Crepuscul

     În camera de hotel plutea un miros de aşternuturi scrobite amestecat cu unul, ce-i drept mult mai slab, de carburant ars. Ce venea, bineînţeles, de la geamul lăsat peste noapte deschis. Dincolo de geam începea un acoperiş burduşit cu tot felul de guri de aerisire. Pe când se îngâna ziua cu noaptea iar el se întorcea de la toaletă cu ochii cârpiţi de somn zărise acolo, pe acoperişul cel răcoros, o îngrijitoare care, după ce trântise câteva cruci evlavioase îndreptate spre cer, începuse să vorbească de una singură trebăluind printre gurile de aerisire de parcă ar fi stat de vorbă cel puţin cu un colectiv de douăzeci de persoane. 

     Erau nori încă de la primele ore ale dimineţii. Când răsărise soarele era totuşi senin iar în aer plutea un parfum inefabil de vară muribundă. Apoi cerul se acoperise de o pătură dramatică de nori de octombrie. În ciuda întunericului şi a câtorva pale furioase de vânt era totuşi cald. Chiar neaşteptat de cald.

     - Ce ai, nu poţi să dormi?, o auzi din partea cealaltă a patului. 

     - Am visat ceva care m-a... ăăă... de fapt nu visul în sine m-a tulburat, replică el atent, în acelaşi timp, la mişcările de pe acoperiş ale îngrijitoarei vorbind cu prieteni imaginari. Indirect m-a tulburat pentru că mi-a amintit de nişte persoane din anii de liceu... 

     În liceu, Filip Demetrescu avea un coleg - un oarecare Ştefan Cialichios - care "pusese ochii pe el". Îl simţise că nu era ca el (golănaş de cartier, ahtiat după iniţieri erotice ale boboacelor provenind din medii defavorizate, fan al trăirii clipei şi al glumelor cu subînţeles sexual) iar asta îl scotea din sărite. Pentru că Filip, deşi privea cu ochi critic modul instinctual de a fi nu era deloc diferit de alţii. Avea şi el aceiaşi structură anatomică, vorbea şi se manifesta ca orice fiinţă umană normală. Şi totuşi ce spunea şi cum se manifesta trăda altceva. Pe acest altceva oarecarele Ştefan Cialichios – grec din partea tatălui, maică-sa avea nişte origini obscure, de tătar parcă, de care plodului îi era teribil de jenă – nu-l putea înţelegea neam. Era fascinat de concept deşi nu-l putea defini. Un concept banal, desigur, dacă mă întrebaţi pe mine – se numeşte “viaţă interioară” - dar Ştefan Fane Cialichios, băiat de cartier şi sclav al hormonului ce urla în el ca un disperat, habar nu avea de concept. Doar că îl simţea, ar fi dat orice să-l posede dar, hm, când nu te ajută raţiunea n-ai ce-i face. 

     Fane îl simţise altfel pe Filip dar tehnica lui de hărţuire era hoaţă: nici vorbă să îl bruscheze fizic. Ştia prea bine la ce riscuri s-ar fi expus din punct de vedere al regulamentului şcolar. În plus, tatăl, militar proaspăt pensionat, se dovedise a fi de o severitate ieşită din comun. De fiecare dată cînd călcase pe bec şi-o luase rău. Nu-i mai trebuia. Şi atunci se mulţumise să îl agaseze verbal; ori de cîte ori i se ivea prilejul. Făcea mişto de moldoveni şi de limbajul lor cu "pi" şi "di" şi "şî vrai, băi?", făcea mişto de Filip că-i "moldovan", dacă îl vedea stând de vorbă cu vreo fată ori se băga în discuţia lor cu tupeu ori i-o fura pur şi simplu, îi spunea bancuri cu moldoveni proşti sau râdea cu el ca mai apoi să râdă de el.

