Fragmentarism

- Văd că te-ai tras la şapcă de piele, zise Axinte Garofiţeanu scormonind în acelaşi timp prin memoria din dotare ceva despre blonda cu care se întâlnise ieri. 

- Vezi bine, îl îngână Gruia Maximilian atent, undeva în adâncurile sufletului, la nişte mişcări de emoţii, sentimente şi atitudini numai de el ştiute. 

Nu erau chiar mişcări, mai degrabă reinterpretări pentru că, nu-i aşa?, omul nu-şi schimbă niciodată caracterul ci doar şi-l reinterpretează. 

- De ce? Nu trebuia?, continuă Gruia ca şi când i-ar fi reproşat, din mers, unui vatman că nu şi-a asortat culoarea puloverului cu aceea a tramvaiului. 

- Vorbim de un accesoriu vestimentar specific unei anumite minorităţi, dacă înţelegi ce vreau să spun, făcu Axinte căutând a da glasului său cel mai adecvat ton de corectitudine politică de care era în stare. 

- Nu sunt sigur că ştiu la ce te referi, peroră Gruia care, undeva în adâncurile sufletului său, continua să fie pus pe gânduri de ceea ce-i spusese maseuza, cu ocazia celei mai recente sesiuni de masaj şi anume că, aşa cum scrie acolo (era o carte de dezvoltare personală scrisă de o italiancă) cam odată la şapte ani ceva din noi piere pentru ca altceva să-i ia locul. Asta este adevărata noastră evoluţie şi chiar maturizare. Restul sunt bălării. Din cauza asta nici nu mai semănăm, de pe la 35 de ani încolo, cu aceia care eram în adolescenţă şi tinereţe. 

- Şapca de piele, domnule. Ce naiba! N-ai auzit ce reprezintă? Ori eşti de pe altă planetă?, se ului Axinte. Băieţii (eventual cu mustaţă) atraşi de alţi băieţi, anii şabzeci, alde Freddy Mercury şi Elton John... Acum îţi sună cunoscut? 

Blonda care-l abordase ieri se numea Roxana, era din Basarabia iar numele de familie se compunea, parcă, din “cazan” şi din “giuc” la final: cazanrigiuc, cozangiuc, căzăingiuc. Nu îndrăznise s-o întrebe, să nu se facă de râs. Roxana avea un chip extrem de familiar dar, în acelaşi timp, ştia că nu socializase cu ea prea de curând. 

O blondă imberbă, Roxana asta, cu o constituţie mai degrabă atletică decât armonioasă şi, exact din această pricină, nu lipsită de o senzualitate originală. 

Nu-şi putea deloc aminti de unde o cunoştea. 

După care îi răsări în minte figura bunicului - murise de Alzhaimer - şi-l fulgerase un gând: te pomeneşti că ăsta era şi pentru el începutul sfârşitului? 

- Da, bineînţeles că-mi sună cunoscut, spuse Gruia ca şi când ar fi revenit de pe Cea Lume. Dar mă miră. Zău! Ce are laia cu bălaia? 

- Adică? 

- În fond şi la urma urmei, e o biată şapcă. O şapcaliune, vorba unui unchi de-al meu. Te protejează de frigul dimineţilor de început de primăvară sau toamnă că iarna, na, porţi fes. În rest? Dumnezeu cu mila. 

Unchiul ăsta al lui, Pavel pe numele său primit cu ocazia îmbăierii în cristelniţă, avea obiceiul de a boteza cuvintele. Indiferent dacă făceau parte din vocabularul fundamental sau din masa vocabularului. De regulă le boteza cu abur de exprimare de pe vremea lui Caragiale şi Eminescu, scriitorii lui preferaţi, dintr-alea aşadar cu “-iune” la sfârşit: “taxaţiune” (de la “taxă”), “petreceriţiune” (de la “petrecere”), “votaţiune” (de la “vot”) etc. Obiceiul surprindea pitoresc la o primă audiţie, lucru cu atât mai comic cu cât insul dădea dovadă uneori de un umor hâtru cu vagi nuanţe de unul negru ceva de speriat. Dacă stăteai însă mai mult în preajma-i, umorul lui ajungea la un moment dat  să-ţi cam iasă pe nas. 

