Tatăl fetei, pătruns în castel printr-un pasaj secret, se
îndreptă ca teleghidat spre camera lui Zoltan. În mâna stângă avea un clondir
în care se zbătea un lichid de un verzuliu otrăvit. Figura împăratului, la fel
de expresivă ca o uşă, manifesta totuşi ceva bizar în (pe) ea. Ai fi zis că omul nu se află în deplinătatea
propriului control, acţionând asemeni cuiva manipulat de la distanţă de
altcineva.
Pătrunse în odaia flăcăului de parcă ar fi fost la el
acasă. Valetul scoase pe un sfert sabia din teacă (dormea iepureşte, sâc!) dar, dându-şi
seama de persoana din faţa sa, o reintroduse în teacă întrebând, cu glas
somnoros, cu ce putea fi de folos. Împăratul privea în gol. Zoltan repetă
întrebarea foindu-se în aşternut. Împăratul destupă clondirul, aruncă lichidul
peste faţa valetului. Prima reacţie a insului fu aceea de uluire fără margini
amestecată cu şocul unei surprize căreia nu-i putea desifra dedesubturile. A
doua reacţie evidenţie, ca şi în cazul împăratului, comportamentul unui om care
nu mai e stăpân pe propriul control: trase, din nou, sabia din teacă, de data asta de tot, şi, dintr-un singur gest, desprinse capul împăratului de corp. Când căpăţâna
acestuia încă se mai rostogolea pe podea – rânjind de parcă ar fi rostit un
banc neînţeles de nimeni – Zoltan ţâşni din pat şi, cu mişcări de saltimbanc,
pătrunse în odaia Crynolinei. Fata sforăia uşor, cu gura căscată. Când îl simţi
pe Zoltan deschise ochii dar înţelegând ce vedea se întoarse pe partea
cealaltă. Prilej pentru valet de a-şi pune din nou în aplicare planul de menţinere
în formă a sabiei sale. Faza pe vârf, ca să fiu mai exact. Crynolina horcăi o
singură dată după care trecu într-o lume mai bună eliminând un sunet intestinal
considerat urât. Rămas singur într-o lume ostilă, Zoltan nu găsi altceva mai
bun de făcut decât să sară în gol de la balconul camerei prinţesei. Se înfipse,
zece metri mai jos, în propria săbioancă. Muri fără să mai scoată niciun sunet.
Abdulah, actualmente Zamfir, sosise la porţile grădinii
de aur pentru a-şi onora jurământul. Aşteptă el acolo mult şi bine dar nu veni
nimeni să-i deschidă. Bătu în poartă – mai întâi protocolar apoi impacientat
şi, în final, nervos dar, iarăşi, nu-i dădu nimeni atenţie.
- Mda, îşi zise cu glas tare. Acum nu mai am puteri care
să-mi permită să scurtez calea. Acum
trebuie să parcurg calea.
O pisică stând cocoţată pe poartă îl privea cu ochi de
asasin încercând să-şi omoare victima prin hipnoză.
Zamfir ocoli zidurile căutând un locşor, vreun punct slab
ceva, care să-i permită să pătrundă dincolo. Soluţia veni de la un castan aflat
în partea nordică şi care crescuse impresionant, crengile depăşindu-i cu mult
zidurile.
Când puse piciorul în grădină Zamfir constată că era
stăpânit de o fibrilaţie bizară, ştiu că oamenii o numeau „emoţie” şi se
bucură. Din nou. „Poate că nu-i chiar aşa de rău ce-am devenit”, se îmbărbătă
el.
La castel însă, descoperind măcelul, concluzionă că
greşise.
Revizui filmul evenimentelor: înainte de a pleca înspre
locul de unde se putea întoarce sub forma mult visată de fată, dăduse nas în nas
cu împăratul, tatăl fetei. Stătuse câteva ceasuri de vorbă cu bătrânul, aşa, ca
de la viitor tată-socru la viitor ginere. La final, viitorul tată-socru îl
rugase să-l ajute cu ceva în a reunţa la a o vedea pe fiică-sa doar ca pe
„fetiţa lui tata”, el îl ajutase dar se vede treaba că poţiunea cea magică
fusese aplicată greşit.
- A greşi e omeneşte, comentă el cu glas tare. Când
greşeşti mai trebuie să şi repari, nu?
Nu-i răspunse nimeni.
Adună
trupurile celor trei și le depuse în cripta familiei. Când termină simţi o
greutate copleşitoare.
„Nu puteam
şti," își şopti. „Poţiunea trebuia să-l facă pe bătrân să o vadă pe fată
ca pe o femeie matură, nu să-l transforme într-o unealtă a morţii."
Dar ştia că
explicaţiile nu au darul să invie morţii.
Se retrase
în camera Crynolinei. Acolo, printre cărţile ei, printre hainele care încă mai
miroseau a ea, înţelese: greşeala sa nu fusese tehnică. Fusese una de orgoliu.
Crezuse că puterea lui magică poate rezolva problemele umane. Că transformarea
externă poate înlocui înţelegerea interioară.
Bătrânul
îşi iubise fiica într-un mod posesiv, bolnăvicios. Iar el, Zamfir, în loc să-l
ajute să înţeleagă acest lucru, îi dăduse un instrument care transformase
această iubire otrăvită în crimă.
A doua zi,
Zamfir părăsi castelul pentru totdeauna. Înainte de părăsire merse în satul din apropierea castelului, îl ochi pe cel mai talentat
povestitor de acolo şi-i transmise, prin viu grai asezonat cu ceva lichid la
bord, istoria fetei de împărat din grădina de (h)aur. La finalul nu ceru iertare pentru
că nu merita una. Ceru doar ca povestea să fie spusă corect, ca avertisment.
Povestitorul oral habar nu avu despre ce fel de iertare sau avertisment e vorba
dar promise că va face ficţiunea una demnă de ţinut minte.
Restul, luciferiza-mi-aş una dacă vă mint, se cunoaşte.