     Există oameni, de obicei provenind din medii sociale mediocre şi părinţi (neamuri) pe măsură care ajung într-o bună zi să aibă despre sine o impresie nonconformă cu realitatea. Au scos o clipă capul din mocirla estetico-morală în care pluteau încă de când se aflau în planurile de concepere ale părinţilor şi confundă asta cu o realizare socio-profesională de proporţii. Iar când se întâlnesc cu persoane care chiar fac parte din nivelul unde, în cazul lor, s-a ajuns cu atâta greutate şi le văd pe acestea mişcându-se cu lejeritate, se blochează."Cum e posibilă o aşa nedreptate?, îşi zic ele ofuscate. Ăsta/asta n-arată cu nimic diferit de mine şi totuşi e diferit/-ă de mine la modul absolut. Mă face să mă simt mic şi prost. Nu-i corect!"

     Filip Demetrescu avea să priceapă acest mecanism al parvenirii mult mai târziu. În liceu, era pur şi simplu şocat de comportamentul lui Fane, neputând să priceapă ce avea lunganul ăla veşnic tuns cu maşina mărimea doi cu el. Că doar nu-i făcuse nimic, nici măcar nu se uitase vreodată urât la el. Scurt amendament: în glorioşii ani ’90 noţiunea de bullying era prezentă în şcolile româneşti la fel de pregnant precum “teoria Pământului plat” printre oficialii B.O.R. 

     Filip avea să-l reîntâlnească pe Fane undeva în anul întâi de facultate. Al lui nu al lui Fane. În staţia de metrou. Răsărise din mulţime ca Spânul în faţa Mezinului în pădurea-labirint. Afişa un zâmbet de Iliescu în campanie electorală, la unison cu un ten ce căpătase o uşoară tentă de bronz de tractorist. Ochii îi rămăseseră însă ai aceluiaşi golănaş de cartier. Nu a fost intimidat o clipă în faţa lui, ba chiar l-a privit, instinctiv, cu un aer de detaşare care l-a luat şi pe el prin surprindere. 

     "Amărâtul ăsta se luase de mine în liceu!?", i-a trecut prin minte lui Filip în ce-i dădea un "bună" din vârful buzelor. "De unu ca el, cu mutra asta de chelner drogat, mă simţisem intimidat? Halal!" 

     Fane l-a întrebat ce mai face (niciun cuvânt despre cele petrecute în anii de liceu), Filip i-a spus unde este student, celălalt a bâlbâit ceva despre o postliceală şi o prietenă aflată la Timişoara. Filip l-a salutat sportiv şi dus a fost. 

     Întâmplător sau nu, a doua zi avea tren de întoarcere la facultate. Telefonul suna în clipa când ieşea din casă ca să se îndrept spre metrou. Îşi luase "ziua bună" de la ai lui aşa că nu l-a mai interesat aspectul. Seara, la telefon (cel din holul căminului; pe vremea aceea, sfârşitul anilor '90 telefonul mobil nu era accesibil tuturor) maică-sa îi relata următorul fapt: o sunase o doamnă pe care n-o recunoscuse, cică "mama lui Ştefan", colegul de liceu al lui Filip, şi care îi atrăsese atenţia că Filip nu fusese corect în ceea ce privea comportamentul faţă de fiul ei. Fusese chiar un comportament urât, dumnealui se simţise jignit întrucât Filip menţionase, cu nasu' pe sus, că este student în vreme ce Fănel al ei făcea şi el o postliceală. Ca tot omu'. Care era problema? Ta-su făcuse o şcoală tehnică, o dusese greu săracu'. Se putea atâta insensibilitate din partea lui? 

     - Jigodia tot jigodie, i-a zis maică-şii şi i-a reamintit, pe scurt, cum evoluaseră lucrurile între el şi “Fănel”, în liceu. Dar la întâmplări n-ai ce le face. De unde să bănuiască Filip că numitul păstrase numărul lui de telefon? Împreună cu nişte frustrări de neam prost!

     - Ce-a fost a fost, dragoste, îi zise ea întorcându-se pe partea cealaltă. 

     - Da, aşa e, fu el de acord. Doar în plan mental ne puteam întoarce în trecut. Din fericire. 

