Ediţie limitată

     Dîrţă Elefteriu Claudiu se afla într-un vis de zile mari. Ţigănia începuse cu un câine ce se tot vâlţâia încoace şi încolo cerând de mâncare într-o gestică de-o umanitate înduioşătoare. Nu i se făcea nimănui milă de el, din contră, îl luau toţi în şuturi. “Pleacă, bă, d-acilea, i se zicea, mai în zeflemea, mai într-o parodie de filme cu monştri, lumea n-are ce hali şi te-ai găsit tălică să stresezi populaţia. Lua-te-ar hingherii, vede-te-aş mânuşi, prepara-te-ar fast food-urile gălbejiţilor!” 

     Pe la mijlocul visului iată că se-ndură totuşi cineva de el, un moşar înveşmântat într-un cojocel ce-i da un aer tineresc iar animalul, drept recompensă că a fost blagoslovit cu un mititeu şi un pumnişor de cartofi prăjiţi tăvăliţi prin muştar, îi dezvălui locaţia unei insule izolată din Oceanul Indian, acolo unde, dacă stai neîntrerupt pe ea vreme de măcar doi ani, încep să ţi se întâmple lucruri de cea mai bună calitate. 

     - Atenţie, spuse potaia în încheiere, când cu limba scoasă de ziceai că e în călduri, când cu un soi de melancolie în ochi de-ai fi jurat că încă îi e dor de căţeaua aia ce l-a lăsat cu ochii în soare, paradisul nu poate exista fără fratele său geamăn, infernul. Pe insula asta se găseşte ditamai plantaţia de canabis, păzită non-stop de inşi înarmaţi până-n dinţi. Fii cu mare băgare de seamă în drumul tău spre paradis că dacă te-au prins ăla eşti. Dă din cap dacă ai înţeles! 

     La care tătăiţa declară entuziast că ar fi dat şi din coadă dacă ar fi avut-o, ce dacă era trecut de 60 de toamne, te poţi îmbogăţi şi la 80 de ierni trecute fix, dacă ai sânge-n instalaţie, totul e să ai nu să n-ai, până la ani 100 mai avea (i-o preziseseră trei rroame, la intervale diferite de timp, erau şi ceva neamuri dacă-şi aducea bine aminte... dar ce mai conta!) doar că în drum spre casă umerii uşor încovoiaţi precum şi mersul şovăitor vorbiră despre o cu totul altă abordare a lui moşulică în privinţa goanei după avere. 

     - A fost profesor de literatură la viaţa lui, îi comunică Dîrţă, la un pahar cu suc de cereale, lui Tăgîrţă Eusebiu Dan, frate-su. Şi a mai încercat, tot toată viaţa lui de profesor, să-şi publice romanele şi nicio editură nu l-a băgat în seamă. Îl obseda tema asta: goana după avere. E o temă pe care o vezi pe la un alde Balzac, Rebreanu, Călinescu sau Stendhal. Pe le îl obseda în mod negativ ca să zic aşa - era de părere că e o temă de o tâmpenie absolută, o temă periculoasă ca să fiu mai precis, înjositoare pentru fiinţa umană ce aspiră, prin lectură, la ridicarea nivelului estetico-spiritual şi de aceea romanele sale, patru la număr, au întors pe toate părţile satirei, parodiei şi pastişei tema cu pricina. Hm, poate de aceea a şi fost refuzat, din lipsă de felling comercial. Uite că la asta nu m-am gândit decât acum.  

     - Mişto, zise frate-su trăgând cu coada ochiului la nevastă-sa care tocmai ce ieşise din baie doar cu un prosop pe cap. Cine e dom’ profesor ăsta al tău? Mi-a cerut prietenia pe feis şi eu n-am văzut sau cum? 

     - L-am visat, nu ţi-am spus?, întrebă Claudiu bănuind cam unde trăgea frate-su cu ochiul căci de acolo de unde stătea el nu se vedea până în baie. 

     În tot acest timp, undeva în adâncul sufletului său, Dârţă râse proletar. După ce, iniţail, surâsese, tot acolo, aristocratic. Amuzamentul situaţiei era că numai frate-su îi vedea frumuseţea nevestei, toţi ceilalţi amici ai lui Dârţă, el inclusiv, încadrând-o pe insă la categoria ”urîţică înzestrată cu un corp bestial”. 

     - Aşa este, îşi aminti Eusebiu ca un voinic revenit de pe Tărâmul Celălalt unde fusese cât p-aci să se autodevoreze, de foame, dar se salvase în ultimul moment halindu-şi calul vorbitor. Mi-ai spus dar am uitat. Fără nicio intenţie, adăugă, precaut. 

