Vecinii

     - Chiar aşa te-a-ntrebat?, zise Petru Anghelache parcă nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

     - Chiar asta m-a-ntrebat, răspunse Dragoş Stratulat cu glasul unuia gata s-o jure cu mâna pe Biblie. Ce anume mă face fericit? Cosmică întrebare, nu? 

     - Vrei să spui: „greu să răspunzi la o astfel de întrebare” pentru că altfel e simplu – deschizi gura şi o rosteşti. 

     - Şi asta. Da. 

     Ocazie cu care Bianca Drujescu, vecina de pensiune a celor doi, filosofic vorbind, se cam ului. „Cum adică şi asta?, gândi ea. După el a pune o întrebare dificilă e la fel cu a răspunde la una dificilă?” 

     - Îmi pare rău că te contrazic dar n-ai dreptate, Petrule, făcu Dragoş care în liniştea mormântală a nopţii se auzi turnându-şi în pahar. Să răspunzi la o astfel de întrebare e mult mai greu decât s-o rosteşti. 

     Ocazie cu care Petru afirmă că lui Dragoş nu trebuie să-i pară rău de actul contrazicerii, esenţa democraţiei reducându-se de altfel la dictatura Legii şi a libertăţii de exprimare. 

     Primul gând al Biancăi, vecina de pensiune a celor doi de la etajul inferior, fu să-i dea dreptate lui Dragoş. Nu-l ştia după nume. În mintea ei îl boteză „ăla de bea”. Al doilea ei gând luă în calcul deschiderea ecranului telefonului pentru a verifica ora întrucât credea că e trecut mult de miezul nopţii şi i se părea bizar să bei la o oră atât de târzie. Nu-şi puse planul în aplicare de teamă ca nu cumva lumina ecranului s-o deconspire şi astfel discuţia vecinilor ei de deasupra să se întrerupă.

     - Pe bune, îl auzi ea pe Petru, în intonaţia glasului acestuia sesizând o anumită frustrare ţinută matur sub control, câţi oameni cunoşti tu care ar fi dispuşi să vorbească deschis despre propria fericire? După mine, cel care pune o astfel de întrebare, pardon, cel care se gândeşte la a adresa o astfel de întrebare fie ar vrea să-şi găsească propria fericire dar nu prea ştie de unde să înceapă sau, din contră, zace într-un ocean de nefericire şi vrea să aibă confirmarea că şi alţii zac în acelaşi ocean ca el.

     - Unde baţi?, îl întrebă „ăla de bea după miezul nopţii” şi fără să-şi ascundă amuzamentul generat, probabil, de descrierea lui Petru.

     - Bat înspre faptul că ai nevoie de un anumit dram de curaj pentru a te gândi la o astfel de întrebare. Vorba aia: vina recunoscută e pe jumătate iertată.

     - Înţeleg: e ca atunci când, zice poporul, ai pitici pe creier.

     - Şi nu numai poporul. 

     - Şi nu numai poporul, exact. Dăm explicaţii laico-absurde unui fenomen de altfel cât se poate de evident: cel spiritual. Piticii pe creier nu sunt altceva decât vocea Necuratului care... ăăă... vrea să te ducă în ispită. Dar, noi, nu-i aşa?, liberi cugetători şi materialist-dialectici îmbuibaţi de şi cu roadele Ştiinţei care face şi desface, îi numim pitici.

     - Ăştia de care zici tu numai pitici nu i-ar numi.

     - Metaforic vorbind: exact aşa.

     - Crezi în Dumnezeu? 

     - Ascultă, dragul meu Alcibiade, am o mare slăbiciune, recunosc, pentru întrebările inteligente. În schimb, pentru alea leşinate sau, mai rău, cele trădând rinocerizarea, nu. 

     - Care rinocer? Nu-nţeleg. 

     - N-ai citit „Rinocerii” lui Ionesco? 

     - Nu. 

     - Bagă. E tare.

     - Nu-mi faci tu un rezumat? Acum, în miez de noapte?

     - Nu-i decât zece şi patruzeci. Doi la mână: citeşte. Ai numai de câştigat. După aia, dacă vrei, ne batem toată noaptea în rezumate. 

     Momentul de linişte mormântală ce se aşternu peste pensiune fu folosit de Bianca să-şi şoptească sieşi, la limita dintre panică şi consternare, că dacă e doar zece şi patruzeci iar nu după miezul nopţii mai reuşeşte ea să adoarmă ciuciu. 

     - Rămân la părerea că e mai greu răspunsul la o astfel de întrebare decât întrebarea în sine, zise Dragoş ca şi când ar fi tras o concluzie irefutabilă.

     - Încăpăţânarea e un demon, pardon un pitic ceva mai mic decât invidia dar, mno, dracu’ nu ţine cont nici de zi, nici de noapte, spuse Petru al cărui glas fu asemeni lui Beatrix Kiddo izbind cu pumnul în sicriul în care fusese îngropată de vie (la doi metri sub pământ) şi evadând astfel în mod senzaţionalist, ducându-şi la bun sfârşit răzbunarea-i. Chiar aşa: tu ce i-ai răspuns? Ce anume te face fericit? 

     - Ce anume mă face fericit?

     - Exact: ce anume te face fericit? 

