vineri, 15 martie 2024

Fragmentarism

- Văd că te-ai tras la şapcă de piele, zise Axinte Garofiţeanu scormonind în acelaşi timp prin memoria din dotare ceva despre blonda cu care se întâlnise ieri. 

- Vezi bine, îl îngână Gruia Maximilian atent, undeva în adâncurile sufletului, la nişte mişcări de emoţii, sentimente şi atitudini numai de el ştiute. 

Nu erau chiar mişcări, mai degrabă reinterpretări pentru că, nu-i aşa?, omul nu-şi schimbă niciodată caracterul ci doar şi-l reinterpretează. 

- De ce? Nu trebuia?, continuă Gruia ca şi când i-ar fi reproşat, din mers, unui vatman că nu şi-a asortat culoarea puloverului cu aceea a tramvaiului. 

- Vorbim de un accesoriu vestimentar specific unei anumite minorităţi, dacă înţelegi ce vreau să spun, făcu Axinte căutând a da glasului său cel mai adecvat ton de corectitudine politică de care era în stare. 

- Nu sunt sigur că ştiu la ce te referi, peroră Gruia care, undeva în adâncurile sufletului său, continua să fie pus pe gânduri de ceea ce-i spusese maseuza, cu ocazia celei mai recente sesiuni de masaj şi anume că, aşa cum scrie acolo (era o carte de dezvoltare personală scrisă de o italiancă) cam odată la şapte ani ceva din noi piere pentru ca altceva să-i ia locul. Asta este adevărata noastră evoluţie şi chiar maturizare. Restul sunt bălării. Din cauza asta nici nu mai semănăm, de pe la 35 de ani încolo, cu aceia care eram în adolescenţă şi tinereţe. 

- Şapca de piele, domnule. Ce naiba! N-ai auzit ce reprezintă? Ori eşti de pe altă planetă?, se ului Axinte. Băieţii (eventual cu mustaţă) atraşi de alţi băieţi, anii şabzeci, alde Freddy Mercury şi Elton John... Acum îţi sună cunoscut? 

Blonda care-l abordase ieri se numea Roxana, era din Basarabia iar numele de familie se compunea, parcă, din “cazan” şi din “giuc” la final: cazanrigiuc, cozangiuc, căzăingiuc. Nu îndrăznise s-o întrebe, să nu se facă de râs. Roxana avea un chip extrem de familiar dar, în acelaşi timp, ştia că nu socializase cu ea prea de curând. 

O blondă imberbă, Roxana asta, cu o constituţie mai degrabă atletică decât armonioasă şi, exact din această pricină, nu lipsită de o senzualitate originală. 

Nu-şi putea deloc aminti de unde o cunoştea. 

După care îi răsări în minte figura bunicului - murise de Alzhaimer - şi-l fulgerase un gând: te pomeneşti că ăsta era şi pentru el începutul sfârşitului? 

- Da, bineînţeles că-mi sună cunoscut, spuse Gruia ca şi când ar fi revenit de pe Cea Lume. Dar mă miră. Zău! Ce are laia cu bălaia? 

- Adică? 

- În fond şi la urma urmei, e o biată şapcă. O şapcaliune, vorba unui unchi de-al meu. Te protejează de frigul dimineţilor de început de primăvară sau toamnă că iarna, na, porţi fes. În rest? Dumnezeu cu mila. 

Unchiul ăsta al lui, Pavel pe numele său primit cu ocazia îmbăierii în cristelniţă, avea obiceiul de a boteza cuvintele. Indiferent dacă făceau parte din vocabularul fundamental sau din masa vocabularului. De regulă le boteza cu abur de exprimare de pe vremea lui Caragiale şi Eminescu, scriitorii lui preferaţi, dintr-alea aşadar cu “-iune” la sfârşit: “taxaţiune” (de la “taxă”), “petreceriţiune” (de la “petrecere”), “votaţiune” (de la “vot”) etc. Obiceiul surprindea pitoresc la o primă audiţie, lucru cu atât mai comic cu cât insul dădea dovadă uneori de un umor hâtru cu vagi nuanţe de unul negru ceva de speriat. Dacă stăteai însă mai mult în preajma-i, umorul lui ajungea la un moment dat  să-ţi cam iasă pe nas. 

- Spune-le-o celor conştienţi de codul vestimentar. S-ar putea să ai parte de surprize, comentă Axinte, blocat mental la momentul când îşi amintise totuşi de unde o cunoştea pe Roxana - fusese vorba de onomastica unui amic de facultate, ajuns mare şef de nu-ş’ ce companie producătoare de utilaje agricole, ocupaţiune din care ajunsese să întoarcă banii cu lopata şi prin urmare se lăfăia într-o vilă cu piscină (una interioară, alta exterioară) şi un foişor cât jumătate de teren de fotbal. La această petrecere, soldată la miezul nopţii cu un impresionant foc de artificii, Axinte nu doar că se făcuse mangă dar trăsese şi ceva pe nas. Pentru prima dată în viaţa lui. Se trezise, dimineaţa în jur de şase, cu Roxana lângă el, goală cum o făcuse mă-sa, dar fără să-şi poată aminti mai nimic din noaptea aceea de pomină. Dacă l-ai fi întrebat atunci (şi cam până la prânz) cum ajunsese acolo şi ce se petrecuse peste noapte n-ar fi putut înjgheba o singură explicaţie onorabilă. 

