Expozeu (3)

      - Deci ăla doar atâta a zis? reluă Stan.

     - Da. A zis că… ăăă… de fapt începuse să peroreze despre cum face el patul de ani buni şi mai are şi el nevoie de puţină divagaţie că altfel l-ar scoate din minţi rutina. D-aia n-a aranjat ca la carte cearceafurile.

     - Şi ea de ce râdea?

     - C-a mai zis el ei ce faţă de disperat ai tu, o trânti Virgil salutând-o pe una, de peste drum, care se deplasa (cel puţin aşa părea din acel unghi bizar) ca şi când ar fi pălit-o treaba mare.

     Se auzi atunci un râs gâlgâit. Ca de ţeavă (înfundată de aproape o săptămână şi desfundată brusc, în subsolul blocului, cu o sârmă de oţel de către un administrator cu vagi urme de delir de grajd în sânge) de undeva de prin apropiere. Când priviră către sursă, cei trei putură zări figura ca de macara scoasă din uz a unui copil al străzii. Care-i privea, după toate aparenţele, cu ochi inteligenţi.

     - Tu de ce rîzi, bă? îl întrebă unul din ei, rânjind, la rândul său, pe sub mustaţa pe care şi-o întreţinea cu o cochetărie concurând-o pe cea a unei piţipoance. 

     Se abţinu cu greu să nu izbucnească într-un hohot nebunesc (auzi, tu, “faţă de disperat”) şi, ca să nu se simtă lezat prietenul său, îşi făcu de lucru cu alungatul puradeului.

     - Pleacă, bă, d-aciulea că-mpuţi aerul, zise el făcându-se că dă.

     Puradeul nu păru intimidat dar pentru că probabil nu era total afon faţă de noţiunea de “bun simţ” catadicsi s-o taie, în lehamite, zece metri mai încolo.

     - Disperat… hăăă… ce disperat eşti…, făcu el în dorul lelii.

     Cel cu “faţa de disperat” (numit astfel din lectura de pe buze a amicului) dorind să probeze că are totuşi simţul umorului şi că nu-l afectează faza cu “faţă de disperat”, în ciuda unor evidenţe care ziceau cu totul altceva) începu să peroreze despre irealul balcanico-absurd al fragmentului ăsta ciuruit de ignoranţă, stereotipii comuniste şi forme fără fond al colţului de lume în care trăim. Oricum, nu-l mai asculta nimeni. Celorlalţi le stătea mintea la cu totul alte treburi.

     - Adevărul e că orăşelul ăsta e identic până în pânzele albe cu al nostru, zise Mircea, uşor exuberant după cea de-a patra bere, consumată cu un veşnic lins de buze când paharul ajungea la fund. N-aş vrea să mă mai întorc.      

    - Tre’ să recunosc că în scurt timp e foarte posibil să-ţi dau dreptate. 

     Pe stradă trecu un biciclist care înjură de mama focului, vorbind la telefon via bluetooth. Glasul i se auzi pînă în capătul celalalt al trotuarului. Mulţimea fu străbătută de un fior tip ştirile proteve de la ora cinci.

     - Am înţeles, rosti brusc unul dintre ei ca atins de revelaţie. Simţul umorului de care dădu dovadă biciclistul ăsta amărât – l-aţi auzit ce debita la dintele lui albastru stupid? – a făcut mulţimea să se creadă adunată ca la un spectacol de stand-up comedy pe gratis.

     Apoi, subit, pe un ton scârbit:

     - Oraş cu mentalitate de săraci. 

