Dorinţa (1)

     Dragă cetitorule (care, poate, Doamne-ajută!, din când în când mai pui şi tu mâna pe vreun pix/stilou şi scrii propriiele-ţi bălării narative) îţi urez ca lectura acestor rânduri să mi te găsească în pace.

     Află, aşadar, că ne aflăm undeva prin secolul treişpe. Nu pe planeta Pământ sau pe Marte, nici măcar în galaxia Calea Lactee însă e o planetă care a cunoscut războiul nuclear şi acum Evul Mediu în care se scaldă e o combinaţie de stare postapocaliptică şi bucuria de a fi eliminat orice posibilitate de arsenal atomic. Medievalii ăştia sunt ca-n filmele alea americane, chipurile, istorice: femei frumoase, chiar fin botoxato-hialuronizate, oameni cu toţii dinţii în gură, haine strălucind de curăţenie, spălate fiind cu detergenţi de calitate, eroii proaspăt bărbieriţi chiar dacă stau ascunşi o săptămână în pădure etc. 

     Sunt convins că pe undeva în cosmosul ăsta imens o astfel de lume e posibil să existe. 

     Pe planeta asta de care-ţi vorbesc, află, aşadar, iubite cetitoriule, că regele Jăbălăure Korne’L domnea peste cetatea Phara’Nghelia din ţara Herg’Ghelia. Domnea cu sârg şi ţâfnă, ca un rege care se respecta şi care respecta ceea ce vânase dintotdeauna: Puterea. Doi la mână: Anemon A’Jhun, nepotul, o ceruse în căsătorie pe Marun’Tzyka, fiica lui Jăbălăure iar regele zisese că „da, se poate, sunt de acord, aveţi binecuvântarea me.” Avea şi el o soră, o anumită Chopi’Tha, măritată cu Harna S’Amenth, un boier de viţă nobilă, cu care-l făcuse pe acest Anemon şi pe care-l iubea ca pe ochii din cap în ciuda faptului că flăcăul nu prea-i răspunsese mamei cu aceiaşi monedă. Nici cu tac-su nu se avea prea bine. Fuseseră între ei câteva meciuri de pomină. În urma lor, tac-su îmbătrânise cu, pe puţin, vreo juma de deceniu. La un moment dat i se confesase propriei soţii cu un dezarmant de onest: „auzi, Chopi’Tho, io am impresia că ăsta nu-i fiul nostru. Io cred că ni l-au schimbat la naştere. Uite-te şi tu: nu seamănă cu niciunul din noi neam, başca cu mine. Parcă aş sta de vorbă cu un oarecare.” 

     - Ba al nostru e, bărbate, îi replicase Chopi’Tha, cam cu lacrimi în ochi. Al nostru e, fie că ne place ori ba. E doar foarte introvertit. Tre’ să-l iei cu tact, să-l încurajezi, să-l... 

     - După logica asta n-o să scoţi din el decât un pămpălău, o întrerupse bărbatu-său. Dacă-i cauţi în coarne fix acolo vom ajunge. 

     Şi tot aşa. Maică-sa invita la „luarea cu binişorul”, bărba-su vroia să-şi vadă odrasla o fiinţă autonomă. Se certau ei doi în loc să-i ofere susţinere fiului.

     Timpul trecu iar Anemon îşi văzu de viaţa lui. 

    Părinţii se închinaseră cu două mâini când Anemon le adusese vestea căsătoriei. „I-a venit mintea la cap”, a gândit ta-su. „Doamne, îţi mulţumim că veghezi asupra lui. Mare ţi-e vrerea. Voi da în cinstea Ta o paranghelie de va tremura podeaua casei. Amin!” Mă-sa a cugetat ceva asemănător, mai puţin faza cu paranghelia. 

     A fost, se-nţelege, o nuntă hegemonic de spectaculoasă. 

   Sărim acum la ce ne interesează cu adevărat din această fază de început a story-ului nostru şi anume faptul că era o frumoasă dimineaţă de mijloc de april, senină şi călduroasă, o adevărată vreme primăvăratică. În Sala Tronului – vorbim de Sala de Consfătuiri Militare care acum funcţiona şi pe post de Sală a Tronului întrucât Sala de Primiri Oficiale era în renovare – regele Korne’L privea pe geam. Tehnic vorbind nu exista acolo niciun geam. Era un spaţiu marcat de două coloane corintice vopsite în galben solar adânc şi un pervaz de marmură vişinie reflectând lumina dimineţii într-o nuanţă ca de vrajă de ursitoare. Sau ceva de genu’. Altfel spus: dacă te uitai în pervaz puteai să-ţi faci freza în el, atât de tare lucea. 

