Amenajări interioare (1)

      Regele Ghol’Anesh stăpânea peste mândra cetate Ciu’Rhuk, una la care la soare te puteai uita da’ la dânsa ba. Problema era că pe regele său poporul nu îl prea iubea. Ghol’Anesh, pe de altă parte, n-avea nicio treabă cu lipsa iubirii de către gloata-i. Îl durea la bască. În plus, nimeni nu îndrăznea să-i conteste autoritatea. Că-l bârfeau era o cu totul altă mâncare de peşte. Concret vorbind, Ghol’Anesh avea obiceiul să se culce el în noaptea nunţii cu mireasa – şi cu cât fata se împotrivea mai mult cu atât mai fabuloasă împreunarea – iar pe tineri ori îi băga la tot felul de munci silnice ori îi toca mărunt cu lupte corp la corp sau jocuri de societate.

     Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, în cele din urmă oamenii n-au mai rezistat. S-au plâns zeilor, au adus jertfe, s-au rugat să se facă ceva în privinţa „nebunului”. „Am ajuns bătaia lui de joc”, s-au plâns ei celor din ceruri. „Cu ce-am greşit?” Zeii i-au ascultat şi l-au creat pe un oarecare Tân’Kytu şi l-au trimis... în creierii munţilor, la o stână, şef peste nişte ciobani care se ocupau cu ciobăneala de vreo câteva secole. 

     Când starostele ciobanilor şi-a măritat fata... ghici ce? Ghol’Anesh a prins de veste iar în noaptea nunţii s-a şi înfiinţat la uşa colibei tinerilor însurăţei. 

     - Mărite Ghol’Anesh, fie-ţi milă, l-a abordat tatăl fetei. Lunh’Etha mea nu-i frumoasă. Nu-i nici măcar fecioară, e... 

     - Hoţomane, i-a întors-o Ghol’Anesh, îl are pe vino-ncoa’. La greu. Las’ c-am dibuit-o io, nu mă lua cu dintr-astea. Acu’ marş din calea mea că te spulber. 

     Cum socoteala de la palatul regal, după cum zice o vorbă din bătrâni, nu se potriveşte cu aia din casele gloatei, Ghol’Anesh se ciocni în uşa colibei cu Tân’Kytu.      

     - Pe aici nu se trece, i-a zis dumnealui înfoindu-se în barba-i ca de boschet cuprins de furtună. 

     - Zău?, se burzului regele.

     - Zău, îi aruncă Tân’Kytu, în continuare înfoiat. 

     - Da’ cine eşti tu, bă, de-mi... 

     - Te întreb acelaşi lucru.

     - Cum, nu ştii cine sunt?, căscă Ghol’Anesh nişte ochi circumspecţi. 

     - Nici măcar nu mă interesează, storcofleoşi Tân’Kytu. 

     - Atunci de ce mai m-ai întrebat? 

     - Făceam conversaţie. 

     - Nesimţitule! Ia d-aci!, zise Ghol’Anesh iar în mijlocul celei de-a doua propoziţii exclamative atacă. 

     Se încinse pe loc o bătaie cum rar le fusese dat ciobanilor acelui vârf de munte să vadă. Tot ceea ce umanitatea avea să inventeze peste milenii în termeni de contact direct – karate, judo, kickboxing, lupte greco-romane, păruiala de la meciul de hockei, wrestling – se manifestă aici, în faţa colibei tinerilor însurăţei, la modul plenar. La finalul ei, cei doi zăceau laţi şi toate pariurile făcute de ciobani fuseseră date peste cap întrucât nimeni nu prevăzuse o remiză. 

     - Eşti tare, fârtate, i-a zis Ghol’Anesh, admirativ. Mi-am găsit, în sfârşit, naşu’. Felicitări.

     - Şi tu eşti tare, amice, i-a zis Tân’Kytu, la fel de admirativ. Nu credeam să-nvăţ a-mi găsi vreodată egalul. Respect. 