     - Simţul umorului arată urâciunea acestei lumi, zise Mircea asemeni unui doctor care trânteşte familiei pacientului diagnosticul fatal fără nicio urmă de remuşcare. Ne arată aşa cum suntem. Fără ţoalele autocenzurii ori a cine mai ştie căror legi şi reguli autoimpuse. Simţul umorului dezvăluie ipocrizia lumii. Arată murdăria de sub preş. Pe care dacă o ştii o şi poţi curăţa. Ignor-o şi vei deveni în scurt timp la fel de împuţit ca ea. Oamenii, ca fenomen de masă, nu au acest simţ. Majoritatea ştiu să spună sau să râdă la glumiţe mai mult sau mai puţin de mahala. Sau dintr-acelea domestice de genul m-am umplut de făină pe năsuc când făceam prăjitura aia, hi-hi, arătam ca nasul renului lui moş Crăciun. Când însă vine vorba de a sublinia şi înfăţişa, prin acest simţ, ipocrizia şi încremenirea în proiect a unora sau a altora, stupiditatea, falsa cultură, prostia mulţi habar n-au ce-i aia. O iau, în cel mai bun caz, drept vorbă aruncată-n vânt, neinteresantă, aiurea.

     Apoi pe un ton dogmatic:

     - Nu se îndreaptă moravurile prin râs, cum susţineau vechii latini - ridendo castigat mores. Prostii de manual alternativ! Prin râs se întâmplă ceva extrem de grav, de serios şi de tragic în acelaşi timp, dramatic în ultimă instanţă: se subliniază cât de imaturi devin copiii pe măsură ce se transformă în maturi, cât de puerili în gândire devin cei care se consideră înţelepţi şi cît de repede mor (de zeci de ori chiar) cei care cred în propria nemurire. 

     După asta ziua celor trei căzu într-o desuetudine crasă.

Expozeu (2)

      În clipa imediat următoare se petrecură trei lucruri. Simultan:

     a) o duduiţă (aranjată, picioare de o albeaţă eminesciană şi gesturi de top model de la Victoria’s Secret curtată asiduu de un tânăr miliardar rus care-i face cadou, de ziua ei, un yacht ce are băile stropite cu aur) de la masa de alături zise limpede la telefonul lat cât palma: “îţi promit o noapte de neuitat” iar din telefon se auzi la fel de limpede surâsul unei femele ultraîncântată de propria persoană.

     b) doi dârlăi mustăcioşi, traversând în grabă aleea din faţa terasei, spuseră la unison “te bag în mă-ta, nespălato” şi-şi subliniară vorbele cu un fel de nechezat de iapă în călduri. Nimeni nu pricepu cui i se adresară cei doi.

     c) chelnerul care servea în dimineaţa aia, fulgerând şi el prin spatele celui cu tableta, îl atenţionă peste umăr pe careva din diagonala lui, parcă tot un chelner, că citez ai început să te banalizezi, Grigore dragă, iar asta ştii prea bine duce la depresie am încheiat citatul.

     Undeva în stânga lor, Stan prinse din zbor, aproape fără să-şi dea seama, vorbele uneia. O privi pe sub sprânceană şi se cam miră: văzu o blondă foarte suplă, cu ochi verzi şi buze senzuale. Aerul de inteligenţă emoţională zugrăvit pe faţa ei te putea rapid scoate din zona ta de confort.

     Mai rar, nu?, blonde frumoase şi inteligente. Sau e doar opinia mea, uşor misogină, de narator omniscient?

     - Se făcea că eram stăpâna universului. Conducătoarea supremă. Oficial - iubită şi preaiubită, adorată, idolatrizată, mitizată chiar; neoficial - de temut, bârfită, veşnic supusă comploturilor, zicea blondina ţuguindu-şi buzele. Cu cât mai iubită şi mai de temut eram cu atât domneam mai cu foc. Şi-mi ştiau de frică peste o sută de galaxii. Da, ştiu ce-ai să zici, dragă, continuă ea luându-i vorba din gură prietenii sale, o brunetă în ochii căreia se putea citi o foame acidă de bani, un fior de-a dreptul nazist în ceea ce privea relaţiile cu sexul opus, nişte interes ambiguu pentru persoanele de acelaşi sex, mă visez de multe ori în ipostaze d-astea grandilocvente dar te asigur că e o treabă moştenită. De la bunica din partea tatălui. 

     - Visul ţi-a spus şi cum ai ajuns la putere? întrebă bruneta cu un surâs (pezevenghi?) în colţul gurii.

