Irecuperabil

     - Am avut un vis, ferească sfântu’. Adevăr nu alta.

     - Tu eşti conştient când visezi? 

     - Tu nu? 

     - Îmi cer scuze dar n-am evoluat chiar atât de mult. 

     - N-au intrat zilele în sac, stai liniştit. Mai e timp. 

     - Timpul trece. Şi nu în favoarea noastră. 

     - Asta aşa e. Dar, cum spuneam, mai e timp. 

     - Cum e? 

     - Cum e ce? Timpul? 

     - Nu, omule! Cum e să visezi şi să fii conştient că visezi? Ce senzaţii te... ăăă... furnică? 

     - Bună întrebare. 

     - Ţi s-a mai pus o astfel de întrebare? 

     - Mi s-au pus tot felul de întrebări. Unele incomode, altele stupide. 

     - Întrebări stupide? 

     - Da. 

     - Cum ar fi? 

     - Cele mai amuzante, ca să zic aşa, au fost cele insinuante. Ştii genul: eşti întrebat, aşa, pe ton în aparenţă aerian dar orice răspuns te incriminează. În ochii celui ce te-a întrebat. 

     - Ca de exemplu... 

     - Nu contează. Comportamentul urâcios al unuia şi al altuia l-am fost uitat în secunda doi. Asta e o abilitate, să ştii. O calitate pe care, lăsând modestia de-o parte, o am. Din plin. Văd, cum s-ar spune, jumătatea plină a paharului.

     - Perspectivă de beţiv, hă-hăăă... 

     - Da, corect. A unuia căruia-i place să-şi bea viaţa. Să şi-o savureze. Nu e vina mea că lumea-i plină de încuiaţi, de frustraţi şi de tot felul de invidioşi. Asta-i viaţa. 

     - Amice, eşti fatalist. 

     - Pare, nu? Arunci în populaţie celebra „asta-i viaţa” de unde rezultă că dai vina pe forţe pe care nu le poţi stăpâni. Pe Destin, de ce nu? Fatalist. Incapabil să concepi un plan care să te scoată la liman. 

     - Nici eu n-aş fi putut-o defini mai bine. 

     - Tocmai asta e buba! Că pare. Oricâte planuri ai concepe pentru a ieşi la liman tot te vei confrunta la un moment dat cu acele forţe implacabile ce îţi arată cât de limitat eşti. 

     - Şi atunci renunţi. Invoci Destinul. Cum ziceam mai devreme. 

     - Ai zis-o greşit. Nu-ţi pot ieşi toate în viaţă aşa cum vrei. Uneori câştigi, alteori pierzi. N-ai cum altfel. Dacă înveţi să accepţi asta eşti pe drumul cel bun. 

     - Poate că ai şi tu dreptate pe undeva. Nu zic nu. Ideea era că e bine să fii în competiţie. Cu alţii dar mai ales cu tine. Nu permanent că e imposibil, cedezi, dar nici să-i iei pe „nu” în braţe pentru că „merge şi aşa”. 

     - Nu e în intenţia mea să te contrazic, oricum nu sunt o fire conflictuală dar, scuză-mă, în spatele acestei aşa-zise competiţii se ascund, în cele mai multe cazuri, frustrări de tot felul. 

     - !? 

     - Judecă şi tu: îţi dovedeşti, timp de, de exemplu, un deceniu, în competiţie cu alţii fiind, că eşti cel mai bun. I-ai învins pe toţi. La ce-ţi ajută? Crezi că va dura la nesfârşit? Crezi că în lumea asta mare nu se vor ivi ocazii când alţii se vor fi dovedind cu mult peste tine? Şi atunci ce faci? Nu te laşi până nu-i învingi? 

     - Viaţa e o luptă, domnule. 

     - De acord, domnule. Dar nu în felul acesta competitivo-agresiv. Vorba aia: Dumnezeu îţi dă, nu-ţi bagă în traistă. 

