Îi luă ceva timp până când, odată ochii deschişi, se adaptă la realitate. Încă se întâmpla, de fiecare dată, aşa. N. era acolo, supraveghindu-l. I-o şi spuse, de altfel, afişând o figură impasibilă:
- Dacă-ţi revii atât de greu suntem pe drumul cel
bun.
Ohcii lui N. râdeau.
H. aprobă. Ştia el prea bine ce însemna asta:
revenirea la realitate, odată deconectarea cu virtualul produsă, permitea virusului
să lucreze.
„Mda, dar ceea ce nu ştiau oficialii programului
avea să fie adevărata lovitură de graţie”.
Aici, în laborator, nu-şi rosteau niciodată numele
întreg. Chestia asta, dacă avea loc, se petrecea în fundul bazei. Acolo nu
existau camere video. Acolo era singura zonă în care puteau fi intimi unul cu
altul. Şi liberi. Şi puteau rosti adevărul. În rest, presiunea bazei secrete te
îndemna la o autocenzură cruntă.
- Trebuie făcut ceva în privinţa Miropeei, zise H.
deconectându-se complet de la aparat. A primit prea multe... ăăă... capacităţi.
- Superputeri?
- Da, superputeri,
asta vroiam să spun. Mi-ai luat cuvântul din gură.
- Te-nţeleg, zise N. indicându-i, pe o măsuţă din
apropiere, un pahar cu un lichid rozaliu. Ţi-am pregăti un tonic. Ajută.
- De curiozitate N., întrebă H. urmând indicaţiile
ei. De data asta cum era? Aruncam Adalhardul în aer?
- Da. Doar că trebuia să apară guvernatorul pe
ultima sută de metri şi să te rănească mortal. Cu ultimele forţe aruncai
Adalhardul în aer.
- Cam melodramatic, nu crezi?
- „Oglinda” e plin de melodrame. Merge perfect, ai
să vezi. Un virus trebuie să păcălească la milimetru altfel nu mai e virus.
H. clipi rapid, cu un efort de adaptare la
realitate, se postă în faţa camerei. N. dădu play. Pe ecran se ivi figura unui
bărbat între două vârste, cu părul uşor grizonat, chip brăzdat de ceva riduri,
privire de satrap aflat în zilele lui umane.
- Progrese?, întrebă el cu un glas cavernos.
- Desigur, şefu’, replică H. prompt. Mai avem
puţin şi...
- În cât timp e gata? Ore, zile?, întrerupse
şeful, nerăbdător.
- 72 de ore maxim, răspunse H. ca scos la tablă.
- Aveţi la dispoziţie 60. După aia, dacă nu-s
mulţumit de progres, vă trimit să respiraţi sub apă. Fără echipament de
protecţie.
- 60 de ore. Am înţeles.
Ecranul se închise ca scos din priză. N. şi H.
schimbară priviri a căror semnificaţie numai lor le era cunoscută după care se
puseră pe treabă.
Şeful reveni peste fix 60 de ore. Programul era
gata. Ceru, desigur, o extraverificare, ca să fie sigur că nu se strecuraseră „inadvertenţe”.
În realitate, şeful nu avea încredere în aproape nimeni din baza secretă. N. şi
H. mizau pe extraverificare şi o acordară bucuroşi. În clipa în care programul
fu supus rulării de verificare suplimentară pe ecran apăru, la nici zece
secunde de la începerea lui, figura lui H. care-şi începu povestea:
- „Oglinda” este la ora actuală, după cum se ştie,
cel mai de succes program de realitate virtuală din lume. Milioane de
utilizatori îl folosesc zilnic. Pentru alte milioane el reprezintă singura
realitate plăcută a lumii haotice în care trăim. Unii s-au gândit însă să
profite de pe urma acestuia şi, într-o bază secretă a cărei locaţie oricum
poate fi aflată în linkul de mai jos, au pus la cale un program-virus numit
Guvernatorul. Încărcat în codul-sursă al „Oglinzii” Guvernatorul va permite
monitorizarea şi chiar controlul subiecţilor chiar şi când aceştia sunt deconectaţi
de la lumea virtuală. Implicaţiile la nivel mondial, vă puteţi da şi singuri
seama, sunt imense. Când ne-am înrolat în program ni s-a spus, bineînţeles, cu
totul altceva. O ditamai minciuna. Cum că vom lucra la bunăstarea planetei.
Când am înţeles despre ce fel de bunăstare era vorba verdictul nostru a fost
unul singur: Dumnezeu nu e decât unul singur, nu te poţi juca cu destinele
oamenilor după bunul tău plac...
Încă de la primele cuvinte, Şeful se albi subit.
Puse mâna pe telefon şi ceru „departamentul securitate” pentru a-i fi aduşi, de
acolo, din zona de cercetare a bazei, cei doi „recalcitranţi”.
Nu mai apucă, exploziile care urmară, declanşate
de discursul lui H. făcând zona una cu pământul.