- Dacă-ţi spun cum a fost ori ai să râzi ori ai să mă compătimeşti. În cazul variantei număru’ doi să ştii că nu o să mă supăr. Pentru că te înţeleg perfect: şi eu, dacă aş fi în locul tău, aş face-o, zise profesorul Matei Bâtcă după câteva secunde de linişte, timp în care persoana de sex feminin de lângă el butonase distrată telecomanda, sărind de la HGTV la nişte telenovele coreene şi apoi la un reality-show unde nişte tineri şi tinere de douăzeci de ani îşi aruncau unii altora ofurile, tolăniţi pe două canapele colorate într-un galben ţipător.
- De abia azi am acceptat eu
însumi că e în regulă dacă mă autocompătimesc sau sunt compătimit, reluă
profesorul ca şi când l-ar fi obligat cineva. Mi-a luat ceva dar, vorba aia,
mai bine mai târziu decât niciodată.
Persoana de sex feminin de
lângă el (ori arăta pur şi simplu bine ori chiar era cu zece ani mai tânără
decât el) schimbă telecomanda în mâna cealaltă, cu mâna liberă se jucă
stăpânită de curiozitate cu podoabele lui Matei, vorbi în timp ce constata că
efectul acţiunii ei era, deocamdată, nul:
- Domnu’ chiar s-a dus
la culcare, nu?
Apoi pe un ton situat la polul
opus:
- Lasă-mă să ghicesc: iar te-a
supărat cine ştie ce analfabet funcţional, pe deasupra şi de clasa a doişpea,
care crede că dacă spune două vorbe, trei prostii merită să treacă clasa!
Teveul revenise la HGTV unde o
îndesată blondă cu sprâncene negre, nelipsită, ce-i drept de un oarecare
sex-appeal de şantier, şi îmbrăcată cu nişte blugi ce-i pocneau pe fese, îi tot
trăgea cu cât de „excited” e dânsa în legătură cu acel „proiect” – renovarea din
temelii a unei vile cu aspect de crâşmă dărăpănată de la începutul prohibiţiei.
Unui ochi sensibil estetic îndesata i-ar fi lăsat impresia unui maistru de-al
nostru, un „nea” d-ăsta situat la graniţa dintre meseriaş şi Dorel uitat de
Dumnezeu în anatomie feminină.
Nota bene: „excited”-ul
blondinei cu sprâncene negre era obsesiv tradus prin „excitată”.
– Eram la „Noaptea de decemvrie”
a lui Macedonski, zise profesorul ca urmărit de o idee fixă deşi, cu o parte
ascunsă a minţii, urmărea cu încântare explorările partenerei manifestate
asupra podoabelor sale. Îţi mai aminteşti textu’, nu? Ăla cu Meka şi emiru’?
Nu primi niciun răspuns.
- Ei bine, n-o să-ţi vină să
crezi da’ m-am pomenit explicând textul, cu ghilimelele de rigoare pe „explicând”,
exact cum o făcea profa mea de Română din liceu.
- Dictai?
- Asta mi-ar mai fi rămas ca
să fie ţigănia totală. Nu. Vorbeam, aşa, de parcă aş fi citit dintr-o carte de
bucate. Nimic personal, implicare zero. Ziceai că-s un profesor d-ăla scârbit
de sistem şi care mâine şi-ar da demisia dacă ar avea unde să plece şi care,
oricum, a devenit cadru didactic întrucât n-a avut de ales la vremea
respectivă.
- Şi?, întrebă femeia,
constatând retrezirea treptată la viaţă a „domnului”. Numai atât?
Pronunţase „atât” cu o inflexiune
obscen de lubrică dar ochii îi erau aţintiţi înspre ecranul televizorului de
parcă de acolo i-ar fi venit mântuirea.
- M-a salvat clopoţelul, râse
Matei. Ca-n serialul ăla „Salvaţi de clopoţel”.
Tot ca-n filme fu şi a doua
oară. După, se trântiră amândoi pe spate transpiraţi şi moţăiră aproape ţinându-se
de mână. De fapt, mâna lui era peste a ei dar, observată de la mai distanţă,
arăta ca şi cum s-ar fi ţinut de mână.