     Atunci îşi făcu apariţia ea, Ema Ierezovski, amica lor din copilărie. De fapt, cu toţii se ştiau din clasele primare, locuiseră în acelaşi cartier terorizând vecinii şi băgând spaima în cotarlele zonei lovindu-le cu cornete în vârful cărora înfingeau bolduri. Ema era pe atunci o băieţoasă nu lipsită de o senzualitate cu atât mai zăpăcizantă cu cât părea a nu da doi bani pe ea. Acum ajunsese o silfidă care-ţi putea suci minţile, dacă poftea, numai din câteva priviri şi două vorbe aruncate din vârful buzelor. Proprietară a apartamentului situat la ultimul etaj, apartament lăsat moştenire de la un, culmea, tată absent din viaţa ei, îşi amenajase teritoriul cu gust, başca oaza de verdeaţă ce devenise terasa de pe acoperiş. Oaza, inutilă precizare – iată totuşi că o fac, luase naştere în alianţă cu vecina de palier, madam Luciana Zamfiroiu, profesoară de colegiu naţional proaspăt ieşită la pensie, bun gust cât cuprinde plus două fiice, ambele experte în design de interioare. 

     - Ce faceţi, dragilor? Nu v-aţi culcat?, întrebă ea tolănindu-se într-un fotoliu cafeniu deschis luat de la Jysk („scandinavian style and living”) la superofertă. 

     Ţinea în stânga un pahar cu o chestie galbenă în el din care ieşea un pai roz.     

     - Nu prea avem cu cine, răspunse cel care pusese întrebarea cu „tu eşti conştient când visezi” de parcă ar fi cerut cartofi şi morcovi la o tarabă, în piaţă, de la o negustoreasă d-aia cu mutră între două vârste. Şi antipatică pe deasupra: buze subţiri, nas coroiat, ochi şpanchii, chestii d-astea. 

     Individul purta un tricou de tip maieu (nuanţă măslinie) ce-i contura muşchii tatuaţi; pe deltoidul din dreapta se distingea chipul unui rege incaş iar pe cel din stânga un Anubis din care ieşeau câteva raze jucăuşe. 

     Mircea Dobrianu, deşi născut şi crescut în marele oraş cultural, era actualmente stabilit într-altul, situat în judeţul vecin. Mai venea aici prin vacanţa de vară sau de Paşte, fascinat (încă) de clădirea Mitropoliei pe care şi-o imaginase până în prezent până la epuizare ca pe casa ideală şi cum şi-ar fi amenajat-o el dacă ar fi fost a lui.

     - Te-nţeleg, dragule. Vara, după cum ştii, ofertele zboară pe la ele pe acasă. N-ai ce-i face, replică Ema sugând senzuală din pai. Fără oferte, oraşul nostru îşi arată adevărata faţă: pensionari şi vestigii culturale cu statut de Antarctică: toată lumea ştie unde se află dar nimeni nu se bagă. 

     - Ofertele astea de care zici tu nu mai prezintă niciun interes, făcu Mircea întinzându-şi oasele în şezlongul din lemn de tec, colorat într-un lămâios estival. Sunt la vârsta când mirosul de lapte mă face să mă gândesc doar la prăjituri. Aroma de piersică dată în pârg, pe de altă parte... 

     Mircea clipi lung lingându-şi buzele fără nicio reţinere. 

     - Nu-mi vine să cred! Chiar aşa de rapid să te fi maturizat? Mi se pare că visez, comentă Ema ca dintr-un fund de lume. Cine până mai ieri scana numai entităţi dintr-acestea care... 

     - Că tot veni vorba de vise, o întrerupse Mircea, întreabă-l pe Mihai. El e expertul aici. Are să-ţi prezinte un breaking news de zile mari. 

     Mihai nu mai locuia în marele oraş cultural de peste douăzeci şi unu de ani. Îl vizitase sporadic, mai mult forţat de împrejurări decât din raţiuni de vacanţă. Cândva un adept înfocat al ideii că licenţa luată la o universitate de prestigiu îţi sporeşte automat şansele de reuşită în viaţă, azi se putea lăuda cu faptul că luase contact cu o mulţime de persoane (bărbaţi şi femei) care, deşi aveau trecute în palmaresul educaţional numai note de nouă şi zece, abia de erau în stare să facă faţă unei dezbateri ideatice. Mai mult decât atâta, toate aceste fiinţe – sau, în fine, majoritatea – se arătaseră interesate de jocul subtil al Ideilor la fel cum un aborigen visează la un nou telefon smart. N-avea decât două pasiuni – scrisul şi cititul. Genul acela de hobbyuri, declara el ori de câte ori avea ocazia (şi mai ales în preajma unora pe care-i citea ca fiind certaţi cu Profundul, Spiritualul şi Esteticul) care, în acutala noastră societate sufocată de prostul gust al social-media sunt ca şi inexistente. 