     Dar de dormit nu mai putu să adoarmă. La un moment se ridică din pat, merse lângă fereastră şi stătu acolo, lângă fereastra aia înaltă până aproape de tavan scărpinându-se într-un anumit loc de parcă mâine venea sfârşitul lumii. Termină brusc cu scărpinatul, se îndreptă spre pat – unde dormea ea – se aplecă şi o sărută pe obraz. Ea îl simţi, deschise ochii, zâmbi: 

     - După nebunia de azi noapte tot nu ţi-a ajuns?, îl întrebă ea printre gene. 

     - Ţi-am furat doar o sărutare. Ce, nu mai are voie omul nici asta să facă? Să fure sărutări?... 

    - Text nou, îl anunţă ea în timp ce, în tramvai fiind, se naviga pe cele siteuri. Acum, de exemplu, se naviga pe blogul lui. 

     - Da, dragă, ştiam, avertiză el. 

     - Când l-ai mai scris şi p-ăsta? Aseară, după.... hm... nebunie? 

     - Nu sunt sigur că eu l-am scris dar te rog să nu mai spui la nimeni. Să păstrăm surpriza, adăugă el mângâind-o pe piciorul drept într-un mod deloc amical. 

     

     (pentru curioşi, textul dumnealui, “blogăr forever”, e redat în rândurile ce urmează. Poate fi sărit dacă bunul cititor se grăbeşte... 

                                 Realizări de formă 

     Doar unul din zece oameni se realizează. Din, desigur, toate punctele de vedere. Căci, nu-i aşa, ceea ce trece drept fericire pentru cineva, pentru altul poate fi stupizenie curată. Sau invidie. La fel de curată. Nu există, altfel spus, reţetă de găsire a Fericirii. Fiecare caz de Fericire e unic în felul său. E un caz bun de contemplat dar nu de urmat.

     Unul din zece oameni ajunge (acord gramatical cu primul termen!) să se afle într-o situaţie paradoxală: e când fericit, când nefericit. Pe de-o parte stă haosul nefericirii, pe de altă parte paradisul siguranţei dat de o fericire anume. Profană sau spirituală. Genul de om care, călătorind din locul x spre locul y cu, să zicem, avionul se simte bine doar în avion. Pentru că este foarte conştient de avantajele şi dezavantajele punctului de plecare dar şi ale celui de sosire. Iar acolo unde există luciditate există şi suferinţă. La greu.

     Majoritatea? Simpli rataţi, iluştri mediocri. Total şi/sau irevocabil. Şi-au avut partea lor de glorie – anii adolescenţei – când au crezut în unicitatea lor (abject de limitată, pe alocuri de-a dreptul vulgară) dar aceşti ani de glorie odată trecuţi au lăsat locul gol. Au continuat să spere însă că viitorul le va aduce lucruri minunate – anii studenţiei pentru mulţi, ani de postliceală sau cine ştie ştie ce şcoli mai mult sau mai puţin tehnico-seraliste pentru alţii – după care, odată terminaţi şi anii ăştia, aşa, pe nesimţite, au ratat. Cu poarta goală. Şi cu portarul echipei adverse lăsat binişor la circa 11 metri în spate.

     Unii nu-şi dau seama de mediocritatea-le nici pe patul de moarte. Alţii taman atunci şi-o recunosc. 

     Fugim după iluzii o viaţă întreagă şi nu ne dăm seama că marea iluzie este însăşi viaţa. Pe care credem c-o trăim. Facem tot felul de confuzii: dragostea cu iubirea, armonia în cuplu cu armonia sexuală, fericirea în cuplu cu starea financiară (o fi el, sentimentul, mare, domle, da’ iubirea trece prin stomac... nu, nu trece nicio iubire prin niciun stomac, ignorant nenorocit, trece-ţi-ar ţie un glonte pân creierul ăla inert), banii cu fericirea, mica mulţumire burgheză de sine cu spiritualitatea, melancolia cu abur de mahmureală cu starea de contemplare etc. Fugim după iluzii o viaţă întreagă din motive uneori atât de obscure că nici n-am fi în stare să le aşternem pe hârtie într-un cabinet de psihanaliză, d-apăi să le explicăm logic.

