- Să tot stai să-l
priveşti, nu?, auzi Ghol’Anesh o voce în spatele său.
Întorcându-se,
zări un bărbos modest ca înălţime – maxim un metru şaizeci şi opt – cam
pişpiriu în privinţa constituţiei anatomice dar în privirea căruia puteau fi
citite o determinare şi o forţă spirituală gigantice.
- Da, frumos, zise
Ghaol’Anesh. Să-l tot priveşti. Dar nu pentru asta am venit aici. Apropo: unde
mă aflu? În Lumea de Dincolo?
- În niciun caz,
surâse amuzat bărbosul. În schimb, dacă vrei să ajungi acolo cobori mata la
baza stâncii şi de acolo, printr-o bortă ascunsă bine ochiului, poţi să iei
calea sprea lumea de Dincolo. Dacă ai chef, te conduc.
- Nu, mulţumesc,
refuză Ghol’Anesh. Îl caut pe Nea’Neneah. Înţeleptul şi vizionarul Nea’Neneah.
Până acum am primit pe chestia asta cele mai năstruşnice răspunsuri. Ştii cumva
unde-l pot găsi?
- Cine ţi-a zis că
aici l-ai putea găsi?, îl întrebă bărbosul invitându-l să ia loc pe iarba
tăpşanului.
- O băbătie de
care mi s-a făcut milă, raportă sincer Ghol’Anesh. I-am dat nişte bănişori şi
apoi mi-a zis că la ieşirea din cetate e drumul pe care-l caut. Când am ajuns
acolo însă n-am găsit decât o râpă în care am căzut pentru că m-a împins
careva. Probabil din greşeală. După asta m-am trezit aici.
- Da, da,da, făcu
uşor distrat bărbosul. Hm, cred că ăsta e modul lui Fyrm’Ythura de a-ami atrage
atenţia că încă mai există oameni de calitate în lumea asta latrinizantică.
- Cine-i
Fyrm’Ythura asta?
- O zeiţă căreia-i
place să se deghizeze în babă.
- Da’ tu cine
eşti?
- Nea’Neneah. Ăl
de-l cauţi da’ zău dacă ştiu pentru ce.
- Tu eşti marele
înţelept şi vizionar...
- Nu m-aş numi
nici „mare” şi nici „vizionar”. Înţelept? Poate. Cu siguranţă „poate”. Aşa.
Ghol’Anesh răsuflă
uşurat – călătoria sa, iată, se finalizazse – apoi, de bucurie, îl îmbrăţişă
călduros pe Nea’Neneah.
- Nici nu ştii ce
bine-mi pare că te-am găsit, făcu el. Numai tu mă poţi ajuta.
- Aaa, da?
- Da.
- Cu ce anume?
Ghol’Anesh îi
povesti tot ce era de povestit, neomiţând niciun detaliu.
- Dragul meu,
începu Nea’Neneah după câteva clipe de reflecţie, cum să ţi-o spun, aşa, ca să
nu mă înţelegi greşit...
- Spuneţi-mi-o
direct, maestre, zise Ghol’Anesh crezând că interpretează corect ezitarea
celuilalt. N-are cum să... ăăă... nu fie bine.
- S-a rezolvat, nu
se poate, dădu Nea’Neneah verdictul de parcă asta ar fi aşteptat de luni bune.
Tăcu, îşi
încondeie faţa cu o seninătate vecină cu senilitatea şi apoi se puse pe
aşteptat.
Lui Ghol’Anesh îi
luă într-adevăr aproape un minut până să-nţeleagă ce îi fusese comunicat.
- Ce nu se poate?,
făcu el cu jumătate de glas. Cum adică „nu se poate”? N-are cum. Orice e
posibil.
- Cu o moarte toţi
suntem datori, sublinie maestrul. Asta, da, e foarte posibil. E în graniţele
firescului acestei lumi. Nu se poate altfel. Suntem la cheremul zeilor, din
păcate. Noi la cheremul lor nu ei la al nostru. În plus, gândeşte-te puţin la
ce presupune ceea ce vrei: chiar vrei să vezi cum, secol după secol, omenirea
repetă aceleaşi şi aceleaşi greşeli, aşa, ca oile? Să vezi, secol după secol,
cât de proşti, naivi, intoleranţi, răzbunători, incompetenţi, ranchiunoşi,
meschini, invidioşi, instinctuali, agresivi, perverşi, geloşi suntem? Crezi că
ai putea suporta un astfel de peisaj secol după secol?
Apoi pe tonul unui
duhovnic:
- Suntem doar
trecători prin lumea asta materială. Nimic aici nu durează. Totul, mai devreme
sau mai târziu, piere. Dincolo e Adevărul. Aici e doar Iluzia. Şi câştigă doar
cel capabil să vadă dincolo de Aparenţe.
Dezamăgirea din
ochii lui Ghol’Anesh se preschimbă iute într-un fel de furie a aceluia care
vrea opusul în ciuda unor evidenţe arătând contrariul.