     - De ce să-i tai accesul omului la informaţie dacă vrei să-l transformi într-o moluscă uşor de manipulat?, întrebase el retoric în cea mai recentă a sa intervenţie într-un grup pentru care orice era etichetat imediat cu doar „super”, „fain”, „ca lumea” iar vacanţă însemna să caşti gura dintr-o locaţie într-alta pentru ca la întoarcerea acasă să umpli faţada frigiderului cu magneţi. Nu aşa trebuie procedat. Restricţionarea are, de cele mai multe ori, efecte contrarii. Trebuie să inunzi mintea moluştii cu informaţie. Bagă-i pe gât tone de informaţie şi o să obţii moluscoizarea minţii cât ai zice „social media”. Redundanţă şi superficialitate cât cuprinde. 

     O declarase, ca o remarcă la faptul că felul diabolic de subtil cum Occidentul e controlat face din China, emblemă a Controlului, un soi de fetiş al conceptului de manipulare. Desigur că abia fusese băgat în seamă dar nu pentru că ascultătorii săi n-ar fi avut capacitatea mentală de a-i analiza spusele ci pentru că nu erau interesaţi de astfel de făgaşe conversaţionale. Oamenii lui „super”, lui „fain”, lui „ca lumea” şi atât. Punct. 

     - Nu am decât breaking news-uri de zile mici, zise Mihai contemplând strada care, de la înălţimea blocului cu zece etaje, arăta ca un fel de vierme cenuşiu aplatizat. Parcă nu-l ştii pe Mircea! Aruncă bombe d-astea alarmiste şi apoi fuge. 

     - Da, parcă nu l-aş şti, îi ţinu Ema isonul. Şi pe tine te ştiu, dacă mă gândesc mai bine. Singura entitate de aici pe care n-o ştiu mai deloc sunt eu însămi. 

     - Măcar ai curajul s-o recunoşti. Suratele tale au la faza asta o mare problemă. Apropo: multe din dramele cuplului de aici provin, din această incapacitate a ei de a admite sieşi că habar nu are cine e şi ce vrea de la viaţă.       De acolo de unde contempla (de câte ori nu se visase sărind în gol de pe marginea blocului planând apoi deasupra oraşului asemeni unui Superman... care n-are chef de salvarea lumii ci de o plutire leneşă, de erou complăcându-se în comoditatea-i invicibilă) Mihai era fascinat de casa ce se vedea jos, în diagonală, într-o curte gardată de doi cireşi tineri şi un nuc bătrân, cu crengi stufoase. Casa nu ieşea cu nimic în evidenţă, era chiar urâtă, drapată în griul ăla al ei de un şobolăniu murdar, ceea ce se petrecuse însă în curtea ei, acum vreo şapte-opt veri, era o cu totul altă mâncare de peşte. Se pomeni dorind să le vorbească celorlalţi despre nopţile de amor zvăpăiat petrecute în via din curte (mă rog, cu omisiunea anumitor detalii) dar nu putu. Sau nu reuşi. Sau nu consideră, fix în ultimul moment, că e cazul să facă publică amintirea. O va păstra pentru el cu atât mai mult cu cât, iată, episodul ăsta, considerat dead & burried, reapăruse în prim-planul memoriei brusc, nevestit de nicio cometă. 

     -Ai văzut ceva acolo jos?, îl auzi într-un târziu pe Mircea, întrebându-l ca şi când ar fi mirosit ceva. 

     - Unde, acolo pe stradă? 

     - Acolo jos nu-i decât strada, omule, zise Mircea criptic. Da, acolo. Apoi pe un ton de pastor care, în stare de ebrietate, caută a-şi da seama de revelaţia avută ieri: 

     - Nu e acolo şi casa aia gri? Una urâtă, are o arhitectură d-aia de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. 

