţ mai mult decât ar fi trebuit. L-a surprins pe iubi cochetând cu Traian. 

     - Care Traian? A venit pe aici fostul preşedinte? 

     - Nu, tu. Nu fi idiot. Traian Zamfirescu, editorialistul.

     - Aha! Din nou? 

     - Iarăşi. 

     - Auzi, chiar crezi că scriitorul nostru are porniri contra firii?

     - Nu e evident? 

     - Pentru mine nu prea.

     - E cât se poate de evident. Doar că şi le reprimă.

     - Asta e cu totul altceva. 

     - Da, mai coşmaresc de atâta pentru o femeie nici că se putea. 

     - Auzi, încă o chestie: ea de ce mai stă cu el dacă el... 

     - Miruna Gabriela? 

     - Că doar nu mama... 

     - Ştii ce-i ăla parvenit? 

     - Am o idee.

     - Iată motivul. Miruna, născută la ţară şi a cărei copilărie s-a petrecut apoi pe undeva printr-o mahala de la marginea oraşului, şi-a format treptat impresia că a ajunge să locuieşti la oraş înseamnă să fii o doamnă. Pentru ea, mariajul cu scriitorul nostru naţional preaiubit, a fost ca o gură de aer proaspăt. Acum că insul a fost blagoslovit şi cu o grămadă de lovele pentru operele sale e ca un fel de „ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap”. O ştie şi ea dar o ştie şi el. 

     - Mai venal decât atât doar în romanele lui Balzac, admise Bogdan, arborând un rictus de poet ostracizat.

O credinţă secretă (3)

     - Părerea mea, împroşcă toxic atmosfera Miruna Gabriela, e că literatura, aşa cum apare ea azi, e o emanaţie a unor minţi bolnave. 

     Seara se instalase cu subiect şi predicat. Un foc de tabără ardea, în tot acest timp, destul de modest, pe undeva prin apropiere. Îl aprinsese cineva dar nici Florentin, nici Bogdan şi cu atât mai puţin Robert Mădălin nu-şi puteau aminti cine anume o făcuse. Ştiau, în schimb, cu toţii cine era Miruna Gabriela, mai exact cu cine anume era căsătorită dumneaei. Văzând-o printre ei, Florentin consideră că doamna a greşit adresa, Robert Mădălin gândi ceva asemănător, punând însă accentul pe alcool pe câtă vreme Bogdan mirosi el că ar fi ceva în neregulă între ea şi celebrul ei soţ, scriitorul Marius Biblotescu, tradus în toate limbile de circulaţie internaţională, laureat a numeroase premii naţionale şi internaţionale, ba chiar aflat constant în ultimii ani pe lista scurtă a posibililor câştigători de Nobel.

     - Îmi pare foarte rău s-o spun dar ne trebuie cu totul altceva, continuă Miruna Gabriela aprinzându-şi o ţigară cu degete tremurânde.

     Nimeni din cei prezenţi nu avea nicio idee despre cu cine sau cu ce ar fi trebuit să empatizeze referitor la regretul Mirunei. 

     - Uite-te şi tu ce avem, continuă soţia indicând cu palma mâinii stângi copacii din preajma focului de tabără. Numai drame şi amintiri din fascinantul comunism. Ce naiba! Asta vrem să-i învăţăm pe copiii noştri care oricum habar nu au pe ce lume se află? Că viaţa-i discriminare, o permanentă luptă pentru supravieţuire şi o mare hoţie din care scapă cine poate? Că pe timpul Împuşcatului era nasol dar existau şi câteva părţi bune?

     Florentin bâlbâi ceva, Robert Mădălin rosti o banalitate ce nu avea nicio legătură cu vorbele Mirunei iar Bogdan, observând privirile Gabrielei scurse înspre paharele băieţilor, sări prompt cu unul şi pentru ea. 

     - Cred că eşti într-o mare eroare de percepţie, dădu el verdictul aşteptând ca interlocutoarea sa să dea pe gât prima înghiţitură. Scopul literaturii nu are cum să fie unul didacticist. Pentru asta există cei şapte ani de acasă sau cărţile de dezvoltare personală. Literatura ţine de sfera esteticului, a contemplării şi a spiritualului. 