     - La urma urmei, i se auzi celuilalt glasul după două clipe de linişte, intensă ca tăcerea aşternută după un bombardament lung de aproape douăzeci de minute, ce e Fericirea? O stare, o atitudine, un sentiment? E tot una cu mulţumirea? Depinde de o anumită condiţie financiară? 

     - Nu-mi spune că ăsta ţi-a fost răspunsul că nu te cred. 

     - Nu, desigur. Asta ţi-am spus-o ţie.

     - Şi aştepţi din partea mea să... 

     - Nu aştept nimic din partea ta acum. Rumeg-o şi ai să-mi dai un răspuns aldat’.

     - Până la urmă ce te face fericit? 

     Celălalt fredonă pe ton manelistic:

     - Încăpăţânarea când îmi vineee... 

     - Pardon? 

     - Ştiu şi eu? O carte care citită sau, de ce nu?, recitită mi-a revelat nişte Adevăruri surprinzătoare. Sau un film. Adevăruri pe care le ştiam dar cartea sau filmul mi le înfăţişează acum într-o lumină nouă.

     - Şi, dacă nu sunt indiscret, îmi poţi da şi un exemplu? 

     - Pe Fericire, dacă o cauţi cu orice preţ, n-o vei găsi. Îţi va scăpa printre degete. Pe Fericire tre’ s-o laşi să ţi se întâmple. Iar când ţi se va întâmpla las-o să ţi se manifeste cum vrea ea, nu încerca s-o controlezi. 

     - Ce-i asta? 

     - Un exemplu de Adevăr revelat. 

     - E dintr-un film? 

     - Nu. Dintr-o carte. Scrisă de mine şi recitită în vara asta. Cu ochii unui cititor nu ai unui critic literar. 

     - Nici nu ştiu cum să-ţi zic: un îndrăgostit de propria persoană sau un intelectual d-ăla din sfera lui Camil Petrescu şi Eliade? 

     - Varianta a doua, că prima e a narcisistului. Care, îmi pare rău să te dezamăgesc, există în fiecare dintre noi. 

     Lumina se aprinse brusc. Bianca Drujescu tresări atât de violent încât cea care intrase în cameră, o blondă care ziceai că-i Bianca uşor botoxato-siliconată, o întrebă pe un ton îngrijorat dacă nu cumva îi e rău, s-a întâmplat ceva, e palidă, avea nevoie de ceva? 

     Bianca încercă să resurprindă conversaţia vecinilor de deasupra ca şi când de asta ar fi depins însăşi viaţa ei dar nu mai auzi nimic. Blonda, Geanina Lăzărică, dar născută Drujescu, intrepretă greşit gestica soră-sii şi sări să-i aducă un pahar cu apă şi un Nurofen Forte. 

     - N-am, fată, nimic, zise Bianca într-un final, ca revenită la viaţă dintr-un somn de moarte. Eram doar concentrată.

     După care îi rezumă esenţa discuţiei vecinilor. 

     Geanina păstră pentru ea nelămurirea cu privire la „cine era Alcibiade” din moment ce vecinii erau doar doi la număr, cu glas tare atrase atenţia că e cazul să se meargă la culcare întrucât mâine urmau să plece acasă iar ea era cea care avea să se afle la volan. 

     - Apropo, fato, ţi-am zis că mâine sunt fericită la maxim? 

     Bianca îngheţă. Cât p-aci s-o-ntrebe pe soră-sa dacă nu cumva trăsese cu urechea la discuţia vecinilor. 

     - Nu mi-ai zis nimic de genu' ăsta, declară ea cu glas tremurat. 

     Geanina nu păru a sesiza glasul tremurat al soră-sii, în schimb trânti următoarele: 

     - Mâine ajungem acasă dar pe drum n-o să mă certe nimeni că merg prea încet sau prea repede sau nu sunt atentă în trafic. 

     Stinse lumina iar Bianca ştiu la ce făcea soră-sa trimitere: la cumnatul ei, mare "expert" auto în sensul că luase permisul cu 7 ani înainte. 

     P.S.: 

     Bianca n-a aflat niciodată identitatea celui sau celei care pusese faimoasa întrebare legată de Fericire deşi, culmea, îi revăzu pe cei doi şi chiar de două ori; odată la mare şi altădată la munte şi tot pe post de vecini de pensiune. 

     P.S.2: 

     Bianca n-a aflat niciodată identitatea celui sau celei care pusese faimoasa întrebare dar ea personal, acum, la ceasul redactării acestor rânduri, am impresia că a înţeles (oarecum) cum devine treaba cu Fericirea. Mda, atât. Omniscienţa mea se opreşte aici. Seară bună. 

     P.S.3: 

     Am zis „seară bună", dar, ca orice narator care nu se pricepe să plece, mai adaug ceva: în ceea ce priveşte disputa celor doi ("ce e mai greu: să întrebi sau să răspunzi?) nu pot să dau un răspuns ferm întrucât e ca în cazul celeilalte dileme, la fel de veche ca lumea însăşi: dacă există o atracţie naturală masculin - feminin, aproape indiferent de vârstă şi pregătire socio-culturală, de ce totuşi bărbatul şi femeia sunt consideraţi ca făcând parte de pe "planete diferite"? Şi de ce pe cât de inefabilă poate fi apropierea dintre ei pe atât de dizgraţioasă poate fi ruptura dintre ei? Zău dacă am habar. Omniscienţa mea, cum ziceam, are o limită.