     În schimb, dacă ratăm, nu e mai puţin adevărat că asta se întâmplă pentru că nu dorim să ne conştientizăm alegerile pe care le facem. Ascultăm de liberul arbitru ca si când ai asculta un concert de pian mozartian cu capul scos pe fereastra unui tren de mare viteză. Muzica fiind înăuntru.

     Unii ajung să întoarcă banii cu lopata dar se simt complet nefericiţi pe un alt plan. Fie el şi unul sentimental. Alţii beneficiază de o sănătate de bivol şi cu toate astea îi vezi scăldându-se în oceanele tuturor viciilor cu putinţă. Unii se simt omul potrivit la locul nepotrivit, alţii omul nepotrivit la locul potrivit. Unii devin experţi în tot soiul de sfaturi (de viaţă, gastronomice, spirituale, psihologice) în timp ce viaţa lor proprie şi personală zace în cea mai desăvârşită dezordine. Alţii devin nişte erudiţi blagosloviţi cu toate premiile posibile, în schimb, undeva în adâncul sufletului, zace închisă ermetic mâhnirea metafizică de a nu fi rostit măcar o singură idee personală. Unii, frumoşi de la soare te poţi uita dar la dânşii ba, trăiesc până la moarte în mijlocul urâţilor. Alţii, înzestraţi cu senzualităţi şi voluptăţi situate de multe ori la limita dintre bunul simţ şi pornografie, au parte de tot soiul de forme mai mult sau mai puţin bizare de frigiditate. Şi lista poate continua...

     P.S.: nu banii aduc fericirea şi nici nu o întreţin. Joc de sensuri provincial, mărunt, stupid. Şi plin de confuzii pe deasupra: cum să aducă sau să întreţină banii ceva imaterial. Fericirea e o stare. În care intri pe nebănuitelea. Ca atunci când intri într-o pădure şi doar când te afli în inima ei poţi începe s-o contempli.Şi da: moartea e şi ea o formă de fericire. Aceea a actului de a descoperi cât de fericit/nefericit ai fost. 

     Aici se încheie textul dumnealui. Numele blogului îmi scapă, scuze.) 

     - Vocea celui ce strigă în pustiu, comentă ea după terminarea lecturii. 

     Tramvaiul începuse să se apropie de staţia lor. 

     - Nu-i vina mea că sunt mai deştept ca alţii, comentă el pe ton ironico-melancolic. Nu cu mult da’, na, pe acoluşa. 

     - Nu mă înţelege greşit, zise ea punându-i mâna pe picior într-un mod care ar fi sculat din morţi pe orice bărbat hetero. Nu te-am criticat şi nici nu te-am desconsiderat. Am vrut să spun doar atât: nu te aştepta ca lumea să te întâmpine cu braţele deschise văzând ce scrii tu aici. Oamenii preferă opiniile drăguţe în locul adevărului, ţi-am mai spus-o doar. Adevărul ne doare pentru că trăim scufundaţi în Minciună. Cum, de asemenea, ţi-am mai spus că mă bucură faptul de a fi întâlnit pe cineva care gândeşte ca mine. Iar asta nu e o minciună. 

     - Nici nu mi-a trecut prin minte că mă criticai, zise el mânjindu-şi exprimarea cu un rânjet obscur. E doar faptul, paradoxal cred, de a-mi dorit, uneori, să fi trăit în dulcea asta uitare a ignorantului. 

     - Ai grijă, tu, ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se îndeplinească, comentă ea cu aer de preşedinte american proaspăt ales în funcţie. 

