Dorinţa (2)

     Când intră în Sala Tronului, Anemon, un tânăr în vârstă de 29 de ani, nici prea înalt dar nici un pitic, mai degrabă un îndesat decât un bine făcut şi caracterizat de un aer de bulldog care nu aşteaptă decât un pretext pentru a-ţi sări la beregată, purta pantaloni de piele, o cămaşă albă, de borangic şi cizme trase în grabă peste gleznă. Se cam freca la ochi, semn că fusese trezit din somn, dar la şold îi atârna nelipsita sa sabie ce semăna leit cu o katană japoneză. 

     Era undeva prin preajma miezului nopţii. De pe „geamul” încăperii venea în valuri o răcorică parfumată. 

     Anemon merse horătât înspre tron, se opri la baza piedestalului format din şapte trepte, se închină ceremonios. 

     În dreapta tronului putea fi zărită o matahală blondă şi înarmată cu o halebardă al cărei mâner alb lucea de parcă ar fi fost luminat din interior. Anemon, cu toată iscusinţa sa în mânuirea katanelor japoneze, nu-şi făcea nicio iluzie: dacă regele ar fi ordonat-o matahala i-ar fi putut veni uşor de hac. 

     - M-aţi chemat, Sire? Iată-mă. La dispoziţie. 

      Regelui nu-i scăpă formularea. Nu loialul „la dispoziţia dumneavoastră” ci neutrul „la dispoziţie”. „Cam sună a sfidare”, se pomeni Korne’L gândind. „Hm, te pomeneşti că regina are dreptate: mucosu’ ăsta visează tronul. Aşa instinctual cum e visează tronul! Hă-hăăă. Boierii din Divan l-ar mânca de viu în maxim o săptămână.” 

     - Ce mai face Marun’Tzyka? Bine, sănătoasă? 

     - Deocamdată doarme, Sire. Am trezit-o cu plecarea-mi dar am asigurat-o că nu-i nimic grav, zise Anemon la limita dintre un raport adresat superiorului şi un răspuns adresat cam în doi peri unuia pe care-l desconsideri. 

      - Da, foarte bine, zise regele de parcă ar fi vorbit de unul singur. 

     Câteva clipe se scurseră într-o tăcere stânjenitoare. Anemon îşi drese glasul. 

     - Nu-i nimic grav dar se pare că mâine dimineaţă mica prinţesă va găsi patul gol, nu? 

     - Cum? De ce?, făcu regele ca trezit dintr-un vis urât.

     Lucirea din ochii lui Anemon (nepotu-său ziceai să stă de vorbă cu un cadavru politic nu cu un rege în plină putere) dură nu mai mult de o bătaie de inimă dar fu pentru Korne’L greu de suportat.

     - ’ceam că am o bănuială că nu m-aţi chemat în miez de noapte ca să mă chestionaţi cu privire la luna mea de miere, îşi reinterpretă Anemon propriile spuse.

     Se întâmplă atunci o chestie atât fulgerătoare cât şi revelatoare dar regelui îi luă ceva timp s-o proceseze: 

     a. secunda unu: Kho’Nann, matahala, izbucni, halebarda aplecându-se în unghi de nouăzeci de grade: 

     - Ai grijă cum vorbeşti cu Majestates-Sa că te fac bucăţi. 

     b. secunda doi: Anemon aruncă o privire panicată regelui, gen „nu mă omorî, unchiuleţu’, promit să fiu băiat bun” 

     c. secunda tei: Anemon se regrupă mânjindu-l pe rege dar şi pe matahala acestuia cu un look criminal. Unul ce promitea că atunci când va fi el rege Korne’L va fi la doi metri sub pământ iar Kho’Nann lui va fi sfârtecat de patru cai, în toate cele patru puncte cardinale. Aşa, ca amuzament pentru gloată. 

     d. secunda patru: Anemon se înclină până la pământ. 

     - Iertare, Luminăţia Ta, dacă ţi-am adus ofensă. N-a fost cu intenţie. 

     - Să trecem peste mărunţişuri, făcu regele împăciuitor. Ale tinereţei valuri. Iată propunerea mea. 

     Îi făcu semn matahalei să se retragă mulţumindu-i, în acelaşi timp, pentru gestul de loialitate. 

     Jăbălăure Korne’L îl trimitea pe Anemon, în calitatea lui de genaral al armatei, să pună capăt unei ameninţări venită din partea „Piticilor cu Cioc”. 

     - Nu-s totuna cu „Piticii cu Barbă”?, întrebă Anemon pândind, în acelaşi timp, cu coada ochiului, manifestarea halebardei lui Kho-Nann. 

     - Erau. Acum îşi spun „Piticii cu Cioc”. 

     - Şi l-au lăsat sau cum? 

     - Da. 

     - Toţi? 

     - Mai puţin femeile. 

     - De ce? 

     - De ce nu şi l-au lăsat şi femeile? 

     Anemon izbucni într-un râs ca de femeie care vrea dar soţul are un libidou ceva mai sus de genunchiul broaştei: 

     - De ce şi-au lăsat cioc, Sire. Asta am întrebat.

     - Habar nu am. Poate e un semn al noilor lor politici care oricum nu-s unele paşnice. Piticii ăştia n-au fost niciodată în stare de aşa ceva. Citeşte cornicile, dacă nu mă crezi. La ei dacă o generaţie nu intră în conflict armat nu se simt bine, mor pe capete, devin impotenţi, chestii d-astea. 

     - Am, înţeles, dădu asigurări Anemon. Luminăţia Voastră poate conta pe mine. Mă duc să dau drumul la pregătiri. Alte însărcinări? 

     Iarăşi lucirea aia batjocoritoare din priviri. 

     „Şi dacă mi se pare? E doar nepotul! Să fie dracul chiar atât de negru?”

     - Nu. Atât. Mulţumesc, eşti liber. 

     Anemon se îndepărtă. În urma lui rămaseră mirosuri şi pulberi.