Dorinţa (4)

     Stătea în picioare, uşor aplecată. Era în iatacul ei, o încăpere căreia îi ştia fiecare denivelare a pardoselii şi fiecare bucată de piatră a zidurilor. Nu plângea. Plânsul era, în acel moment, un lux pe care nu şi-l putea permite.

     „Eşti regină, gândi. Eşti regină chiar şi într-un moment ca ăsta. Mai ales într-unul ca ăsta.” 

     Anemon o poseda gâfâind. Era un fel de icnet combinat cu o tuse pe care căuta să şi-o reprime.

     Nu era nu bărbat crud ci ferm. Asta o dezorienta până aproape de furie. Ar fi fost mai simplu dacă era crud: l-ar fi putut urî. Cu dispreţ suveran. Anemon însă nu era crud, era indiferent. Ferm şi indiferent. Iar uneori, ca acum, poseda cu atenţia unui savant studiind un mecanism necunoscut. 

     La final i-a ars o palmă peste coapsa dezvelită şi i-a subliniat că dacă nu pune suflet la modul real în ceea ce face nu-i vede un viitor strălucit alături de niciun bărbat. Totul comunicat pe un ton serafic de neutru. 

     - De ce-ai venit aici?, îi scuipă ea în obraz. Am înţeles că-i respinseseşi deja pe „Piticii cu Barbă”. 

     - „Cu Cioc”, drăguţă, „Piticii cu Cioc”, zise Anemon turnându-şi o cupă de vin. Alb, tare, aromat.

     După care o privi cu ochii ăia ai lui sticloşi, scuipând la rândul său: 

     - Pentru că pot. 

     - Doar atât?, făcu ea dispreţuitoare.

     - E suficient, concluzionă el degustând vinul.

     După care o privi sticlindu-i în irişii ăia ai lui o dorinţă funebru de pofticioasă.

     Nefery’Thysita se pomeni gândind că tânărul ăsta pentru care victoria era doar autojustificare iar Puterea un scop în sine ştia totuşi să facă o femeie să se simtă femeie. Adică dorită. Pentru asta îl urî de două ori mai mult şi, în clipa următoare, şi-ar fi vândut instantaneu sufletul dacă ar fi reuşit să-i strecoare o otravă atât de perfidă în corp încât să-i provoace chinuri înfricoşătoare timp de două zile nonstop.

     Îşi conducea singură regatul de aproape paisprezece ani şi, în tot acest timp, nu-i trecuse niciodată prin cap să facă ceva pentru că putea. Fiecare decizie avusese un motiv, impusese o consecinţă. 

     „Ce e oare mai grav?, gândi scârbită dar, în acelaşi timp, nu fără o anumită doză de fascinaţie şi în timp ce părăsea încăperea propriului iatac (de parcă ar fi fost iatacul lui nu al ei!). Să fii liber de orice îndoială dar sărac pe dinăuntru sau plin de îndoieli dar cu o bogată viaţă interioară?” 

     Se opri o secundă în pragul uşii ca şi când ar fi vrut să i-o comunice verbal lui Anemon. Ceva însă din atitudinea de stâncă înfruntând valuri cât casa a lui Aneomn o blocă. Total. Se mulţumi cu un zâmbet amar care pentru Anemon nu însemnă oricum nimic. Anemon îşi văzu mai departe de vinul lui. 

     Finalizarea acestei „poveşti de dragoste”? După aproximativ două spăptămâni în care regina fu tăvălită prin toate colţurile castelului şi trecută prin toate poziţiile kamasutrice Anemon şi oastea lui părăsiră Femen’Ystha exact cum apăruseră: brusc. 

     Regina rămase în sala tronului meditând până târziu în noapte. Nu se gândi decât la faptul că puterea lui Anemon – oarbă, concentrată, autosuficientă – nu e altceva decât un soi de automutilare. Cât se poate de conştientă. Şi că ea care îi cedase lui şi îi supravieţuise, cetatea ei inclusiv, purta în ea ceva pe care Anemon nu avea să-l deţină niciodată. Nu o consola dar acel ceva era doar al ei – capacitatea de a nu fi sclava propriilor dorinţi.

     Peste câteva zile un sol al Femen’Ysthei îi prezenta regelui Phara-Ngheliei un răvaş cu următorul conţinut: „A venit nepotul tău. A asediat, a luat ce-a vrut, a măcelărit, m-a avut, a aplecat. A trebuit să fiu a lui ca să-mi salvez cetatea. Acum sunt bine, reconstruim. N, regina.” 

     În consecinţă, Jăbălăure merse de se întâlni cu generalul său în Paka’Nelos, cetatea situată pe un munte mic şi care poate de aceea arăta atât de impozantă. În fine... Cică „să pună ţara la cale din punct de vedere militar pe următorii cinci ani”, sunase conţinutul răvaşului său. 

     În realitate, intenţiona să aibă o discuţie extrem de serioasă pe tema tronului. 

     Dejucându-i planul, Anemon organiză ditamai party-ul unde fu pus astfel la cale un masacru în stilul celui din „Alexandru Lăpuşneanul”, nuvela paşoptistului Negruzzi. Cine nu ştie faza să pună mâna pe carte. Sau burta. Pentru toţi ceilalţi: armata ce-l însoţea pe Jăbălăure se văzu în postura de a rosti cu entuziasm formula consacrată: „Regele a murit, trăiască Regele”. Dacă n-ar fi rostit formula mureau ei, Anemon fiind sprijinit, printre alte gloate stranii („Uriaşii Mărunţi”, „Ciclopii Surdomutzy”, „Bărbatzyi cu Trii Uouî”, „Muiarili şi cu Organ Maskul”) de chiar „Piticii cu Cioc”. Care acum se rebrenduiseră în „Lităljii Mustăcioşi”.