     - Şi cu toate astea literatura încă se mai predă prin şcoală, aruncă Miruna de parcă atunci îl vedea pentru prima dată pe Bogdan. Ba există şi o facultate care se ocupă cu aşa ceva. Predare la nivel înalt, cu ştaif, adăugă ea zâmbind satiric. Pricepi tu despre ce vorbim noi aici? 

     Bogdan înţelegea el în sfârşit mai multe – cu siguranţă atitudinea doamnei avea legătură cu atitudinea soţului faţă de ea – dar nu lăsă să-i transpară pe chip nimic din bănuielile sale.

     - Mă simt ca în Vestul Sălbatic, comentă Mădălin ca şi când ar fi vorbit gura fără el. O femeie printre noi care fumează şi consumă tărie! Fantastic! 

     Felul în care Miruna îl privi pe Mădălin îi aminti lui Bogdan de o altă privire (aruncată lui, parcă într-o altă viaţă) de către un ins care întrebase condescendent „cine mai e şi muţunachele ăsta?”, după ce Bogdan se străduise a demonstra ceva pe care-l considerase cu toată conştiinţa sa de care era în stare ca fiind „o chestie cool”. 

     - Bine, direcţia greşită în care ne îndreptăm se întâmplă încă din vremea Epopeii lui Ghilgameş, zise Miruna Gabriela cerându-i lui Bogdan, din ochi, să-i reumple paharul. Scheme peste scheme şi iar scheme. Mi-e greaţă de atâta schematism, de atâta reţetă. Jos meşteşugul! Literatura trebuie să fie cu totul altceva. Habar nu am ce. O evadare, asta e clar. Ori exact asta ne lipseşte. Ne întoarcem, prin scris, la cuşca asta mizerabilă de instincte şi venalităţi consumate mai mult sau mai puţin înnăbuşit şi considerăm asta o artă. Menirea Artei. Puah! 

     - E realitatea, stimată doamnă, zise Bogdan care nu se sfii a-l pronunţa pe „o” din „doamnă” la graniţa dintre „o” şi „u”. Dacă ne propunem să reinventăm apa caldă s-ar putea să avem parte de o megasurpriză. 

     Depăşit uşor de cadrul discuţiei, Robert Mădălin îşi găsi de lucru la mentenanţa focului de tabără în timp ce Florentin, fără să-şi reţină fascinaţia faţă de exotica figură din faţa sa, se scuză şi dădu fuga în casă, presat de o nevoie fiziologică mare.      - Ştii ceva?, i se adresă lui Bogdan soţia celebrului scriitor neaoş care de câţiva ani se zvonea că se găseşte pe lista scurtă a laureaţilor premiului Nobel, convingerea mea secretă e că dacă civilizaţiile alea superioare despre care se tot zice pe la tot soiul de televiziuni specializate în documentare care arată adevărul (mimă semnul ghilimelelor pentru cuvântul „adevăr”) chiar există atunci cu siguranţă omuleţii mici şi verzi au trecut demult de etapa asta primitivă a literaturii înţeleasă ca reflectare a realităţii. Mai ştii, poate de aceea îşi şi păstrează statutul de incognito. Nu au ce discuta cu unii ca noi, blocaţi la nivelul parvenitismului, avariţiei, goanei după avere, orgoliului rănit şi al metaforelor hemoragice.

     Mult timp după ce Miruna Gabriela dispăruse din peisaj (cică o chemase soţul), Robert Mădălin, revenit de la mentenanţa focului de tabără ca un soldat care, pe front, în preajma unui atac iminent, se gândeşte la iubita sa ca la icoana vieţii lui, îi repetă de vreo patru ori lui Bogdan admiraţia pentru „tipa asta”. „Şi frumoasă şi deşteaptă”, adăugase el, ca lovit în moalele capului cu barosul. „Marius e cel mai fericit bărbat de pe mapamond. Ascultă la mine că ştiu ce spun, doar nu obişnuiesc să fac complimente bărbaţilor. M-ai înţeles?”

O credinţă secretă (2)

     - Iată o noapte care, vorba ta, cade în linie, zise Bogdan îmbătându-se cu mirosul fripturii ce sfârâia pe grătar. 

     - Deocamdată cade doar înserarea, preciză Florentin pedagogic. Noaptea vine cam de pe la orele zece încolo. Acum se duce soarele la culcare. Zi-i tu, preafericitule, dacă n-am dreptate? 