     - Sunt mai multe case acolo jos, în afară de stradă. Cu asta de care zici ce ai? Vrei să cumperi un apartament acolo sau ce? 

     - Nu, nici vorbă. Era altceva cu casa aia.- Care, bre? Că după mine toate arată la fel. 

     - Nu ştiu dar era ceva. Nu te mint. 

     - Dacă-ţi aminteşti să ne spui. Nu ezita, recomandă Ema zâmbind hoţeşte. 

     - Da, vă zic, desigur. Cum să nu vă zic. Eu să nu vă zic!? Lapsusul ca lapsusul dar zicerea către prieteni e sfântă, adăugă el, ferm convins că aşa erau obligate lucrurile să stea. 

     De abia acum observă Mihai cum îi fugeau degetele amicului de-a lungul tastaturii virtuale a telefonului smart. Observă şi înţelese tonul aerian cu care replicase Mircea. De fiecare dată când era tulburat se întîmpla exact aşa: omul vorbea, ba chiar ziceai că e pus pe glume, dar dacă l-ai fi ascultat cu atenţie ţi-ai fi dat seama că mintea lui nu e în totalitate acolo. Mesajele primite îl tulburară până-ntr-acolo încât Mircea părăsi şezlongul înjurând scabros. 

     - E un oraş frumos, comentă Ema câteva secunde mai târziu când pe terasă nu mai erau decât ei doi. Dar mai cred că îţi poţi da seama de frumuseţea lui doar dacă înveţi să-l iubeşti şi să-l urăşti în acelaşi timp. 

     - Da, era frumos. Cândva, recunoscu Mihai sportiv. Cândva când faţă de realităţile pe care le experimentam atunci oraşul ăsta pe care cum zici tu trebuie să înveţi să-l adori şi să-l dezavuezi în acelaşi timp constituia un adevărat balsam mental. Dar, gata, s-a terminat. Balsamul meu mental e în altă parte. Nu-mi stă în caracter să mă bag într-adins prizonier într-un trecut care oricum, nu mai poate fi întors. Nostalgici de genul ăsta există pe toate drumurile şi... 

     Dacă se opri din perorat fu pentru că observă o schimbare subtilă în atitudinea Emei. Ca şi când ar fi fost martoră al unui eveniment pe care s-ar fi străduit a-l igonra şi se vedea de la o poştă că are reale dificultăţi în a-i face faţă. 

     Privi peste bloc, la cel de peste drum. Unul cu şase etaje, cochet, recent ridicat de un dezvoltator imobiliar din Capitală. În balconul de la ultimul etaj (balcon închis, lung cât o poartă de fotbal) apăruse un cetăţean care, cu o cană de cafea în mână, admira razele soarelui de august. În după-amiaza aceea spectrală, razele îi înveşmântau trupul nud într-o ploaie aurie. Simţindu-se observat, insul ridică privirile. Lui Mihai chipul cetăţeanului i se năzări a fi extrem de familiar. Doar că nu ştia de unde să-l ia. Omul le făcea cu mâna, le zâmbea fără nicio urmă de jenă, peisaj cu atât mai hilar cu cât „steagul” dumnealui se înălţa eroic şi marţial în lumina aurie a după-amiezii. 

     - Fostul, scuipă Ema printre dinţi. 

     - Exact, realiză Mihai. Fostul tău soţ. Chiar nu ştiam de ce mi-e cunoscută figura lui. Auzi: face des faza asta cu... ăăă... „steagul”? 

     - Dă-l încolo, zise Ema scârbită. Cui îi pasă? 

     - Gata, plecăm?, făcu el sesizând mişcare în atitudinea fetei. 

     - Poţi să mai stai dacă vrei, îl invită ea. Mie una mi s-a tăiat. Mihai ar fi dorit să întrebe cum de nimerise ex-ul tocmai în blocul alăturat dar consideră că întrebarea nu avea niciun rost aşa că tăcu. 

     Pe cerul oraşului norii se scurgeau irecuperabil.

Renunţarea

    - Mde, ce să zic, cunoşti oamenii, nu?, întrebă el retoric. Cum ar veni, îi citeşti, simţi nevoia să adauge, pe un ton nu lipsit de o uşoară pedegogie condescendentă.