- Spune-le-o celor conştienţi de codul vestimentar. S-ar putea să ai parte de surprize, comentă Axinte, blocat mental la momentul când îşi amintise totuşi de unde o cunoştea pe Roxana - fusese vorba de onomastica unui amic de facultate, ajuns mare şef de nu-ş’ ce companie producătoare de utilaje agricole, ocupaţiune din care ajunsese să întoarcă banii cu lopata şi prin urmare se lăfăia într-o vilă cu piscină (una interioară, alta exterioară) şi un foişor cât jumătate de teren de fotbal. La această petrecere, soldată la miezul nopţii cu un impresionant foc de artificii, Axinte nu doar că se făcuse mangă dar trăsese şi ceva pe nas. Pentru prima dată în viaţa lui. Se trezise, dimineaţa în jur de şase, cu Roxana lângă el, goală cum o făcuse mă-sa, dar fără să-şi poată aminti mai nimic din noaptea aceea de pomină. Dacă l-ai fi întrebat atunci (şi cam până la prânz) cum ajunsese acolo şi ce se petrecuse peste noapte n-ar fi putut înjgheba o singură explicaţie onorabilă. 

- Codu’ vestimentar, baba şi mitraliera, spuse Gruia, pedagogic. Câţi sunt aceia de le au cu codu’ ăsta? O mână de oameni. 

Pufni, îşi trase nasul, concluzionă că persoane ca Silvia care nu depun, de-a lungul zilei, cine ştie ce efort mental, trăiesc, de cele mai multe ori, o viaţă mult mai luminoasă decât un intelectual câştigător de premii şi cu bibliotecă de sute de volume (citite), continuă de parcă s-ar fi spovedit: 

- Nu-i mai puţin adevărat că m-am folosit de câteva ori cu succes de stereotipizarea asta, câştigând astfel inima unor graţii care, în altă ordine de idei, erau superinabordabile. 

- Stai că nu înţeleg: ce stereotipizare?, se nelămuri Axinte. 

- Acum cine-i de pe altă planetă, băi extraterestrule?, retoriză Gruia care, după ce-şi aprinsese o ţigară, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să împroaşte fumul în faţa interlocutorului. Stereotipizarea cu şapca de piele egal eşti împingător de bălegar. Lumea, vorba aia, e plină de asociaţiuni tâmpite de concepte şi idei. 

Axinte se făcu a nu băga de seamă fumul ce-i invadase figura. Sau, mai ştii?, poate că nici nu l-a deranjat. 

Roxana îl abordase ca şi când ea, iubita lui, îşi dăduse întâlnire cu el, soţul ei, undeva în oraş şi apoi urmau să meargă împreună acasă. 

Dintr-odată, nu mai putea scăpa de ea. 

Ironia sorţii făcea ca Axinte chiar se întorcea de undeva: de la cea cu care trăia, de aproximativ doi ani, o frumoasă şi năbădăioasă poveste de iubire. Se întorcea adică se deplasase până la locaţie (tipoşenia locuia cu mămica într-un apartament cu patru camere pe undeva prin apropierea grădinii publice), n-o găsise, era doar mă-sa care-l informase că fata a ieşit puţin, dacă vrea poate s-o aştepte, plecase refuzând politicos invitaţia (din motive mai mult obscure decât logice n-o putea suporta pe tanti aia cu părul ca veşnic scos din cutie şi pe care o găsea de o onctuozitate libidinoasă, genul de mamă care vrea să ştie tot în privinţa fiicei, obiceiurile vieţii ei intime în primul rând), se întorsese dar nu mai sunase la interfon, aşteptase în faţa intrării iar după vreun sfert de oră plecase din nou. 

La jumătatea distanţei dintre apartamentul ei şi al lui îl abordase Roxana. 

Îl auzi pe celălalt ca şi când Gruia ar fi rostit bancuri porcoase la un banchet prezidenţial: 

- Eternul feminin, mde! E incredibil cum de poate femeia, odată creată despre tine impresia că ai fi pe invers, să-şi conceapă, în mintea aia a ei, scenarii despre natura ta. E un amestec acolo de curiozităţi perverse şi compătimiri mai mult sau mai puţin bizare de ţi se face părul măciucă. De altfel, nu mă plâng, am acceptat de mult situaţia. Acum profit pur şi simplu de pe urma ei.

