Cetatea
sta scăldată într-un soare sud-american. De unde această impresie, s-ar putea
să vă întrebaţi. Indiferent dacă vă-ntrebaţi sau nu, daţi-mi voie să mă explic.
Una la mână: ca să nu fie „soare african”. Africanii mă trimit cu gândul la
naţionala de fotbal a Franţei, naţională faţă de care nu am nici cel mai mic
respect. Ce-i aia să ai în componenţa lotului (dintr-o ţară care a dat lumii
„libertate, egalitate, fraternitate” şi alte balzaconii asemănătoare)
inşi care amintesc de sclavagism? Doi la mână: felul în care lumina solară
scălda suprafeţele clădirilor şi chipurile oamenilor m-a făcut să mă gândesc la
acest peisaj sud-american, mai exact la partea veche a lui Buenos Aires.
Căutaţi pe gugăl dacă vreţi să vă faceţi o idee despre ce fel de peisaj
sud-american vorbesc că oricum nu am chef de descrieri. Vorba aia: o fi trăit
Balzac pe vremea Revoluţiei Franceze da’ la un moment dat tot a fost nevoit să
dea colţul.
Bătrânelul
care călca în ziua aceea pragul porţilor Cetăţii nu era el chiar atât de
bătrân. Mai întâi că îşi vopsea pletele în alb (ca, desigur, să inducă în
eroare) şi apoi, dacă se mişca, aşa, mai lent era pentru că se ghida după
principiul „nu te grăbi că oricum tot ajungi la un moment dat la doi metri sub
pământ”.
- Sunt
aici, dragilor, pentru a vă aminti de marele viteaz Fara’Ohn Baroniz, psalmodia
pseudobătrânelul. Mare om, mare caracter. Bine, mare la propriu nu era, decât
unu şaijnoo da’, mno, nu centimetrii îl fac pe om ci el pe ei. Ca să pricepeţi.
Aşaaa!... Clar? Excelent. Să continuăm... Tipu’ nu era înalt cât îndesat şi...
- Eşti
orb, moşare, aşa-i?, îl întrerupse un rubicond al cărui chip era expresia
perfectă a ignoranţei. Tre’ să fie greu. Cum ţi-ai pierdut ochii?
- Ce e
mai grav, cetăţene?, i-o întoarse platonicianic bătrânelul privindu-l printre
pleoape ca un adevărat John Wayne în rolurile alea ale lui de cowboy. Să fii
orb fizic sau dintr-ăla care n-aude, nu vede pe motiv că e prea laş pentru a
muri pentru propriile idei?
Cetăţeanul
rubicond se făcu pierdut în mulţimea de gură-cască ce exista deja la greu în
jurul bătrânelului.
Întrebările
prostimii curseră, stârnite de falsa perspectivă a ignorantului de mai devreme:
- L-ai
cunoscut pe marele Baroniz?
- Dacă
nu tu atunci cine?
- De
unde ştim că ne spui adevărul? Dovada! Vrem dovada!
- Cât e
halatu’? Zii cât e halatu’?
- Ce-o
mai fi şi cu legendele astea! De ce avem nevoie de ele? Altceva mai bun, mai
superior, mai perfect nu se există?
-
Şaişpe-doojdoi cine-a tras în noi?
Pseudobătrânelul
dădu asigurări că nu-l cunoscuse personal pe marele viteaz întrucât acesta,
după cum se ştia, trăise acum mai bine de cinci sute de ani în urmă dar ştia
despre el de la ai lui care transmiseseră informaţia prin viu grai din
generaţie în generaţie. El ajunsese astfel la generaţia de aur, aia care ştia
să farmece auditoriul cu un narativ de calitate. Unii îi propuseseră chiar şi o
statuie pe chestia asta dar îi refuzase pentru că, nu-i aşa?, statuile sfârşesc
lamentabil: găinăţate, micţiate, vomitate.