     Robert Mădălin, supranumit „preafericitul” datorită uneori unui rictus de bucurie (tâmpă) inscripţionat pe figură, comentă criptic:

     - Avantajul de a trăi în democraţie, domnule. Fiecare cu propria viziune. 

     - Totul, pe lumea asta, dragii mei, cade, jubilă Bogdan. De sus în jos. Pe alte lumi, care or fi alea habar nu am deşi personal tind uneori să cred că Pământul e plat, căderea se poate produce şi invers, de jos în sus. Aici nu. Aici inevitabilul, neprevăzutul, de ce nu chiar şi inexorabilul, joacă un rol major în economia intestinelor noastre. Pardon, am vrut să zic economia destinelor noastre. Totul cade, linia ei de viaţă! 

     Nu mai departe de o lună în urmă Bogdan se afla, împreună cu alţi patru prieteni de facultate, în curtea cu piscină a unei vile cu două etaje construită undeva în apropierea mării. De fapt, casa se găsea atât de aproape de mare încât din curtea cu piscină se auzea muzica atât de inconfundabilă a valurilor.

     - Ce idee tâmpită: să scrii cu stiloul, zise Răzvan dând a se întoarce pe o parte dar, răzgândindu-se în ultimul moment, rămase cu burta în sus, scăldată de razele unui soare ce începea să ardă. 

     - Ideea e a ta, nu?, întrebă Bogdan gândindu-se, în acelaşi timp, la cum amărâtul joc de cuvinte „oamenii cu idei se numesc idioţi” comportă în sistemul de învăţământ o coloratură aparte.

     - Impropriu spus „idee”, replică Răzvan nesfiindu-se a-şi îmbogăţi exprimarea cu o mică doză de agresivitate. Mai degrabă o concluzie empirică. O adaptare la realitate, dacă vrei.

     - Realitatea, pentru tine, se reduce la scrierea cu o anumită sculă?, îl aţâţă Bogdan.

     - Băi, ia... şşşt... Parc-aţi fi două muieri d-alea cu chef de pălăvrăgeală. N-auziţi?       Asta era Roxana, o brunetă focoasă care nu de puţine ori sucise minţile bărbaţilor afişând un comportament de Marylin Monroe proaspăt ieşită de pe băncile Academiei de Poliţie. Acum îşi tot trecea degetele, cu nonşalanţă, prin păr de parcă s-ar fi pregătit să ia poză în faţa cine ştie cărui aparat de fotografiat. 

     - Ce s-auzim, dragă? Trece tramvaiul?, întrebă Dana a cărei voce vag masculină nu era întrecută decât de bustul ei generos. Şi cât se poate de natural. 

     - Nu, iubiţilor, zise Roxana de parcă ar fi ordonat un „soldaţi, treceţi Prutul” drapată în costumul Evei şi călare pe un armăsar în călduri. E ca un foşnet cosmic, asta se aude. Chiar nu-l auziţi? 

     Dana, cu aplomb de moderatoare de talk-show ce nu ezită să-şi dea afară din emisiune invitaţii dacă aceştia „fac figuri”, fu pe baricade:

     - Ce foşnet? Nu aud decât valurile. Altceva nimic. 

     - E aşaaa... ca şi când ne-ar scrie cineva. Cu pixul pe foaie, croncăni Roxana melancolic. 

     - Nu pricep, făcu Mara ca un Hamlet poposit înaintea unui detector de minciuni. Ce pix, ce foaie, care foşnet? 

     Mara nu prea le avea cu fantezia şi cu simţul umorului. Îi plăceau dramele, o iritau îngrozitor science-fiction-urile, considera contactul fizic dintre persoane de sex diferit sănătate curată, era în stare să-ţi vorbească fluent despre beneficiile unei vieţi sexuale regulate chiar şi în cadrul unei şedinţe de guvern. 

      - Cine crezi, dragă, că ne scrie?, întrebă Bogdan nu fără un aer şugubăţ. Cum a zis Răzvan: un pasionat al stilourilor? 

     - N-am zis aşa ceva, se atacă numitul. Te rog să nu-mi pui cuvinte în gură că nu-i elegant. 

     - Nu ştii cine ne scrie?, zise Roxana de parcă un copil de opt anişori s-ar fi fâstâcit în faţa unui Kalashnikov trântit în poala-i. Autorul. Noi vorbim şi el scrie despre asta. Aşa trăim dublu: aici şi pe hârtie. 