Observându-l, Nea’Neneah
îl bătu pe umăr:
- Geaba te
revolţi. Nu-ţi ajută la nimic. Suntem limitaţi, ăsta e adevărul, ţi-am mai
spus-o doar. Suntem atât de limitaţi încât la un moment dat trebuie să dormim
ca să ne refacem forţele. Altfel nu se poate. Ai încercat vreodată să stai
treaz, aşa, la nesfârşit? Crede-mă, nu poţi. Aşa ne-au făcut zeii – prizonieri
ai somnului. Încearcă dacă nu mă crezi. Dar să nu te surprindă dacă vei eşua.
Cu toate astea, ca să nu zici că am ceva cu tine, îţi vând un pont: există o
floare rară, nu ai cum s-o ratezi, e de un verde atât de fosforescent că-ţi ia
ochii nu alta... aşaaa... care creşte pe fundul oceanului. Se coboară pe aici,
pe la baza stâncii ăsteia. Ţi-arăt drumul dacă te interesează. E bine, asta e
floarea nemuririi. Bagă însă de seamă două lucruri: unu că alt loc pe unde mai
creşte floarea asta habar nu am deci dacă ai pierdut-o adio şi-un praz verde şi
doi că odată intrat în posesia ei trebuie s-o păzeşti ca pe ochii din cap. Nici
nu ştii câţi şi câte vor încerca să ţi-o şterpelească. Din motive evidente. M-am
făcut înţeles?
- Da, maestre.
Absolut. Mulţumesc din suflet, replică Ghol’Anesh cu ochii sticlind de
entuziasm.
- Ei bine, ce alegi? Îţi accepţi limitele sau
vrei floarea?
- Arată-mi drumul.
Culegerea florii
şi întoarcerea lui Ghol’Anesh spre măreţul Ciu’Rhuk nu prezintă niciun interes
naratorial în afară de:
a) Ghol’Anesh
ardea de nerădbare să-l dezgroape pe Tân’Kytu pentru ca astfel s-o ducă amândoi
în maxima fericire dată de nemurirea prieteniei lor
b) odată floarea
intrată în posesia-i, Ghol’Anesh nu zări şi nu simţi pe nimeni urmărindu-l.
Lumea îşi vedea de ale ei. Nu putu să priceapă cine ar fi putut fi aceşti
„cîţi” şi „câte” care ar fi jinduit după floare, după cum îi atrăsese atenţia
maestrul, aşa că şi el îşi văzu de ale sale.
La mai puţin de
doisprezece kilometri depărtare de cetatea sa, Ghol’Anesh, aflat în preajma
unui râuloi, simţi o nevoie urgentă de a se îmbăia. După atâta amar de drum
care parcă nu se mai termina, regele Ciu’Rhukului îşi percepea corpul murdar.
Ca şi când ar fi fost stropit din cap până în picioare cu tone de jeg. Prin
urmare se dezbrăcă şi intră în apele cristaline ale rîuloiului.
Se bălăci cu o
poftă greu de descris în cuvinte.
„Ah, prietene
drag, monologa Ghol’Anesh cuprins de un entuziasm adânc, cetatea-mi mai are puţin
şi va începe să-ţi iţească turlele-i sclipitoare. După asta pasu-mi spre
mormântul tău va grăbi, o astfel de prietenie eternă cine pe ea n-ar da viaţa
lui toată? Când va începe nemurirea noastră cea de toate zilele atunci să vezi
ce fapte glorioase înfăptui-v-om. Vom fi practic mai tari ca zeii. Ah, ce viaţă
minunată şi cu nemurirea asta. De-abi aştept!”
Ieşi din apă. Se
simţea blagoslovit de razele soarelui, binecuvântat de Destin şi mântuit prin
el însuşi, ca un autentic liberal. Stete aşa la nudul gol până când simţi că
soarele i-a uscat pielea. De abia atunci se duse să se îmbrace şi în clipa aia
îi pică faţa: mica sa punguţă de piele în care depozitase nepreţuita floare era
deschisă şi, puţin mai încolo, o piele descuamată de şarpe se lăfăia obraznică.
Nu-i fu greu să-şi
dea seama ce se întâmplase: fusese prădat. Într-un mod cât se poate de josnic.
Furia sa
(neputincioasă, de altfel) fu fără margini. Căută disperat în dreapta şi-n
stânga, în sus şi în jos. Nu găsi nimic. Hoţul, ai fi zis, intrase în pământ.
„Cum de nu l-am văzut?”, îşi repeta obsesiv Ghol’Anesh, fie în gând, fie cu
glas tare. „Cum de nu l-am văzut?” Luă blestemata aia de piele de şarpe
descumată şi o făcu bucăţi zdrobind-o cu pietrele de pe malul râuloiului.
Răvăşi zona aproape o oră, plânse cu lacrimi de crocodil, înjură zeii şi
destinul, afurisi hoţul cu toate blestemele ştiute dar, în final, când soarele
era trecut de mijlocul zilei, trebui să se recunoască învins. Îşi aminti brusc
de avertismentul lui Nea’Neneah dar şi de celelalte vorbe ale sale, Timpul
crescu în urma lui, se întunecă.
Azi, la mai bine de un an de la teribila sa pierdere,
regele Ghol’Anesh este implicat până peste cap în pasiunea vieţii lui:
reamenajarea interioară totală a palatului.