Dorinţa (6)

     „Da, ştiu, socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea din târg, o vorbă a naibii de înţeleaptă, medită regina, aproape absentă din lumea reală. De ce a trebuit însă să mi se întâmple tocmai mie una ca asta? Cu ce am greşit?... !?+-% ... Hmmm, aud? Cu ceee?”

     - Vă rog, doamnă! Vă implor! 

     - Mda... 

     - Pardon!? 

     - Mda. Am zis mda. În principiu cam aş fi de acord. Mda, cam aşa. Dar, hmmm, de ce a trebuit să mi se întâmple mie? Nu înţeleg. Zău dacă da! 

     - Doamnă, sunteţi palidă. Vă simţiţi bine? 

     - Poftim? Bu’Lyona îşi reveni ca dintr-un vis. 

     Era în Sala Tronului iar în faţa ei stătea una cu o figură cam ştearsă dar ai cărei ochi spuneau opusul ştersului. 

     - Nu mi-o luaţi în nume în rău, doamnă, dar pentru câteva clipe am avut impresia că v-aţi pierdut minţile, spuse ştearsa. 

     "Cine mai e şi asta?”, se întrebă Bu’Lyona încă uşor confuză. 

     Apoi, când necunoscuta îi zâmbi, palid, îşi aminti pe deplin totul. 

     O avea în faţa ochilor pe Numy’Smatha, soţia de drept a lui Ma’Giuhn. Care fusese răpit. Din propriul palat al Bu’Lyonei şi de sub ochii ei. În loc ca ea să-i râdă în nas lui Anemon (îşi pregătise pentru întâlnirea de la orele nouă dimineaţa un frumos voal verde trântit peste figură, nu i se zăreau decât ochii!) iat-o acum privind-o pe Numy’Smatha în timp ce Anemon nu doar că asistase la spectacolul răpirii lui Ma’Giuhn dar mai şi plecase din Ckelyie viu şi nevătămat şi aruncând un ultimatum cum că regina avea la dispoziţie fix cincizeci de ore pentru a apărea în sala tronului din Phara’Nghelia „nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos” altfel regele Ma’Giuhn avea să îi fie returnat în bucăţi. Iar prima bucată returnată ghici care urma să fie? 

     - Da, sunt în toate minţile, spuse Bu’Lyona simţindu-se tot mai stăpână pe propriul univers. Ascultă, Numy dragă, tu ce interes ai în toată povestea asta? Eşti de partea lui Anemon?, o luă ea tare pe nevastă.

     Numita rămase câteva secunde cu gura căscată. De uluire. Nu putu, apoi, să îngâne decât un mărunt „suntem aliate”. 

     Apoi îşi şterse o lacrimă. 

     Şi încă una. 

     Şi încă una.

     - Te întreb pentru că e evident că nu-l iubeşti, turnă Bu’Lyona gaz peste foc. Crezi că îl iubeşti sau, în fine, îi poţi păcăli pe alţii sau pe altele cu referire la treaba asta dar... ăăă... nu. Nu-l iubeşti. Adică nu dai doi bani pe eul lui autentic. Gâtul mi-l pun. Cu alte cuvinte: te prefaci. 

     Soţia lui Ma’Giuhn avea impresia că o paşte ditamai infarctul. 

     - Deci, Numy dragă, te mai întreb odată: ce interes ai în a mă determina să-i fac pe plac misoginului de Anemon? Tu, dacă ai fi în locul meu, te-ai oferi lui „îmbrăcată” într-un năvod pescăresc şi trasă de un măgar? Să-ţi vadă o Curte întreagă podoabele? Iar Anemon însuşi să te posede doar, aşa, pentru a-ţi demonstra că poate? Ţi-ar conveni?

     Numy’Smatha căzu în genunchi, plânse de sări cămaşa de pe ea. 

     Din bolboroselile ei Bu’Lyona pricepu că femeia nu putea trăi fără ’mnealui şi de aceea îi acceptase toate călcările în străchini întrucât când Ma’Giuhn revenea la ea era cel mai frumos lucru care i se putea întâmpla. 

