Era vineri, îşi încheiase programul la orele 13, mergea cu maşina spre casă. O luase spre şoseaua de centură ca să fie drumul mai lung şi astfel să simtă mai cu spor începutul sfârşitului de săptămână.
Spre finalul orei, la o clasă
de-a unsprezecea, la obişnuita sa întrebare „nelămuriri?”, întrebare la care,
de regulă, răspunsul era negativ, un sfrijit cu mutră de actor de comedie
neagră dorise să ştie dacă „Slavici a scris Moara cu noroc
pentru că i-a plăcut sau din obligaţie?”. Fusese cea mai naiv de autentică
întrebare primită de la un elev în ultimii zece ani. Cu atât mai naivă cu cât
sfrijitul nu dăduse semn că ar fi realizat ce întrebase.
I-a replicat ceva standard
intuind că analfabetul funcţional care era acest sfrijit avea oricum s-o uite.
Când trecu de ultimul sens
giratoriu, înscriindu-se astfel spre casă, la radio zornăi o melodie care prin
câteva acorduri ale solo-ului îi aminti lui Matei de songul de tristă amintire
„mulţumim din inimă partidului”.
Matei râse pe chestia asta ca
după un banc bun.
La patru minute distanţă, în
eter izbucniră acordurile atât de cunoscute, pentru unii, ale lui „Enter
sandman” a celor de la Metallica.
„Mda, zise el cu glas tare
luând volanul drept confindent. Până la urmă şi eu mă prefac că predau.
Ha-haaa... Restul e, vorba lui Relu... adică nu, e tot a mea... restul e
atmosferă.”