- Vezi, tu, în realitate oamenilor nu li se întâmplă chestii datorită cărora să evolueze, zise Nicolae Pirianu contemplând, cu doar un ochi, dramatismul unui cer de aprilie burduşit cu grămezi ba vinete, ba cenuşii de noruleţi şi norişori şi herghelii furioase de nori. P-asta o vedem doar prin filme. Prin unele nici măcar atât: personajelor li se întâmplă chestii, evoluează dar, cum să spun, mecanic. Gen: trebuie să existe o formă sau alta de evoluţie a lor pentru că astfel privitorul să nu rămână cu impresia că şi-a irosit timpul cu cele o sută douăzeci de minute de ficţiune vizuală.
Celălalt deşi îl auzise nu
comentă. Nici măcar în sinea sa.
- În realitate, cum spuneam,
oamenii vorbesc. Că unii nu se ascultă decât pe ei sau nu se laudă decât pe
sine e partea a doua. Oamenii vorbesc şi din aceste dialoguri bagă sau nu la
cap chestii datorită cărora evoluează. Sau nu evoluează. Mda, şi asta. Sau mai ales asta. În cel mai fericit caz. În cel mai
nefericit: îşi formează o părere. Ascultă la mine că ştiu ce spun. Adică mi-o
asum.
- Făcuşi şi tu ca ăia de la sienen,
nu?, zise într-un târziu Ovidiu Cazon. M-ai încântat cu un story.
- O denumire cel puţin
stranie, izbucni Nicolae de parcă atât ar fi aşteptat: să i se servească la
fileu ceva de disecat. Nu a ta ci a celor de la sienen: la ei orice ştire e un story.
Şi în majoritatea cazurilor e un story în desfăşurare.
- Vrei să spui că nu au
dreptate?
- Vreau să spun că e un
exemplu genial de încurcare a borcanelor. S-a luat cuvântul story care e un
termen literar şi are legătură cu creativitatea şi s-a fost aplicat realităţii
imediate. E ca şi când un chirurg s-ar vedea pe sine ca pe un adevărat Dumnezeu
întrucât cu mâinile şi mintea lui salvează vieţi. Sau când,
tot aşa, un croitor, un bucătar sau unul care face parfumuri ajung să se
considere creatori, artişti. Mi-amintesc de-un serial în care personajul
principal, un flăcău d-ăsta plin de iscusinţă într-ale mânuirii sabiei dar ateu
până în măduva oaselor, tot arunca în dreapta şi-n stânga, ori de câte ori avea
ocazia, cu faptul că nu există Dumnezeu şi că miracolele fuseseră produse ba de
mintea lui, ba de paloşul lui. Nu era, desigur, nimeni din cei care-l ascultau,
în acel Ev Mediu timpuriu, care să-l contrazică. De parcă pe vremea aceea
obscurantistă să fii un liber cugetător era o atitudine cât se poate de
firească. Sau şi mai şi: ştiu o cucoană, foarte credincioasă dar şi foarte habotnică, da, nu te râde, credinţa şi habotnicia fac uneori casă bună, care fusese acuzată de un văr de-al ei că atunci când a avut cutare problemă de sănătate s-a dus la medic, medicul şi medicamentele o vindecaseră nu rugăciunile. Cucoana o ţinuse p-a ei că Domnul o ajutase. La care văru-su a explodat acuzând-o: cică "dacă tot e ea credincioasă de ce n-a stat şi s-a rugat, fără să recurgă la ştiinţă?". Merita să-i fi văzut faţa acuzatorului: era bun de inchizitor. Ocazie cu care am fost eu însumi întrebat care e adevărul. Întâmplarea face să mă fi aflat acolo. Ştii ce-am făcut? L-am luat pe acuzator pe după gât şi l-am întrebat doar atât: cine crezi că a permis apariţia şi dezvoltarea medicamentelor dacă nu Domnul? Ori crezi că le-au inventat extratereştrii? Mi s-a părut foarte logic ce întrebasem însă uneori, în cazul unora, logica e decât otravă. Nu doar că n-a rămas impresionat de cele ce i-am spus dar s-a şi apucat să-mi împuie capul cu tot felul de ateisme cretinoide. Pricepi acum cum devine faza cu story-ul, nu?
Ovidiu replică într-un mod
atât de clişeistic încât nu are sens menţionarea-i deoarece ar trece drept
insultă pentru o minte lucidă şi aflată permenent în căutare de epifanii. Indiferent de natura lor. Să
mergem mai departe.
- Un story ţine de ştiinţa
literaturii, zise Nicolae de parcă ar fi cerut covrigi. Implică ideea de
personaj, de acţiune, de discurs naratorial, de relaţia incipit-final, de
mesaj. Mai ales de mesaj. Când îi aud pe jurnaliştii ăia de la sienen
gargarisind faza cu story-ul care e în plină desfăşurare ştii ce fac?... Schimb
canalul. Story, auzi tu aberaţie. Zici că sunt cu toţii autori creând sub
ochii telespectatorului iar nu simpli prezentaori a ceva ce deja există.
- Scuză-mă dar ai o gândire
denaturată. Sau o denaturezi voit. Zău! Nu mi-o lua în nume de rău dar eu asta
cred.
- Ţi-am zis doar că mi-o asum.
Nu eşti obligat să fii de acord cu mine. Treaba ta.
- Lasă vrăjeala că nu ţine.
Ştii mai bine ca mine că ţi-ai dori să fiu de acord cu tine.
- Nu de dragul de a fi de acord. Poţi să fii de acord cu mine cu largul tău concurs.
- Nu te cred.
- Tu nu crezi nici în tine darămite în alţii. Ascultă, din punctul meu de vedere, un avocat sau un judecător, de exemplu, nu produc nimic. Aplică nişte proceduri. Dar statul consideră că plata pentru munca unora ca ei care au treabă doar cu ştanţarea realităţii trebuie să fie net superioară muncii unui profesor. Care trebuie să-şi bată capul cu toţi ignoranţii şi să-i suporte pe toţi inculţii că altfel nu e pedagogic. Un profesor nu-şi poate pune ziua de lucru pe amânare, un judecător ia o căruţă de bani pe chestia asta, başca pensia. S-o tot duci într-o amânare!
Gata. End of story.