Afacerea (2)

     - Ascultaţi, oameni buni... 

     - Ascultăm, moşare, că, na, ce altceva mai bun avem de făcut? 

     - Aţi putea s-o consemnaţi în scris, asta e ce aţi putea avea altceva mai bun de făcut. 

     - D-alde Ginel, moşare. E de-al nostru. Are două mâini stângi când vine vorba de treburi gospodăreşti dar nu-l întrece nimeni când vine vorba de prostii d-astea precum scrisu’ dă basme. Ginel, fă-te-ncoa’. 

     Ginel era deja printre ei, consemnând, nu fu nevoie să se facă-ncoa’. 

     - Deci treaba e în felul următor, bolborosi pseudobătrânelul. Veniseră nişte soli de-ai hanului Bashta’Novyci fix din capitala imperiului şi ăştia i-au cerut lui Baroniz să-l ajute pe han în lupta împotriva a cutare barbaro-migratori din est. Să-l ajute pe han pe motiv că şi altdat’, el, bossul imperiului, l-a ajutat fără să ezite. Baroniz le-a zis că asta-i o manipulare. Grosolană. Bashta’Novyci nu urmăreşte decât gloria personală, el în schimb, Baroniz, nu-şi caută cu lumânarea decât liniştea colibei.

     Solii hanului s-au întors în capitală cu coada între picioare. 

     Ocazie cu care Baroniz s-a cocoţat în balconul apartamentelor sale, l-a pus pe şeful de protocol să-i strângă în curte pe toţi şefii, şefuleţii, generalii, generălaşii şi căpitănaşii armatei iar după aia le-a ţinut o cuvântare care se vroia a fi patriotică dar n-a ieşit decât una patetică şi din care rezulta că „dacă ţi s-a rănit orgoliul, conştient sau nu dar mai ales inconştient, trebuie să faci ceva ca să-l aduci înapoi pe linia de plutire”

     ... !?... 

     Lumea s-a uitat la Baroniz ca la felul şapte. Apoi s-au uitat şi unii la alţii şi tot nu au priceput despre ce le vorbise mare viteaz. Care viteaz se văzu nevoit să explice, aşa, ca mai pentru mititei la minte: 

     - Trebuie să mergem la război. Barbaro-migratorii ne ameninţă hotarele. Dar mergem numai noi, fără vreun ajutor din partea cuiva, după cum vrea Bashta’Novyci să-i fiu alături şi el să culeagă toţi laurii. Nu, aşa nu. Noi. Numai noi. Mâine dimineaţă. There’s no other way, vorba zeilor!”, a încheiat el ştergându-şi năduşeala de pe frunte cu dosul palmei. 

     Toţi şefii, şefuleţii, generalii, generălaşii şi căpitănaşii armatei nu s-au înghesuit să dea cu „uraaaa, la război înainte!”, din contră, s-au înghesuit să dea din colţ în colţ. 

     - Stai, Luminăţia-Ta, să ne mai gâdim, au zis ei.

     - Stai că mi-a zis Neti Sandu la horoscop că de azi Venus întră în conjuncţie cu Soarele deci şanse sunt pentru anotimpul iubirii nu al războiului, a atras atenţia generalul Lie-Nyn, al doilea general important al armatei, după un grăsan cu ochi verzi, un oarecare Hrasciov. Care Hrasciov a vorbit despre vremea instabilă, gen „plecăm la război şi ne pomenim dând piept cu viitura”.

     Căpitanul Saljniţelvici a subliniat: 

     - Om fi noi cu dragoste de glie şi deci supermotivaţi în a face praf inamicul dar nici barbaro-migratorii nu stau cu mâinile în sân. Sunt experţi în a nu juca după reguli şi, în plus, îs mulţi ai naibii. Proşti da’ mulţi. 

     Baroniz i-a ascultat cu răbdare pe toţi, şi-a tăiat şi unghiile în tot acest timp că-i cam crescuseră, parcă şi le-ar fi tăiat şi pe cele de la picioare că şlahta se aruncase în puterea argumentului ceva de speriat, şi-a abandonat totuşi proiectul amintindu-şi că pedichiura se face cel mai bine înmuindu-ţi cârnăciorii în apă caldă, a grăit într-un scăpătat doar următoarele:

     - Bă, care nu mă urmează mă-sa-i femeie de moravuri uşoare. Aşa să ştiţi. Şi diseară dau şi-un decret pe chestia asta. Cu nume şi pronume.

     Drept pentru care în zorii zilei armata sa ieşea pe poarta cetăţii să margă să să bată decât ea cu barbaro-migratorii, fără niciun fel de aliat pân preajma-i.