     Bogdan, obişnuit cu exploziile de epifanie bătând înspre subconştient ale Roxanei, nu comentă, Răzvan nu era lămurit dacă „aici” făcea trimitere la viaţa lor sau a oamenilor în general, pe câtă vreme Dana, uşor coaptă de invidie că amica ei vorbise ca un bărbat, expert în arta narativă, încercă la rândul ei să emită o cugetare dar, cum nu-i veniră în minte decât domesticităţi legate de copii şi boli, pufni mânioasă. Norocul ei fu că n-o băgă nimeni în seamă. 

     Mara se ridică din şezlong, cam brusc ar fi remarcat un ochi atent, şi, cu gesturi de David Popovici, se aruncă în piscină. Dădu două ture de bazin după care, cu dezinvoltura aceluiaşi David, ieşi din apă. Lumea întreagă era a ei.

     - Dacă tu, mai ales tu ca personaj, începu ea în timp ce-şi înfăşura prosopul în jurul torsului, auzi acel foşnet înseamnă că ai acces la o altă realitate. Se cheamă deci că eşti un privilegiat. Că într-o bună zi ai putea chiar să şi pătrunzi, mental desigur, în această realitate. 

     Lumea rămăsese cu gura căscată. Mara, pe care n-ai fi bănuit-o în veci de complexităţi intelectuale, stagna acum înaintea-le ca o Afrodită născută din apele contemplării artistice.

     - Te-ai gândit la asta cât ai... ăăă... făcut baie?, reuşi Răzvan într-un final să întrebe. 

     - Ascultă, dragule, chicoti Mara aprinzându-şi o ţigară, gândirea e a voastră, stăpânii lumii. Pe noi, cele de la cratiţă, ne caracterizează intuiţia. Asta e de nivel superior, dacă nu ştiai. 

     Răzvan îşi coloră chipul cu zâmbetul unui copil care încearcă să ascundă o boacănă: 

     - Cratiţa e de nivel superior? 

     - Nu, puiuţ, concluzionă Mara aruncându-i o ocheadă lipsită de orice fior empatic, cratiţa e de nivel inferior. Nu sunt oare bărbaţii consideraţi cei mai buni bucătari?

     Urmărit zile întregi de armonia ca de statuie greacă a trupului Marei precum şi de vorbele ei, Bogdan aproape că ajunsese la concluzia că n-ar fi fost altceva decât un personaj în textul cine ştie cărui autor. Senzaţia dispăru de la sine când, la aproape o săptămână distanţă de la evenimentele avute loc lângă piscina de la vila cu două etaje a soţului Danei, prosper om de afaceri din zona exploatărilor forestiere, Bogdan văzu moartea cu ochii, un motociclist trecând milimetric pe lângă el. Pe trecerea de pietoni.

O credinţă secretă (1)

     - Ai văzut cum spune reclama aia la bere, nu?, întrebă Florentin Cozma, mare amator de clipuri publicitare.

     - Ascultă, fratele meu, sunt atâtea reclame la bere pe piaţă încât... 

     - Citez, îl întrerupse Florentin pe Bogdan Stanciu, cu care semăna surprinzător de izbitor dar nu erau deloc gemeni: „conduci în linie, vezi în linie, judeci în linie, totu-i în linie”. Iar imaginile ce însoţesc vocea îţi arată, bineînţeles, numai linii. De la marcajele stradale şi pietonale până la cele din preajma centrelor comerciale şi a diverselor case particulare. 

     - N-am văzut reclama, mărturisi Bogdan.

     - N-ai văzut-o? Tu vorbeşti serios? 

     - De ce te-aş minţi în legătură cu o reclamă? Chiar nu văd ce mi-ar putea ieşi la faza asta. 

     Grătarul era moşmondit de un îndesat fără gât dar cu frunte eminesciană şi ten care ar fi făcut-o invidioasă pe orice clientă a salonului de înfrumuseţare. Robert Mădălin Mîrzea, aşa aplecat cum stătea el acolo, înotând în fumul micilor şi al cefei de porc de ziceai că-i implicat în cine ştie ce acte vrăjitoreşti, sublinie: 

     - Reclama aia de care zici tu conţine, în subliminal, mesajul că existenţa în linie se numeşte conformism. Iar persoana conformistă e una uşor de manipulat. 

