Varianta

     - Io te invit, i-aş fi zis, să nu faci greşeala de a mă considera o cârpă de şters pe jos, zise Mădălin Borşan urmând o vorbă începută, probabil, cu puţin timp în urmă. O cârpă, un preş, ceva de genu’. Şi apoi...

     - Deci nu i-ai zis?, întrebă Ianula Turbatu, fostă Barză. 

     - Nu. Dar da, ştiu, se disculpă Mădălin, e o mică slăbiciune de-a mea. Nu-mi vine replica imediat. Uneori îmi vine şi la câteva zile distanţă. Mi-ar fi plăcut să-mi vină imediat, frate-miu e aşa, hop-poc, ţi-o trânteşte de-ţi vine să-ţi muşti limba, mai ales că ţi-o zice cu zâmbetul pe buze. În fine, ce să-i faci? Nu le poţi avea pe toate în viaţa asta rozaliu-cafenie. 

     - Sunt mulţi d-ăştia care te-au văzut, cum spui tu, ca pe un obiect casnic necesar dar banal?, zise Ianula interesată doar pe jumătate întrucât începuse deja să-şi construiască propria imagine despre Borşan. 

     - Să mă fi considerat preş şi apoi să se fi comportat aşa cu mine au fost mai puţini decât aceia care doar m-au considerat preş, preciză Mădălin pedagogic. Invit, de altfel, pe oricine s-o facă. Cum ar veni: să mă doar considere preş. Vorba aia: dintre toate fiinţele acestei planete omu’ e singura care învaţă cel mai bine doar când s-a izbit personal cu capul de pragul de sus al uşii. Doar atunci îşi dă seama cel mai bine de conceptul de „uşă”. Cei care m-au considerat aşa şi apoi s-au comportat ca atare şi-au... ăăă... luat-o. Adică le-am trântit nişte muci în fasole de-au rămas interzişi.

     Pe trotuarul de pe partea cealaltă Mădălin zări un cuplu care-i căuta rău de tot în coarne ăluia micu’ şi îi trecu prin minte că dacă şi pe el l-ar fi răsfăţat părinţii cine ştie ce râzgâiat ar fi devenit azi. 

     - Să ne înţelegem, îi comunică el Ianulei de parcă între ei avuseseră loc negocieri dure, timp de luni bune. Nu sunt un rău, nu-mi place să jignesc, las multe de la mine dar şi când nu mai permit... jale. Pricepi?

     - Interesant, concluzionă Turbatu, fostă Barză doar pentru un an şi cinci luni. Sesizez un sens ascuns în vorbele tale dar, hm, scuză-mi sinceritatea, nu vreau să ţi-l spun că, poate, încă, mă înşel. 

     La care Mădălin îşi aminti, după cum citise dumnealui mai demult într-o carte şmecheroasă legată de limbajul vorbirii, că lexemul „interesant”, postat ca un feed-back la finalul spuselor interlocutorului, nu înseamnă altceva decât „urât”. 

     - În altă ordine de idei, zise Borşan cu glas tare după ce decise, în mintea sa, să dea cu ignore opiniei citită în cartea cea şmecheroasă, n-ai cum să nu te întrebi de ce avem tendinţa să ne comportăm greşit cu alţii când, nu-i aşa?, doar suntem înzestraţi cu raţiune. Paradoxal, nu? 

     Ianula catadicsi a-i întoarce râsul de parcă se cunoşteau de ani buni iar nu de doar două săptămâni. Mădălin chiar nu-i percepu catadicsirea întrucât ceva nu-i da pace şi simţi nevoia să-l elibereze, în ciuda faptului că într-un trecut nu tocmai atât de îndepărtat avusese nişte meciuri teribile pe tema asta: 

     - E ca în cazul „liberului arbitru”, zise el de parcă ar fi propovăduit-o dintr-un amvon. Avem impresia că-l deţinem da’ nu-i aşa. Nu-i deloc aşa, mama lui de arbitru. Când alegi culoarea hainelor sau tipul de mâncare la restaurant nu înseamnă că-ţi exerciţi liberul arbitru. E o iluzie. Aş merge până-ntr-acolo încât să afirm că a-ţi da seama de propriul liber arbitru, başca să ţi-l exerciţi e o treabă ce ţine de războiul nostru spiritual. Singurul pe care de altfel îl avem de purtat în viaţa asta rozaliu-cafenie. Pricepi, nu? 

     Ianula pricepea ea mai multe. Drept pentru care cei doi nu rămaseră împreună. Găsi ea un motiv şi se despărţi elegant de acest Mădălin care, după cum îi declară unei prietene, prea despica firul în patru. 

     I-o declară într-o frumoasă seară de început de mai, într-un balcon de apartament de bloc cu zece etaje, la o ţigară şi o bârfă. 

     Blocul avea un lift în care duhnea mai mereu a varză şi ciorapi proaspăt scoşi din adidaşi după opt-nouă ore de muncă asiduă pe timp de vară, a canal şi a blană umedă de câine. Dacă mai mergeai şi la ultimul etaj, unde de altfel locuia prietena asta a ei, ieşeai în casa scărilor, din lift, cu mintea ţăndări din cauza mirosului. 

     - Prea era nu ştiu cum, draga mea, zisese Ianula, fumând graţios ca o contesă ce stătea cam prost, în ultima vreme, cu amorul. Prea aşaaa... cam despica firu-n patru. Da, exact aşa. Îmi ajunsese. Nu-l mai suportam. Cealaltă o privise cu compătimire preţ de câteva bătăi de inimă după care vorbise:

     - Ştii, nu?, că există bărbaţii care despică firul în patru pentru că dau importanţă exagerată detaliilor şi ăia care le despică adică le analizează? Ştii nu? Adică ăştia din urmă sunt firi raţionale. Şi curioase cu privire la mersul lucrurilor. 

     - Da, ştiu, afirmă Ianula îngălbenindu-se. 

     - Iubi ăsta al tău se încadra în prima categorie, corect?, făcu amica strivind ţigara în scrumieră. 

     Amica îi explicase în câteva rânduri Ianulei, ba chiar i-o şi demonstrase, că un bărbat raţional este o adevărată binecuvântare pentru o femeie. Din simplul motiv că datorită minţii sale raţionale nu-i dintr-ăla căruia-i curg balele după orice purtătoare de sâni şi calcă în străchini văzând în asta doar o distracţie. 

     La orizont, prin geamul balconului se scurgea în apartament o nuanţă sepulcrală portocalie splendidă.