“Care situaţie?”, nu pricepu Axinte în timp ce cu cealaltă jumătate de minte considera că apariţia Angelei - pesemne o informase maică-sa despre vizita lui iar ea îi ştia traseul de întoarcere - fusese un semn legat de faptul că relaţia trebuia dusă la nivelul următor. Angela aproape s-o ia la bătaie pe Roxana, o singură scânteie mai lipsea şi ar fi păruit-o în public. Fără nici cea mai mică jenă. 

- Pe unele le-am adus la mine-n aşternut dându-mă drept o victimă a băieţilor din familia lui Freddy şi Elton, pe altele le-am sedus cu o placă situată la polul opus: eram unul dintr-ăla cu o identitate sexuală reprimată ani buni dar cumva eram şi pierdut în spaţiu. Nu prea ştiam pe ce drum s-o apuc cu adevărat. Să le vezi atunci, drăguţele, cum încercau să mă salveze din ghearele îndoielii. Era un deliciu să le priveşti. Şi totul, vorba aia, plecând de la o simplă şapcaliune. 

Nu cu mult înaintea lor, dintr-un magazin de haine recent deschis, ieşi o arătare vorbind la telefon într-o romitaliană de zile mari. Părea prinsă într-o ceartă serioasă, peisaj cu atât mai pitoresc cu cât gesturile ei efeminate însoţite de o pilozitate facială pronunţată şi de un pardesiu roz închis, erau subliniate de o pereche de încălţări cu toc şi, desigur, de o şapcă de piele. Cum altfel decât neagră. 

Când a ajuns în dreptul lor, arătarea l-a privit pe Gruia, vreme de trei secunde, ca şi când o femeie condamnată la ghilotinare şi-ar fi luat adio de la amantul ei din înalta societate. După care şi-a văzut de drum. 

Axinte, prinzând faza cu coada ochiului, declară ca în faţa ofţerului de stare civilă: 

- Asumă-ţi-o. 

Gruia consideră că amicul său (care, cu siguranţă, avea ceva ciudat pe suflet pe care nu vroia să-l mărturisească) ajunsese să vorbească de unul singur cu glas tare. În consecinţă menţionă ceva despre cum vremea din ultimele zile e dată rău peste cap şi până când se despărţi de el nu mai scoase niciun cuvânt.        

Un drum în pantă

1.

     - De unde ştii tu că Dincolo e ceva? Poate nu e nimic. Ce, s-a întors cineva de acolo să ne spună? 

     Iată o întorsătură conversaţională demnă de cascadorii râsului: cel care aruncase în eter fabuloasa asta întrebare retorică (cu atât mai fabuloasă cu cât are la activ o prodigioasă carieră a convingerii despre minciuna legată de existenţa Lui) stârnise discuţia pornind, culmea, de la momentele de epifanie religioasă pe care le poate avea cineva. Desigur, când se aşteaptă mai puţin. 

     Doar urcau spre mânăstire, nu? 

     Celălalt, aţâţat, îl luase, la început, în zeflemea pe dumnealui spiritualul apoi începuse a-i demonstra (ştiinţific?) cum Omul L-a inventat pe Dumnezeu nu invers. Din tot soiul de raţiuni. Unele mai neortodoxe ca altele. Unii au mers până-ntr-acolo încât au afirmat că pământenii, dacă nu sunt rodul unui experiment extraterestru creat din curiozitate, atunci cu siguranţă sunt rodul unui experiment extraterestru ce a mers extrem de prost. 

     - Uite-te şi tu: ni s-a dat capacitatea de a crea opere de artă ce străpung vălul timpului dar istoria noastră, de pe vremea egiptenilor şi până azi, e plină de războaie, de crime împotriva umanităţii şi de tot felul de alte atrocităţi, comentă el în timp ce liniştea dintre copacii aceia străpungând aerul tare al muntelui asemeni unor suliţi din vechiul Babibilon putea fi tăiată cu cuţitul.  

     Între timp, panta drumului crescuse parcă şi mai mult. Cei doi se pomeniră răsuflând din greu. Mirosea îmbietor a brad deşi zona nu era împânzită decât de arbori obişnuiţi– stejari, fagi, ceva brazi. 