     - De acord cu tine, întări Florentin, dacă dictonul ar fi făcut parte dintr-un film cu tentă, de exemplu, filosofică. Cum nu e decât un dicton de reclamă lucrurile stau altfel. Consumul de alcool trebuie făcut cu moderaţie. Ba chiar realitatea poate merge până-ntr-acolo, de ce nu?, încât se poate afirma că un pahar de alcool pe zi este sănătate curată. 

     Ocazie cu care Bogdan consideră că, în ultima vreme, „fratele” său căpătase ciudatul obicei de a comenta reclamele cu aceiaşi pasiune cu care unii comentează filmele sau cărţile. Dacă nu-şi verbaliză impresia fu pentru că nu era convins total că aşa stăteau lucrurile. Poate nu era decât o părere personală exagerată. Mădălin, pe de altă parte, nu dădea doi bani pe interpretările dictoanelor din spoturile publicitare. Nici el nu-şi verbaliză atitudinea pentru a nu se simţi amicul lezat în amorul propriu.

     - Cum ar veni, continuă Florentin care interpretase tăcerea celor doi drept acord faţă de luminoasa sa teorie, dacă ştii să-l consumi, alcoolul te poate face să vezi lumea într-un fel, aşaaa, cum să spun, matematic. - Aşa o fi cum spui tu. Nu te contrazic, rosti Bogdan cu o jumătate de gură atât de falsă că nici dacă erai turmentat nu l-ai fi crezut. 

     - O bere ce te poate face să vezi lumea matematic, nu?, făcu Mădălin întorcând doi mici pe partea cealaltă şi scăpând un al treilea direct în jar.

     - Da. De ce nu? Repet: consumare cu moderaţie, dădu Florentin verdictul de parcă ar fi comunicat cine ştie ce teorie revoluţionară dintr-un amvon bătut în pietre nestemate. 

     Pentru mulţi un ins „fără ocupaţie”, Florentin Cozma era blogăr. Se declara unul convins şi, în acest sens, purta tricouri imprimate cu sigla „blogăr convins”. Populaţia de ţărani locuind în cutia de chibrituri numită bloc din strada Parcneşului numărul patru fusese dată pe spate ani buni de misterioasa ocupaţie a vecinului lor, cu atât mai mult cu cât acesta saluta politicos pe toată lumea, plătea regulat întreţinerea, ba chiar participase şi la Adunarea Generală a A.P. 71 din strada Parcneşului numărul patru în calitate de secretar, redactând cu conştiinciozitate procesul verbal. Câteva babe de la scara cinci (duhnind mai mereu, scara nu ele, a peşte, spirt medicinal, ceapă, clor, ulei refolosit a şaptea oară, balsam ieftin de rufe, transpiraţie, mâncare pentru pisici sau, nu în ultimul rând, vin acrit) consideraseră o bună bucată de vreme că a fi blogăr echivala cu a fi pastor de sectă. Cu sediul unde altundeva decât în America şi care pastor a venit aici, pe meleagurile mioritice, pentru a se îmbogăţi pe spinarea „la toţi proştii”. Paradoxal sau nu, după ce nepoata uneia dintre babe lămuri cum sta treaba cu blogăreala, pensionarele, foste lucrătoare la serele de la Grădina Botanică, începură a-l privi într-un mod extrem de ciudat pe domnul Cozma. Auzise una dintre ele, fană înrăită de telenovele vorbite în limba turcă, că „scritorii” ăştia (pronunţase cuvântul accentuându-i prima silabă) de lucrează în faţa la computer îs capabili să ţină trează femeia toată noaptea, singura parte proastă a lor fiind aceea că speranţa de viaţă nu le depăşeşte cincizeci şi cinci de ani. Mânate de un inexplicabil fior altruist tinerele pensionare de la serele de la Grădina Botanică şi-au propus nici mai mult nici mai puţin decât să-l seducă pe dom’ Cozma care, în opinia lor, alimentată şi de câte un păhărel de vişinată, arăta ca un bărbat care suferise enorm, în tinereţe, pe plan amoros şi care cu siguranţă avea să fie vindecat de şi prin terapia oferită de dumnealor. Cum se întâmplă în astfel de situaţii, socoteala de acasă nu se potrivi cu aceea din târg: una din babe crăpă din cauza unui infarct provocat de un cutremur (patru virgulă cinci pe scara Richter) simţit în miez de noapte insomniacă, o alta muri fericită în somn după ce aflase la televizor că se vor mări pensiile iar o alta, ducându-se în vizită la o vecină din cartierul de peste drum, sări în aer din cauza unei deflagraţii manifestată în apartamentul de dedesubt.