     După câteva clipe de meditaţie transcedentală reluă: 

     - Bătălia nu s-a terminat. Trebuie să-mi acorzi revanşa. 

     - Care revanşă, neamule? Eşti cu capu’? S-a terminat egal, replică regele îngrozit de perspectivă. Oricum, nu am face decât să reiterăm ce a fost. Treaba ta dacă-ţi place să te repeţi, eu unul urăsc să mă repet. Nu. Deci nu. Am zis. Punct. 

     - Schimbă-ţi obiceiurile şi promit că nu te mai bat la cap în veci cu reiterarea, îl somă Tân’Kytu. 

     Cei doi au devenit din seara aia prieteni buni iar obiceiul abuzării proaspetelor mirese dispăru din Ciu’Rhuk de parcă nici n-ar fi existat vreodată. 

     La cam două săptămâni, o zi şi douăzeci şi trei de ore de la aceste evenimente şi în timp ce se relaxau în răcoarea unor mândreţe de grădini ciurukienice suspendate, Ghol’Anesh îl abordă deschis pe Tân’Kytu: 

     - Uite care-i treaba, amice: unu şi cu unu fac doi... 

     - Hă-hăăă, râse gros celălalt, n-aş fi atât de sigur. Ori n-ai auzit că minus cu minus pot da plus!? 

     - Ştiu una şi bună: tre’ să-l căsăpim pe Nuclearitzos. 

     - Una la mână: n-am auzit în viaţa mea de Itzos ăsta. Doi la mână: de ce? Te mănâncă? 

     - Una la mână că prin căsăpirea lui Nuclearitzos consfinţim prietenia noastră, vom fi cei mai tari prieteni din lumea întreagă, nici zeii nu ne vor putea înfrunta, mă rog, măcar nu direct, aşaaa... şi doi la mână Nuclearitzos e o bestie care face umbră pământului degeaba. Pe scurt: e unu’ rău care merită să şi-o ia. 

     - Mi se pare mie sau intuiesc o anumită simbolistică în spatele a ceea ce vrei tu să întreprindem noi doi?, se nelămuri Tân’Kytu. 

     - Ce simbolistică? A cui? În ce sens „în legătură cu noi”? Fii mai explicit.

     - Ascultă-mă, o, tu, împărat al tuturor ciurukurilor şi ciurukăreselor din minunatul tău Ciu’Rhuk, peroră Tân’Kytu rupând de pe creanga celui mai apropiat pom un fruct care arăta ca un măr, avea gust de mandarină dar culoarea era cea a unei banane dată în pârg, în spatele a orice rezidă altceva. Ceea ce facem, spunem sau gândim, pe un anumit plan are o altă însemnătate. Că dacă nu ce sens mai are totul? Despre asta e vorba. Că de multe ori suntem atât de orbi încât nu pricepem nimic din acest anumit plan, trăindu-ne viaţa ca nişte viermi, e de la sine înţeles. Ba chiar m-aş arunca până-ntr-acolo încât aş afirma că e un dat firesc al acestei lumi. Prin care oricum suntem trecători. Da’ totuşi... Mă-nţelegi? Bă, tu eşti cu mine,  aici şi acum, sau prinzi avioane? 

     - Ce-s alea avioane?

     - Ceva ce-o să se inventeze peste milenii. Şi o să zboare singure, ca zeii. Doar că o să poată căra în burta lor prostime multă. 

     - Vorbeşti serios? 

     - Nici nu se pune altfel problema. Dacă n-aş fi serios nu m-aş putea suporta şi mi-aş face felul imediat. Deci, ca să nu umblăm d-aiurea pe coclaurii conversaţiei: există o simbolistică masivă în spatele lui Itzos ăsta al tău şi deci de aici trebuie plecat. Deci cine este mnealui?