     - Mie unul îmi convine să ştiu că nu e nimic Dincolo, zise Cezar, pe numele lui de familie Zamfir şi care, cu tenul lui uşor măsliniu, da impresia că are ceva exotic în el deşi, în realitate, un străbunic de-al lui (cel din partea maică-sii, pare-mi-se) fusese nimic altceva decât un banal rrom. Ştii de ce, nu? Parcă ţi-am mai spus-o. 

     - Habar n-am, replică automat Eusebiu Alin. Poate. Sincer? Nu mai ştiu. Ia luminează-mă. 

     Eusebiu Alin (Sanaploianu pe numele lui de familie; de al său nume făcuse haz în anii săi de gimnaziu profesoara lui de Educaţie Fizică şi Sport, o oarecare Aneta Gheorghe, pe motiv că „sana e bun în cazul curelor de slăbire”; pe atunci rubicondul Eusebiu era certat cu imaginea unei persoane suple) avea prostul obicei, uneori, de a nu da importanţă vorbelor altora decât în măsura în care acestea aveau legătură cu el, personal. Acum, bineînţeles, se prefăcu a-l asculta cu interes pe Cezar.

     - Dacă Dincolo nu e nimic înseamnă că sunt egal, prin moarte, cu toţi milionarii şi miliardarii lumii. 

     Cezar rostise clar şi fără grabă enunţul dar tocmai din cauza asta sunase de parcă ar fi rostit-o pe un repede-înainte zis într-o piaţă aglomerată. 

     Eusebiu trase adânc aer în piept. De după un copac cu un trunchi de o grosime considerabilă îl pândeau razele unui soare jucăuş. Liniştea pădurii ce însoţea drumul aducea înspre ei ecouri ale oraşului din vale asemeni unor zvonuri de poveste uitate în negura timpului. Dacă în secunda aia pădurea, prinzând glas, s-ar fi apucat să-ţi vorbească pe Eusebiu nu l-ar fi surprins cu nimic fenomenul. 

     - E şi ăsta un punct de vedere, dădu Eusebiu drumul unei replici venită spontan pe ţeava conştiinţei. Original dar totuşi punct de vedere. Mda, aşa, concluzionă el cu aer pedagogic.

     - Şi încă ce punct, clocoti Cezar care nu arăta că sesizase stupidul joc de rol al celuilalt. 

     - Vrea să spună că-l încearcă frustrarea pentru că se vede murind sărac. 

     Asta era Lavinia Denisa, născută Constantin, devenită pentru doi ani Doru apoi, după o pauză de numai opt luni, pentru alţi trei ani, Florinescu. În prezent, revenită la Constantin, considera căsătoria un concept învechit, de-a dreptul barbar în care femeia nu e lăsată să-şi descopere adevăratul potenţial. 

     - Ia te uită la el ce privire-mi aruncă, spuse Lavinia aranjându-şi pletele de parcă ar fi ieşit din dormitor după câteva ore sălbatice. Mai rămâne să m-acuzi că am tras cu urechea. 

     Cezar nu comentă din punct de vedere verbal. În privinţa ochilor lucrurile stătură cu totul altfel. Oh, cum mai stătură.

      - Are muntele ăsta o acustică de te bagă în sperieţi, dădu ea, serafică, raportul. 

     Eusebiu avea o nelămurire mare: 

     - Râpă în stânga, creastă cât casa în dreapta, făcu el nu fără să-şi ascundă un feeling răutăcios, unde naiba ţi-ai făcut nevoile, soro? Te-ai teleportat la cabană şi apoi te-ai reteleportat aici? 

     - Unele lucruri trebuie să rămână secrete, dragule. Distrugi misterul şi nu-i frumos. Dom’ profesor aici de faţă ţi-o poate confirma.

     Cezar predase „româna” vreme de doisprezece ani la un liceu teoretic, apoi, în al treisprezecelea său an de carieră didactică, îşi dăduse demisia. Nu brusc ci undeva pe la mijlocul anului. Premeditat. În prezent era curator de casă memorială şi, când îl mai pălea cheful, lucra la un roman heroic-fantasy. 