     Nu-l mai chema Dârţă pentru că îşi schimbase numele în urma căsătoriei. O făcuse pentru a-l şterge definitiv din memorie pe taică-su care-i părăsise, pe el şi pe frate-su, la o vârstă fragedă. Fugise peste hotare cu o mulatră de religie ebraică, lăsându-i în plata Domnului, a unei femei depăşită de statutul de mamă şi a unor bunici care, trecuţi prin două războaie mondiale şi prin şocul preluării puterii de către analfabeţii de comunişti, nu-şi mai doreau acum decât o bătrâneţe banală. Lipsită de griji, dacă se putea. Uite că nu prea s-a putut, cu doi nepoţi năzdrăvani, gen Nică a lui Ştefan a Petrei, care: aruncau cu ouă, cartofi şi morcovi, în lungile seri de noiembrie, de la balconul apartamentului, pe acoperişurile caselor învecinate, vânau pisicile cartierului, pe ale altor proprietari ai cartierului inclusiv, folosind tuburi şi cornete de hârtie prevăzute în vârf cu bolduri sau, vara mai ales, se urcau pe acoperiş iar de acolo catapultau mere sau ceapă oriunde se nimerea, căpăţâna diverşilor cetăţeni ai cartierului având, se-nţelege, de suferit la greu dintr-o astfel de pricină. 

     Toată lumea ştia cine-s capetele răutăţilor dar din respect pentru “bunici” - două foste cadre didactice universitare de prestigiu ale urbei, tăceau şi îndurau. Cum, la fel, toată lumea (vecină cu Elefteriu) ştia adevăratul motiv pentru care Eusebiu Dan îşi schimbase numele. Ştia şi mustăcea: ea, viitoarea nevastă, Aurelia Bogdana, i-o ceruse indirect, el, viitorul tată-socru, i-o servise direct - cine intra în onorabila lor familie de penticostali trebuia să devină el însuşi penticostal, indiferent de religia sa anterioară, din toate punctele de vedere, numele inclusiv, Tăgîrţă fiind cel mai onorabil nume de familion penticostalicesc al urbei. 

    Vizita lui Dîrţă la Tăgîrţă se termină cu nişte concluzii destul de îngrijorătoare (greu de precizat pentru cine) referitoare la vise: 

     - a nu se pune prea mare bază în ele pentru că nu poţi şti ce e adevăr şi ce anume doar reflex al minţii 

     - oricum le uiţi destul de repede după ce te-ai trezit aşa că încercarea ta de a te baza pe ele este sortită eşecului. Din start 

     - viaţa însăşi ţi se poate pare un vis. Nu de puţine ori. Şi mai ales dacă eşti o persoană inteligentă. Ecuaţie în care inteligent se traduce prin capacitatea (extrasenzorială, de ce nu?) de a trece dincolo de impulsuri, instincte şi meschinării, capacitatea de ea vede dincolo de natura ta venală, capacitatea de a ieşi din tine pentru a deveni cea mai bună variantă a ta. Dacă eşti doar un handicapat d-ăsta pentru care farfuria cu sarmale reprezintă o artă n-o să vezi niciodată viaţa ca pe un vis. O s-o vezi doar ca pe un cumul de amitiri în care, cum altfel?, s-a mâncat şi s-a băut pe cinste. 

     La finalul finalului, Tăgîrţă-fost Dîrţă dădu să-l întrebe pe Dîrţă despre cum de ştia el de meseria avută în tinereţe de un personaj dintr-un vis. Aşa ceva ţine de un soi de postmodernism gomos, destinat unei audienţe şi mai gomoase. Dădu, cum spuneam, să-l întrebe dar se răzgândi. Nu de alta dar ce e vis ca valul trece. 

Căutarea (4)

     „Tot ce are un început trebuie să aibă şi un final”, auzi ca prin vis. „Iată condiţia esenţială a acestei lumi.”

     Vocea, oarecum familiară, extrem de clară şi cu inflexiuni metalice, venea parcă din străfunduri de lume şi, în acelaşi timp, de foarte de aproape.

     Deschise ochii şi la început nu zări nimic Apoi înţelese că privea un ocean de negru şi-şi mută privirile la sud. Zări o siluetă îmbrăcată în cafeniu din cap până în picioare, cu un chip plăcut şi agitând între degetele mâinii drepte un pix strălucitor.

     - Nu-mi spune că şi tu mă aşteptai! intonă Rareş ca după o răceală păcătoasă.

