Somnul raţiunii

            - Mi se pare absurd să ţii un jurnal, zise Tiberiu Cazimir de parcă ar fi dat verdictul – unul negativ – în cazul unor feluri de mâncare gătite cu suflet şi pasiune.

- Dacă rămâi la stadiul de „ţi se pare” atunci fiecare cu părerea sa, replică Sebastian Grumăzescu cu aceiaşi dezamăgire în priviri pe care ai fi constatat-o şi în cazul unei tinere căreia prietenele i-au tot povestit despre „magia pe care ţi-o dă el” iar ea acum, în sfârşit, trecând prin „magie” n-are cum să nu exclame, în sinea ei, decât un „doar atât?, doar asta?”.

- Gândeşte-te un pic: jurnalul nu-i literatură ci doar un empirism izvorât dintr-un egocentrism mai mult sau mai puţin exacerbat, continuă Tiberiu ca şi când n-ar fi auzit intervenţia interlocutorului său, dar, undeva în adâncurile obscure ale minţii tale, ai vrea ca scrierea asta să fie percepută ca o literatură. Eventual jurnalul publicat să ţi se vândă ca pâinea caldă iar elogiile la adresa ta să curgă şi să tot curgă.

Urmă o linişte nelalocul ei („stranie”, ar fi punctat-o câteva minţi obişnuite a trece dincolo de aparenţe), spartă de:

a) sunetul ca de pescăruşi cu foamea-n glandă al unui cârd de ciori ce se mutară de pe crengile copacilor din stânga bulevardului pe crengile copacilor din dreapta bulevardului iar în tot acest travaliu aerian găinăţară un grup de adolescenţi scufundaţi în magia ecranelor telefoanelor lor smart.

b) comentariul unui proaspăt sexagenar – „bă, ascultă la mine, toamna, orice s-ar spune, e expresia decrepitudinii. Unde şina mea de tramvai ai mai pomenit tăluţă bătrâneţe frumoasă?” – rostit cu atâta jale unui proaspăt ciuncuagenar încât nu aveai cum să nu te înduioşezi.

Din nefericire (asta rămâne între noi, da?) există milioane care, luând act de jalea din tonul sexagenarului, n-ar mişca un muşchi. Pragmatici, practici, evisceraţi şi exorcizaţi de orice fior estetic. M-am făcut înţeles?

c) scrâşnetul roţilor unui automobil tip hatchback ce pusese frână înaintea unui convoi venind pe contrasens şi care o luă în dreapta pentru că la primul vehicul din capul convoiului de pe contrasens şoferul (un chelios cu priviri tulburi, buze subţiri, obraji scofâlciţi şi figură de actor de comedii categoria a doua pus să joace într-o dramă cu ambiţii de Oscar) avertizase pe cel ce-o luase pe calea greşită cu un „băăă, eşti pă sens unic, amărâtule” iar cel admonestat declarase ceva ruşinos cu privire la originea oraşului ăla aruncat, ca o plăcintă pe asfalt, de la etajul al zecelea.

Tiberiu continuă fără să-şi ascundă tulburarea:

- Am zis că mi se pare absurd să ţii un jurnal. Ce-am zis greşit în asta?

- Gramatical vorbind e perfect, zise Sebastian dar parcă n-ar fi priceput în totalitate ce spune. Semantic vorbind lucrurile se schimbă...

- Adică?

- Una e să ţi se pară, alta e... ăăă... să nu ţi se pară. Să o crezi, cum ar veni.

- Aha, asta era!, făcu Tiberiu ca atins de o revelaţie (căreia i-ai uitat punctul de plecare şi nu-i mai reţii decât esenţa).

- Da, asta fu, aruncă Sebastian. Ce credeai că ar fi putut fi? Divagaţii filosofice? 

- Nu te supăra dar încă nu te duce capul la divagaţii filosofice.

- Da, aşa e, îl îngână Sebastian. N-am nici cap, dacă vrei să ştii. Mi s-a zis chiar că n-aş avea nici creier, bate vântul pe acolo cu forţa unei tornade. Să ştii însă că fenomenul e foarte relaxant. Greşită exprimarea „unde nu-i cap vai de picioare”. N-are nicio legătură. Corect e „unde nu-i cap egal lipsă stres, trăieşti lejer până la 90 de ani iar după aia vine partea frumoasă – simţi că ai îmbătrânit un picuţ, răsufli mai greu şi dai colţul fără să te chinui”. Deci chiar te invit să descoperi ce înseamnă să nu ai creier.