     - Să ce să confirm?, se nelămuri Cezar căruia apelativul „dom profesor” i se păru dintr-odată  ca o poreclă de care-ţi aminteşti subit şi de care nu poţi decât să zâmbeşti indulgent deşi atunci când erai poreclit vedeai verde în faţa ochilor şi te considerai o victimă a destinului. 

     - Chestia cu misterul care nu trebuie distrus, zise Lavinia cu aer şcolăresc. Cine o spunea? Arghezi, nu? 

     - Nu, Blaga. Poetul filosof. 

     - Blaga? Eşti sigur? 

     - Deloc, declară academic Cezar după câteva secunde de gândire, chipurile, profundă. A fost o speculaţie ordinară. 

     Lavinia nu ştiu dacă să-i dea crezare fostului profesor sau să-l ia şi ea peste picior. Iar un al doilea motiv pentru care ezitase se lega de faptul că luase la „română”, la examenul maturităţii, nota minimă de trecere. 

     - Revenind de unde am plecat, spuse Cezar luând cu asalt drumul înclinat şi extrem de îngust ce ducea spre mânăstirea din vârful dealului. Unii preferă să creadă că Dincolo nu e decât un mare nimic pentru că le e mai comod aşa. Bunicul meu avea o vorbă: când ai ajuns la doi metri sub pământ acolo ai rămas. Sincer să fiu: îi dau dreptate. De sub pământ s-a terminat cu stresu'. Din groapă nu mai trebuie să dai nimănui socoteală pentru viaţa pe care ai avut-o. Fie că eşti regretat sau urât după ce ai dat colţul, chestiile astea nu te ajută cu nimic, başca să te reîntorci printre cei vii.  

     - Mai ai dintr-astea? 

     - Şi încă cum! Li se spune clişee. Sau stereotipizări. Trebuşoare adânc înrădăcinate în mentalul colectiv. Şi izvorâte din frica de moarte. Dar dacă, în fine, tu, ateu convins te simţi inconfortabil iaca tac. 

     - Nu sunt ateu convins, de unde ai mai scos şi inepţia asta? Cred dar nu în povestea aia cu Adam făcut din ţărână, Eva făcută din coasta lui Adam, Satana care la origini era un înger şi Dumnezeu care există dintotdeauna. Asta-i poveste pentru persoane care pot fi uşor manipulabile. Mergea pe vremea obscurantismului medieval. În secolul douăzeci şi unu, era microcipului, a virtualului şi a informaţiei aflată la un click distanţă nu mai merge. 

     - Nu-i aşa?, izbucni Cezar ca şi când s-ar fi aşteptat la o astfel de replică. Fabulos: omul medieval punea totul, mai ales grozăvia calamităţilor naturale, pe seama intervenţiei divine care atrăgea astfel atenţia asupra naturii noastre găunoase, azi, omul gadgeturilor smart, vorbeşte despre americani şi maşinile lor infernale cu care controlează vremea, mareele şi cutremurele. Şi e mai nefericit, spiritual vorbind, ca niciodată.

     - Se numeşte evoluţie, omule. Fie că-ţi place sau nu. 

     - Aşa-ţi place ţie s-o numeşti. Eu unul o numesc involuţie. Nu neg rolul tehnologiei în viaţa noastră dar nu uita că tehnologia e doar o unealtă. De care trebuie să ştii cum să te foloseşti nu să devii sclavul ei. 

     - Cred că ar trebui să stăm de vorbă cu omuleţii mici şi verzi, zise Lavinia ca un ecou întors dintr-o peşteră crezută de către lumea astupată definitiv. Ei, în calitatea lor de civilizaţie superioară, ne-ar putea lămuri cel mai bine cu privire la dilema asta. 

     - Vrei să spui că extratereştrii sunt analfabeţi? 

     - Vreau să spun că aş fi curioasă s-o aflu: îşi au oare şi ei, aşa superiori cum îi tot considerăm doar pentru că navighează intergalactic, un Shakespeare al lor, un Nobel pentru literatură, vreo „Divină Comedie” sau te pomeneşti că au trecut de mii de ani la nivelul următor, cel în care, ştiu şi eu, nu mai au nevoie de ficţiunea literară pentru a-şi îmbogăţi vocabularul întrucât au descoperit cum îşi pot folosi creierul în proporţie de peste nouăzeci la sută!? 

