vineri, 1 iulie 2022

Prunele 4

Pluti o vreme deşi senzaţia era aceea a unei căderi vertiginoase. „Când pluteşti nemişcarea în care te afli dă o stranie impresie de deplasare, se pomeni gândind. E ca fuga din vis – te deplasezi dar abia ajungi să faci un pas.” Plutirea dispăru în clipa în care trecu de un plafon noros. Dincolo de el căzu ca un bolovan. 
Pe sol se împiedică şi fu cât p-aci să calce în ceva urât mirositor. Imaginea posibilei călcări în acest ceva dizgraţios îl urmări obsedant o bună bucată de vreme apoi dispăru de la sine.
Studiind peisajul, Marius constată că se afla pe malul unui râu care, şerpuitor, se scurgea până hăt departe pierind în spatele unui deal. Pe deal se întindea la greu viţă de vie. Scăldată în lumina unui soare blând, verdele ei da zonei, prin contrast cu albastrul cerului, o coloratură aparte. Era ca şi când ai fi privit un tablou. 
Marius se văzu nevoit s-o ia la picior. Malul râului da într-un drum, şaizeci de metri mai la dreapta, pavat cu piatră cubică. O piatră atât de bine pusă încât drumul arăta ca desenat. Momentan nu trecea nimeni pe acolo dar stagna în aer o aromă de parcă drumul ar fi fost recent tranzitat de un impresionant convoi militar. 
Nu merse mult. Altfel spus: merse suficient de puţin încât să aibă impresia că a mers îndeajuns. În faţă, cocoţată pe vârf de deal, observă construcţia barocă a unui castel plin ochi de turnuri şi turnuleţe. Acoperişul unora dintre ele sta vopsit în culorile curcubeului, altele aveau acoperişul în construcţie.
În cele din urmă Marius ajunse înaintea porţii principale. Văzu acolo un clopoţel. Îl acţionă. Device-ul emise un sunet prelung şi proeminent. Nu răspunse nimeni, nu veni nimeni să-i deschidă. Mai acţionă odată device-ul. Acelaşi rezultat. Dădu ocol gardului în speranţa că va găsi o spărtură, ceva care să-i permită să treacă dincolo. Nu se întâmplă. Revenit de unde plecase sună din nou clopoţelul şi pentru că nu sesiză nicio mişcare pe nicăieri urlă:
- E careva pe aici? Se aude? Mă aude cineva?
Urlă ce urlă după care, ostenit şi plictisit, dădu să se retragă. Exact în clipa aceea uşa de la intrare se deschise iar în pragul ei apăru o mândră. Cu plete blonde. Şi ude. Şi îmbrăcată în halat de baie. Alb cu motive florale de culoare rozalie. Se apropie, băgă cheia în broască, descuie. Totul cu mişcări febrile. Aproape să-l tragă de urechi pe Marius pe motiv că citez de ce urli în halul ăsta, nu e nimeni surd în casa asta, am încheiat citatul.
Pe urmă îl invită înăuntru. De cum pătrunse în castel, Marius se trezi într-o sală în mijlocul căreia trona o masă împopoţonată cu 24 de jilţuri. Pe jos era ceva ca o marmură compusă din pătrate generoase. Tavanul, din lemn sculptat, înfăţişa trupurile unor flăcăi luaţi la trântă de alţi flăcăi, cu priviri şi figuri fioroase.
- Te servesc cu ceva? Ţi-e foame?
- Mulţumesc de amabilitate, drăguţă, dar am venit aici pentru o cu totul altă problemă.
- Chiar aşa, că mi-ai luat vorba din gură, pentru ce ai venit? Mă uit la tine şi am impresia că nu eşti de pe meleagurile noastre.
Drept răspuns, Marius scoase din buzunar inelul pe care-l smulsese de pe degetul spiriduşului.
- Ăsta m-a adus aici.
Şi îi rezumă evenimentele petrecute până atunci. 
- Dar Zmeul unde e?, reveni Marius ca de pe Cea Lume. Am ceva să-i comunic. 
- Când m-a răpit de la ei mei şi m-a dus în castelul ăsta plângeam în fiecare zi, dădu mândra raportul. Numită în continuare Aza. De la Azaleea. Celălalt nume – Georgiana – nu se înscrie în lucrurile ei favorite de pe lumea asta. Mai mult decât atât: dacă te aude numind-o astfel începe serios să se gândească la care ar fi momentul oportun în care poate să-ţi strecoare niscaiva otravă în sânge. Deci nu i-l vom pomeni.
Aza se aşeză, cu picioarele încrucişate sub ea, direct pe podea.
