Pluti o vreme deşi senzaţia era
aceea a unei căderi vertiginoase. „Când pluteşti nemişcarea în care te afli dă
o stranie impresie de deplasare, se pomeni gândind. E ca fuga din vis – te
deplasezi dar abia ajungi să faci un pas.” Plutirea dispăru în clipa în care
trecu de un plafon noros. Dincolo de el căzu ca un bolovan.
Pe sol se împiedică şi fu cât
p-aci să calce în ceva urât mirositor. Imaginea posibilei călcări în acest ceva
dizgraţios îl urmări obsedant o bună bucată de vreme apoi dispăru de la sine.
Studiind peisajul, Marius constată
că se afla pe malul unui râu care, şerpuitor, se scurgea până hăt departe pierind
în spatele unui deal. Pe deal se întindea la greu viţă de vie. Scăldată în lumina
unui soare blând, verdele ei da zonei, prin contrast cu albastrul cerului, o coloratură
aparte. Era ca şi când ai fi privit un tablou.
Marius se văzu nevoit s-o ia la picior. Malul râului da într-un drum, şaizeci de metri
mai la dreapta, pavat cu piatră cubică. O piatră atât de bine pusă încât drumul
arăta ca desenat. Momentan nu trecea nimeni pe acolo dar stagna în aer o aromă
de parcă drumul ar fi fost recent tranzitat de un impresionant convoi militar.
Nu merse mult. Altfel spus: merse
suficient de puţin încât să aibă impresia că a mers îndeajuns. În faţă, cocoţată
pe vârf de deal, observă construcţia barocă a unui castel plin ochi de turnuri
şi turnuleţe. Acoperişul unora dintre ele sta vopsit în culorile curcubeului,
altele aveau acoperişul în construcţie.
În cele din urmă Marius ajunse
înaintea porţii principale. Văzu acolo un clopoţel. Îl acţionă. Device-ul emise
un sunet prelung şi proeminent. Nu răspunse nimeni, nu veni nimeni să-i
deschidă. Mai acţionă odată device-ul. Acelaşi rezultat. Dădu ocol gardului în
speranţa că va găsi o spărtură, ceva care să-i permită să treacă dincolo. Nu se
întâmplă. Revenit de unde plecase sună din nou clopoţelul şi pentru că nu
sesiză nicio mişcare pe nicăieri urlă:
- E careva pe aici? Se aude? Mă
aude cineva?
Urlă ce urlă după care, ostenit
şi plictisit, dădu să se retragă. Exact în clipa aceea uşa de la intrare se
deschise iar în pragul ei apăru o mândră. Cu plete blonde. Şi ude. Şi îmbrăcată
în halat de baie. Alb cu motive florale de culoare rozalie. Se apropie, băgă
cheia în broască, descuie. Totul cu mişcări febrile. Aproape să-l tragă de
urechi pe Marius pe motiv că citez de ce
urli în halul ăsta, nu e nimeni surd în casa asta, am încheiat citatul.
Pe urmă îl invită înăuntru. De cum pătrunse în castel, Marius
se trezi într-o sală în mijlocul căreia trona o masă împopoţonată cu 24 de
jilţuri. Pe jos era ceva ca o marmură compusă din pătrate generoase. Tavanul,
din lemn sculptat, înfăţişa trupurile unor flăcăi luaţi la trântă de alţi flăcăi,
cu priviri şi figuri fioroase.
- Te servesc cu ceva? Ţi-e foame?
- Mulţumesc de amabilitate,
drăguţă, dar am venit aici pentru o cu totul altă problemă.
- Chiar aşa, că mi-ai luat vorba
din gură, pentru ce ai venit? Mă uit la tine şi am impresia că nu eşti de pe
meleagurile noastre.
Drept răspuns, Marius scoase din
buzunar inelul pe care-l smulsese de pe degetul spiriduşului.
- Ăsta m-a adus aici.
Şi îi rezumă evenimentele
petrecute până atunci.
- Dar Zmeul unde e?, reveni Marius ca de pe Cea Lume. Am ceva să-i comunic.
- Când m-a răpit de la ei mei şi
m-a dus în castelul ăsta plângeam în fiecare zi, dădu mândra raportul. Numită în continuare Aza. De la
Azaleea. Celălalt nume – Georgiana – nu se înscrie în lucrurile ei favorite de
pe lumea asta. Mai mult decât atât: dacă te aude numind-o astfel începe serios
să se gândească la care ar fi momentul oportun în care poate să-ţi strecoare
niscaiva otravă în sânge. Deci nu i-l vom pomeni.
Aza se aşeză, cu picioarele
încrucişate sub ea, direct pe podea.