     Aerul pădurii devenise dintr-odată de o claritate înspăimântătoare. Dacă-l trăgeai adânc în piept te puteai simţi ca şi când te-ai fi aflat pe o creastă himalayană. Venea de undeva un sunet ca de cascadă Niagara rostogolindu-se de la înălţimi ameţitoare. Sunetul se repercuta pretutindeni ca disipat de un ventilator gigantic. Cu toate astea acustica discuţiilor dintre cei trei părea că se desfăşoară într-o debara. 

     - Exact ce ziceam şi eu ceva mai devreme: să crezi în Dumnezeu, acela al creştinismului desigur, că în altă parte nu mă interesează cum stau lucrurile, înseamnă nu să-ţi spui speranţele în cine ştie ce energie ce bâzâie infinitezimal prin cine ştie ce fundătură a universului, înseamnă să crezi şi în poveştile alea bune de manipulat pe vremea obscurantismului medieval. Aici e buba noastră, a acelora care-L urmează pe Cel sacrificat pe cruce. Ne place să credem doar în ce ne convine. Şi mai ales cum ne convine. Evreul, musulmanul sau budhistul n-au astfel de dileme. Mahomed şi Budha au fost doar oameni, nu-i leagă nimic de ideea de mormânt gol iar toată suflarea islamico-budhistă cunoaşte treaba asta. Divinitatea noastră e cea mai batjocorită. După două mii de ani de când Fiul a mântuit lumea prin miracolul Învierii încă există suficiente voci, aşa, ca tine, de exemplu, pentru care totul nu e decât o invenţie manipulatorie. 

2.

     În incinta mânăstirii dădură peste fratele Sofronie, pe numele său de mirean Mario Dragoş Apostolescu, care, afişând un zâmbet larg şi încăpător precum cineva care a avut privilegiul să audă foşnirea mătăsoasă a cetelor de îngeri din Paradis, îi pofti la el în chilie. Cei trei fură serviţi cu biscuiţi, suc şi covrigei. Biscuiţii nu erau dintr-aceia cu lapte întrucât nu se ieşise încă din post. Până la Înviere mai erau patru zile. 

     Sofronie, o mai veche cunoştinţă de-a lui Cezar, luase subit calea mânăstirii, după ce vreme de mai bine de trei din cei patru ani ai Facultăţii de Drept pendulase între creştinul ce ţine toate posturile şi seducătorul care nu iartă nimic. Până în clipa de faţă niciunul din foştii lui prieteni nu aflase nimic despre ce-l îndemnase cu adevărat pe studentul Apostolescu, obsedat încă din gimnaziu să devină judecător la Înalta Curte, să se decidă pentru o astfel de cale. Foştilor lui amici din viaţa sa laică (atâţi câţi mai rămăseseră de-l vizitau în acest lăcaş aruncat de Dumnezeu pe vârf de deal împădurit şi unde de abia puteai ajunge cu maşina personală) Apostolescu le servise pe tema asta diverse clişee. Unele cusute cu aţă albă, altele ca luate pur şi simplu din cine ştie ce traducere cu picioarele a unui best-seller siropos. 

     - Explicaţii ale comportametului uman prin raportare la viaţa sexuală? De ce nu?, perora Sofronie, aprins. Freud e încă de actualitate. Nu doar faptele şi vorbele unor nonconformişti pot fi explicate în felul ăsta, chiar vorbele şi faptele unora care stau cuminţi în banca lor îşi găsesc explicaţie în neîmplinirile şi frustările sexuale. Sau, hm, mai ales ale unora ca ei. 

     Sofronie rămase ca izbit în moalele capului din pricina revelaţiei avute. După trei secunde reluă însă ca şi când un cetăţean ar fi comunicat, la o nuntă, despre faptul că peste nu mai mult de o oră urmează să aibă loc intrarea în codul roşu de vânt anunţat încă de acum o săptămână de băieţii de la Meteo.

     - Că toate astea vin, la rândul lor, din lipsa armoniei cu propria ta persoană, başca absenţa Esteticului şi Spiritualului, e o cu totul altă mâncare de peşte. Aia care cu adevărat contează, adăugă fratele Sofronie făcându-le complice cu ochiul celor trei. 

