Se adunaseră la graniţa de
nord-vest a Herg’Gheliei: infanterie uşoară (6000 de suflete), infanterie grea
(400 de suflete), cavalerie (1200 de suflete) şi 7 baterii de catapulte ce,
împinse corespunzător, deveneau extrem de mobile.
Ameninţarea „Piticilor cu Cioc”
fu, în esenţă, problemă de geometrie: blocarea trecătorilor cu ajutorul
infanteriei uşoare, incendierea podurilor de lemn pe unde piticaniile (ce
ţineau atât de mult la aspectul lor fizic) se bazau ca pe aer, ambuscada unde
infanteria grea semănase panică printre cretinii ăia de maxim unu şaizeci şi
care considerau că mărimea nu contează iar la final măcelărirea pe flancuri cu
ajutorul cavaleriei. Douăzeci şi una de ore a durat ameninţarea „Piticilor cu
Cioc”. Retragerea lor? Dezordonat de umilitoare.
Anemon nu s-a întors însă
acasă.
Ochii lui – irişi gri-verzui
pe care unii curteni îi catalogaseră drept „minunate” pietre de râu spălate de
apele ancestrale ale Atalanticului, fluviul ce tăia Herg’Ghelia în două – fură
atraşi de turnurile Femen’Isthei, cetatea independentă care îşi iţea
contururile de pe creasta dealurilor asemeni unei mânuşi înzăuate ridicată spre
cer.
Legendele şi miturile
şopocăiau despre cum zidurile Femen’Isthey fuseseră ridicate de mâini care abia
de cunoscuseră oboseala, mâini de meşteri care stătuseră la taclale cu însăşi
Zeii, mâini ale unor meşteri plămădiţi din chiar natura pământului. Zidurile
astfel înălţate, de un gri-albăstrui închis, nu permiseseră niciodată
Duşmanului victoria.
Până în dimineaţa în care
Anemon hotărâse altceva.
Catapultele lui Tre’Bhuyie,
inginerul-şef al lui Anemon, bombardară turnurile Femen’Ysthei într-o veselie.
La greu. Neîncetat şi permanent. La maxim. Din cetate răspunseseră arcaşii.
Atât. Şi ceva cazane cu ulei încins în momentul asedierii zidurilor.
De fapt, Femen’Ystha nu fusese
construită pentru asediu, fusese construită pentru intimidare, pentru
simbolistică, pentru esteticul locaţiei de necucerit.
Înăuntru, oştenii lui Anemon nu s-au
confruntat decât cu vreo câteva sute de soldaţi de garnizoană şi câteva zeci de
mercenari. Dacă rezistenţa n-a cedat mai rapid a fost datorită faptului că însăşi
cetăţenii ieşiseră la atac. Cu ce aveau la îndemână: fierarii cu ciocanele,
măcelarii cu satârele, unii cu lopeţile, alţii cu furcile şi topoarele, ba
chiar şi cu pietrele smulse din caldarâm. S-a ieşit la atac cu curaj, cu
demnitate, cu motivaţia celui care nu se vrea asuprit cu niciun chip.
Anemon privise măcelul călare
pe armăsarul său negru. În ochi i se putea citi ceva aducând vag a respect faţă
de oamenii cetăţii care-şi dădeau viaţa într-un mod atât de prostesc şi altceva
ce semăna cu iritarea. Dădu ordinul de încetare a ostilităţilor şi toţi ai lui
îl priviră cu uimire: „acum, fix la final, când sângele curge gârlă şi măcelul
e cel mai spectaculos... acum să ne oprim!?”, părură ochii oştenilor să întrebe.
Anemon nu dădea doi bani pe
întrebările retorice, mai ales pe acelea ce-i chestionau deciziile.
Al doilea lui ordin fu să aibă
o întrevedere cu regina.
Nefery’Thysitha veni singură.
Gestul îl surprinse neplăcut
pe Anemon. Se aşteptase la un oarecare cortegiu, la o escortă simbolică, la
gestul politic al unor martori. Nefery’Thysitha coborâse treptele intrării în
palat înconjurată de nimic altceva decât de propria ei prezenţă. Deşi trecută
de prima tinereţe avea o frumuseţe condensată, structurală. Purta o rochie de
culoarea cerului inainte de furtună iar pe cap i se odihnea o tiară de argint
ce arăta mai mult a insignă marcându-i importanţa umană decât emblema Puterii.
- Aţi câştigat, Sire, comunică
ea cu un glas care deşi de regulă cald acum numai cald nu sunase. Ştiaţi asta
înainte chiar de a începe asediul. Ce altceva mai doriţi?
- Câteva zile de popas.
Oamenii mei sunt obosiţi.
- Ai mei, în majoritatea
cazurilor, sunt morţi.
- Dar unii încă mai trăiesc.
Îi vreţi şi pe aceştia trecuţi în Tărâmul Umbrelor?
Nerfery’Thysitha îl privi
simţindu-şi ultimii stropi de mândrie pierzându-se într-un pocal având
încrustat chipul lui Anemon:
- Ce presupun aceste zile de
popas? Anemon îi făcu semn din
priviri indicându-i castelul:
- După dumneavoast’, frumoasa
mea doamnă, îşi încondeie el invitaţia. E nevoie de intimitate pentru a vă
arăta propunerea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.