     Moşarul se opri, îşi clăti cavitatea bucală cu o cană cu apă, se delectă şi cu o cană de vin (roşu, demisec) după care se pregăti să continue. 

     - Slăbuţă naraţiune. Cel puţin până acum, se auzi o voce din mulţimea de gură cască. 

     - Ce vorbeşti, bă?, i-o întoarse altă voce. Nici măcar n-a început cum trebuie şi sari tu de colea cu expertiza. Exact. Slăbuţă adică previzibilă. Nu tu conflict, nu tu antagonist. 

     - Să fie o naraţiune slăbuţă e una, să n-aibă alea de care zici tu e cu totul altceva. 

     - În cel mai rău caz e o poveste de nişă. 

     - Nişă eşti tu, băi acesta. 

     - Nişă adică nu se adresează oricui, la asta m-am referit. Nu e deci pentru oricine. 

     - Ba eu unul am înţeles tot până acum şi mi-a plăcut. 

     - Şi eu. 

     - Şi mie.

     - Da, şi nouă. Nu chiar tot dar ce e bun e pus de-o parte. 

     - Vă mai zic sau mă car?, vru bătrânelul într-un final să ştie. 

     - Nu, deloc. Zi-ne. Suntem curioşi. 

     - E previzibilă, fraţilor. Parcă-l văd pe Baroniz luptând şi murind pentru ca la final să i se ridice o statuă. Aşa e?, nu se lăsă vocea cârcotaşă. 

     - Hai taci. Un cuvânt de mai scoţi şi te luăm la bătaie, o somară alţii pe vocea cea imberbă.

     Bătrânelul continuă: 

     - Armata lui Baroniz a mers în jur de o săptămână, două zile şi o oră până să ajungă în Câmpia Sinilie, locul unde avea să se dea bătălia finală cu barbaro-migratorii. Până atunci, în grupe, trecuseră de echipe modeste dar cu scorul la limită.

     - Moşare, vezi că încurcaşi poveştile. Asta cu grupele e de la campionatul mondial de fotbal, i-a atras atenţia aceiaşi voce care evidenţiase subţirimea naraţiunii.

     - Aşa am zis? În grupe? 

     - Da. 

     - Curios. Aveam impresia că vorbesc despre luptele de gherilă. 

     - Nu mai ştii ce vorbeşti, moşare? Am auzit-o cu toţii. 

     - În regulă. Atunci îmi cer scuze. Aşadar până să ajungă în Câmpia Sinilie armata lui Baroniz a cam avut de furcă cu raidurile de tip război de gherilă pe care i le tot furnizau barbaro-migratorii. Atacurile fuseseră respinse de fiecare dată dar veneau altele de parcă cele anterioare n-ar fi existat. Veneau şi veneau şi nu se mai opreau. Când în cele din urmă ochii lui Baroniz au scanat spaţiul acela infinit al Câmpiei Sinilii se cam întuneca. La linia orizontului o cometă cădea din dreapta şi un meteorit venea din stânga. Generalii i-au vorbit lui Baroniz despre cum moralul oamenilor e destul de zdruncinat de la gherilele barbaro-migratorilor iar a instala tabăra în plin câmp era sinucidere curată. 

     - Au oare n-am fost noi cei care până acum am supravieţuitără?, i-a întrebat retoric marele voievod. 

    - Da, Luminate. Noi furăm. Cu toate astea... 

     - Atunci vom supravieţui şi de acum încolo, zise încrezător marele voievod. 

     - Cu toate astea...

     - Cine nu-i de acord cu mine n-are decât, concluzionă marele voievod. Dar atenţie la decretul care l-am dat. 

     Culmea ironiei era că însăşi mama lui, frumoasa Stephana Eleonora, călcase în străchi la greu, atât înainte cât şi după apariţia lui. Matracuca ştiuse însă să păstreze discreţia. Cine ar fi acuzat-o public de infidelitate conjugală ca să nu mai zic de faptul că i-ar fi şoptit-o regelui la ureche ar fi sfârşit pe eşafod. Când totuşi regele a obţinut flagrantul cea care a sfârşit pe eşafod a fost însăşi regina. Acuzată, oficial, de nu-ş’ ce acte sataniste. Norocul lui Baroniz, pe de altă parte, a fost că se dovedise de mic a nu fi un mămos, un băiatul mamii. A privit decapitarea frumoasei Stephana Eleonora ca pe un fapt firesc.

     Tabăra a fost aşadar instalată în plin câmp. 

     S-a dormit ochei peste noapte dar dimineaţă, încă de la prima oră, hoardele barbaro-migratorilor îi înconjuraseră. Vă daţi seama că a avut loc ditamai măcelul până când Baroniz a cedat recunoscându-se învins şi dându-se prins. În momentul acela trei sferturi din armata sa fusese făcută praf.