     În subsidiar, altfel spus într-un buzunar uitat al minţii, nu avu cum să nu surâdă, parţial ironic, parţial melancolic, amintindu-şi de o întreagă teorie a lui „poker face” şi de ce te ajută asta cel mai mult în viaţă, mai mult decât orice altă hârtie şi orice alte cunoştinţe dobândite în ani grei de studiu. Toeria, mai exact discuţiile iscate în marginea ei, merseseră până noaptea târziu, când nu-i mai acompaniau decât nişte pisoi (se jucau în preajma lor ca băgaţi în priză) şi vag câte o maşină alunecând grăbită în noaptea înstelată. Se plecase de la care ar fi modalităţile cele mai sigure (a.k.a. legale) de a face bani într-un timp scurt şi de a te putea bucura de ei şi se ajunsese la faptul că singura modalitate prin care (măcar) apuci succesul de un picior este să te pricepi la a citi oamenii. De a-ţi da seama de caracterul lor (puncte tari, puncte slabe) dintr-o discuţie, de, să zicem, 30 de minute. Ca la poker unde nu câştigi doar respectând regulile jocului cât mai ales dacă eşti capabil să distingi minciuna de adevăr din reacţiile partenerilor de la masa de joc. 

     Amuzamentul discuţiei ce se prelungise până tîrziu în noaptea înstelată se lega de faptul că persoana care teoretizase treaba cu „poker face” era o fire cam alunecoasă. Gurile rele ar numi-o manipulatoare dar, na, câte nu zic gurile rele. Alunecoasă pentru că la ea graniţa dintre a fi laş, oportun, radical, revoluţionar, cârcotaş sau incisiv de critic era una extrem de fragilă. Practic, se amestecau toate într-un ghiveci cu gust reprobabil. Sau cu gustul pe care ţi-l lasă cineva la care ţii dar care îţi declară că bei prea mult iar dacă vei paraliza de la băutură (s-au văzut cazuri) calea ta va fi azilul de bătrâni. Gen „n-o să-ţi pun eu ţie pampersul, acum la bătrâneţe, doar pentru că n-ai fost în stare, când erai tânăr, să te abţii. Să ţi-l pună îngrijitoarele alea, că d-aia sunt plătite – să strângă şi să spele rahatul după toţi rataţii şi paralizaţii”. 

     - Din câte îmi amintesc, Silviule, n-am fost ironic cu tine aşa că nu văd de ce eşti tu cu mine acum, reveni celălalt ca un computer rebăgat în priză. 

     - N-ai fost ironic în ultima vreme... 

     - Aha! Şi acum ce faci: îmi întorci favorul nu? Lasă-mă să-ţi amintesc: nu eşti tu acela care susţinea... pardon, suţine... că n-ai murit... aşaaa... că răzbunarea e arma prostului? 

     - Bună asta: „n-am murit”. Mai ştii, poate stai de vorbă cu un zombie, măi dragă Dragoşule, aruncă Silviu. 

     Apoi de parcă i-ar fi făcut cu ochiul, într-o „dizgraţioasă etalare a complicităţii masculine”, după cum ar da verdictul despre adevărata fire a bărbaţilor, la un pahar de bârfă, femei frustrate sexual: 

     - Hai, mă, c-am glumit, ce naiba! Făcui şi eu o glumiţă şi tu hop cu ce-ţi place mai mult: despicarea firului în patru. 

     Din biserică răbufni dintr-o dată glasul părintelui ca şi când ar fi fost acolo, lângă ei, nu înăuntru, preocupat să perforeze... îmi cer scuze, preocupat să performeze unirea de bună voie şi nesiluită de nimeni a două suflete pure, curate şi cu dragoste de viaţă. 

     - Să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, nu?, zise Dragoş ca şi când îi dădea perfectă dreptate lui Silviu. Ce atâta analiză! Relax! Mai răruţ că e mai drăguţ.

     - Ar fi o idee dacă şi simţi ceea ce... 

     - În asta se ascunde toată tragedia existenţei, continuă Dragoş. Gen: „bagă mizeria sub preş”. Nu comunicăm ca să nu deranjăm, să nu-l jignim pe cel de lângă noi că, na, cine ne dă dreptul? 