     - Cred că e invers, spuse necunoscutul fără să schiţeze un rictus pe chip.

     Miroslav intui adevărul din spatele cuvintelor insului.

     - Marele meu defect e că-i văd pe alţii...

     - Nu te umfla în pene că nu-ţi stă bine, îl întrerupse necunoscutul. Defectele tale sunt cu totul altele decât crezi.

     - Am impresia...

     - Exact, prietene, doar ai impresia. Nimic nu e sigur. Ca să fiu sincer cu tine până la capăt, ai acele defecte pe care vreau eu să le ai. Calităţile inclusiv. Altceva nu există. Pricepi?

     - De ce ţi se spune Grefierul?

     - De ce nu? Rolul unui grefier la tribunal e extrem de important. Fără el, un judecător e ca şi paralizat. 

     - Unde zăcea modestia!

     Timp de aproape un minut nimeni nu mai scoase un cuvânt. Rareş socoti că podeaua (gresie neagră) pe care se afla avea dimensiunile unui teren de fotbal. Dincolo de marginile ei, în orice direcţie ai fi privit, păreau să emane de dedesubt străfulgerări portocalii care arătau de parcă ar fi fost atrase în sus de o forţă misterioasă. Undeva în capăt se zărea un birou străjuit de un fotoliu voievodal.

     - Stă în codru fără slavă, rosti Rareş incantatoriu.

     - Exact, spuse Grefierul privindu-l în ochi. Sunt custodele acestei lumi. Una care dacă are secrete le are pentru că le permit eu să le aibă. O lume care deşi virtuală e pentru mine cea mai reală dintre lumi.

     - Vrei să spui că tot ce am gândit şi simţit eu până în clipa de faţă a fost cu largul tău concurs? Exist pentru că vrei tu să exist?

     - Hai s-o spun aşa: pe mine, care ca şi tine, exist pentru că vrea altcineva să exist, nu mă deranjează aspectul. Din moment ce conştientizez că nu exist înseamnă, nu-i aşa?, că exist. Conştiinţa nonexistenţei e la fel de importantă ca prezenţa cifrei zero. Materializarea grafică a Nimicului e semn de înţelepciune profundă. Fără ea am fi ca şi paralizaţi.

     - Nu pot să cred că s-a ajuns aici, replică Rareş după o tăcere la fel de stupefiantă ca un râgâit al cuiva tras înaintea unui discurs de mulţumire pentru primirea Nobelului pentru Literatură. Am trecut prin atâtea ca să...

     -... ca să ce? Să-ţi sublinieze un ins cu poreclă bizară chestii care atentează la însăşi esenţa lumii, nu?

     Rareş nu răspunse pentru că tăcerea sa o confirmă.

     - Aici vroiam să ajung. Tu acum ai mai multe opţiuni – accepţi, nu accepţi, interpretezi după cum te taie capul. Uite, ca să-ţi fie şi mai bine, am să mă retrag.

     Fără vreun alt avertisment, imaginea sa dispăru din faţa ochilor lui Rareş. Iar dumnealui rămase multă vreme dus pe gânduri şi de parcă şi-ar fi pierdut minţile. Sau ar fi fost transformat în stană de piatră de o forţă misterioasă.

                                                                           ***

     Aş vrea să vă pot spune că Miroslav, întors acasă prin bunăvoinţa Grefierului, a văzut lumea cu alţi ochi. După o experienţă care l-a întors la 180 de grade. Că toată călătoria sa a fost ca o lecţie. De viaţă sau ca o simplă învăţătură de minte. Că odată întors acasă a învăţat să aprecieze că trebuie să te mulţumeşti cu lucrurile pe care le poţi face nu să visezi la chestii care te depăşesc. Că e bine să înfloreşti acolo unde te-a dat Creatorul nu unde te poartă ale vieţii valuri. Bla-bla-bla... 

     Nu vă pot spune nimic. La faza asta am lipsit. Grefierul, subconştientul meu, a primit libertate totală. De exprimare. Acolo, în această lume subtilă pe care o poartă fiecare din noi şi pe care mulţi dintre noi o cunoştem cum cunosc eu, la perfecţie, arhivele Securităţii.

     Mă duc să mă joc la calculator.