- Nu mă înţelege greşit, simţi Tiberiu nevoia să adauge de parcă s-ar fi străduit să menajeze pe cineva cu grave probleme legate de stima de sine. Nu te consider incapabil dar aproape de fiecare dată când au dat peste noi astfel de divagaţii te apuca un căscat de zile mari. Care, dă-mi voie să-ţi spun, nu venea dintr-o nevoie de-a ta de somn. Dar, hei, nu e cazul să intri în panică sau, mai rău, să te superi pe mine. Nu te judec. A fost o simplă constatare.

- Desigur că o simplă constatare. Asta mai lipsea: să fi fost vorba de o analiză pe text. Aia chiar m-ar fi plicitisit, sublinie Grumăzescu lipsit de orice urmă de empatie.

- De judecat o face o autoritate în faţa căreia sunt mic copil, continuă celălalt de parcă vorbea singur. Ca să nu-mi uit ideea: ai tendinţa, în ultima vreme, să nu mai vezi pădurea de copaci. Te legi, altfel spus, de tot felul de detalii care, per ansamblu, sunt insignifiante. Ca acum: ce conta că am zis „mi se pare” iar nu „cred”? Nu ţi-ai dat seama că vroiam să zic? Cum spuneam, te-ai cramponat de detalii. Clar? Nu te mai crampona de detalii şi vei duce o viaţă fericită. Cramponează-te şi, mai devreme sau mai târziu, îl vei ajunge din urmă pe poetul „Plumbului” şi al „Lacustrei”.

- Părerea ta. A mea, reiterez, e să continui să experimentez cum e să trăieşti fără creier. Dacă vrei Fericirea. Dacă umbli după alţi cai verzi pe pereţi n-ai decât să te iei la trântă cu sistemul, să vrei să fii mereu în centrul atenţiei, să le dovedeşti altora superioritatea-ţi. Cunosc o sumedenie de moduri, unul mai cretin ca altul, prin care îmbrătrâneşti înainte de vreme şi, ce-i mai grav, îmbătrâneşti urât. Am şi o listă cu modurile astea, aruncată pe undeva prin străfundurile sertarelor biroului. Ţi-o dau, dacă vrei. Dar mai întâi s-o caut. De acord?

Fusese o vară fabuloasă. Mai întâi, pe la mijlocul lui iulie, Sebastian se ciocnise pe litoral de un „frigider” d-ăsta cu priviri tulburi şi meclă de smardoi. Genul de membru al vreunei galerii de suporteri echipă de fotbal dar pentru care nu contează decât plăcerea insultelor verbale şi a agresiunilor fizice iar nu cea a jocului. Sebastian prinsese o ofertă de concediu la superpreţ şi nu se putuse abţine în a şi-o achiziţiona; în ciuda faptului că august era perioada lui favorită de mers la mare. Frigiderul îi aruncase printre buze un „vezi pe unde mergi” şi-şi văzuse mai departe de socializarea lui scheletică.

Ciocnirea avusese loc seara, în poarta unui restaurant cu specific mediteranean.

A treia seară l-a văzut pe smardoi la ştiri. Se încăierase pe plajă cu salvamarii, cu alţi turişti şi în cele din urmă cu jandarmii. Motivul? „Am venit pă banii mei, băi amărâtule. Ştiu să înot, nu mă fac pe mine nişte valuri. Te bag în... „undeva” pe tine şi pe steagul tău roşu. Nu-mi spune mie nimeni cum să mă dicstrez că-i rup faţa. M-ai înţeles?”

Pe urmă, prin a doua săptămână din august, Sebastian mai fusese odată la mare. În Vamă. Pentru fix patru nopţi. La chemarea singurului său amic din facultate, actualmente stabilit în Franţa dar care nu precupeţea niciun efort în a reveni pe meleagurile natale ori de câte ori i se ivea ocazia. Între cei doi exista o prietenie sinceră şi caldă. Şi o similitudine în ceea ce priveşte opiniile de viaţă cât şi cele artistico-estetice ceva de speriat.