Casa părintească nu se vinde

     Se aşezase în curtea din spatele casei pe o bancă de plastic. Era vopsită în alb dar materialul prinsese în el urmele a tot felul de hârşâieli încât acum un ochi neatent ar fi cerut mai întâi cârpă, apă şi săpun ca s-o cureţe ca mai apoi să se aşeze.

     Arhitectul Teofil Şeicaru contempla de ceva vreme casa. Pe dinafară nu-ţi lua ochii. Un stabiliment cu acoperişul spart într-o parte şi pereţi de un şobolăniu trist, stropiţi într-un calcio vecchio după moda din anii şaptezeci. Interiorul, deşi avea potenţial cu toate cele şapte camere ale sale, două băi şi o debara ultrageneroasă, era extrem de prost folosit. Mobilele erau practic aruncate între cei patru pereţi, fără nici cel mai mic interes pentru organizare. Să fie umplut spaţiul, să nu rămână goluri. Atât.

     Fu smuls din contemplare de sunetul telefonului, răspunse: 

     - Da, am ajuns. 

     - M-aştepţi demult?, îl auzi vag neliniştit de la „capătul celălalt al firului” pe frate-su, medicul Păun Şeicaru.

     - Cam de un sfert de oră. Sfertul academic, cum s-ar zice.

     - Ajung cam în tot atâtica. Traficul, telegrafie medicul. 

     - Da, ştiu, traficul, ecoiză arhitectul. Mă găseşti în curtea din spate. 

     Celălalt închise fără să mai replice. 

     Prima casă, îşi aminti Teofil, fusese ridicată pe la începutul secolului, cu propriile lui mâini, de către străbunicul Condrat. Avusese de gând s-o extindă dar o boală necruţătoare îi curmase visurile. Bunicul Damian fusese cel care finalizase proiectul dar bombardamentele din cel de-al doilea război mondial îl sfărâmaseră pe jumătate. Bunicul murise de inimă rea din pricina asta. Tatăl lor, Sebastian, reluase munca înaintaşilor de la zero. Dărâmase tot şi ridicase actuala casă în care Teofil şi Păun îşi petrecuseră cei mai frumoşi ani: copilăria din decada de tristă amintire ceauşistă a anilor optzeci. 

     - Evoluăm dar lent, comentă Teofil cu glas tare şi de parcă i-ar fi transmis-o unui interlocutor aflat în dreapta sa. Poate n-ar fi rău dacă am evolua mai rapid.

     Brusc, pe cer, undeva pe la treizeci de metri înălţime, o masă imensă de ciori elucubră aerul înserării foşnind, croncănind, agitându-se. „Parcă am fi în „Păsările” lui Hitchcock”, gândi Teofil. Fenomenul dură trei minute. La dispariţia lui cerul era peticit doar cu stoluri răzleţe, câţiva porumbei stârmoceau sub streaşină, prin apropiere de spărtura din acoperiş, o pisică neagră traversă alene curtea iar zumzetul maşinilor de pe bulevardul situat la câţiva zeci de metri mai în stânga mânji atmosfera cu un nostalgic fior tip „Mad Max”. 

     Păun îşi făcu apariţia cu o bere rece în mână pe care o desfăcu graţios înaintea lui frate-su. 

     - Fără alcool, nu? 

     - Nu. Cu. 

     - Ai de gând să dormi în seara asta în coşmelie? 

     Medicului nu-i plăcuse niciodată casa. „Sunt convins că stă pe o zonă energetică”, îi declarase Teofil de nenumărate ori. „Pe naiba energie”, replicase Păun. Are doar ceva vechi în ea. Parc-ai fi într-o morgă acoperită cu briz-brizuri şi ghirlande că, na, a venit Crăciunu’. N-o suport, mă-nţelegi?”. „Nu avea dreptate, îl corectase pedagogic Teofil. Casa văzuse multe, ducea o adevărată istorie în spate”.