 

Căutarea (3)

     În atmosferă era praf. Mult şi dintr-ăla lipicios care-ţi intră unde vrei şi unde nu vrei iar când ajungi acasă stai să te miri că de ce te simţi jegos când doar ai făcut duş azi-dimineaţă. Mda, praful de la sacii de cartofi, sacii de rafie (goi sau plini), lăzile de plastic, hamalii care-şi trântesc greutăţile în colţurile depozitelor sperând că nu-i vede şefu’ da’ banu’ dă cinzeacă tot o să şi-l primească, praful de pe minţile oamenilor... pardon, ale gospodarilor care prin felul lor orb şi mut la cele ale esenţialului vieţii (în sens filosofico-spiritual, na!) se agită ca un peşte pe uscat căutând, cântărind, sperând, cumpărând, cheltuind, înjurând, luând-o de la capăt.

     Făcu dreapta şi intră întro crâşmă. Cea din sudul Tîrgului. În cea din nord, deşi spaţiul se înfăţişase mult mai generos, duhnea încă de afară a alcool, a sudoare şi a pantaloni nespălaţi. Iar înăuntru simţise o mulţime de priviri aţintite asupră-i, gata să-l ia la rost. Aici plutea o aromă de vechi şi a tineri pensionari bucuroşi că au scăpat, fie şi pentru câteva ceasuri, de gura tinerelor pensionare de acasă.

     Intră brusc unul care, cu o sticlă de vin într-o mână şi cu o ţigare în alta, ceru un păhărel.

     - A fi sau a nu fi nu-i deloc întrebarea aia, spuse el aproape ca un actor profesionist. Faza e că nu există nicio întrebare. Lumea e o iluzie, bă. Cine nu mă crede nu are decât să îndoaie o lingură prin puterea minţii.

     Nimeni din cei prezenţi nu râse dar nici nu dădu pe dinafară de gravitate.

     - Deci dacă totul e altceva decât o mizerie virtuală înseamnă că...

     - Bre, Vali, taci din gură măcar azi, se auzi o voce de undeva din fund. Ştii doar că te respectăm cu toţii pentru vorbele tale minunate dar azi te rugăm noi nu. Sau nu ştii că Bacovius a murit aseară?

     - Cum? întrebă Vali gata să scape sticla din mână. Cum adică a murit? Doar ieri vorbişi cu el.

     - A vrut să stea de vorbă cu Grefieru’, rosti careva ca dintr-o pivniţă.

     Rareş ciuli urechile.

     - Toată lumea vrea să stea de vorbă cu el, mormăi o voce piţigăiată din spatele lui, şi după aia îşi pune ştreangul de gât.

     - Unii îşi taie venele.

     - Nea Eusebiu a folosit o drujbă, spuse un moşar fără dinţii maxilarului.

     Rareş ciuli de două ori urechile.

     - L-au găsit în cadă, cu o sticluţă de otravă pentru şobolani alăturea. Şi cu un bilet de adio în care zicea despre cum Grefierul i-a oferit suprema linişte sufletească. Şi că îi pare rău pentru la toţi care le-a provocat această dezamăgire.

     - Mă duc să-i aduc un ultim omagiu, spuse Vali ca-ntr-o transă.

     - Dacă te duci la cimitir vezi să nu rămâi p-acolea, aruncă o voce de bunic. Fra-su a intrat în greva foamei şi nu vrea să mai îngroape pe nimeni. Cică i s-a arătat în vis că trebuie să-i arate calea unuia venit din altă lume şi până nu s-o întâlni cu el nu mai pune mâna pe lopată.

     - Şi doar ieri schimbarăm câteva vorbe, spuse Vali trântind uşa crâşmei după el.

     În timp ce-l urmărea pe numitul Vali cum se deplasa clătinându-se spre cimitr, lui Rareş îi trecu prin minte că totul nu poate fi decât o şaradă, orchestrată de careva care are mult timp la dispoziţie şi exact din cauza asta se cam plictiseşte.

     La cimitir află că existau doi Bacovius – unul, profesor universitar recent pensionat, o glorie a Catedrei de Literatură Comparată şi celălalt groparul oraşului. Gurile rele vorbeau despre inteligenţa net superioară a acestuia din urmă şi despre faptul că primul Bacovius căutase cai verzi pe pereţi toată viaţa în ciuda faptului că dăduse dovadă de o putere de muncă titanică.

     - Nu trebuie să cauţi orbeşte, maică, îi atrase atenţia o băbuţă cu gura stâmbă şi care părea să ştie tot ce mişcă în zona cimitirului. Mai întâi tre’ să te cauţi pe tine.

     - De neimaginat, vocifera administratorul sudând ţigările. Avem şi noi un amărât de gropar şi i se pune pata luminăţiei sale că el intră în greva foamei pe termen nelimitat. Şi dacă nu i se satisfac cererile se aruncă din turnul clopotniţei. Incredibil. N-am mai pomenit aşa ceva de când mă ştiu.