     Parcul era surprinzător de aglomerat pentru ora trei patruzeci după-amiaza. Vedeai cupluri cu bebeul în cărucior şi lingând pofticioase o îngheţată, cupluri cu doi copii hârjonindu-li-se prin preajmă în timp ce părinţii nu mai pridideau cu sfaturile (“nu fă aşa, stai aşa, du-te de acolo, vino încoace, nu pune mâna, scoate mâna, nu atinge, nu sări, nu băga viteză, ia-o uşor, nu ai voie”), cupluri (mai puţine, desigur) fără copii şi încă ţinându-se de mână, bunicuţe puse pe trăncănit, tineri pensionari atârnând la un pahar de comentarii politice sau, mai nou, la un pahar de bârfă, nelipsitul familion rrom (străduindu-se a se arăta ca aparţinând majorităţii şi exact din cauza asta neieşindu-i nimic în afara unei ţigăneli ridicole), nelipsita populaţie interlopă arborând un aer de onorabilitate socială la fel de credibilă ca un turist care pătrunde pe teritoriul unor lei flămânzi arborând steagul alb, câţiva angajaţi ai serviciului de mentenanţă al parcului mişcându-se prin zonă ca şi când ar fi fost teleportaţi acolo din greşeală şi, desigur, nelipsitul val de căldură sahariană al verii, mană cerească pentru toţi tarabagiii comecializând îngheţată şi lichide de tot felul. 

     - Ce ai, ţi-e rău?, întrebă ea observându-i fizionomia. 

     - Mi-e rău mental, dragoste, comentă el ca un ursuleţ frustrat. Ce au reuşit, până la un punct, comuniştii.... omul nou, ştii tipul, nu? omul desprins de Spiritual şi Estetic... iată că au desăvârşit occidentalii. Vorba cântecului: “americanii-s de vină”. Te invit să te uiţi cu atenţie. Nu atât la americani cât la populaţia asta a noastră post-decembristă: dacă ai să vezi comportament spiritual şi rafinament estetic te rog să mă anunţi. Am de gând să-i felicit personal. 

     - Eşti rău, tu. Şi arogant. 

     - Din partea ta asta e un compliment. 

     - Dar nu am cum să nu-ţi dau dreptate. 

     - Ţi-am zis să termini cu laudele la adresa-mi că mi se suie la cap şi acum sar pe tine. 

     - Aici în public? Printre toţi aceşti onorabili “oameni noi”? 

     - Da, asta poate fi un impediment. Şi încă unul major. 

     - Şi mai văd o problemă, făcu ea în timp ce printre copacii seculari ai parcului se zărea vila unde trebuiau să ajungă. 

     - Că există mii de oameni dintr-ăştia care percep mallul cu aceiaşi sacralitate cu care călugărul de la Muntele Athos se închină la sfintele icoane nu-i o problemă în sine suficient de mare?, se prefăcu el a o întrerupe. 

     - De ce voi, bărbaţii, asociaţi laudele la adresa voastră cu impulsul erotic?, continuă ea precum propaganda de tristă amintire cu referire la construcţia socialismului. 

     - Voi, femeile, nu faceţi la fel?, contracară el. 

     - Când ai văzut tu, de exemplu la mine, un asemenea comportament? 

     - General-valabil vorbind, tu... 

     - General-valabil poate în telenovele. Că scenariile alea tot de bărbaţi sunt scrise.Ieşiră din parc înscriindu-se pe strada nu lipsită de un oarecare farmec interbelic pe care se afla vila unde erau aşteptaţi. 

     - Într-o altă viaţă, când eram o biată gorilă bântuind prin jungla congoleză, ştiam răspunsul la întrebarea ta, răspunse el după câteva clipe de linişte. 

     Clipele astea urmară unor clipe zgomotoase provenind de la un Range Rover Evoque (gri metalitat, hibrid) ce se deplasase cu viteza întâi că, na, era zonă rezidenţială şi din care răzbătuse percutant un clasic manelist.

     - Promit să particip cu proxima ocazie la o şedinţă de hipnoză (am văzut un anunţ pe chestia asta pe la noi prin cartier) unde cu siguranţă voi afla răspunsul. Dacă am să ţi-l comunic e o cu totul altă mâncare de peşteră... pardon, mâncare de peşte întrucât... ştiu eu... hm... în lumea corectitudinii politice s-ar putea să deranjez. 

     - Scrie ceva la blog, recomandă ea. Promit să te distribui. Cu atât mai mult dacă e împotriva corectitudinii. 