În seara a doua au tras o beţie cruntă care s-a prelungit până spre răsăritul soarelui. Vila unde se aflau cazaţi era undeva cam pe la ieşirea din Vamă. Puteai privi acolo, dacă aveai chef, un răsărit demenţial. Zburdau culorile astrului peste suprafeţele lucrurilor mai ceva ca-ntr-o pictură suprarealistă. De data asta, amândoi, repet, beţi mangă, au putut constata cum un Mercedes tip berlină, cu tobă de eşapament dintr-aia pocnind şi bubuind, zburdă pe lângă ei şi spulberă de pe marginea drumului patru tineri. Doi muriră pe loc, unul ulterior la spital, altul scăpă dar cu traume ce aveau să-l urmărească două decenii. Sebastian s-a ales cu o spaimă feroce (s-a trezit aproape instantaneu din beţie, vomitând şi ceea ce îngurgitase cu 48 de ore înainte), amicului i-a fulgerat Mercedesul pe lângă genunchi zgâriindu-i-l superficial. Şi el a vomitat, odată carnagiul manifestat, tot ce îngurgitase cu 48 de ore înainte.

În cele din urmă sosi şi sfârşitul lui august – melancolic, dulce, asemeni unui fruct dat în pârg, senzual de tomnatic. O fată de nici 17 ani se plânse cu fusese violată, la şcoala de vară a partidului, de nişte bărbaţi însuraţi şi cu câte doi copii fiecare, un tânăr blocase traficul pe podul de la Brăila mai bine de şase ceasuri ameninţând cu sinuciderea (în baza faptului că a sa concubină, după cum o declarase în repetate rânduri, câştiga mai bine decât el care nu era în stare nici măcar un pilaf cu copănel să gătească, aştepta totul de la ea), o cetăţeancă (avea, pe jumătate, origini de etnie pentru care metalul preţios din trei se numeşte „fer”) se certase cu iubi iar câinele lui avusese de suferit la modul mortal (fiind aruncat de la etajul şapte) iar la un binecunoscut canal de ştiri o prezentatoare de talk-show care pronunţa cuvintele într-o dicţie vecină cu viziunea despre lume a unui autist rupsese gura târgului îmbrăcată ca un mascul de pe Wall Street pentru care dacă nu te lăcomeşti la bani, cu cap, înseamnă că eşti prost făcut grămadă.

Maşina lui Sebastian, în drum spre casă dintr-o escapadă tip city-break în capitala noastră dâmboviţenească baldisită de munteni puţind de incultură şi pentru care oricare alt oraş al ţării, oricât de dezvoltat, tot provincie se numeşte, avu pană în dreptul unei staţii gpl. Sebastian făcu rostul de un cric chiar de la muncitorii din staţie. Duhnea aici a gaz de-ţi săreau ochii din cap. La scurt timp de la rezolvarea problemei automobilului staţia gpl sări în aer. Iarăşi spaimă atroce, iarăşi dat la raţe. Explozia luminase zona mai ceva ca un soare pogorât la doi metri de sol. Timp de două zile de la eveniment Sebastian a cochetat zdravăn cu vizita la un psiholog. A treia noapte de la eveniment, trezindu-se în propriul pat alături de o colegă de serivici, (habar n-a avut, vreme de câteva zeci de minute bune, cum ajunsese ea acolo, aburii alcoolului încă îşi făceau de cap) a considerat că vizita cu pricina mai poate fi amânată. Pe termen nedefinit.

- Poetului „Plumbului” şi al „Lacustrei” ar merita să-i fie ridicată o statuie în Aokigahara, reveni Tiberiu ca sculat din morţi de un vrăjitor voodoo afectat de o mahmureală teribilă.

- Ce mai e şi Ao... asta?, întrebă Sebastian, atent dintr-o dată la fluiditatea (confuză?) a unor gânduri din viaţa sa interioară.

- Aokigahara sau Jikai, „Marea de copaci”...

- Tot nu-mi spune nimic, făcu el naiv.  

- O pădure situată la baza muntelui Fuji, locul preferat de mulţi japonezi decişi să-şi pună capăt zilelor.

Sebastian izbucni într-un râs sălbatic. Râsul dură exact cinci secunde şi patruzeci de zecimi de secunde (în Univers nu avu loc, între timp, nici măcar un singur eveniment) după care, dând curs unor mişcări intestinale considerate dizgraţioase în majoritatea culturilor mapamondului atrase atenţia:

- Asta da confuzie aparenţă-esenţă. Să-i ridici statuie lui Bacovia în pădurea sinucigaşilor. E ca şi cum i-ai acorda lui Eminescu Oscarul pentru cele mai bune efecte speciale în poezie.