     - Visul n-a simţit nevoia să se complice cu detalii inutile, raportă blonda de parcă s-ar fi aflat pe scaunul pacientului în cabinetul unui psihiatru. Mi-amintesc că stăteam în faţa unui obiect interzis şi mă priveam în el de mai bine de un sfert de oră. Locuitorii acelor vremuri nu mai foloseau de secole bune oglinda, d-asta era oglinda interzisă. Obişnuiau cu toţii să privească în sine.

     Ca orice obiect interzis, oglinda avea un statut special, continuă ea ca şi când ar fi vorbit la pereţi, bruneta, deşi o asculta, începea să se cam piardă. Cei care erau prinşi folosind-o aveau de suportat oprobiul public al etichetei de hedonist care distruge bunul mers al societăţii. Îl suportau o vreme după care nimeni nu mai ştia nimic de ei. În plus de asta, nimănui nu-i mai păsa de ei căci, nu-i aşa?, de unul care se admiră pe sine nu te poţi apăra decât prin aplicarea tratamentului numit ignoranţă. Dacă respectivul se vindeca era primit înapoi în sânul comunităţii. Dar dacă nu - te trezeai auzind că l-a călcat trenul ori a fost găsit otrăvit la intrarea propriului apartament. Asta era: societatea nu stătea în loc după mofturile unora care au fost infectaţi cu virusul iubirii de sine.

     - Câte crime din trecutul umanităţii nu s-au datorat conducătorilor păliţi, subit sau justificat, de acest virus! spuse bruneta aproape incantatoriu după ce liniştea terasei fu spartă, vreme de câteva secunde, de o maşină de gunoi.

     - Exact. Şi în timp ce-mi aminteam de astea privindu-mă în oglindă (purtam un soi de uniformă de gală, trebuia să merg la nu-ş’ ce paradă militară cu nu-ş’ ce ocazie de sărbătoare naţională) m-am pomenit cu servitorul meu credincios aşteptând la intrare. Da, am zis bine aşteptînd la intrare. Căci de acolo până în zona tronului meu era de mers cam cât două stadioane. Din motive de securitate, desigur: unu’ care mi-ar fi dorit “binele” avea de parcurs o distanţă suficient de mare până să ajungă la mine ca dronele aflate în colţuri să-l facă arşice.

     - Visul tău mă face să mă gândesc la faptul că ai o fantezie debordantă, zise bruneta căutând ceva în geanta-i.

     - Şi l-am luat tare pe servitor, spuse blonda de parcă mai avea două minute de trăit. Ştiindu-l loial mie până la moarte dar, în acelaşi timp, cu un fatal simţ al adevărului - individul nu putea, pur şi simplu, minţi - i-am atras atenţia că acum, că m-a surprins cu obiectul interzis în flagrant delict, va fi un adevărat chin pentru el să păstreze secretul. Dacă-l va întreba careva. Şi ştiind că prin asta îmi va face mie rău grăbindu-mi detronarea. Atunci el mi-a recomandat, senin, că dacă aş da o ordonanţă de urgenţă prin care oglinda să revină în drepturile pe care le-a avut cândva, popularitatea mi s-ar consolida brusc. Iar duşmanii ar crăpa de ciudă. Am vrut, desigur, să-l contrazic, subliniindu-i faptul că supuşii mei, fanatici şi experţi în ale privitului în sine, aveau să vadă foarte uşor şmecheria din spatele decretului - un alt hedonist mascat - iar duşmanii mei ar fi crăpat de bucurie că le-aş fi dat ocazia de a mă “concedia” nesperat de uşor... numai că am sesizat alura mohorâtă a servitorului şi autosesizându-mă m-am oprit. L-am întrebat ce are şi el mi-a zis aşa:

     - Sînt împăcat sufleteşte dar şi tulburat în acelaşi timp. Atât şi nimic mai mult. Am avut o viziune. A morţii tale. Ceea ce, după atâta amar de timp de viziuni împlinite a ceea-ce-este, e o noutate totală. Pentru prima dată văzui în timp ceva nou. Care habar nu am când şi cum se va întâmpla. Şi mai ales cine-ţi va face felul. Ştiu doar că se va întâmpla.