     - Mă bucur s-aud asta. Diseară, nu, pardon, mâine seară... aşaaa... nu mai scapi. 

     Ea fu de acord printr-un surâs de monalisă ce ar fi sculat din morţi pe orice decedat hetero. 

     Aş vrea să vă pot spune că la vila unde erau aşteptaţi cei doi se petrecură lucruri cu adevărat fabuloase. Din păcate, nu. Nu se petrecu nimic fabulos. Trebuie să vă mulţumiţi cu astea de până acum. Mai citiţi-le odată, poate v-a scăpat ceva. Hai pa. 

Mărunţiş de august

     - Dacă mă gândesc mai bine întreaga zonă are ceva special în ea nu doar parcu’ ăsta obosit, zise Ştefan dintr-o suflare. 

     Nu-l obligase nimeni să rostească „dintr-o suflare”, aşa simţise el nevoia. 

     - Toată zona?, se miră Toader dar căruia, de fapt, îi stătea gândul la stiloul pe care şi-l cumpărase ieri şi care stilou, în ciuda preţului piperat şi al mărcii de renume internaţional, se comportase modest pe foaie. Mă rog, poate era şi foaia de vină – calitate mediocră – şi căldura (umedă) ce-ţi intra prin toate orificiile, incomodându-te. 

     - Exact. Toată zona, aşa am zis. M-ai auzit perfect. 

     Arealul la care făcuse referire Ştefan ocupa un spaţiu mai mult decât generos; parcurgeai practic toată partea încărcată de istorie a oraşului trecând prin cartierul unde se aflau primele blocuri, construite pe vremea comunistoizilor ani ’60 (blocuri ridicate cu ceea ce azi s-ar numi risipă de material – adevărate case trântite una peste alta, cu ziduri groase şi încăperi spaţioase), şi ajungeai la vilele cochete, răsfirate discret prin buzunare de vegetaţie atent întreţinute, unele dintre ele, de proprietari cu fior gospodăresc. Buzunarele de vegetaţie ale altor vile zăceau pur şi simplu într-o stare de sălbăticie totală. Dar în curte putea fi zărit automobilul scump, first hand? Putea.

     - Culmea, am avut impresia că nu te auzisem perfect. 

     - Ba da, m-ai auzit dar n-ai vrut s-o conştientizezi. 

     În sinea sa, Toader concluzionă că stiloul ăla e prost şi dacă l-ar păstra ar fi o dovadă clară de manifestare autosadomasochistă. 

     - De ce?, întrebă el cu glas tare. 

     - De ce... ce?, fu rândul lui Ştefan să întrebe, niţeluş confuz. 

     - De ce zici că te-am auzit perfect dar n-am vrut s-o conştientizez? 

     - Ştii că eşti nostim! De un’ să ştiu eu ce gândeşti? Mă crezi narator omniscient? 

     - Ai rămas în urmă cu noutăţile, zise Toader ca şi când ar fi amuşinat o astfel de intervenţie. Dacă nu mă-nşel, acestei entităţi i se spune acum narator heterodiegetic. Opusul lui – naratorul subiectiv – se numeşte homodiegetic. 

     Apoi tot el de parcă i-ar fi adus un repoş fin amicului său imaginar: 

     - Unii nu mai pot de bine şi inventează preţiozităţi d-astea de scărpinat la caise cu ambele mâini în public. 

     Celălalt părea obsedat de un singur lucru: 

     - Toată zona, frate, are ceva special în ea. Ştii ce zic eu aciulea!? Toată zona, bre, nu doar aşa, o stradă-două. The whole thing, vorba americanului.  

     - Acum douăzeci şi patru de ore erai ferm convins că de la parcul ăsta bezmetic pleacă întreaga magie a zonei, decise Toader să facă pe plac obsesiei amicului. Sau amicului său obsedat. 

     - N-am zis „parc bezmetic”, am zis „parc obosit”. 