     Rumoarea plutea deasupra cimitirului de s-o tai cu cuţitul. Se vorbea despre faptul că groparul Bacovius fusese invidios toată viaţa pe fratele său şi acum, la bătrâneţe, a răbufnit. Restul bârfelor frizau, desigur, absurdul.

     Tot ascultând în dreapta şi în stânga, Miroslav se pomeni la baza clopotniţei. O voce proeminentă dar sfâşiată din când în când de lamentaţii penibile zdrăngănea de undeva de sus. Mânat de un resort interior inexplicabil, Rareş o luă pe scări în sus.

     I se păru că trece un veac până ajunse la o uşă mare de lem dată de perete şi care lăsa să se vadă cum un individ zdrenţăros, cocoţat pe balustradă, vocifera şi declama.

     - Văd voievozi cu plete, urla el aproape incontrolabil.

     Apoi pe un ton blând, împăciuitor:

     - Străbunii trec în pâlcuri violete, lumea toată e violetă.

     Câteva minute bune, Rareş rămase stană de piatră, ascultînd şi neîndrăznind a face niciun alt gest. Pe urmă îşi luă inima în dinţi şi salută.

     Auzindu-se strigat, Groparul întoarse privirile:

     - În sfârşit! Greu mai face rostu’ omu’ de tine.

     Se dădu jos de pe balustradă şi veni înspre el. Îl însoţea o aromă de pământ reavăn iar în nota de mijloc stagna un damf de usturoi.

     - Să ştii de la mine că te poţi oriunde fericit a te simţi pe lumea asta, zise el strângându-i mâna. La mine uite-te. Un exemplu viu pentru tine îs. Îs mulţumit că ecsist şi că te-am întâlnit. Altceva nu-mi trebă. Menirea-mi asta fu.

     - Dar eu cine mi-s? reuşi Rareş să întrebe ca şi când şi-ar fi revenit după un infarct.

     - Exact, zise groparul zâmbindu-i şui. Eşti cine eşti. Numai tu poţi şti asta. Restul e tăcere.

     - Bine, dar...

     - Acum te rog să mă scuzi, îl întrerupse Bacovius în timp ce imaginea sa fizică începea să tremure. Nu credeam să-nvăţ asta vreodată dar, na, la întâmplări n-ai ce le face.

     Rareş dădu să mai spună ceva dar se trezi singur. Păşi dincolo, în micul balcon al turnului iar aerul tare al înălţimilor îi umplu plămânii.

     - O distanţă cam mare până jos, cugetă cu glas tare simţind cum vorbele i se pierd în bătaia vântului. Cum naiba de am putut urca atâtea trepte fără să simt nicio urmă de oboseală?

     Vru să reintre în turn dar îşi dădu seama că avea ceva în buzunarul din stânga.

     „Hârtiuţa cu poezia dată de sora Grefierului”, îşi spuse. „Ia te uită cum de uitaşi de ea!”

     O despături. O secundă îi trecu prin minte ceva legat de un plic în care fusese, iniţial, pusă „hîrtiuţa”. „Mai ştii, poate că am avut intenţia s-o citesc dar ceva m-a oprit în ultima clipă.”

     - Stă în codru fără slavă mare pasăre bolnavă, citi. Păi ăsta-s eu. Stau ca prostu’ şi nu produc nimic. Nu mă vesteşte nicio cometă, nu mă prefigurează nicio aură. Şi, da, îs bolnav de... ăăă... mine însumi. Sau de lucrul care contează cu adevărat. Ia să vedem mai departe: „naltă stă sub cerul mic şi n-o vindecă nimic, numai rouă dac-ar bea cu cenuşă scrum de stea”. Da, exact: nimic pe lumea asta nu mi-ar prii. Caut, e clar, Absolutul. Lucrurile de Dincolo. Răspunsul la întrebarea mea nu mai are niciun sens pentru că nu asta e ideea. Nu răspunsul e cheia ci întrebarea. Dar ea trebuie pusă corect. Altfel e sortit totul pieirii. Interiorul, aceasta-i calea.

     Şi fără să şovăie, păşi peste marginea balconului.

Căutarea (2)

     În nări i-a venit miros de struguri. Apoi de vin turnat în ulcică de lut. S-a auzit un muget de vacă. Ceva cald l-a mângâiat pe frunte. Când a deschis ochii a văzut că sta întins pe un pat ca de spital, pe o verandă construită integral din lemn iar din capătul celălalt îl privea o siluetă cu un păr de un roşu aprins.