     - Nuclearitzos? E dracu’ gol, amice, scuipă admirativ Ghol’Anesh. E şef peste un codru de copaci cât casa pe care regulat îi defrişează cu mânuţa lui. De ce? Îmi scapă. Uitai să-ţi menţionez că el însuşi e cât casa da’ o s-o vezi cu ochii tăi deci... da... ce sens mai are, nu? În fine, e o brută, ce să mă mai ascund atâta după deget. Teritoriul lui e înspre vest, taman la conjunctura dintre Calea din Urmă şi Poteca dân Faţă. Vrei şi tu ca regat să te dezvolţi? Pas de poţi de păduroiu’ lui Nuclearitzos. Cum ai pus piciorul în teritoriu-i te sfâşie. Bă, deci cum să-ţ’ mai spunez: e imperios necesar să-l mătrăşim în Universu’ Ălora de-s Mulţi. Clar? 

     - Atunci e obstacolul din calea progresului, zise Tân’Kytu după o secundă de cugetare. Asta înseamnă, dădu el verdictul, asemeni unui Busu de la Meteo dar care ar prezenta horoscopul. Simplu ca bună ziua. Mda, părerea mea e că se merită mătrăşit ipochimenul. 

     Mâncară, se bărbieriră, îşi ascuţiră armele, făcură un plan de bătaie, îşi făcură de cap şi cu nişte fetişcane alese pe sprânceană din hanul de peste drum de locuinţa regală, nu făcură nimic din toate astea în această ordine, am spus-o şi eu aşa de dragul spontaneităţii, după care se băgară la drum călare pe nişte bidivii roşcovani şi-o porniră fredonând nişte doine numai de ei ştiute. 

     Când au ajuns ăsta dormea de rupea pământul.

     - Nu-l putem căsăpi acum că acum chiar că e invulnerabil, sublinie Ghol’Anesh. Trebuie creată o diversiune. 

     O creară. Se luară, ei doi, la bătaie. Artistic, ca-n filme, cu o regie bine pusă la punct, cu efecte speciale şi muzică d-aia tensionant-înălţătoare. 

     Trezit din som, uriaşul Nuclearitzos îşi lepădă armura (care-l făcea invulnerabil) şi porni să privească spectacolul asemeni unui copil ce stă la circ cu gura căscată. La momentul oportun, cei doi se despărţiră brusc şi-l atacară pe flancuri. Luat prin surprindere, uriaşul ripostă dar mare brânză nu reuşi. Muri sec, cu beregata tăiată. 

     - Nu j’ dacă făcurăm bine ce făcurăm, declară Ghol’Anesh contemplând stârvul marii creaturi. 

     - Te îndoieşti! Ia te uită!, izbucni admirativ Tân’Kytu. Marele rege al Ciu’Rhukului se îndoaie. Nu credeam c-am să apuc vreodat’ să văz una ca asta. De-aş avea acmu asupra mea nişte scule de scris aş cam consemna îndoiala asta a ta. Să rămână pentru eternitate. 

     - Asta-i viaţa, prieten drag. Omu’ cât trăieşte învaţă.

     - De ce? 

     - Voroava vine „cât trăieşte”. Până la un punct o face că după aia chiar de-ar învăţa brici şi tot nu mai are niciun sens. 

     - Nu bre! De ce te-ndoieşti? 

     - Aaa, asta era! 

     - !? 

     - Păi, uitai să-ţi spui: creatura a fost pusă aici de zei nu de capu’ ei. Deci cu un scop. Iar noi acu’ am eliminat scopu’ ăsta. D-aia zic: nu j’ cât de bine am făcutără. Poate n-a fost bine deloc. I-am supărat pe băieţii din ceruri şi să vezi acu’ răzbunare pe ei. Adică pe noi. 

     - Bre, ce-ai păţit: te-ai îndrăgostit? Ai uitat ce-ţi spusei de simbolistica eliminării lui Nesimţitos ăsta al tău? Bucură-te, o, tu, rege al ciurukienilor şi ciurukăreselor! Ai deschis calea spre progres şi ai consolidat prietenia noastră pe cele mai înalte culmi. Başca statutu-ţi de erou războinic. Ce vrei mai mult decât atât? 

     - Mda, eşti mai optimist ca mine. 

     - Prietenul la nevoie se cunoaşte.