     Cezar îşi coloră chipul cu un zâmbet ce se vroia politicos dar îi ieşi ceva aducând cu al unei persoane constipate. Eusebiu îşi dădu brusc seama despre ce era vorba în filmul acela science fiction vizionat acum trei seri – propagandă americană despre cât de inteligenţi sunt ei, neamul lui unchiu’ sem, şi cât de luzări sunt ceilalţi, europenii în primul rând! – pe câtă vreme Lavinia lua în calcul dacă s-o tulească pe uşă afară fără niciun avertisment sau să găsească o scuză pentru a o tuli afară. 

     -...trăirea instinctuală, exact, îl auzi ea pe fratele Sofronie de parcă acesta ar fi vorbit, fără microfon, de undeva din fundul sălii, iar cuvintele ajunseseră totuşi la ea printr-o minune greu de explicatştiinţific. Carnea e trăire instinctuală. Aţâţată mereu de noi şi noi tentaţii. Le dai curs se cheamă că eşti sclavul instinctelor. Da’ există, să ştiţi, şi un revers al medaliei: nu cumva confundăm Iubirea cu satisfacerea nevoii sexuale? Hm, v-aţi gândit la asta? Ce părere aveţi? Confundăm puritatea acestui sentiment inegalabil cu un biet instinct. Mă rog, nu e chiar „biet”, e ditamai sursa prin care Păcatul îşi face de cap cu sufletele noastre, dar aţi prins, sper, ideea. 

     Eusebiu avu o vagă idee despre „idee”, Lavinia prindea avioane iar Cezar nu se putu abţine să nu se gândească la un anumit tip de iubire (a fraţilor de pretutindeni) care, asemeni lui Sofronie, rămaşi izolaţi la dracu-n praznic, se uită într-o bună zi unul la altul mai altfel. Mai pe dos. Despre această idee ar fi comentat el una fratelui Sofronie dar dacă n-o făcu fu pentru că ajunsese să considere subiectul „fumat”.

3. 

     Reîntorşi acasă, după ce petrecerea pascală mult dorită, planificată şi gândită încă de pe vremea Crăciunului se soldase cu bucate tradiţionale (din carne de miel) ce picaseră greu, făcându-i pe cei trei să se simtă de parcă ar fi înghiţit bolovani, Cezar, Eusebiu şi Lavinia se certară. La cuţite. 

     Punctul de plecare? Naiba ştie. Din câte am putut pricepe, originea scandalului a fost, ca de obicei, o chestiune banală. Învecinată cu instinctualitatea a mai crasă. 

     Buni prieteni până în acel moment (se ştiau de pe băncile facultăţii) nu-şi mai vorbiră luni bune începând din clipa aia. Peste aproximativ un şi câteva luni Cezar o zbughi din ţară în speranţa unei vieţi mai bune. Lavinia, în tot acest timp, se mai revăzuse sporadic cu Eusebiu, ba pe lângă catedrala mitropolitană, ba cu ocazia nu mai ştiu cărui târg de carte. 

     În cele din urmă, cum se întâmplă de altfel în astfel de cazuri, cei doi ajunseră la concluzia că viaţa fiind prea scurtă pentru a ţi-o trăi animat de uri mărunte se cheamă că eşti prost făcut grămadă dacă te încăpăţânezi în orgoliu-ţi. Aşa că se împăcară. Evenimentul, soldat cu îmbrăţişări şi lacrimi, aşa, ca-ntre prieteni care nu s-au văzut demult, a avut loc la o zi după ştirea aia teribilă cu atentatul dintr-un aeroport francez, atentat unde, printre victime, s-au aflat şi români care fie se întorceau în ţară, de sărbători, fie călătoreau în interes de afaceri. 

     - Şi când te gândeşti că am refuzat în ultimul moment să ajung acolo, concluzionă Eusebiu. 

     Ar mai fi vrut să adauge ceva dar îşi înnăbuşi opinia fix în ultima clipă. 

     Mde, Cezar nu fusese atât de norocos. Îşi pusese în gând să revină în ţara natală pentru a reînnonda relaţiile cu amicii săi de facultate şi luase primul avion pe care-i căzuseră ochii.