Amenajări interioare (3)

     Tân’Kytu nu-şi mai reveni. Boli vreo două săptămâni după care dădu colţu’. Lin. În somn. ’ceai că doarme dacă-l priveai. L-a privit şi Ghol’Anesh, cu ochii cât cepele, şi nu-i venea să creadă ce vedea. A şi dormit lângă cadavru iar când s-a trezit l-a întrebat dacă nu vrea un pahar cu apă. A băut el pentru amândoi. Apoi a început să-l cheme şi să-l întrebe undeee s-aaa duuus el, aşaaa, deodatăăăă, de l-aa lăăăsaaat cu ochiiiii în soaaareee...

     Nu i-a răspuns nimeni.

     Şi-a tot adus aminte de momentele frumoase petrecute împreună, de luptele victorioase purtate împotriva lui Nuclearitzos şi Bou Baltzyi, de invidia din ochii tuturor când îi vedeau împreună, nedespărţiţi şi pe veci prieteni la cataramă, şi a vărsat şapte şiruri de lacrimi... 

     L-a cuprins o furie neputincioasă împotriva golancei ăleia de Mush’Taar – cu siguranţă ea era responsabilă de dispariţia prietenului său drag dar aşa e în cazul zeilor: prinde orbul, scoate-i ochii. Cine ştie pe unde s-a ascuns acum golanca şi-şi râde în sinea ei de suferinţa lui. Îşi jură că dacă o mai întâlneşte vreodată în viaţa asta o omoară pe loc chiar şi cu mâinile goale dacă nu se poate altfel. 

     Se pomeni cuprins de un simţământ cu atât mai straniu cu cât era pentru prima dată în viaţă când îl experimenta. Nu ştia de unde să-l ia. Era ca şi când un glas apărut din străfundurile sufletului i-ar fi şoptit despre vremelnicia fiinţei umane şi, în acelaşi timp, propria sa minte i-ar fi vorbit despre cum degeaba te chinui matale în viaţa asta să faci treburi memorabile că în cele din urmă din tine nu rămâne decât o grămadă de oase. În concluzie, fu năpădit de un groaznic sentiment al propriei limitări, grozăvie cu atât mai aprigă cu cât nările îi fură asaltate de un splendid miros de cadavru. 

     Îl îngropă pe Tân’Kytu cu mâini tremurânde şi sfâşiat de doruri năprasnice. Strivit de revelaţie dădu fuga în biblioteca regală. Altă soluţie la durerea din sufletul său nu exista: trebuia găsit marele Nea’Neneah. Înţeleptul, magul, învăţătorul şi vizionarul Nea’Neneah, singurul de altfel despre care se spunea că ar deţine secretul nemuririi. Planul era simplu: avea să descopere acest fabulos secret şi apoi, odată Tân’kytu dezgropat, să-l învie şi pe el şi astfel, ei doi, să fie prieteni întru nemurirea cea mare. 

     Deci nu se putea altfel. 

     N-avea cum să fie altfel.

     Deci nu. 

     Căută o grămadă prin biblioteca aia a lui burduşită cu manuscrise şi pergamente vechi de când lumea şi nu dibui decât că maestrul fusese ultima dată văzut într-o ţărişoară situată dincolo de Calea Soarelui şi prin apropierea Grădinii Zeilor. Fix, aşadar, la mama naibii. 

     - Bine măcar că nu e pe Cea Lume unde dai numai de sufletele morţilor, se autoîmbărbătă Ghol’Anesh. 

     Porni voiniceşte la drum. 

     O tot ţinu spre est până ce ajunse în oraşul-port Nortripp’Thylinios de la marea cea mare, aici luă o corabie cu direcţia sud-vest iar pe celălalt continent o ţinu langa până în sud. Odată ajuns aici, în regatul piramidelor întoarse cu fundul în sus, porni să-i întrebe pe localnici. Unii i-au spus s-o ia la stânga, alţii la dreapta, unii n-auziseră în viaţa lor de marele învăţător Nea’Neneah, alţii credeau că e numele unui faimos bordel din Centrul Vechi, unii l-au privit lung considerându-l nebun (Nea’Neneah e doar un mit, zisu-i-au), alţii au căutat să-l jecmănească de toţi banii pe care-i avea asupra lui. 

     O singură persoană, o băbătie care adusese şi ea, din puţinul ei, ofrandă zeilor, i-a atras atenţia zâmbindu-i enigmatic: 

     - Nu dispera, maică. Vorba ceea: vede-n capăt începutul cine ştie să le-nveţe. 

     - Mulţumesc, tanti, i-a zis Ghol’Anesh deşi nu pricepuse o iotă din vorbele ei. Ţine-te şi tu de bănişorii ăştia, poate o să-ţi folosească la ceva. 

     Băbătia nu i-a refuzat şi a continuat să-i zâmbească enigmatic: 

     - Vezi ce faci când ajungi la ieşirea din cetate. N-o lua tot înainte, dă-te-n dreapta. Dacă faci aşa ai să ajungi unde vrei, dacă nu, nu. 

     - Dar e absurd, a zis Ghol’Anesh când s-a aflat la locul indicat. Nu-i decât o râpă. 

     Drumul, pavat la mare artă, se întindea vesel înainte. Pe el treceau care încărcate cu tot soiul de produse, atelaje de luptă, puhoi de oameni, câini şi pisici fără stăpân, ba chiar şi homeleşi foarte mândri de vagabonzeala-le. Aici, în dreapta, râpa, mai mult lungă decât adâncă, baldisea de gunoaie. În spatele său, Ghol’Anesh avu impresia că zidurile regatului îi rânjeau batjocoritor. 

     Exact în clipa aia se întâmplă: cineva, probabil din greşeală, îl împinse, se dezechilibră şi se duse în râpă cu capul înainte.

     În secunda doi însă numai prin râpă nu cădea ci printr-un abis care nu se mai sfârşea. Înainte de a leşina îşi văzu toată viaţa prin faţa ochilor iar la final un glas extrem de familiar (dar de care nu reuşi neam să-şi amintească al cui ar fi putut fi) îi susură în ureche: 

     - Din păcate, Dincolo e totul.