     Fata îi sublinie că toată neliniştea sa nu poate fi rezolvată decât de Grefier.

     - Îi spun că m-ai trimis tu? făcu ironic Rareş.

     - Ar fi cam greu să-i spui, zise ea calmă. Mai întâi trebuie să-l găseşti. Sigur, toată lumea ştie că Estetikans, ţinutul Cimiliturii, e locul unde poate fi căutat Grefierul dar de găsit e cu totul altă poveste.

     - Asta-i cea mai tare chestie de până acum, zise Miroslav izbucnind în râs. Până în clipa asta toţi cei care m-ar fi putut, chipurile, ajuta s-au dovedit a fi un mare „fâs”. Eu îi întrebam de durerea mea, ei o ţineau pe durerea lor. Dialogul surzilor. Acum asta: caută-l pe cutărescu că el sigur te va lămuri. O busolă nu-mi dai?

     - Pot să-ţi dau variante de căutare, dacă vrei.

     - Desigur. Fără ele m-aş simţi pierdut, replică Rareş jubilând.

     - Varianta unu este să te deplasezi până în Târgul Victoriei, întrebi de Grefier la pieţarii care vând peşte şi de aici încolo eşti pe cont propriu.

     - Genial.

     - Varianta doi: groparul Bacovius din cimitirul Plumbuita. Atenţie: îi dai mai întâi ceva de mâncare şi după ce te informează trebuie să mergi cu el la Cetatea de Vechituri şi să-l laşi să cumpere ce vechitură îi pofteşte inima. Dacă după isprava asta nu-ţi mai spune nimic despre Grefier înseamnă că ţi-a spus totul dinainte. Dacă nu, ai la dispoziţie varianta a treia.

     - Supergenial. Şi eu care credeam că chiar ar fi nevoie de o busolă.

     - Următoarea lună plină va fi peste patru nopţi. La ora unu şi douăzeci şi trei de minute să te afli pe Stânca Păcii şi să reciţi o poezie. Iată plicul cu poezia aici. Nu-l deschide decât atunci.

     - Te pomeneşti că nenea Grefier o să apară brusc, pe buza stâncii, odată poezia citită?

     - Dacă nici atunci nu se va întâmpla nimic, continuă fata de parcă ar fi recitit o poezie învăţată pe de rost, înseamnă că problema ta e închipuită şi trebuie să faci calea întoarsă. Sau poţi face ce te taie pe tine capul că răspunsul mult aşteptat nu va veni.

     - Auzi, ceva mai simplu nu există? întrebă Miroslav simţind că, deşi ar vrea să se enerveze, puterile îi sunt slăbite.

     - Frate-miu ţine la intimitatea sa.

     - Omul pe care-l caut e fratele tău? Grefierul?

     - Mda.

     - Chiar că asta-i sclipitor de genială. Păi de ce nu-i spui tu despre mine?

     - Nu merge aşa, zise ea cu un calm magistral. Astea-s indicaţiile lui. Vezi tu, frate-miu e un tip pe care-l caută mulţi. Şi Amyn a venit la el. Toţi au venit şi au plecat iluminaţi. Cum, pe de altă parte, alţii au plecat năuci de la el şi fie au sfârşit la azil fie la capătul unui mijloc de scurtare a vieţii. Şi uite aşa s-a trezit frate-miu un fel de Inamic Public Numărul 1 pentru că, vezi Doamne, se ocupa cu şarlatanii pentru a lua banii cetăţenilor. De atunci s-a învăţat minte: cine chiar are ceva pe suflet să facă bine să-l caute. Trebuie doar să asculte cu atenţie vorbele altora pentru a-l găsi. Genial, nu?

     În Târgul Victoriei era o hărmălaie de nedescris. Oameni cu treburi care-şi vedeau de problemele lor mărunte, orbi la problemele altora. Altădată înghesuiala asta l-ar fi indispus grozav. Acum n-avea cum să nu remarce faptul că Lumea i se înfăţişa spectaculos de paşnică.

     Venise aici mai mult din virtutea inerţiei decât din dorinţa de a-l găsi pe misteriosul Grefier. I se părea totul o imensă minciună:

     a) pentru ce-l chema Grefierul? Se simţea de la o poştă amatorismul. Ce poreclă mai era şi asta? De ce nu „profesorul” sau „fantoma” ori „judecătorul”? Asta din urmă suna chiar mult mai respectabil.

     b) toţi îi spuseseră chestii dar singurul lucru pe care-l aflase cu adevărat era că nu aflase nimic.

     c) în fond, nu era singurul care se vedea prins într-o criză existenţialistă. Nici primul dar nici ultimul.

     d) poate că nu era întâmplător faptul că nu aflase niciun răspuns. Poate că aşa era menit să se întâmple.

     e) ce ar mai fi putut să-i spună Grefierul?