Cu ocazia onomasticii, Tiberiu primi cadou, printre altele, Jurnalul lui Cărtărescu. Toate cele trei volume, învelite în hârtie colorată şi pe care sta scrisă cu stiloul o dedicaţie patetică. Dumnealui îl depuse în bibliotecă, la vedere, dar nu-l citi niciodată. Când, la un an de la primirea acestui fabulos cadou, s-a trezit cu apartamentul vandalizat (fuseseră nişte puştani de 19-20 de ani în căutare disperată de droguri) pe cărţile cărtăresciene stau scrise, cu grafitti, literele P şi U în vreme ce următoarele două litere, dintr-un cuvânt românesc obscen, se prelingeau pe lemnul biliotecii şi pe geamul vitrinei barului.

Pe Sebastian, „acuzat” în câteva rânduri că deşi e de o inteligenţă sclipitoare e, de asemenea, de o comoditate strigătoare la cer, îl doare fix la bască de ceea ce cred semenii lui despre el. „Viaţa e prea scurtă, rosteşte el pe ton de înţelept ce şi-a găsit demult iluminarea, pentru a ţi-o complica aruncându-te în teorii, în invidii, în uri mai mult sau mai puţin meschine, în frustrări şi spleenuri scabroase faţă de semenii tăi, în răzbunări şi aroganţe. Dacă nu înveţi să te bucuri de acest minunat cadou dat de Creator numit viaţă înseamnă că faci umbră degeaba pământului. Ori asta, pe plan estetic, e de două ori mai periculos decât traficantul de carne vie care a pus mâna pe un set nou de prospături. Vorba aia: somnul raţiunii nu naşte nimic. Ori asta e mai îngrozitor decât orice monstru”. Golul istoric dintre el şi concetăţenii lui continuă, se înţelege, a se întinde de la sine. Indiferent de vremuri.    

Revederea

     O întâlnise pe Ramona prin preajma parcului, intrarea din sud. N-o mai văzuse pe vară-sa de ceva vreme. “Un car de ani”, comentase el surâzând asemeni unui eu liric eminescian şocat de tinereţea veşnică a interlocutorului. “Cum mai trece vremea!”, continuase. “Azi eşti, mâine nu mai eşti. După aceea te întrebi cum de n-ai băgat de seamă unde s-a cărăbănit atâta amar de vreme, după aia te încearcă un ocean de frustrări pe tema asta, gen de ce nu te-a tras şi pe tine cineva de mânecă cu referire la ireversibilitatea măriei-sale Timpul dar deja e prea târziu: eşti la doi metri sub pământ şi deasupra n-a mai rămas din tine decât o veşnică pomenire de care unii îşi mai aduc aminte din Crăciun în Paşte. Dacă îşi mai aduc aminte.”

     Ramona îl ascultase cu seriozitate dar când el terminase de perorat îl întrebase, suavă, despre “ce-a mai făcut în ultima vreme, cum o mai duce cu sănătatea, cu dragostea, de ce nu?, hi-hiii!?”. Şi cică “da, nu se mai văzuseră de un car ani dar patru ani sunt totuşi puţini ani; cât o generaţie de elevi la liceu! Nu!?” 

     După aceea îl luă de braţ şi-l invită la ea acasă. La noua ei casă. Nu de alta dar încă simţea nevoia să se laude cu noua ei achiziţie. Tudor, deşi nu avea nimic în program (şi prea puţin în comun cu verişoara asta a lui extravagantă, excentrică, deloc devreme acasă dar cu care, paradoxal, se putea întinde la o vorbă-două, nu lipsite de farmecul profunzimii, când te aşteptai mai puţin), o urmă totuşi. 

     În intersecţia din faţa lor o furgonetă de pâine (şoferul era un mascul d-ăsta feroce, grăbit, privire de şef de galerie furios că echipa sa a pierdut la scor ruşinos în faţa unei anonime) claxona de zor o gărgăriţă de un cenuşiu fosforescent la volanul căreia o brunetă cu ochelari şi agăţându-se de telefonul smart din palma-i dreaptă de parcă de acolo ar fi venit salvarea, rămăsese pierdută în spaţiu, neînţelegând cui trebuie să dea prioritate.

