Încăperea se află la parterul
unui bloc cu şase etaje. Cochet blocul – finisaje de înaltă calitate pe la
geamuri şi balcoane, termoizolare de sus până jos, uniformă (zici să s-a produs
în aceiaşi zi pentru toţi proprietarii), maşini noi în parcarea din spate, nu
tu hârtii pe jos sau alte mizerii, locatarii te salută politicos chiar dacă nu
te cunosc etc. Încăperea, pe de altă parte, după cum mai cârcotesc unele guri
rele, e cam singura din bloc care nu a păstrat pasul cu vremurile: nu s-a mai
demultişor o mână de var, mobilierul e învechit (“asta-i sală de aşteptare la
un medic de familie?”, nu se poate abţine, retoric, de fiecare dată când trece
pe acolo, un moşulică crăcănat,... “până şi grădiniţa lu’ nepoţică arată mai
bine... păi se poate? în ce ţară trăim, domnule?; în ce ţară!?), pe jos e
acelaşi ciment mozaicat de când s-a dat blocul în folosinţă, la un an după
cutremuru’ ăl mare. Mai sunt nişte afişe pe pereţi ce maschează ţigănia –
reclamă la diverse medicamente, cum să te speli corect pe mâini, traseul nu
ştiu cărui parazit prin organism, ce trebuie făcut în caz de prim ajutor. Afişe
din plastic, decolorate de lumina soarelui ce pătrunde cu generozitate
printr-un geam cât peretele. Uşa dublă de la intrare e o tablă cu vopseaua
plesnită: te simţi, privind-o, ca intrând în cine ştie ce stabiliment unde se
petrec lucruri necurate.
Alin Strambonache notează în
carneţelul său cu coperţi cafenii şi foaie velină pe care şi l-a achiziţonat de
curând dintr-o librărie în care ochii vânzătoarei aveau ceva din „mititica”
„Florii albastre” eminesciene. Notează, absent la lumea din jur: un tataie chel
(are un craniu de un rotund perfect, pătat de pistrui), un tinerel în pantaloni
scurţi, adidaşi şi tatuaj cu capete de vikingi pe toată lungimea braţului
drept, o femeie între două vârste, cu privire trădând o suferinţă morală de
proporţii, numai bună în rolul Vitoriei Lipan.
Alin
notează nu se încurcă. Are inspiraţie. Aşa îl mai apucă uneori: în cele mai
bizare locuri, când nici cu gândul nu gândeşti. Îi şi spunea mai deunăzi unei
piticanii cu care trăise o frumoasă relaţie strict amoroasă: nu am niciun
control asupra a ceea ce scriu. O fac când îmi vine. Când m-apucă. Ceea ce pot
controla este intrarea în acea stare de graţie care, vorba lui Brâncuşi,
favorizează actul creator. După aceea sunt la cheremul unor forţe pe care nu mi
le pot explica raţional. Piticania îi sugea cuvintele (şi nu numai pe ele) cu o
admiraţie totală. Când s-a săturat de supt i-a zis-o şi s-au despărţit.
Amiabil. N-au rămas prieteni dar nici nu s-au porcăit. Oameni serioşi nu
adolescenţi umectaţi.
În sală pătrunse
o bunicuţă agitând spre lume gesturi de pacientă impacientată. Scotea nişte
oftaturi la intervale aşa de regulate că până şi cheferu’ japonez s-ar fi simţit
umilit. Şi nişte oftat scos din adâncul cavităţii pulmonare de ai fi zis că mai
are o ţâră şi de-acolo o ridică salvarea ca s-o ducă direct la morgă.
Dimineaţa
la a doua oră. Zece şi un picuţ. Afară plutea o aromă de mâncare de cartofi
dată la cuptor. Venea de la etajul unu, dintr-o bucătărie unde gospodina lăsase
geamul larg deschis. Tabloul era completat de acordurile unui şlagăr autohton
amintind de festivalul de muzică uşoară „Mamaia” de pe vremea lui ceaşcă.
Asistentele
domnului doctor se aflau într-o vervă de zile mari. De la ele din cabinet curgeau
efluvii de cafea. Făcută la filtru. Una dintre ele îi spunea celeilalte,
printre câteva icnete zglobii: “aşa-i, dragă, la prima oră. N-ai ce-i face.”