     - Şi tu ce-ai zis?

     - M-am trezit.

     Cele două cerură în scurt timp nota de plată apoi plecară nu fără ca bruneta s-o atingă pe blondă, aşa, ca într-o joacă nevinovată, pe fund. Cu degetul arătător.

Expozeu (1)

     Virgil luă o gură de suc, plescăi, privi în gol.

     În tot acest timp doi taximetrişti semănând între ei ca două picături de apă (dar fără a fi gemeni) începuseră să se contrazică violent pe baza a nu ştiu ce taxe şi impozite pe care guvernul le va băga pe gât populaţiei în viitorul apropiat. Se contraziceau violent nu din cauza faptului că realmente ar fi ţinut la ideile lor ci pentru că aveau impresia că sunt importanţi, consumatorii de la terasă privindu-i cu gura căscată. În realitate, nu-i privea nimeni în niciun fel.

     - Ştii care-i faza?, întrebă Virgil de parcă s-ar fi adresat de la tribuna unui for academic. Că am vaga impresie că în ultima vreme nu se prea mai observă fazele…, completă el cu abur didacticist

     - Fiecare cu faza lui, zise Stan bâjbîind pe tabletă după o sursă de inspiraţie.

     - Faza adică o chestie specială, interveni Mircea savurându-şi profiterolul. Cheia succesului, şpilul, nu!?

     Stan catadicsi să arunce o privire ca de vitrină a unui magazin de bijuterii privind înspre o cetăţeancă-piţipoancă uşor ambetată de propria personalitate şi care, lingându-şi buzele, îmbăloşează vizual vitrina anterior amintită.

     - În zilele noastre se poate trăi din scris cum poate un membru al unui trib amazonian să-şi cumpere un Audi. Cu banii jos, spuse Virgil imaginându-şi o piţipoancă, dezbrăcată de prejudecăţi, la el în bucătărie, dimineaţa la prima oră, făcându-i cafeaua.

     - De aceea subsemnatul nu scrie decât la blog, rosti Stan serafic, oprindu-se cu navigarea de pe tabletă la o revistă culturală. Nu înţeleg de ce nu îmbrăţişezi şi tu acest trend, încăpăţânându-te să speri că lumea se va întoarce la magia scrisului de mână şi la cine mai ştie ce alte prostii dintr-acestea old fashion way!?

     - Uneori, viziunea ta despre lume îmi apare ca un fel de umor de şanţ combinat cu gargară de academician beat, spuse Virgil de parcă ar fi rostit o predică.

     - Reţinut, veni, dintr-un fel de fund de lume, replica lui Stan. Am s-o pun într-un text.

     - Tot din ăsta antisocial ocult că altfel n-are niciun haz.

     - Ce din ăsta antisocial? M-ai făcut antisocial? întrebă Simion preocupat până la refuz să dea gata profiterolul.

     - Text antisocial. La el mă refeream. Nu la tine.

     Apoi, pe un ton de parcă un savant ar fi descoperit, brusc, piatra filosofală:

     - Ţi-am mai spus de atâtea ori că lumea nu se învârte în jurul tău. Nu eşti deloc atât de important pe cât te crezi.

     La care Mircea propuse să se revină la punctul de plecare al discuţiei şi anume “care e faza?” nu de alta dar dihotomia important versus banal, dezbătută de atâtea ori, nu ajunsese decât într-un punct mort.

     - Faza e, unu la mână, începu Virgil ca trezit dintr-o reverie, că ne aflăm într-un colţ de restaurant care, la rândul său, e situat într-un colţ de stradă care, la rândul ei, se găseşte într-un colţ al oraşului. Dacă oamenii din imediata noastră preajmă ar avea şi ei mintea în colţuri nu m-ar mira.

     - Te pomeneşti că tu singur oi fi având mintea rotundă!