Căutarea (1)

       Într-o extatică şi mirobolantă după-amiază de primăvară, una în care mirosea a ciorbă de peşte, a grătar şi a vremea lui a fost odată, lui Miroslav Rareş îi trecu prin minte că treaba de care suferea nu era întâmplătoare.

       Dilema sa, ca să fiu mai precis, suna cam aşa:

       a) nu îs nici primul şi nici ultimul prins într-o asemenea perversă pânză de paianjen dar…

       b) de ce a trebuit totuşi să mi se întâmple mie asta şi nu altuia?

      c) dacă tot mi s-a întâmplat… mda, la întâmplări nu ai ce le face… ce l-a determinat pe Destin (sau cum s-o mai numi entitatea/fiinţa aia responsabilă cu managementul vieţii muritorilor) să mă pună şi pe mine în seria cu pricina? Ce am făcut de s-o merit? Cu ce am ieşit în evidenţă?

      Şi uite aşa, tot meditând asupra problemei sale care-i producea o stare vecină cu turbarea, Rareş călcă, din neatenţie într-o balegă. Care de fapt erea un buton de activare portal spre un univers paralel. Ocazie cu care pătrunse Dincolo.       

       Aici, în această lume care semăna ca două picături de apă cu lumea noastră, dumnealui constată că nu se poate întoarce în universul lui la fel de uşor precum a intrat.

       În primul rând că balega devenise o simplă balegă. După toate probabilităţile, ea, ca buton de activare nu funcţiona astfel decât pe o parte.

       În al doilea rând, Rareş visă ceva cu unul înveşmântat într-un fel de hlamidă călugărească şi care îi atrase atenţia să stea de vorbă cu primul om care i-o ieşi în cale. Doar el îl poate îndruma spre ieşirea din universul acesta în care intrase fără voia lui.

       Astfel, Rareş se întâlni cu un ins, oleacă sărit de pe fix, care îi atrase atenţia că şeful lui îl poate ajuta în problema pe care o are întrucât acest şef ştie tot şi dă cele mai salvatoare soluţii.

       Rareş ajunse astfel la casa acestuia şi află că ’mnealui doar îşi întreţine imaginea de şef superatotştiutor în ochii slujitorilor săi. Din raţiuni evidente. Era un şef, de altfel, onorabil, tratându-şi subalternii corect dar cu mână de fier. Un şef luminat de altfel, adică unul care e conştient că nimic nu e etern pe lumea asta. Adică unul cum rar poţi întîlni.

       Doar că nu-l putu ajuta sub nicio formă pe Rareş. Ştia însă pe cineva care o putea face. Un mare înţelept care, ca orice înţelept, locuia undeva aparte. La Bibliotekas, cel mai tare lăcaş de cultură al ţinutului. 

       Înţeleptul vehiculă tot soiul de isme dar, cum poate Rareş se aşteptase, undeva în subconştientul său şi aşa zdrumicat de pătrunderea într-un univers paralel, nu fu în stare să lămurească dilema în care acesta se afla. I-a recomandat să discute cu Amyn, un călugăr de la o mânăstire celebră a ţinutului: Mitropolios.

       Drumul spre acest arhicunoscut lăcaş de spiritualitate nu fu lipsit de probleme:

       -în primul rând s-a dovedit a fi unul foarte prost. La propriu. Gropi, gropşoare, gropulici, gropuloaie. Acoperite cu paie. Sau crengi de brad împodobite cu fundiţe de mărţişor sau pe care fuseseră lipite răvaşe pline de obidă la adresa autorităţilor, secţia Coklauri.

       -în al doilea rând, s-a pomenit răpit. S-a trezit într-o încăpere circulară, din lemn, unde o oaie vorbitoare i-a ţinut o prelegere despre faptul că oamenii nu îs egali iar cei care îi vor egali pe alţii îi vor egali sub ei. “Deci oamenii n-are cum a fire egali, îi bolborosi oaia ca într-un vis suprarealist. Egalitatea între ei înseamnă, dă faptu, violarea drepturilor unora prin hrănirea la vanitatea unor retarzi carele nu merită ceea ce, culmea, primescu pă gratiz. Şî, vorbuliţa ceea, primesc trebuşoare care unii le munceşte o viaţă pentru a le avea. Deci baza e că cu toţii avem momentele nuastre de prostie sau inteligenţă nativă şi clipele nuastre de prostie ori deşteptăciune cultivată.”