     - Coboram şi eu scara când, brusc, mă abordă o babă, începu Tudor, în vreme ce Ramona nu se putuse abţine să nu se gândească dacă făcuse bine că se vopsise roşcat, dacă noua sa coafură realmente o prindea sau dacă prietena ei chiar spusese adevărul când îi declarase că are o siluetă de invidiat. Mai exact: vecina de la trei, evidenţie Tudor intuind că verişoară-sa sa fuge, iarăşi, cu mintea prin tot felul de coclauri. 

     În alte condiţii s-ar fi oprit din vorbit. Ura să constate că persoana căreia îi explică treburi din viaţa personală, fie ele şi treburi banale, e cu mintea în altă parte. Acum însă, date fiind împrejurările, continuă călcându-şi pe inimă: 

     - A deschis vecina uşa cu o viteză uluitoare pentru vârsta ei. Odată m-a izbit un curent de parcă ar fi zburat un avion pe lângă mine. Apoi nici mai mult nici mai puţin: să vin să-i montez şi ei masa. Am rămas siderat: de unde până unde eu şi montatul? Apoi mi-am zis că vecina ori delirează ori, vederea jucându-i feste, mă confunda. Nu vă supăraţi, zic, cine v-a spus dumneavoastră că aş monta ceva? Am faţă de monteur? Aşa am luat-o, cu pluralul politeţii, deşi, la firele de mustăcioară ce i se tot agitau pe buza superioară, apelativul „babo” ar fi fost mai potrivit. N-a înţeles faza cu „monteurul”. Mi-a spus în schimb ceva despre cum geaca mea arăta exact ca geaca persoanelor care îi aranjaseră lu’ madam Aneta, vecina de alături, săptămâna trecută biblioteca.

     - Nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu confundată cu altcineva, spuse Ramona uşor absentă. Cum e? Bănuiesc că trebuie să fie fascinant, nu?

     Tudor se uită mai cu luare aminte la vară-sa pândind semnele ce ar fi dat-o de gol că-l ironizează dar cum nu zări niciunul continuă ca o sonată de Beethoven cântată sub clară de lună într-un cartier muncitoresc:

     - Te simţi popular. Într-o primă fază. După aceea, dacă ţi se reiterează des, ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai o mutră banală. Şi dacă da de ce tocmai tu? Altuia nu i se putea întâmpla? 

     Cum ea dădu să comenteze el i-o luă înainte:

     - În primul rând că nu aveam geacă ci vestă. Purtată peste o cămaşă. În al doilea rând: aveam şi o geantă. Poate freza mea teşită s-o fi indus în eroare că-n rest nu aveam nimic din muncitorii ăia de care pomenise ea. Mă pufnise în cele din urmă un râs, ca pe tine acum, de nu mă mai puteam opri. Râdeam pe interior că-n exterior eram de o seriozitate morbidă. Să fii confundat cu un lucrător de la Dedeman! Noaptea minţii!

     - Ai ceva cu băieţii de la Dedeman?, întrebă Ramona căutând, în acelaşi timp, ceva prin poşeta-i. Cine nu te-ar cunoaşte aşa ar zice. Te crezi deasupra altora. Regulile sistemului nu ţi se aplică. 

     Tudor o privi lung, ferm convins că Ramona îşi descoperise, în toţi aceşti ani în care nu se mai văzuseră, simpatii printre cei aflaţi în rândul poporului. Ea care altădată mergea la concerte simfonice, la muzee şi galerii de artă cu acelaşi firesc cu care unii ronţăie şi ei un covrig dimineaţa la prima oră în staţia de autobuz/tramvai. 

     - O fază trasă de păr, adăugă ea. Eşti sigur că n-ai inventat nimic? Sună, aşa, spusă doar ca să te binedispună.

     Trecură clipe bune până să-i răspundă. În timp ce se deplasau îi abordă una, Magda, prietenă cu Ramona. Magda Avramescu, o băieţoasă tunsă scurt (cărare pe dreapta), cu geacă de piele, atitudine amintind de un şmecheraş de cartier ieşit la agăţat şi mirosind a parfum tare, masculin. Magda se văzuse cu Ramona nu mai departe de weekendul trecut dar vorbea acum cu ea de parcă n-ar mai văzut-o de cel puţin un deceniu. Şi mai era ceva în atitudinea băieţoasei ăsteia (imitând, la limita ridicolului, comportamentul masculin) care te punea pe gânduri; ceva care nu-ţi dădea pace, te rodea pe interior. Ceva cu atât mai enervant cu cât nu ştiai de unde să-l iei. Acest ceva însă continua să stagneze acolo, în sufletu-ţi, parcă de-abia aşteptând să ţi-l întoarcă pe dos.