     - Poetul zice altfel... stai aşa să-mi amintesc corect... gata, mi-am amintit: "parc devastat, mâncat de cancer şi ftizie". Superb de morbid, nu? Mai "Familia Adams" decât asta nici că se putea. 

     Ăsta era Raul Robert. Picase în zona grădinii din spatele casei fix când Ştefan pronunţase „parc obosit” şi, dând dovadă de mic de o capacitate de improvizaţie peste medie, nu se putuse abţine şi-şi făcuse numărul. Din nou. În rest? Reţinuse versurile dar nu şi numele poetului. Dacă i-ai fi spus că le-a scris Bacovia nu te-ar fi crezut. Îi picase la bac Bacovia şi din cauza asta picase şi bacul, în sesiunea din iulie, dar şi pentru că, ferm covins din surse zvonistice sigure că se va da dramaturgie, trecuse prin liric ca gâsca prin apă. Pe de altă parte, cândva ştiuse foarte bine ce-l impresionase la sintagma cu „parcul devastat”, azi o uitase complet. Mai reţinea, vag, doar că era vorba despre un feeling. Superb de morbid. 

     - Chestii morbide se dau pe netflix, făcu Toader. Unele te pot speria rău de tot. Nu mai dormi noaptea, gen. Pe bune dacă te mint. Ai netflix? 

     - Nu, n-am, zise rece Raul, bărbat-băieţoi locuind încă în aceiaşi casă cu proprii părinţi. 

     Ai lui erau cam zgârciţi. Nici HBO nu-şi puseseră că cică „la ce ne trebuie?” Canalele de ştiri şi emisiunile de divertisment de la ProTv le erau îndeajuns. 

     - Dacă ai netflix te-ai scos, răsuci Toader cuţitul în rană. Nu-l ai? Nu ştii ce pierzi. Personalitatea ta e incompletă. Sau cel puţin aşa lăsa reclama să se înţeleagă.

     Raul îl invită pe Toader să ia reclama aia şi să şi-o introducă undeva. Adânc. 

     - Cred că de la magia zonei vi se trage, comentă Ştefan reaprinzându-şi pipa. 

     Avea o sculă din lemn de cireş, încovoiată ca nasul unei vrăjitoare, în vreme ce tutunul, aromat, se împrăştia în vălătuci sinilii în spaţiul îmbâcsit cu plante prost întreţinute al grădinii. De fapt, întreaga grădină, ca s-o spunem p-aia dreaptă, era un exemplu clasic de gospodăreală făcută mai mult de ochii lumii decât izvorâtă din dragoste pentru ordine, curăţenie şi gospodăreală. 

     Toader şi Raul îl blagosloviră dintr-o dată cu câte o pereche de priviri criminale care pe Ştefan îl impresionară puţin mai sus de genunchiul broaştei.

     - De la unul ca tine, mânji aerul Raul, genul ăsta de vorbe e la fel de percutant ca una pe care ai vedea-o schimbându-şi tamponul în public. 

     - Unul ca mine?, se apără cel incriminat.

     Începuse (pe nesimţitelea) să cadă o înserare ce avea ceva senzaţional în ea. Greu de spus în ce consta senzaţionalul. Poate umbrele date de copaci, umbre de un negru colorat cu un fel de verzui întunecat? Poate. Cert era un lucru: senzaţionalul exista. 

     O astfel de discuţie tinzând, ca aceasta de acum, să alunece pe panta „defectelor fiecăruia dintre noi” mai existase aici, în spaţiul amenajat cam în dorul lelii din spatele casei. Ştefan şi-o amintea foarte bine. Pe atunci era prima zi a noului an. Încă din decembrie iarna se dovedise a fi ploioasă, mocirloasă, mofturoasă. Zăpadă? Canci. Apoi, brusc, în prima zi a anului, stăpânea un frig siberian şi  mirosea a ninsoare de-ţi muta nasul din loc. Ştefan vorbise atunci despre cum defectele noastre cele de toate zilele se activează doar în preajma semenilor noştri. Naturii nu-i pasă de defectele omului. Pe Natură o doare la bască dacă musteşti de mândrie, laşitate, ipocrizie, egoism, intoleranţă, viclenie, lene, ranchiună, gelozie, lăcomie sau ură. Natura e acolo, perenă şi imobilă. Tu trebuie să i se adaptezi nu ea ţie. Nici când o distrugi nu-i pasă; distrugerea se întoarce în cele din urmă împotriva celui care a distrus. Situaţia se schimbă însă radical când fabuloasa fiinţă umană interacţionează cu semenii. Ies atunci defectele la iveală ceva de speriat. Cu un mic amendament: punctele noastre slabe, inevitabile de altfel, sunt, de către ceilalţi, fie exagerate, fie voit interpretate tendenţios. Vorba unui filosof: infernul sunt ceilalţi. 

