- Io te invit, i-aş fi zis, să nu faci greşeala de a mă considera o cârpă
de şters pe jos, zise Mădălin Borşan urmând o vorbă începută, probabil, cu
puţin timp în urmă. O cârpă, un preş, ceva de genu’. Şi apoi...
- Deci nu i-ai zis?, întrebă
Ianula Turbatu, fostă Barză.
- Nu. Dar da, ştiu, se
disculpă Mădălin, e o mică slăbiciune de-a mea. Nu-mi vine replica imediat. Uneori
îmi vine şi la câteva zile distanţă. Mi-ar fi plăcut să-mi vină imediat,
frate-miu e aşa, hop-poc, ţi-o trânteşte de-ţi vine să-ţi muşti limba, mai ales
că ţi-o zice cu zâmbetul pe buze. În fine, ce să-i faci? Nu le poţi avea pe
toate în viaţa asta rozaliu-cafenie.
- Sunt mulţi d-ăştia care
te-au văzut, cum spui tu, ca pe un obiect casnic necesar dar banal?, zise
Ianula interesată doar pe jumătate întrucât începuse deja să-şi construiască
propria imagine despre Borşan.
- Să mă fi considerat preş şi
apoi să se fi comportat aşa cu mine au fost mai puţini decât aceia care doar m-au
considerat preş, preciză Mădălin pedagogic. Invit, de altfel, pe oricine s-o
facă. Cum ar veni: să mă doar considere preş. Vorba aia: dintre toate fiinţele
acestei planete omu’ e singura care învaţă cel mai bine doar când s-a izbit
personal cu capul de pragul de sus al uşii. Doar atunci îşi dă seama cel mai
bine de conceptul de „uşă”. Cei care m-au considerat aşa şi apoi s-au comportat
ca atare şi-au... ăăă... luat-o. Adică le-am trântit nişte muci în fasole de-au
rămas interzişi.
Pe trotuarul de pe partea
cealaltă Mădălin zări un cuplu care-i căuta rău de tot în coarne ăluia micu’ şi
îi trecu prin minte că dacă şi pe el l-ar fi răsfăţat părinţii cine ştie ce
râzgâiat ar fi devenit azi.
- Să ne înţelegem, îi comunică
el Ianulei de parcă între ei avuseseră loc negocieri dure, timp de luni bune.
Nu sunt un rău, nu-mi place să jignesc, las multe de la mine dar şi când nu mai
permit... jale. Pricepi?
- Interesant, concluzionă
Turbatu, fostă Barză doar pentru un an şi cinci luni. Sesizez un sens ascuns în
vorbele tale dar, hm, scuză-mi sinceritatea, nu vreau să ţi-l spun că, poate,
încă, mă înşel.
La care Mădălin îşi aminti, după
cum citise dumnealui mai demult într-o carte şmecheroasă legată de limbajul
vorbirii, că lexemul „interesant”, postat ca un feed-back la finalul spuselor
interlocutorului, nu înseamnă altceva decât „urât”.
- În altă ordine de idei, zise
Borşan cu glas tare după ce decise, în mintea sa, să dea cu ignore opiniei
citită în cartea cea şmecheroasă, n-ai cum să nu te întrebi de ce avem tendinţa
să ne comportăm greşit cu alţii când, nu-i aşa?, doar suntem înzestraţi cu
raţiune. Paradoxal, nu?
Ianula catadicsi a-i întoarce
râsul de parcă se cunoşteau de ani buni iar nu de doar două săptămâni. Mădălin
chiar nu-i percepu catadicsirea întrucât ceva nu-i da pace şi simţi nevoia să-l
elibereze, în ciuda faptului că într-un trecut nu tocmai atât de îndepărtat
avusese nişte meciuri teribile pe tema asta:
- E ca în cazul „liberului
arbitru”, zise el de parcă ar fi propovăduit-o dintr-un amvon. Avem impresia
că-l deţinem da’ nu-i aşa. Nu-i deloc aşa, mama lui de arbitru. Când alegi
culoarea hainelor sau tipul de mâncare la restaurant nu înseamnă că-ţi exerciţi
liberul arbitru. E o iluzie. Aş merge până-ntr-acolo încât să afirm că a-ţi da
seama de propriul liber arbitru, başca să ţi-l exerciţi e o treabă ce ţine de
războiul nostru spiritual. Singurul pe care de altfel îl avem de purtat în
viaţa asta rozaliu-cafenie. Pricepi, nu?
Ianula pricepea ea mai multe. Drept
pentru care cei doi nu rămaseră împreună. Găsi ea un motiv şi se despărţi
elegant de acest Mădălin care, după cum îi declară unei prietene, prea despica
firul în patru.
I-o declară într-o frumoasă
seară de început de mai, într-un balcon de apartament de bloc cu zece etaje, la
o ţigară şi o bârfă.
Blocul avea un lift în care duhnea mai mereu a varză şi
ciorapi proaspăt scoşi din adidaşi după opt-nouă ore de muncă asiduă pe timp de
vară, a canal şi a blană umedă de câine. Dacă mai mergeai şi la ultimul etaj,
unde de altfel locuia prietena asta a ei, ieşeai în casa scărilor, din lift, cu
mintea ţăndări din cauza mirosului.
- Prea era nu ştiu cum, draga
mea, zisese Ianula, fumând graţios ca o contesă ce stătea cam prost, în ultima
vreme, cu amorul. Prea aşaaa... cam despica firu-n patru. Da, exact aşa. Îmi
ajunsese. Nu-l mai suportam. Cealaltă o privise cu
compătimire preţ de câteva bătăi de inimă după care vorbise:
- Ştii, nu?, că există bărbaţii
care despică firul în patru pentru că dau importanţă exagerată detaliilor şi
ăia care le despică adică le analizează? Ştii nu? Adică ăştia din urmă sunt
firi raţionale. Şi curioase cu privire la mersul lucrurilor.
- Da, ştiu, afirmă Ianula îngălbenindu-se.
- Iubi ăsta al tău se încadra
în prima categorie, corect?, făcu amica strivind ţigara în scrumieră.
Amica îi explicase în câteva
rânduri Ianulei, ba chiar i-o şi demonstrase, că un bărbat raţional este o
adevărată binecuvântare pentru o femeie. Din simplul motiv că datorită minţii
sale raţionale nu-i dintr-ăla căruia-i curg balele după orice purtătoare de
sâni şi calcă în străchini văzând în asta doar o distracţie.
La orizont, prin geamul
balconului se scurgea în apartament o nuanţă sepulcrală portocalie splendidă.