     Din partea celuilalt: linişte. 

     Dragoş subliniindu-şi fiecare enunţ arătând cu degetul ca un politician care, în discursul său electoral, face borş programul de guvernare al contracandidatului:      

     - Tot tu o susţineai, Silviule. Înverşunat. Până mai ieri. Zău dacă ai două atitudini la un loc. 

     - Iar la tine, Drăgoşel, contextul emoţional e problema. Ascultă, atoateştiutorule de caractere, cunoşti povestea celor doi? 

     - Care cei doi? 

     - Cum care? Hai că eşti tare în umorul ăsta involuntar, demenţa mă-sii de treabă! Adam şi Eva ăştia care-şi unesc azi destinele în faţa Domnului şi prin umilul rob al lui Doamne-Doamne, părintele Dobrescu, mare amator de decoraţiuni interioare de lux. Să-i vezi modesta-i casă: cazi pe spate încă de la intrare. Aşaaa... Despre ei e vorba. Vară-ta şi cu de acum bărbatul ei luat cu acte. Iar în scurt timp şi cu consimţământ spiritual. 

     - Ce să ştiu la ei? Viaţa lor personală? 

     - Da. O ştii? Asta te-am întrebat. 

     - Mai stau şi eu la o bârfă din când în când, recunosc, dar nu am tendinţe d-astea mahalagiste. 

     - Nu despre mahala e vorba... 

     - Nu, nu le cunosc viaţa personală şi, sincer să fiu, nici nu mă interesează. Iarăşi gestica aia a lui, cu arătătorul punctându-şi comunicarea. 

     - E a lor. De aceea îi şi spune „personală”, te-ai prins? Nu eşti prin nimic obligat să o expui celorlalţi. Ceilalţi n-au decât să facă supoziţii pe chestia asta până li s-o apleca. 

     - Te aprinzi şi tu ca o fată mare căreia i se zice un banc porcos în public. 

     - Ce-ţi mai place să bagi băţul prin gard! Asmuţi şi după aia o dai cotită. 

     În biserică începuse un „Isaia dănţuieşte” ameţit. Mirele avea încrustat pe chip un zâmbet ca de copil cu un coeficient redus de inteligenţă pus să privească măcelul din „Ziua Z” surprins de Spielberg în „Salvaţi soldatul Ryan”, mireasa privea uşor în gol, ba chiar cu o seriozitate de înmormântare, naşii se uitau când la preot, când la icoane de parcă ar fi aşteptat de acolo producerea unui miracol. 

     - Povestea e în felul următor: înainte de dumnealui, de ginerică, vară-ta a fost combinată cu un malac. Un oarecare Gică. Georgel, după prenumele lui buletinescoid. Ştiai? 

     - Ştiam de unu’ Răzvan... 

     - Partener de ocazie. 

     - Ce ocazie, neamule? Un an de zile – ocazie? 

     - Da. Ca să uite pa marea iubire a vieţii ei. Pe Gică.

     - De asta nu ştiam. 

     - Nu ţi-a spus? 

     - N-am instincte de mahalagiu. Sau ai uitat ce ziceam adineaori? Auzi, da’ tu de unde ştii? Ai tras-o de limbă sau cum? 