     Discuţia dintre cele două fu atât de încărcată de clişee încât Tudor îşi aminti brusc de Corina, pe atunci studentă (ultimul an la Arte Plastice) de un nonconformism sălbatic. Îi declarase în nenumărate rânduri că dacă s-ar apuca mâine să noteze de câte ori a dat cu „bună ziua” şi „bună dimineaţa” ar umple rapid un roman de 1000 de pagini. Ocazie cu care Tudor râse. Zgomotos. Magda crezu că Tudor se amuză pe seama vorbelor ei – nişte glumiţe de şcoală profesională – şi-i aruncă o privire intimă. Imun la astfel de tertipuri, Tudor se simţi pătruns doar de un acut sentiment de penibil. Şi izbucni într-un al doilea râs. Sincopat. Colorat cu grohăieli mici. Atunci vară-sa râse şi ea, amuzată de râsul lui. Chestiunea îi provocă lui Tudor un superrâs. Râseră toţi trei, ca nişte electrocutaţi, minute bune.

     - Mi-e greu să mă pronunţ, spuse el reluând discuţia după ce Magda se evaporă din peisaj lăsând în urmă o dâră de parfum tare. 

     - La ce să te pronunţi?, făcu Magda ca deranjată dintr-o activitate plăcută dar uşor plictisitoare. Scuză-mă, n-am fost atentă. 

     - Mă întrebaseşi dacă faza cu babonetul a fost inventată, zise Tudor reţinându-şi cu greu iritarea. 

     - Da, exact. Aşa e. Ei bine? Ce verdict dai?, făcu Magda surâzându-i galeşă.

     - N-auzi? Mi-e greu să mă pronunţ, reintră el în rol alintându-se.

     - Totuşi... Nu pricep: de ce te ascunzi? Mai ales de mine, nu-l slăbi ea privindu-l pe sub gene.

     - Poate că am inventat-o, cedă el într-un final.

     - M-ai minţit, deci. Ştiam eu. Eşti un scump. Ţi-aş zice că ai o problemă la căpuţ, un început de schizoidism dacă nu ţi-e cu supărare, dar mi-e teamă că ai să-mi spui că nu-ţi prea pasă. 

     “Schizoidism, auzi tu aberaţie, gândi Tudor perplex. Şi nu orice fel de schizoidism, chiar începutul. Cum naiba o fi arătând finalul?” 

     Puse stranietatea replicii Ramonei pe seama trecutului ei - ştia de la unchiul Răzvan că vară-sa fusese internată, pentru câteva luni, la nebuni; un episod implicând nu-ş’ ce depresie amoroasă - iar deplasarea lor continuă. Ea ţinându-l de braţ cu aer de logodnică fericită, el păşind cu un amestec de dorul lelii şi curiozitatea vizionării unui apartament de lux. 

     - Nu te-am minţit, tu. Am fabulat. E cu totul altceva, rosti el cu glas tare. 

     Castanii îşi scuturau podoaba. Mirosea a tulburel. Studenţi grăbiţi, cu privirea aia a lor dezvăluind o viaţă sufocată (încă) de ravagiile hormonale, se strecurau pe arterele oraşului, îmbâcsindu-le.

     - Spune-mi: cât totuşi din povestea ta ai inventat? Sunt curioasă, tu! 

     - Nu simt nevoia să ţi-o spun, scumpă verişoară. Imaginează-ţi şi singură. 

     Înaintea lor, undeva pe dreapta, se împreunau două cotarle. Ambele cu limba scoasă. Le secondau alte două, tot cu limba scoasă, şi una mică, o potăiţă cu blana făcută harcea-parcea, care tot amuşina împreunarea primelor două cu nări fremătătoare. 

     - Nesuferitule! Nu te prinde deloc când eşti aşa, spuse ea mai mult ca să nu tacă.

     - Ţi-am spus-o de un milion de ori: nu dau doi bani pe ce mă prinde sau ar trebui să mă prindă. Nu am această abilitate de a mă conforma uzanţelor. Uzanţele miros a latrină. Mă interesează mierea esenţelor. 

