Unul din foştii ei
iubiţi rămăsese, pe chestia asta, cu gura căscată: iniţial văzuse pe dinaintea
ochilor o fecioară cu plete negre, ochi plini de o sclipire spectrală, corp
majestuos, finisat printr-o pereche de picioare interminabile, după care i se
contură, tot pe dinaintea ochilor, o zeiţă cu gene întunecate, echipată cu
haine colorate în nuanţe primăvăratice şi răspândind un profund miros de
scorţişoară. Ăsta era Skaf’Androhs, eroul care se lupta cu tot soiul de
creaturi marine şi care acum, la vederea graţioasei Mush’Taar, rămăsese pur şi
simplu fără aer. După ce-i cursese, fără s-o realizeze, din gură. Golanca i-a
şi spus-o:
- Păcat de muşchii
tăi. Pe cât de victorios te-ai dovedit în lupta cu jivinele mării pe atât de
moale eşti aici. În faţa unei femei. Uite-te la mine: sunt femeie la urma
urmei. Mă poţi sau nu lua în stăpânire?
Skaf’Androhs i-a
răspuns pozitiv dar după câteva clipe de gândire şi cu jumătate de glas. Au
devenit iubiţi dar zeiţa l-a chinuit, psihologic vorbind, mai ceva ca pe hoţii
de cai. La finalul relaţiei lor, sireacul Skaf’Androhs nu mai ştia ce fel de om
este.
Ei bine, cu
Ghol’Anesh nu i-a mers. A luat-o ăsta pe făraş de i-au mers fulgii:
- Pleacă, fă,
d-aciulea cu bălăria ta de îndrăgosteală. Una la mână că îndrăgostirea e o
boală, o iluzie în cel mai bun caz, doi la mână: nu eşti genul meu. Pe mine mă
interesează să am şi ce discuta cu tipoşenia după nu doar că ne apucăm după
de şters praful şi dat cu mătura. Tu arăţi, chiar şi de la un kilometru
distanţă, ca o muiere pentru care ea trebuie să fie centrul preocupărilor
bărbatului nu tovarăşa lui de viaţă cu care, dacă interesele o cer, îi trage o
băută de zile mari şi, în ultimul rând, asta-i tot ce poţi?, tu, marea zeiţă?
Să te dai la mine ca o adolescentă în călduri? Ai cumva idee câţi se-nchină la
matale dorindu-şi ocrotire din partea-ţi? Ascultă la mine: ce rămâne după...
ăăă... procesul tehnologic dintre un bărbat şi o femeie e cheia nu procesul în
sine. Hai, beat it până nu-l pun pe Maicăl Giacson să-ţi ardă una-n
mufă.
Mush’Taar o şterse
cu coada între picioare. După care, cu lacrimile şiroind pe obrăjorii ei
delicaţi, i se plânse lui That’Yku, Zeul Zeilor. Cică să i-l trimită That’Yku
sclifositului ăla de Ghol’Anesh pe Bou Baltzyi, jivina cea copitată, aprig
încornorată, răpide înfuriabilă şi degrabă vărsătoare de sangue nevinovature
care mai fusese trimisă şi cu alte ocazii pentru a-i pune la punct pe bărbaţi.
Care-s decât nişte porci.
- Draga mea fiică,
o luă That’Yku cu lugu-lugu, ştii prea bine că jivina e un loose cannon.
- Un ce?, se
nelămuri Mush’Taar suflându-şi nasul direct pe podea, ca un adevărat birjar. Ce
sumero-babiloniana mea de sintagmă mai e şi asta?
- O chestie
incontrolabilă, făcu That’Yku care, în paralel, era preocupat cu:
a) naşterea unei
civilizaţii de pe ruina alteia, atinsă de păruială nucleară, undeva prin
străfundurile obscure ale unei galaxii de care nu auzise nimeni
b) apariţia vieţii
pe o planetă ce avea ulterior să fie botezată Terra şi care, după şapte milenii
de existenţă, tot ce avea să realizeze urma să fie doar o aterizare
controversată pe satelitul artificial natural al planetei
- Cu cât îl las
mai mult pe Bou Bhaltzyi în libertate cu atât îmi e mai greu să-l aduc înapoi.
Zi-i oaie capie şi pace. Mă rog, bou căpiat.
- Credeam că ţii
mai mult la fiica ta, se izmeni Mush’Taar.
- Ţin dar inima şi
mintea sunt două lucruri total diferite.
- Să mor io, tăticule,
dacă nu mă duc acu’ să eliberez spiritele morţilor în lumea celor vii, ameninţă
zeiţa. Şi când o s-o fac să vezi tu haos. Nici chiar tu nu-l vei putea opri.
Chiar vrei să se întâmple asta?
Zeul Zeilor râse
satisfăcut:
- Semeni cu mine,
’tu-ţi manipularea ta psihologică astăzi şi mâine. Într-o zi, când îmi vei lua
locul, mă voi putea disipa liniştit în Marele Nimic ştiind că Universul e pe
mâini bune.
- Deci... da?,
făcu Mush’Taar abia încăpându-şi în propria piele de bucuria răzbunării.
Zeul Zeilor îi
dădu asigurări că „da”.
Cum socoteala din
Ceruri, după cum zice o vorbuliţă din bătrâni, nu se potriveşte cu aia din teritoriile
prostimii, jivina celestă îşi găsi naşul, zeiţa îşi deplânse soarta undeva
printr-un stufăriş iar Zeul Zeilor surâse satisfăcut în sinea sa că, în sfârşit,
cineva mărunt o pusese cu botul pe labe pe mofturoasa de fiică-sa. Poate de
data asta chiar avea să se înveţe minte.
- Ce animal! Bou’
tot bou’, oricât de aerian... pardon, oricât de celest ar fi,
zise Tân’Kytu rozându-şi de sub unghii diverse resturi animaliere.
- Exact, zise şi
Ghol’Anesh. A fost ca-n cazul lui Nuclearitzos: atacarea pe flancuri. De unde
rezultă că cum ataci o bâzdâganie din părţi cum lupta e pe jumătate câştigată.
Ţi-aminteşti, nu? Io o făcui pe clovnul prin est, tu ai apucat-o, subtil, prin
vest de coadă. Şi asta fu tot. Se zbătea Bou Bhaltzyi ca peştele pe uscat. De
aici şi până să-i tai beregata, lexem, atenţie, de sorginte dacică, n-a mai
fost decât un pas. Bă, zău dacă nu-mi vine să-i dau crezare vorbei ăleia care
spune că „ce mică e lumea”.
- Cine te opreşte?
- Nimeni. Prin
urmare lumea e mică. Repetare de scheme. Vorba poetului: viitorul şi trecutul
sunt a filei două feţe, vede-n capăt începutul cine ştie să le-nveţe.
- Asta cam aşa e.
Ce mai urmează?
- Habar nu am.
Ce-s eu, Mafalda, ghicitor în stele?
- De fapt, Mafalda
e o ghicitoare. De sex feminin. Adică va fi. Nu acum. Mult mai târziu. Aşa,
una.
- Tot un drac.
- Poate.
- Ascultă, Tân’Kytule,
te simţi bine?
- Da. De ce
mă-ntrebi?
- Eşti cam palid.
- Oi fi obosit.
Da’ las’ că-mi revin. Prieteni forevăr, nu?
- Absolut.