     - Ascultă: Gică trăia o frumoasă poveste de dragoste cu una a cărui nume îmi scapă şi acum: Ana, Ariadna, Adriana. Poveste frumoasă cu ghilimelele de rigoare. Convenţionalism. Urau certurile şi ideea de divorţ dar nu treceau două-trei luni fără să se certe, la cuţite, şi să prolifereze proorociri legate de cum o să i se năruie celuilalt viaţa după divorţ. Gică era, aşadar, la casa lui. Ducea gunoiul, întindea rufele, gătea, plătea utilităţile. În secret, se vedea cu amanta. Cu Georgiana de vară-ta. Nu dispun de toate informaţiile, pot doar să speculez, cert e un lucru: Gică a abandonat-o. Ceva nu i-a plăcut, în final, la ea. Ceva n-a mers. Nu ştiu ce, repet, pot doar să speculez şi chestia asta nu-mi prinde bine. A abandonat-o. Brusc. A tăiat-o în străinătate şi tăiat a rămas. Nu tu „îmi pare rău”, „ne vedem în altă viaţă”, nimic. D-aia s-a şi încurcat, cum spuneam, Georgiana cu sfrijitul ăla de Răzvan: să-l uite pe Gică. Oricum, era să facă o tâmpenie implicând automutilatrea din cauza lui. Ştii ce a salvat-o? Ai să râzi: potenţa sfrijitului. Bă, da’ ştii cum? La greu. Ce-ai văzut prin filmele pentru adulţi aşa era şi Răzvănel. Maşină de făcut amor. De altfel, insul nu se putea lăuda cu nimic altceva. Munte de mediocritate. Damian, pe de altă parte, Adamul, era în limbă după Mihaela. Cum cine e Mihaela? Nevasta lui Gică. Lui, Mihaela îi amitea de mama lui şi era fascinat de treaba asta, ea, într-un fel, era atrasă de fascinaţia lui. Vraja s-a dezumflat când ea a avut totuşi curajul să-i comunice de cum îşi descoperise şi-şi reprimase ani buni pasiunea pentru persoanele de acelaşi sex. Cică trăise cu el nopţi nebune dar, gata, aşa nu se mai putea. Nici bine nu-şi terminase confesiunea că în cameră îşi făcuse apariţia „el”. Ceva cu „iza”: Luiza, Eliza, Valiza. O tatuată musculoasă şi cercel în limbă. Nu l-a luat pe Damian la bătaie decât din priviri. A plecat ăsta din apartament năuc. Pe scări. Opt etaje. Ca să-şi revină din năuceală. Şi-a revenit, ce-i drept, dar după o săptămână de beţii crunte. 

     - Numai atât? După aşa o veste? 

     - Caracter puternic, ce să-i faci! Mai e lumea populată cu d-alde ei nu doar cu interlopi şi pierde-vară. Cred că de asta de altfel l-a şi luat vară-ta: i-a plăcut caracterul lui puternic. Mai rar aşa o femeie. Nu te supăra dar cred că încep să fac o pasiune pentru ea.

     Nunta decurse fără probleme. Nuntă desfăşurată după tot tipicul specific unei ţări ca a noastră care, la începutul secolului douăzeci, (vezi răscoala de la 1907) era majoritar rurală, venirea comuniştilor a permis ascensiunea din straturile obscure ale societăţii spre vârf a tuturor putorilor şi neisprăviţilor din vechiul regim iar după Revoluţie americănismele şi, în general vorbind, mentalitatea occidentală se amestecă sordid cu influenţele lumii slave – gen omul de acţiune, omul „planului”, omul faptelor şi al pragmatismului alături de omul habotnic, omul fatalist şi de cel care se salută cu „Doamne-ajută” dar nu ezită să-şi sape aproapele dacă interesele i-o cer. Şi, Doamne, cum ne mai dăm după interesul propriu, sacrificând „întoarcerea celuilalt obraz”. Amin! 

     La început, Damian învăţă să o iubească pe Georgiana de care, pe de altă parte, se simţea atras irezistibil (sau era „ireversibil”?) iar Georgiana învăţă să devină atrasă de Damianul de care îşi permisese a se îndrăgosti. 

     Pe urmă Damian ajunse la conculzia că totul în lume este despre sex cu excepţia sexului. Care e despre Putere. Pentru că, nu-i aşa?, sexul fără iubire e la fel de gol şi de ridicol ca iubirea fără sex. 

     Se ajunse până acolo încât Georgiana mima orgasmul iar Damian relaţia. La final, ea îşi puse în minte să-l schimbe el, reuşi dar nu-i mai plăcu de el. 

     Mirosind ceva, Silviu se băgă pe fir dar renunţă rapid când descoperi, în ciuda aparenţelor, o Georgiană cu grave complexe de inferioritate (practic, nu se iubea pe sine neam, se ura chiar dar găsea tot felul de ţapi ispăşitori pentru defectele ei), o femeie care folosea ca armă autovictimizarea şi pentru care bărbatul putea deveni interesant dacă manifesta doar abilităţi practice, intelectualii, se înţelege, fiind excluşi by default. 

     Sfârşit. 

     Dacă mai aflu ceva transmit.