- Eram disperată. Mă aşteptam să mi se întâmple cele mai oribile chestii. Îţi dai seama ce mirată am putut fi când am constatat că un singur fir de păr nu mi s-a clintit. Pe Zmău nu-l zăream decât seara, pe fugă. A lui nu a mea. Venea, îmbuca ceva, vorbea cu prietenul lui imaginar (numai afaceri), pleca. De cele mai multe ori aveam impresia că am fost sechestrată de un adolescent timid care îşi face curaj să-ţi vorbească şi apoi renunţă în ultima clipă. Dormeam în camere separate. Îl mai auzeam dimineaţa la primă oră tropăind prin bucătărie. Când s-a hotărât să mă ia de nevastă am fost anunţată prin Patrokle.
- Prin cine?
- Spiriduşul ăla al lui.
- Aha.
- Valetul. Sluga cea credincioasă căreia zici că i-ai făcut felul.
- Am înţeles-o de prima dată. De ce te-ai lăbărţat cu atâta descriere? Mă crezi prost?
- Aşa e uneori obiceiul pe aici. Trebuie să te lăbărţezi.
- Pierdere de timp dacă e să mă întrebi pe mine.
- Te contrazic dar e o poveste lungă pe care am să ţi-o spun altădată.
- Cum vrei. Aşadar Zmăul te răpise dar te-a cerut de nevastă mult mai târziu. Cum vine asta?
- E de modă veche. Ceva legat de Codul Onoarei Zmăieşti.
- Onoarea văd că nu l-a împiedicat să fure de la alţii. Fie şi indirect, trimiţându-şi sluga.
- Te înşeli. Eu i-am cerut-o.
- Pardon?
- Eram îngrozită nu doar la gândul că aveam să devin soţie de Zmău dar şi de faptul că urma să-mi petrec tot restul vieţii cu ’mnealui.
- Nu-i acelaşi lucru?
- Şi da şi nu. În fine, tre’ să fii femeie ca s-o pricepi pe de-a-ntregul. Nu eşti, nu?
- Nu. Şi nici nu mi-am dorit-o vreodată. Prin urmare, tu eşti capul răutăţilor.
- Nu. Greşit. Auzi dar nu asculţi. Eu i-am cerut-o cum de altfel i-am cerut şi altele. Lucruri greu de realizat. Chiar vecine cu imposibilul. I le ceream ca o condiţie a acordului meu în privinţa nunţii. Speram că văzând cât de greu este să-mi îndeplinească mofturile va renunţa sau chiar mă va duce înapoi la ai mei. Nu s-a întâmplat. Spre uluirea mea, Zmăul s-a achitat cu succes de toate sarcinile primite.
- Nu crezi că Zmăul se va prinde în final de poantă?
Aza intenţionă să răspundă dar se abţinu. Marius vru să continue dar atitudinea blondinei îl puse în gardă. În încăpere plutea o linişte suspectă. Aza îi aruncase o privire aproape agresivă. Sau compătimitoare combinată cu silă.
- Mi-am dat eu seama de la început cum stă treaba.
Glasul, masculin, venea de undeva din dreapta şi, în acelaşi timp, de pretutindeni. Marius privi într-acolo dar nu zări pe nimeni.
- Ca să fiu sincer până la capăt mi-am dat seama imediat dar nu m-am aruncat. Nu sunt genul lui "mai întâi loveşti şi apoi gândeşti". Din contră, sunt genul lui invers. Nu că aş fi pe invers, pricepi? 
Glasul ocupase plenar încăperea. Neputând zări pe nimeni Marius simţi cum îl apucă iritarea. „Ce joc imbecil mai era şi ăsta?”, gândi el. Strânse mai tare în pumn mânerul armei, pregătit de ripostă.
- S-a întâmplat cu puţin înainte de episodul prunelor, continuă omniprezentul glas. N-avea însă niciun sens să i-o explic şi lui Patrokle. Spiriduşii sunt excelenţi servitori dar stau execrabil la capitolul inteligenţă. Să-i pui să facă treabă, asta e menirea lor. Dă-le ordine şi sunt fericiţi. Pune-i să gândească şi i-ai terminat.
În mijlocul acestui ultim cuvânt uşa se deschise. Elegant. În pragul ei Marius zări un tip îmbrăcat straniu:
a) în picioare purta încălţări albe, cu şiret, pe care scria „puma”. O poreclă de-a lui, probabil.
b) pe picioare avea pantaloni albaştri confecţionaţi dintr-un material suficient de tare încât să-i stea burlan. 
c) o cămaşă fără mâneci pe care erau desenaţi un cap de lup, un castel şi sintagma „welcome to Transilvania” îi completa outfitul.
Aza se ridică de pe podea, alergă în întâmpinarea-i. Zmăul o luă în braţe ca pe un fulg.
Marius întinse sabia, pregătit s-o folosească.