     - Da, unul ca tine care vede peste tot numai... ăăă... fantasmagorii, preciză Raul, nu fără o undă răutăcioasă în voce. 

     - Care „fantasmagorii”, domnule? Care „peste tot”? Magia zonei e fantasmagorie?, se miră Ştefan, sincer. 

     - Magia zonei e doar în căpăţâna-ţi, ţi-am mai spus-o de atâtea ori, morfoli Raul vorbele. 

     - Da, aşa e, făcu Ştefan ca atins de revelaţie. Totul e doar coincidenţă, am uitat. Mereu uit asta când stau de vorbă cu tine, tu, marele adept al coincidenţelor. 

     - Mai ştii, se băgă Toader în vorbă ca musca-n lapte, o uiţi pentru că dumnealui emite, chiar fără să-şi dea seama, o anumită magie. Una ce-ţi afectează memoria. 

     - Din partea ta, ăsta e un adevărat compliment. 

     Toader nu putu pricepe care dintre cei doi o rostise. Nu de alta dar majoritatea atenţiei sale fu captată de mişcările delirante ale unei domnişoare care, cu rochia aia a ei uşor transparentă care în lumina becului stradal dezvăluia un trup de zână, se deplasa asemeni unei împărătese care a catadicsit, din încăperile ei de fildeş, să facă un favor bieţilor muritori, bucurându-i astfel cu priveliştea augustei sale persoane. Domnişoara ajunsese în dreptul gardului dincolo de care se afla grădina unde-şi duceau veacul cei trei, îl blagoslovi pe Toader cu o privire, pe ceilalţi doi nu dădu nici cât o ceapă degenerată, îşi continuă convorbirea la telefonul mobil (de parcă ar fi fost singură, proaspăt ieşită de sub duş). Cuvintele ei vibrară în aerul serii de august cu claritatea unui izvor de munte răcorind buzele unui însetat: 

     - Intri de fiecare dată în mine fără nicio reţinere. Aşa faci. Nu nega că e inutil. Nu zic că nu îmi place, aş fi ipocrită să afirm contrariul dar, dragostea mea, dacă ai vorbi murdar în tot acest timp n-ar strica... Condimentele, tu... Dacă înţelegi ce vreau să spun. Ok? 

     Toader înţelese din prima dar refuză s-o conştientizeze: „dragostea” domnişoarei era o „ea” care, în claritatea înspăimântătoare a aerului serii, penetrase auzul lui Toader cu un glas băieţos, aspru chiar: 

     - Data viitoare când o să-mi pun strap-onu’, auzi el glasul „ei-lui” de la capătul celălalt al firului, promit să folosesc dirty language-ul după care tânjeşti.

     Trecând dincolo de casa în grădina căreia se găseau cei trei, trupul domnişoarei căpătă brusc unduiri senzuale. Toader îşi dădu seama instantaneu la ce-i stătea mintea fetişcanei şi nu se putu abţine să nu pufnească în râs. 

     „Mda, concluzionă el, zona asta cu siguranţă are ceva magic în ea”. Cu glas tare declară că-şi amintise un banc – unul atât de sec că n-avea niciun sens să li-l reproducă – şi-şi mai desfăcu o bere. 

     De deasupra copacilor răsărea luna care da grădinii un farmec, nu se ştie de ce, mărunt.