     - Zău?, aruncă Bu’Lyona potrivindu-şi ceva sub sânul stâng. „Cel mai frumos”? De ce n-ai spus aşa, Numy dragă? Am o listă întreagă de gospodari d-ăştia care de abia aşteptă să-ţi demonstreze cât de "cel mai frumos" poate fi viaţa cu ei. Dintr-ăştia care fac treabă cu mâinile, sforăie, se beşesc la masă, râgâie seara înainte de culcare iar dacă le vorbeşti de artă au impresia că-i înjuri de mamă. Ştii ce frumoasă poate fi viaţa cu ei? O minune. Uite acu’ mă duc să aduc lista. Şi am să te las să-ţi alegi personal ursitul. 

     Numy’Smatha fu scoasă din sala tronului cuprinsă de un leşin ca de poveste. 

     În urma ei, Bu’Lyona o chemă pe Tasta’Thura, acolita ei cea mai personală, ca să pună la cale planul de bătaie împotriva lui Anemon. 

                                                              ***

     Trupul îi mirosea a parfum dulceag iar obrajii, ascunşi sub un strat gros de pudră, şi-i simţea încremeniţi. Dacă ar fi zâmbit avea impresia că pielea i-ar fi crăpat instantaneu. Zymir strânse din dinţi şi trase mai sus vălul de mătase ce-i alunecase de pe umăr expunându-i pentru câteva clipe cicatricea de pe claviculă, amintire dintr-o luptă fabuloasă, dată parcă într-o altă viaţă, acolo unde fusese înconjurat de sudoare bărbătească, mirosuri bărbăteşti, glasuri şi atitudine bărbătească iar nu ca acum pretutindeni muieri. 

     Se văzu nevoit să adauge mersului său o anumită unduire (tipic feminină) şi atunci îl păli: fusese smuls din cetatea Bu’Lyonei (ca un dinte stricat, prin fumuri, ceţuri şi şoapte ce-l aruncaseră pentru o bună bucată de vreme într-un întuneric ce nu semăna cu niciunul pe care să-l mai fi văzut vreodată până acum) cum altfel decât prin magie neagră. 

     - Da, îşi şopti convins. Magie neagră. Ce dracu’ altceva? Magie neagră, da, da, deci nimic altceva. Sigur? Da’ cum nu. 

     Coridoarele palatului erau lungi şi reci. Unele stăteau îmbrăcate în marmură de culoarea osului, altele erau cotropite de nuanţe de albastru în care litere intarsiate cu aur reluau citate din înţelepţii de altădată ai Phara’Ngheliei. Torţe ardeau în suporturi de forma unor mâini deschise iar lumina lor desena umbre stranii încoace şi-ncolo. 

     Rochia, cu poalele alea ale ei foşnind la fiecare pas, continua să-l stânjenească. Îşi prinsese pletele sub un acoperământ brodat cu fir argintiu. Mergea cu capul uşor plecat ca şi când îndrăzneala de a privi înainte l-ar fi costat viaţa. Un ochi neatent, aşadar, nu ar fi remacat că în grupul de codane îndreptându-se spre o locaţie anume din palat cineva nu era ceea ce părea a fi. 

      Scara pe care trebuia s-o apuce era la trei coridoare distanţă. Poarta cea mică ducând spre grădinile de est se găsea peste alte două coridoare. Dincolo de grădini se găsea zidul palatului. Dincolo de zid care într-un anumit loc putea fi escaladat căţărându-te în prealabil într-un castan bătrân – libertatea. 

     În timp ce grupul fetelor se apropia de scară chicotind şi şuşotind Zymir ezită. O clipă nu mai mult. Cât p-aci să se împiedice din pricina ezitării.

     Zdrahonul care păzea scara nu arăta ca unul care ar fi permis oricui acesul pe coridor, cu atât mai puţin unei femei, fie ea şi codană. Zymir se apropie, desprinzându-se ca o gazelă de restul grupului. Zdrahonul nu schiţă decât gestul apucării mânerului spadei. Zymir se opri la mai puţin de jumătate de metru de el, cu ochii în pământ. 

     - Rochia nu ţi se potriveşte, dădu zdrahonul verdictul cu voce imperturbabilă. Întoarce-te dacă nu vrei să... 

     Zymir îşi ridică privirea, lăsând voalul ce-i acoperea faţa să-i cadă. Privirea era cea a unuia care verifică dacă s-a stins sau nu focul în şemineu. Celălalt gest, al evidenţierii de sub rochie a unei lame sticloase, se desfăşură cu o rapiditate suficient de surprinzătoare încât timpul de reacţie al zdrahonului să fie mult încetinit. 

     - Nici palatul ăsta nu mi se potriveşte, spuse Zymir în timp ce paznicul se prăbuşea cu jugulara sfârtecată. 