     Regele Korne’L n-avea însă chef acum de aranjat freze. Prefera să se uite „pe geam” contemplând linia orizontului, acolo unde crestele înzăpezite ale munţilor se profilau majestuos pe fundalul de un albastru de Caraibe al cerului. 

     Taman în clipa aceea intră în sală o lungană. Purta o rochie de un roşu burgund tivit cu fâşii aurii, cu gât pătrat şi mâneci evazate, de dantelă. Părul negru ca pana corbului era strâns într-un coc perfect, terminat cu o coadă ca de cal, lungă până la omoplaţi. Bruneta se îndreptă spre rege în foşnet de rochie ştergând mătăsos podelele. 

     - Tu erai?, întrebă Korne’L dar fără să se întoarcă. Credeam că era altcineva.

     Ea era, It’Zytha, regina. Care dacă dorea să discute cu soţul ei cine ştie ce subiect delicat nu se sfia s-o facă. Nu căuta să-l ia pe după piersic, nu-i linguşea orgoliul, cu atât mai mult nu i se adresa pe un ton brutal, nu, i-o spunea direct. Şi de parcă ar fi cerut o opinie într-o spinoasă problemă spirituală personală. 

     - Nu-mi place deloc acest Anemon, zise regina postându-se lângă regele ei. Ţi-o fi el nepot dar zici că parcă nu-i din neamul tău. 

     - Ce-ai mai auzit de data asta?, întrebă Korne’L, în continuare neluându-şi ochii de la peisajul contemplat „de pe geam”. A omorât pe careva? Magie neagră? 

     - În noaptea nunţii lui, cu minunata noastră Marun’Tzyka, s-a-ncurcat cu Amphy’Kilina, comunică regina, pe jumătate cu glas ca la biroul de informaţii. Şi asta-i rea de muscă, nimic de zis, o ştie şi bărba-su care poate d-aia mai închide ochii că şi el, pe de altă parte, calcă cu voioşie în străchinile altora dar, totuşi, cred că... 

     - La ce zestre i-a adus reaua asta de muscă, cum spui tu, un parvenit ca boier Nufo’Rhen ar trebui să-i găsească personal clienţi, o întrerupse regele pe ton şugubăţ. Da’, ascultă, dragă, eşti sigură că Anemon s-a-ncurcat cu urâta asta? Ultima dată când am verificat ştiam că e înnebunit după femei frumoase nu după năsoase cu buze subţiri. Şi cu, başca, început de mustăcioară. 

     - A fost surprins de... ăăă... da, sunt sigură, se cam poticni regina. Oamenii mei îmi sunt loiali. Pe unul dintre ei nu a ezitat să-l omoare de cum a prins ocazia, acolo, la nuntă. Din nefericire pentru el, a crezut că e singurul care-i pândise mişcările. De abia acum regele se întoarse spre regină, puţin (nu mult) scos din zona lui de confort: 

     - Marun’Tzyka ştie? Cum se simte? - Ah, credeam că n-ai să mai întrebi... 

     - Cum să nu! Doar e fiică-mea. Îmi fac griji pentru ea. De ce să nu-mi fac? 

     - E bine. Nu ştie. Încă nu i s-a adus la cunoştinţă. Tu eşti singurul care ştie. 

     - Să nu-mi spui că ai de gând să i-o spui chiar tu personal! 

     - De fapt, cu tine am venit să vorbesc altceva. Asta a fost încălzirea, cum îţi tot place s-o numeşti. 

     - Zău?, făcu regele, aproape smuls din zona sa de confort. Ce anume? 

     - Ceva simplu, dragule: Anemon A’Jhun, iubitul tău nepot şi ginere, urmăreşte tronul. Căsătoria cu fiica noastră a fost doar primul pas. Şi p-asta e musai s-o ştii tu. În fiecare moment al vieţii tale. 

     - D-aia nu-ţi place de el, am priceput, făcu regele uşor şugubăţ. Un infidel mai e cum mai e dar un uzurpator e de neconceput. De neiertat. 

     - Nu cred că trebuie glumit cu astfel de lucruri, avertiză regina. 

     - În spatele unui glumeţ se ascunde, de multe ori, cineva serios. 

     - Asta e o chestie cât se poate de serioasă, dragule. 

     Regele promise că avea de gând să monitorizeze cu atenţie fiecare mişcare a nepotului său.