     În faţa scării blocului, pe laterală, lângă interfon, sta mânjită cu un fel de grafiti de culoare maronie următoarea inscripţie: “adi vâna, clanul sabie, f*t bine”. Urma o adresă de email terminată cu “ro” şi începută cu “viagros”. “Sî”-ul arăta scurs, de parcă persoanei care ar fi desenat-o i-ar fi ars careva una peste mâna cu care executa artistica imagine. 

     - Nu era ieri, preciză Ramona de parcă i-ar fi ghicit gândurile. A apărut peste noapte. 

     - Şi nu aveţi camere de luat vederi? Vă uitaţi peste înregistrări şi...

     Ramona îi aruncă o ocheadă scandalizată: 

     - Auzi, aici suntem la... porţile orientului, tu, nu în America. 

     Tudor rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase să audă o astfel de sintagmă tocmai din gura verişoarei sale, o bogătană care dacă rămânea cu 500 de lei în cont începea să intre în panică - dar uluirea momentului îl blocă. Definitiv. De la etaj cobora un mustăcios cu priviri pierdute în spaţiu şi care ţinea în braţe un caniche cu urechi deosebit de lungi. Îl ţinea ca şi când ar fi ţinut un copil în braţe. Proaspăt ieşit din operaţie. Ramona îi dădu politicos “bună ziua”, mustăciosul bolborosi ceva binoclând către Tudor nişte ochi mari, speriaţi de bombe.În scara blocului mirosea greţos a mâncăruri. În lift aromele se preschimbară brutal: canal proaspăt dezafectat. La etajul şase puţea a scândură udă de-ţi muta nasul din loc. Din fundul palierului se târî spre ei un moşulete cu fes (fesul se termina cu un ciucure roz, pufos) care arăta ca şi când ar fi stat de vorbă cu amicii săi imaginari. Arătarea nu ciucurele.

     - Fost profesor universitar, lămuri Ramona după ce arătarea se topi în lift. Umblă vorba pe aici că a turnat la Secu la greu. Acum, dacă-l întrebi, e “de dreapta”. Convins sută-n mie. 

     Când Ramona deschise uşa apartamentului iar din sufragerie apăru o “ea” drapată într-o rochie de seară cu imprimeuri florale. Tudor îngheţă: Corina. Găsi totuşi puterea să n-o arate, ba chiar  surâse. Cordial. Pictoriţa cea nonconformistă îl privi de parcă atunci îl observa pentru prima dată după care, Ramona revenind lângă ea după ce-şi lăsase pantofii sub biblioteca de pe hol, îi arse o sărutare de zile mari. Pe gură. 

     - Ei, cum e?, întrebă Ramona aruncând Corinei o privire languroasă dar vorbind, de fapt, cu Tudor. Îţi place noua mea achiziţie? 

     Tudor înţelese că “achiziţia” o implica şi pe pictoriţă. Sau, mai ales, pe ea. Era oricum ceva straniu în comportamentul Corinei, gândi Tudor: ori ştia foarte bine să joace teatru ori chiar nu-l mai cunoştea. Varianta a doua, din fericire, i se confirmă în momentul în care vară-sa începu să-i detalieze, aşa, pe scurt, despre cum “după teribilul accident” viaţa i se schimbase în bine, Corina fiind ca o rază luminoasă în destinul ei deşi ar fi trebuit să fie invers ţinând cont că lovitura la cap de care suferise pictoriţa aproape o aruncase pe lumea cealaltă. 

     - Ne ştim de undeva?, făcu ea privindu-l pe Tudor şi de parcă ar fi intuit ceva din privirea acestuia. 

     - De obicei cu asta începeam când mergeam la agăţat, hă-hăăă, minţi Tudor spontan.

     Corina se strădui şi ea să zâmbească. 

     - Dar nu, nu ne cunoaştem, dragă. Habar nu am cine eşti. Tudor, se recomandă el. 

     După care discuţia alunecă, din nou, pe o pantă atât de plină de clişee încât Tudor gândi, la finalul ei, că trebuie să se documenteze mai bine în privinţa termenului “kitsch”. Un masterat în kitsch n-ar strica. 

     Cât priveşte apartamentul cel nou al Ramonei lucrurile arătau cât se poate de convenţional. Un fel de “aceiaşi Mărie cu altă pălărie”. Dar, ca să nu se simtă nimeni jignit, Tudor declarase fără să-şi ascundă entuziasmul că “totul arăta super”.