Alin ridică
ochii, intrigat. Nu-şi putea da seama ce putea fi “aşa” la prima oră. “Mda,
medită el, se vede că picaşi la final de conversaţie.”
Îşi reluă
scrisul.
“Chestia
asta cu mi-am început ziua, scria el,
textişor pe care urma să-l ridice pe
blogul personal,aduce enorm cu versul eminescian „muşti de-o zi pe-o
lume mică de se măsură cu cotul”. Aduce aşa de mult de-ai zice că Eminescu a
văzut în Timp. Prevestindu-i astfel pe glorificant de stupizii americani.
Ignoranţi până la Dumnezeu şi pragmatici până la Satana. Aparentul lor aer de
prietenie călduroasă, de degajare relaxantă, de calmul negustorului stăpân pe
sine şi pe marfa sa ascunde, de fapt, sentimentul unei vanităţi pe lângă care „Statua”
Libertăţii e ca o furnică în comparaţie cu o navetă spaţială. Noi suntem cei
mai tari, zic reprezentanţii unchiului siem afişându-şi ostentativ modul de a
fi. Faceţi ca noi căci altfel, God have mercy on your soul, noi nu garantăm reuşita
voastră în life.Ce-i aia să-ţi începi ziua? Ai uitat că şi ieri ţi-ai început ziua sau că şi mâine o să
faci la fel: o să-ţi începi ziua?
Uităm chiar aşa de repede de la mână până la gură? Se pare că da din moment ce,
în forul nostru secret, ne credem unici şi nemuritori.Tuturor
ăstora care-şi încep ziua le doresc
să trăiască printre semenii lor... să fie veşnic tineri şi ferice vreo 1000 de
ani. Hai 2000 de ani că mă simt generos. Ca să vadă... ghici ce?... cum
oamenii, proşti de bubuie ca fenomen de masă, fac aceleaşi şi aceleaşi şi
iarăşi aceleaşi fapte imbecile, într-o veselie soră cu moartea. De parcă
inteligenţa şi lucrul făcut cumpătat, de parcă ideea de calm şi pace interioară
ar fi doar virusuri ţinute sub cea mai strictă carantină din cel mai strict
laborator de virusuri din lume.”
Cât timp
Alin notă rândurile de mai sus în carneţelul său recent achiziţionat, bunicuţa
îi aruncase priviri trădând o intrigaţiune fără seamăn: „uite-l şi pe dumnealui,
scrie… ce-o fi scriind el acolo… dimineaţa la prima oră?... poezii?”
Alin n-a
băgat se seamă privirea doamnei. Sau n-a vrut s-o vadă. Nici că i-a păsat. Era
obişnuit. O mai păţise.
La final s-a
intrat în cabinet, s-a luat scutire, s-a dat cu săru’
mâna unei asistente medicale urâtă cu spume.
- Sunt
bugetar, tanti, i-a şoptit el mămăiţei cu respiraţia regulată, după ce a ieşit
din cabinetul ceala plin cu dulapuri de fier şi dosare cu şină trântite pe masă.
Ştiţi genul, nu? Ăla faţă de care unii, frilensări, se consideră superiori. Ca şi când ei/ele,
prin frilensăriada lor, n-ar fi tot sclaveţi ai plătitului utilităţilor.
- Ce-i ăla frinsări?, întrebă automat mămăiţa
privindu-l ca hipnotizată.
- Frilensăr, tanti. Frilensăr
- Aşa. Friu’ ăla de care zici. Ce-i ăla? Mamaia
nu mai e ca voi, la curent.
- Unul care
locuieşte cu părinţii şi-i plătesc ei toate utilităţile iar el îşi păstreză
câştigul, de la stat sau de la privat, pentru distracţii personale. Ăla e frilensărul, tanti.
- O
putoare, răbufni bunicuţa de parcă ar fi aşteptat toată viaţa s-o spună.
Element burghezo-moşieresc, arză-i-ar focul!
- Exact, tanti. În cinstea lor mă duc să beau o bere,
acu’ la zece dimineaţa. În cinstea acestui hedonism mascat. Săr’na.