     - Persoanele de faţă se exclud…

     Mircea izbucni într-un râs ce atrase atenţia unei demoazele cu păr cârlionţat, trup de balerină şi chip urât. Genul care deşi recunoaşte că uneori e o scorpie, mai ales dacă o calci pe bombeu, nu ridică un deget pentru a îmblânzi scorpia din ea. Râsul lui Mircea nu dură decât două secunde întrerupt fiind de o maşină de gunoi care fu cât p-aci să izbească din spate un BMW verde închis care, la rândul său, frânase brusc pe trecerea de pietoni. Puicuţa la picioarele căreia se oprise automobilul – o bunăciune roşcată, în colanţi negri, adidaşi plus tricou alb ce-i sublinia bustul generos – arătă şoferului o privire cruntă, după care îşi văzu de drum. Ulterior, înjurăturile dintre gunoieri şi maneliştii cu freză de cântăreţ rock ai BMW-ului, de un pitoresc desăvârşit (înjurăturile nu maneliştii) reuşiră să capteze atât de bine atenţia celor din zonă încât bunăciunea, oprită o secundă pe partea cealaltă a trotuarului, mai-mai să crape de ciudă pe motiv că n-o mai bagă nimeni în seamă.

     - Doi la mână: cine i-a văzut pe amărâţii ăia care au trecut pe lângă noi?, reveni Virgil pe un ton semiprofetic.

     - Înainte sau după ciondăneală?, întrebă Stan ezitând, pe tabletă, între a da like şi a da share la un text al unui blogăr care se autointitula ghiveciul cu de toate în timp ce blogul şi-l denumise marmeladamea.

     - Înainte!

     - Am văzut o grămadă, nu ştiu la cine te referi, replică Stan adâncit în ecranul tabletei.

     - A citit ceva, iarăşi, de pe buze, ce n-ai priceput? zise Mircea simţind nevoia să-şi relege şiretul de la adidasul stâng.

     De unde sta aplecat, parcă ai fi zis că stă cu capul sub masă, vocea îi sună bizar, ca un amestec nereuşit de balerin cu înclinaţii contra firii şi eunuc îndrăgostit de un asemenea balerin. Ceea ce stârni un râs teribil, în forul interior, lui Stan. Dacă în exterior nu se observă nimic fu pentru că, nu-i aşa?, ceea ce se petrece în forul interior al cuiva rămâne în forul său interior.

     - A, da? Ce-ai citit? întrebă el cu glas tare.

     - Dacă nu ştii la cine mă refer n-are niciun sens, replică Virgil pălit de o tristeţe metafizică blagiană.

     - Să zicem că ştiu.

     Virgil păru a se gândi intens apoi întrebă cu glas inchizitorial cum erau îmbrăcaţi ciumpalacii. Stan replică o chestie gen “sufletul” şi se pregăti să mai comande o băuturică. Atunci Virgil, schimbând tonul, vorbi ca şi cum ar fi fost poftit să ţină un discurs festiv în aula celor ce desenează…, pardon, aula celor ce desemnează Nobelul pentru Literatură:

     - Cică ea îi spunea lui cum că nu a întins ieri cearceafurile aşa cum l-a rugat, le-a întins de mântuială şi de aceea a adormit plodul… ba nu, asta-i de la mine, ea a zis mititelul… mhm, aşa a zis… de aia a adormit greu mititelul.

     - Doar atât? Că parcă mi se pare că el dădea vehement din mâini iar ea râdea, se băgă în seamă Mircea, cu ochii cât cepele (deşi se străduia s-o ascundă că, na, nu-i frumos să te holbezi) la un grup de navetişti sosiţi de la gară – adidaşi, costume sehaş şi cravată cu modele naşpa – şi care grup căsca, la rându-i gura peste suprafaţa sticloasă a blocurilor sau prin vitrinele cu electronice ale magazinului de pe partea opusă restaurantului cu terasă unde se găseau ei, cei trei care speriaseră toate babele cartierului, în copilărie, aruncându-le, prin geamurile deschise ale balcoanelor, cu ouă, mere putrezite, melci sau cepe degerate.

     - Întocmai.

     - Şi de ce nu spui?