- Eram disperată. Mă aşteptam să
mi se întâmple cele mai oribile chestii. Îţi dai seama ce mirată am putut fi
când am constatat că un singur fir de păr nu mi s-a clintit. Pe Zmău nu-l
zăream decât seara, pe fugă. A lui nu a mea. Venea, îmbuca ceva, vorbea cu
prietenul lui imaginar (numai afaceri), pleca. De cele mai multe ori aveam impresia
că am fost sechestrată de un adolescent timid care îşi face curaj să-ţi
vorbească şi apoi renunţă în ultima clipă. Dormeam în camere separate. Îl mai
auzeam dimineaţa la primă oră tropăind prin bucătărie. Când s-a hotărât să mă
ia de nevastă am fost anunţată prin Patrokle.
- Prin cine?
- Spiriduşul ăla al lui.
- Aha.
- Valetul. Sluga cea credincioasă
căreia zici că i-ai făcut felul.
- Am înţeles-o de prima dată. De
ce te-ai lăbărţat cu atâta descriere? Mă crezi prost?
- Aşa e uneori obiceiul pe aici. Trebuie
să te lăbărţezi.
- Pierdere de timp dacă e să mă întrebi
pe mine.
- Te contrazic dar e o poveste
lungă pe care am să ţi-o spun altădată.
- Cum vrei. Aşadar Zmăul te răpise
dar te-a cerut de nevastă mult mai târziu. Cum vine asta?
- E de modă veche. Ceva legat de
Codul Onoarei Zmăieşti.
- Onoarea văd că nu l-a
împiedicat să fure de la alţii. Fie şi indirect, trimiţându-şi sluga.
- Te înşeli. Eu i-am cerut-o.
- Pardon?
- Eram îngrozită nu doar la
gândul că aveam să devin soţie de Zmău dar şi de faptul că urma să-mi petrec
tot restul vieţii cu ’mnealui.
- Nu-i acelaşi lucru?
- Şi da şi nu. În fine, tre’ să
fii femeie ca s-o pricepi pe de-a-ntregul. Nu eşti, nu?
- Nu. Şi nici nu mi-am dorit-o
vreodată. Prin urmare, tu eşti capul răutăţilor.
- Nu. Greşit. Auzi dar nu
asculţi. Eu i-am cerut-o cum de altfel i-am cerut şi altele. Lucruri greu de
realizat. Chiar vecine cu imposibilul. I le ceream ca o condiţie a acordului meu
în privinţa nunţii. Speram că văzând cât de greu este să-mi îndeplinească mofturile
va renunţa sau chiar mă va duce înapoi la ai mei. Nu s-a întâmplat. Spre
uluirea mea, Zmăul s-a achitat cu succes de toate sarcinile primite.
- Nu crezi că Zmăul se va prinde în final de poantă?
Aza intenţionă să răspundă dar se
abţinu. Marius vru să continue dar atitudinea blondinei îl puse în gardă. În
încăpere plutea o linişte suspectă. Aza îi aruncase o privire aproape agresivă.
Sau compătimitoare combinată cu silă.
- Mi-am dat eu seama de la
început cum stă treaba.
Glasul, masculin, venea de undeva
din dreapta şi, în acelaşi timp, de pretutindeni. Marius privi într-acolo dar
nu zări pe nimeni.
- Ca să fiu sincer până la capăt
mi-am dat seama imediat dar nu m-am aruncat. Nu sunt genul lui "mai întâi loveşti şi apoi gândeşti". Din contră, sunt genul lui invers. Nu că aş fi pe invers, pricepi?
Glasul ocupase plenar încăperea. Neputând
zări pe nimeni Marius simţi cum îl apucă iritarea. „Ce joc imbecil mai era şi
ăsta?”, gândi el. Strânse mai tare în pumn mânerul armei, pregătit de ripostă.
- S-a întâmplat cu puţin înainte
de episodul prunelor, continuă omniprezentul glas. N-avea însă niciun sens să
i-o explic şi lui Patrokle. Spiriduşii sunt excelenţi servitori dar stau execrabil
la capitolul inteligenţă. Să-i pui să facă treabă, asta e menirea lor. Dă-le ordine
şi sunt fericiţi. Pune-i să gândească şi i-ai terminat.
În mijlocul acestui ultim cuvânt
uşa se deschise. Elegant. În pragul ei Marius zări un tip îmbrăcat straniu:
a) în picioare purta încălţări
albe, cu şiret, pe care scria „puma”. O poreclă de-a lui, probabil.
b) pe picioare avea pantaloni
albaştri confecţionaţi dintr-un material suficient de tare încât să-i stea
burlan.
c) o cămaşă fără mâneci pe care
erau desenaţi un cap de lup, un castel şi sintagma „welcome to Transilvania” îi
completa outfitul.
Aza se ridică de pe podea, alergă
în întâmpinarea-i. Zmăul o luă în braţe ca pe un fulg.
Marius întinse sabia, pregătit
s-o folosească.