       După aceea uşa cu zăbrele ruginite a camerei s-a dat în lături şi înăuntru a pătruns o fată suplă, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi care nu avea nicio jenă la faza asta.

       - Vino cu mine dacă vrei să mai vezi şi ziua de mâine, i-a zis ea lui întinzând mâna dreaptă în care stagna ceea ce părea a fi o paraşută. Da, tu, băiatul de lângă oaie, cu tine vorbesc.

       Miroslav, debuimăcindu-se, n-a aşteptat invitaţie cu colaci. În scurt timp cădea-plutea spre pământ, de la o înălţime ameţitoare, după ce sărise din „împuţiciune” – un fel de elefant cu aripi, înveşmântat în carapace de broască ţestoasă şi cu cap de balenă cu nişte mustăţi colosale. Carele măturau norii cu vioiciune.

       Căderea l-a adus în curtea de la Mitropolios. Într-una din curţi, mai exact, cu suprafeţele clădirilor vopsiste într-un alb mortuar iar caldarâmul sclipind de curăţenie. În aer plutea o aromă bestială de tămâie. Din când în când voci de cor bisericesc răzbeau în atmosferă de unde nici cu gândul nu gândeai.

       S-a pomenit la o coadă de inşi care aşteptau într-o ordine evlavioasă pătrunderea după o uşă groasă de lemn închis la culoare şi deasupra căreia sta scris cu litere gotice „Amyn” şi apoi o frază într-o limbă din care Miroslav nu pricepu nimic.

       Iniţial, bucuros că zborul-cădere îl adusese fix la destinaţie, s-a pus pe aşteptat. Coada înainta însă cu viteza melcului. A încercat să-şi amintească de fata care-l ajutase să evadeze (se întâmplase ceva în aer, domle, cu siguranţă că se întâmplase ceva... dar ce?) dar nu reuşi neam. Pe urmă, undeva în faţă izbucni o neînţelegere între o grăsancă pitică şi un deşirat cu degete ale căror unghii erau pline de jeg iar Miroslav n-a stat pe gânduri: s-a strecurat mai în faţă profitând de neatenţia cuiva, i-a luat partea unuia, l-a înjurat de cele sfinte pe altul şi la final a crăpat uşa şi a intrat.

       Afară, gâlceava a continuat.

       Cînd intră în chilia lui Amyn îl cotropi o linişte absolută. De pe geamul încăperii crengile băscăcărate ale unui pom cu un trunchi de o grosime considerabilă se legănau alene. Undeva spre linia orizontului, printre două turnuri cu creneluri nenumărate, se scurgea un soare mic ca o lună plină.

       Simţi brusc o privire prietenoasă mângâindu-i obrajii.

       În fundul încăperii, pe jumătate înfundat într-un fotoliu acoperit cu mătase neagră, era un ins bărbos, cu chip prelung şi gesturi rafinate.

       Rareş avu impresia, privindu-l, că acesta ştie dinainte ce are să-i spună. Apoi îl cotropi un gol violent ca şi cum toată nelămurirea sa nu ar fi avut, pentru nimeni, nici cea mai mică importanţă. La sfârşit înţelese că răspunsurile pe care le căuta se aflau în inima sa. Dar exact asta nu vroia să descopere. Ar fi avut nevoie de sfatul cuiva. Careva care să-l înveţe cum să se poarte după ce ar fi aflat adevărul. Care să-l înveţe cum să se raporteze la lucrurile ce le-ar fi aflat a fi adevărate.

       - Orice se învaţă pe lumea asta, îl auzi ca dintr-o altă lume pe Amyn. Orice numai despre cum să ierţi nu.

       Clipi şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-i strângă mâna. Vru să mai adauge ceva dar nişte bubuituri puternice urmate de cuvinte rostite într-o limbă necunoscută îl opriră. Zgomotele veneau de dincolo de uşa camerei lui Amyn şi Rareş îşi dădu seama că într-un fel sau altul aveau legătură cu el.

       Ca prin vis se petrecu totul: călugărul arătându-i, mai mult din ochi decât din glas, un dulap, el înţelegând şi nu prea ce are de făcut, bubuielile trosnind în uşă s-o scoată din ţâţâni, răcnetele zăngănind geamurile. Deschise uşa dulapului şi acolo era o gură ca de burlan ce ducea în jos. Căzu înăuntru de parcă o mână nevăzută l-ar fi împins în timp ce vocea lui Amyn îi spunea despre un grefier care scrie cu litere de foc.