     - Dacă nu m-a întrebat nimeni!

Filă de jurnal

   Azi am fost la cumpărături la mall. Din nou. Pentru a cîta oară? Habar nu am, am pierdut şirul. Cîndva însemnam chestia asta într-un caiet cu coperţi fistichii, cu un stilou primit cadou de la soră-mea din Italia. Curios sau nu, pe cutia stiloului sta scris USA, ba chiar şi pe peniţă. Caietul cu coperţi fistichii avea o calitate a foii cum rar mi-a fost dat să văd şi să pipăi. De fapt, de la acel carneţel şi pînă azi n-am mai dat peste nicio astfel de foaie. Din contră, a fost ceva între hîrtie igienică, hîrtie de ziar şi hîrtie cu care-ţi ambalezi salamul dimineaţa înainte de a pleca la job. Odată, mi-amintesc şi azi de parcă s-ar fi petrecut acum cîteva ceasuri, cumpărasem pe fugă un carneţeloi pentru că vroiam să-mi notez nişte idei (care nu-mi dăduseră pace vreme de aproape trei zile) şi nu aveam telefonul cu mine ci doar un amărît de pix. Nici măcar, ştiu şi eu, un bilet-două de tramvai pe spatele cărora să pot nota. Nu, bre. Doar un pix. Intru într-un butic care vindea la 38 şi răscolesc rafturile cu privirea pînă ce dau de rubrica “papetărie”. Apuc primul carneţeloi ce-mi cade sub nas, trăgînd, în acelaşi timp, cu coada ochiului la un ibric de cafea de un argintiu obscen de strălucitor. Cînd să-mi înşirui gîndurile pe el înşiruie dacă ai pe ce. Sau cum. Sau ambele: foaia avea consistenţă de unt, mirosea urît (parcă a canal în care fuseseră aruncate resturi de varză murată şi răcituri în care gospodina scăpase ustuori cu nemiluita) şi dacă o priveai în lumina soarelui puteai observa cel puţin alte două texte încălecîndu-se, întrepătrunzîndu-se, amestecîndu-se într-o veselie soră cu moartea. Am reuşit pînă la urmă să scriu, nici nu mai ştiu cum, dar timp de o săptămînă m-am simţit, din cauza acelei foi bănuiesc, ciudat rău: parcă m-ar fi mînjit careva cu noroi şi nu se ducea oricît de mult m-aş fi spălat. A trecut de la sine, asta e. Azi abia dacă mai ţin minte ceva din starea aceea. 

     Cum spuneam: în afară de acel caiet cu coperţi fistichii toate s-au învîrit în jurul “calităţii” celui din buticul  cu produse la 38. Parcă m-ar fi blestemat careva să aleg numai astfel de carneţele. 

     La mall, contrar altor dăţi, am avut parte de nişte experienţe care, ca să fiu onest pînă la capăt, m-au cam pus pe gînduri: 

     a) am cumpărat un joc de strategie, unul încîntător de altfel, iar la casă vînzătorul mi-a urat distracţie plăcută cu acelaşi ton cu care vînzătoarea îi vorbeşte clientei de satisfacţiile nebănuite ale prodului ce tocmai a fost achiziţionat. M-am simţit oarecum feminin, chestiune ce m-a iritat grozav. Jos cu bărbaţii ce-şi explorează latura delicată pe motiv că şi ele şi-o explorează p-aia influenţată de testosteron şi prin urmare trebuie să facem totul pentru păstrarea balanţei. Care balanţă? Jos! De tot! Fără compromisuri. 

     b) la librăria cu cărţi, multe dvd-uri, cd-uri şi viniluri, cu board games-uri pentru întreaga familie, căni  inscripţionate cu tot felul de aberaţii sau carneţele ce costă exorbitant am găsit un stilou, rătăcit probabil printre celelalte aflate, ca şi carneţelele, la preţuri ce te dau pe spate. Ăsta era chiar ieftin aşa că nu am ezitat. La casă era o tinerică blondă, durdulie şi cu priviri uşor pierdute în spaţiu şi care aflînd că-s profesor mi-a urat să pun numai note bune cu el. M-am întristat instantaneu - umanitatea încă n-a ajuns la nivelul în care poate aprecia aşa cum se cuvine această unealtă de scris. Să consideri că o poţi folosi pentru nişte activităţi atît de triviale precum pusul notelor, al absenţelor sau al semnatului condicii iar nu pentru redactarea textelor literare creaţie personală, a unui jurnal, de ce nu!?, e un sacrilegiu.  