     În tot acest timp Bu’Lyona împreună cu doi dintre generalii ei cei mai fideli sosise incognito în Phara’Nghelia pentru a-l extrage de aici pe iubitul ei Zymir. Ajutorul din interiorul cetăţii lui Anemon era Mens’Thraa. Bucătăreasa-şefă, cea care se ocupa personal de dieta regelui. Nimeni din cetate nu cunoştea mai bine ca ea cotloanele şi pasajele secrete, toate intrândurile şi căile de evadare oculte din Phara’Nghelia. Ce interes avea Mens’Thraa să-l trădeze pe Anemon? Habar nu am. Am lipsit de la fază. M-am pus de ascultat Simfonia a Cincea a lui Beethoven pe youtube (trei versiuni ale unor dirijori cu faimă internaţională, am rămas mut de admiraţie) iar când am revenit în lumea mea m-am pomenit cu Mens’Thraa colaborând cu Bu’Lyona. „O colaborare logică şi de bun simţ,”, mi-am zis. În fond, cum nimeni nu e veşnic pe funcţie e clar că de undeva trebuia să i se tragă declinul acestui Anemon. 

     Fără ca ambii s-o ştie (nici Bu’Lyona şi nici Zymir) un complot fusese pus la cale, anterior, pentru uciderea regelui. Cine ar fi urmat să-i ia locul fuo mare dilemă între doi boieri care se considerau egal îndreptăţiţi, dorind fiecare ceea ce i se cuvenea prin Legea Străbună în cetatea asta de gogomani unde ei erau primii. Drept pentru care complotul eşuase (fusese ales un asasin care se încadra mai degrabă în categoria „asin” decât în cea a asasinului profesionist) dar şi Anemon fusese rănit. Nu grav, avea să supravieţuiască dar deocamdată avea nevoie de odihnă.

     Ma’Giuhn intră în cameră deschizând uşa cu mii de precauţiuni. Spaţiul sta scufundat într-un portocaliu plăpând. Mirosea a buruieni vindecătoare, a sânge închegat şi a ceva exotic, tare. Undeva în colţ pâlpâia o candelă.

     Anemon era întins în pat, cu pătura sub bărbie şi mâinile peste pătură, încrucişate pe piept. Avea ochii închişi şi respira uşor, aproape invizibil. 

     Ma’Giuhn mai făcu doi paşi, se opri. Reintroduse cuţitul în teacă. „Nu merge aşa, gândi, parţial melancolic, parţial scârbit. E sub demnitatea mea să omor un rege rănit. Ce ce aş fi mai presus decât el dacă aş face-o?” 

     Anemon vorbi (mai mult şuierat decât cu glas tare) şi cu ochii închişi: 

     - Staaai ca prostuuu’.... şi mă priveeeeşti.... Loveşteeee.... fiii bărbaaat nu muiereee...

     Zymir făcu un pas în spate: 

     - Ăstaaa-i momentuuu’ tău, prostaneee... Loveşteee, îl somă Anemon, în continuare cu ochii închişi. Cine te-a trimisss? Boier A’Sush sau... îhîîî... boieeer Mau’Zs? Hmmm? Auuud? 

     Zymir dădu să plece dar se pomeni vorbind:

     - Chiar aşa: ce-ai fi câştigat dacă o vedeai pe regină? O cereai în căsătorie? Că aveai de gând să o transformi în trofeu pentru că oricum asta a fost intenţia iniţială încă de când ai auzit de frumuseţea ei, da, o înţeleg. Da’ crezi că asta e calea? Ochii văd, inima cere şi gata? Apuci? Crezi că dacă posezi Lumea vei atinge nemurirea? Înţelepciunea? Sau ce? 

     Anemon nu deschise ochii dar într-un final zâmbi ezoteric: 

     - Bu’Lyonaaa... da... asta da bunăciuneee... 

     După care căzu în ceea ce Zymir consideră a fi nimic altceva decât un mare leşin. 

     Părăsi iatacul şi apoi însăşi Phara’Nghelia. De mână cu Bu’Lyona cu care se întâlni undeva printr-o curte interioară unde mirosea de te trăsnea a găinaţ şi a transpiraţie. Generalii cei credincioşi nu au supravieţuit. Din contră, s-au sacrificat pentru ca cei doi îndrăgostiţi să poată evada din cetate. Şi, cum spuneam, ţinându-se de mână.