     - N-aş mai dormi aici nici să mă plăteşti. I-am dat un mesaj Elvirei. A zis că vine şi ea că tot avea ceva treabă prin zonă. Ia un bolt şi vine cam într-o oră. 

     Elvirei, soţia lui Păun, îi plăcea enorm la volan. Şi apoi mai era şi leşinată după Volswagen Golful familiei. Cum prindea ocazia cum sărea la volan. Tânăra familie şi-ar mai fi putut permite o maşină dar tot Elvira fusese cea cu „iniţiativa”: las’ că deocamdată merge şi aşa. Păun conducea mai mult din nevoie dar el se ocupase de fiecare dată de reviziile tehnice, de reparaţii şi de mersul la spălătorie. 

     Stolul de ciori îşi reluă activitatea. Ba întunecă, ba eliberă cerul. După ce-şi făcu numărul cu precizie de ceas elveţian dispăru de parcă nici n-ar fi fost. În urma lui, pe cerul apusului domni o lumină de o senzualitate imposibil de descris în cuvinte. 

     - Abătut?, făcu medicul către frate-su. Las’ c-o scoatem noi la capăt. Nu-i dracu’ atât de negru. N-o vindem în vara asta? O vindem la toamnă. O fi ea casă părintească dar ce-a fost a fost. Gata. Spre viitor nu spre trecut. 

     - Mă gândeam, în timp ce te aşteptam, că evoluăm dar lent. Gen ne desprindem cu greu de trecut, comentă Teofil de parcă nici nu l-ar fi auzit pe celălalt. Trăim în era telefoanelor smart dar unii încă mai folosesc dintr-acelea cu butoane. Poţi să-ţi plăteşti utilităţile, inclusiv întreţinerea, direct din telefon sau calculator, dar unii au nevoie de dovada pe hârtie. Lumea ne e la o aruncătură de scroll via google maps dar unii încă preferă să se orienteze la faţa locului că e farmecul mai special.

     Medicul trase câteva gâturi de bere savurându-le fără să şi-o ascundă. La final emise un râgâit prelung apoi surâse asemeni cuiva pe care nu-l mai poţi păcăli nici cu cele mai sofisticate strategii de marketing: 

     - Vezi că am dreptate? Casa asta te deprimă, frate. Şi-ţi mai distorsionează şi gândirea. Zău dacă nu-mi vine s-o arunc în aer. 

     Elvira nu sosi ea chiar atât de întâmplător. Le adusese şi băieţilor ceva. Un ceva pe care îl scosese tacticoasă dintr-o sacoşă şi apoi le urase „lectură plăcută” privindu-i cu nostalgie.

     Trecuse pe aici în urmă cu o lună căutând nu-ş’ ce album cu fotografii ale familiei de care-şi amintise la serviciu discutând cu o colegă. Care-i dăduse o foarte bună idee – achiziţionarea unei rame foto digitale – cu referire la un cadou drăguţ oferit cu ocazia zilei de naştere a lui Păun. Scotocind prin casă făcuse o descoperire interesantă: jurnalul străbunicului Condrat, copiat pe un caiet-registru, caligrafic, cu foaie velină, caiete dintr-alea cum se făceau odată, de către bunicul Damian. Originalul, evident, nu supravieţuise. 

     Cei doi fraţi răsfoiră jurnalul cu emoţie, cu o nedisimulată curiozitate şi cu un pic de feeling sacru. Dintr-acela de-l verşi în prezenţa sfintelor moaşte. „O rupem greu cu ce a fost, nota Condrat undeva pe la mijlocul jurnalului, la o zi după naşterea din 1914 a fiului său pe care urma să-l boteze Damian. Azi avem tocul după ce Petrache Poenaru, unul de-al nostru, a inventat stiloul dar unii încă sunt adepţii penei de gâscă. Azi avem automobilul dar mai sunt încă unii care văd în căruţele astea ce merg singure, fără să le tragă calul, o arătare a Necuratului. Acu’ doi ani Titanicul se scufunda datorită unor erori umane dar unii încă mai sunt de părere că aici a fost mâna lui Dumnezeu care a vrut să-i pedepsească pe bogaţii lumii. Halal ţară, bre!”. 

     Râsul fraţilor, după lectura acestor rânduri, fu unul amar apoi se preschimbă într-unul eliberator.

     Azi, casa copilăriei lor a devenit parte a spaţiului comunitar unde un ONG ţine seminarii pe teme ecologice.