     c) la magazinul universal, raionul articole de casă, eram în căutarea unui ibric decent pentru că m-am săturat să-mi tot fac cafeaua în recipientul ăla care aminteşte, prin toţi porii lui emailaţi, de epoca Împuşcatului. Numai ce aud la un moment dat glasul unui băieţel care, chestionat de mamă în privinţa cărţii/cărţilor cumpărate şi necitite din ultima vreme, declară, pe un ton ce nu mai admitea nicio replică, că Jules Verne e un depăşit, lui  fîrtaţii Grimm îmi plăcea, ei era scriitorii lui favoriţi. 

     La finalul şedinţei de shopping m-am trîntit şi eu ca omul responsabil şi în control total al propriei vieţi pe un taburet la băruleţul de la intrare care, printre altele, se laudă cu cocktailuri din sucuri naturale. Am comandat ceva verde şi cînd am luat prima înghiţitură (fără pai deşi aşa mi se servise, cu pai!) mi-am zis că ăsta e suc natural cum sunt eu expert în arhivele Vaticanului. Dar, per ansamblu, nu era rău; în postgust, dacă ai fi dat atenţie fenomenului, puteai înregistra o surprinzătoare întoarcere într-un trecut unde ţi s-au întîmplat chestii care, deşi pornite cu stîngul, s-au transformat în surprize colosal de plăcute. 

     Puţin mai în stînga mea, s-au aşezat, la un moment dat, două puicuţe care, cu cît se străduiau mai abitir să se comporte ca două studente, să zicem la Jurnalism, cu atît se vedea mai clar că se găsesc implicate în jobul ăla care implică lovele cu căruţa, lovele obţinute prin exercitarea celei mai vechi meserii din lume. 

     Spicuiesc doar din ce reţin că au vorbit nu de alta dar debitul lor verbal cunoştea o rapiditate sufocantă: 

     *pe cutiile de cafea ar trebui să figureze nu doar exotice figuri africane îmbrăcate sumar ci şi arieni blonzi cu ochi albaştri ori pur şi simplu alte busturi goale de bărbaţi ce merg la sală. Sau, de ce nu!?, să se impună cafeaua albă. Ce atîta discriminare, suntem doar în secolul despre care se spunea că va fi al celor cu mintea deschisă. Nu? 

     *vremea prozei cu insinuări, aluzii şi şicane a trecut. Scriitorul de azi trebuie să declare, să spună lucrurilor pe nume, să nu se mai ascundă după deget. Ce atîtea degete! Ele-s bune la alte treburi. Ne-am săturat să citim adică să presupunem, să deducem, să găsim simboluri ascunse. Ce, aşa e în viaţă? Cînd îţi plăteşti facturile eşti întrebat dacă ai citit “Fraţii Dostoievski”? 

     *una e să te îndrăgosteşti, alta e să fii îndrăgostit. Mai ales dacă are două portiere. Alea cu patru îs pentru casnici şi cei care reduc dragostea la o monstruoasă banalitate. 

     *oamenii ăştia, tu, îs lipsiţi de imaginaţie. Ascultă numai puţin cum şi-au putut intitula firmele: Luceafărul Tipografic SRL, Construct Arghezi SRL, Banal Poetic SA, DeTotNarativ SA sau, bomboana pe colivie, Papagalos SRL. Avem şi noi un dramaturg, îmi scapă numele, expert în a-şi numi personajele în conformitate cu personalitatea lor naşpa... Da, fată, îl ştiu şi eu, mi-a picat la Bac. E pe bancnota de 100. Ia vezi, scrie acolo cum îl cheamă?