- Codu’ vestimentar, baba şi mitraliera, spuse Gruia, pedagogic. Câţi sunt aceia de le au cu codu’ ăsta? O mână de oameni. 

Pufni, îşi trase nasul, concluzionă că persoane ca Silvia care nu depun, de-a lungul zilei, cine ştie ce efort mental, trăiesc, de cele mai multe ori, o viaţă mult mai luminoasă decât un intelectual câştigător de premii şi cu bibliotecă de sute de volume (citite), continuă de parcă s-ar fi spovedit: 

- Nu-i mai puţin adevărat că m-am folosit de câteva ori cu succes de stereotipizarea asta, câştigând astfel inima unor graţii care, în altă ordine de idei, erau superinabordabile. 

- Stai că nu înţeleg: ce stereotipizare?, se nelămuri Axinte. 

- Acum cine-i de pe altă planetă, băi extraterestrule?, retoriză Gruia care, după ce-şi aprinsese o ţigară, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să împroaşte fumul în faţa interlocutorului. Stereotipizarea cu şapca de piele egal eşti împingător de bălegar. Lumea, vorba aia, e plină de asociaţiuni tâmpite de concepte şi idei. 

Axinte se făcu a nu băga de seamă fumul ce-i invadase figura. Sau, mai ştii?, poate că nici nu l-a deranjat. 

Roxana îl abordase ca şi când ea, iubita lui, îşi dăduse întâlnire cu el, soţul ei, undeva în oraş şi apoi urmau să meargă împreună acasă. 

Dintr-odată, nu mai putea scăpa de ea. 

Ironia sorţii făcea ca Axinte chiar se întorcea de undeva: de la cea cu care trăia, de aproximativ doi ani, o frumoasă şi năbădăioasă poveste de iubire. Se întorcea adică se deplasase până la locaţie (tipoşenia locuia cu mămica într-un apartament cu patru camere pe undeva prin apropierea grădinii publice), n-o găsise, era doar mă-sa care-l informase că fata a ieşit puţin, dacă vrea poate s-o aştepte, plecase refuzând politicos invitaţia (din motive mai mult obscure decât logice n-o putea suporta pe tanti aia cu părul ca veşnic scos din cutie şi pe care o găsea de o onctuozitate libidinoasă, genul de mamă care vrea să ştie tot în privinţa fiicei, obiceiurile vieţii ei intime în primul rând), se întorsese dar nu mai sunase la interfon, aşteptase în faţa intrării iar după vreun sfert de oră plecase din nou. 

La jumătatea distanţei dintre apartamentul ei şi al lui îl abordase Roxana. 

Îl auzi pe celălalt ca şi când Gruia ar fi rostit bancuri porcoase la un banchet prezidenţial: 

- Eternul feminin, mde! E incredibil cum de poate femeia, odată creată despre tine impresia că ai fi pe invers, să-şi conceapă, în mintea aia a ei, scenarii despre natura ta. E un amestec acolo de curiozităţi perverse şi compătimiri mai mult sau mai puţin bizare de ţi se face părul măciucă. De altfel, nu mă plâng, am acceptat de mult situaţia. Acum profit pur şi simplu de pe urma ei.

“Care situaţie?”, nu pricepu Axinte în timp ce cu cealaltă jumătate de minte considera că apariţia Angelei - pesemne o informase maică-sa despre vizita lui iar ea îi ştia traseul de întoarcere - fusese un semn legat de faptul că relaţia trebuia dusă la nivelul următor. Angela aproape s-o ia la bătaie pe Roxana, o singură scânteie mai lipsea şi ar fi păruit-o în public. Fără nici cea mai mică jenă. 

- Pe unele le-am adus la mine-n aşternut dându-mă drept o victimă a băieţilor din familia lui Freddy şi Elton, pe altele le-am sedus cu o placă situată la polul opus: eram unul dintr-ăla cu o identitate sexuală reprimată ani buni dar cumva eram şi pierdut în spaţiu. Nu prea ştiam pe ce drum s-o apuc cu adevărat. Să le vezi atunci, drăguţele, cum încercau să mă salveze din ghearele îndoielii. Era un deliciu să le priveşti. Şi totul, vorba aia, plecând de la o simplă şapcaliune. 

Nu cu mult înaintea lor, dintr-un magazin de haine recent deschis, ieşi o arătare vorbind la telefon într-o romitaliană de zile mari. Părea prinsă într-o ceartă serioasă, peisaj cu atât mai pitoresc cu cât gesturile ei efeminate însoţite de o pilozitate facială pronunţată şi de un pardesiu roz închis, erau subliniate de o pereche de încălţări cu toc şi, desigur, de o şapcă de piele. Cum altfel decât neagră. 

Când a ajuns în dreptul lor, arătarea l-a privit pe Gruia, vreme de trei secunde, ca şi când o femeie condamnată la ghilotinare şi-ar fi luat adio de la amantul ei din înalta societate. După care şi-a văzut de drum. 

Axinte, prinzând faza cu coada ochiului, declară ca în faţa ofţerului de stare civilă: 

- Asumă-ţi-o. 

Gruia consideră că amicul său (care, cu siguranţă, avea ceva ciudat pe suflet pe care nu vroia să-l mărturisească) ajunsese să vorbească de unul singur cu glas tare. În consecinţă menţionă ceva despre cum vremea din ultimele zile e dată rău peste cap şi până când se despărţi de el nu mai scoase niciun cuvânt.