Nu împodobi, mamă, bradu', ia-ţi unu' artificial.

Sună telefonul. Sunet dintr-ăla mieunato-electronic ca la telefoanele fixe, cu butoane nu cu disc, din birourile firmelor româneşti de pe la mijlocul anilor nouăzeci.  

- Ministerul Apărării Naţionale. Cu ce vă putem ajuta?, răspunde Duţă Eleonora, secretara.

O voce cu puternic accent rusesc cere, în engleză, să stea de vorbă cu „mistăr ministăr”.

- Hould on, replică Eleonora (Nuţi printre cei apropiaţi), al ghiv iu... aaa... intirior uan sics sics sevăn...

Oficialul de la capătul celălalt al firului aşteaptă că n-are încotro. În timp ce aşteaptă pe fundal se aud frânturi sincopate din „Deşteaptă-te române” (imn naţional), „Noi suntem români (varianta cu Nicolae Furdui Iancu) şi „Împodobeşte, mamă, bradul” (Fuego, artist crăciunardic).

- Ies, helău. Ministeru’ Apărării Naţionale, ministerial cabinet, întrerupe „concertul” o voce, tot de femeie, de data asta cu o puternică inflexiune de mahala şi uşor gâjâită, probabil din pricina ţigărilor scumpe, din „afară”, luate la pauza de cafea. Uat chien ui du for iu?

Glasul cu puternic accent rusesc îşi repetă imperturbabil doleanţa.

- Huold on, face secretara. Al ghiv iu intirior sevăn sevăn eit nain uan tu sri...

Oficialul aşteaptă. Din nou. De data asta în telefon nu se mai aude nimic.

După asta glasul care-l întâmpină pe acest oficial este al unicului şi inegalabilului ministru al Apărării Naţionale, fost ministru al Dezvoltării Regionale, domnul Mocuţă Gavril. Da, exact. Prenumele ăla pus de ţigani ursului pe care aldat’ îl duceau de nas, tras de lanţ, prin iarmaroace, să să scălămbăie şi să se scoată din ţigănia asta ditamai pitacu’. Alea vremuri, tăticuţule, nu ca astea de acum de caută moş Martin pân gunoaiele din vilele la oameni.

Celălalt oficial îşi dezvăluie şi el identitatea: e ministrul lor al Apărării Naţionale. Ceva cu „enko” în coadă.

Pentru o mai bună fluentizare a lecturii replica oficialului cu „enko” în coadă va fi redată în limba română deşi, spoiler allert, ea e rostită în ingliş:

- Să ştiţi că nu e vina noastră, e a lor. Bagă pe ţeavă în ultima vreme nişte aparate de bruiaj de-ţi vine să-ţi faci instanatenu schimbare de sex. Chinezeşti, dacă mă-ntrebaţi pe mine, da’ asta-i altă discuţie. Deci drona e a noastră, ca să ştiţi. De fapt patru sunt ale noastre.

- Plănuiaţi să atacaţi inamicu’ de la răsărit numa’ cu patru drone?

- He-hiii! Bună asta. Cu patru sute da’ p-astea patru le-am scăpat de sub control.

- Înţeleg acum. Da.

- Mă bucur.

- Recomandarea noastră e să evacuaţi zona. Că cică vine spre portul ăla al vostru unde a fost exilat marele poet Ovidius Publius Naso.

- Brăila? Portu’ de la Brăila? Că mai au şi şantier naval!

- Pontus Euxinus. Constanţa. Stai cam prost la cultură generală. Ori n-ai luat bacu’? Că prin ţărişoara voastră s-au mai văzut cazuri de genu’ ista.

- Ba da. L-am luat. La Cahul. Acum treisprezece ani. Am avut nişte probleme în viaţa personală d-aia a fost aşa de târziu. Da’ după aia mi-am luat şi doctoratu’, dacă vrei să ştii.

- Tot la Cahul?

- Nu. La Chişinău.

- În ce?

- Într-o sală de clasă. La Universitate. Mă rog, acolo a fost colocviul că-n rest am lucrat de-acasă.

- Nu, domnule. Doctorat în ce?

- Spre o înţelegere a metafizicii distribuirii macroeconomice a plusvalorii.

- Pardon?

- Ăsta a fost titlul lucrării.

- Despre?

- Despre distribuirea macroeconomică a plusvalorii.

- Aha! Greu?

- N-auzi: metafizic de greu. Da’ l-am luat. Marga cum laudae. Mă rog, „laude” că „ae” din final se pronunţă „e”.

- Ocin haraşo.

Apoi pe un ton de parcă s-ar fi dat un verdict la nu-ş’ ce pilaf cu copănel de către un lihnit de foame da’ pe care, în privinţa gastronomiei, îl cam dădeau uneori afară din casă pretenţiile:

- Deci aşa rămâne, da? Evacuaţi zona şi suntem ok. Şi, ca să nu uit, scuze. Nu se va mai repeta.

Telefonul se închise cu un pocnet sec.

Zona a fost evacuată, o dronă a explodat, televiziunile au urlat (la trei zile distanţă, pe postul naţional, rula un documentar despre „filmul evenimentelor” de parcă scena ar fi avut loc cu 5 minute în urmă), o altă dronă s-a oprit într-o plasă de pescuit, una a ajuns până în Mediterană unde a scufundat un bărcoi cu imigranţi africani care credeau că Rhodos e totuna cu insula Corsica iar despre cea de-a patra dronă nimeni nu mai ştie nimic.

După care telefonul a sunat din nou. Ţârâit din ăla impertinent, ca la aparatul cu disc. S-a răspuns în limba lui Ivan cel Groaznic, sec. S-a cerut în graiul lui Shakespeare legătura cu ministrul de Externe întrucât omologul său român, domnul Mocuţă Gavril, vrea cu dumnealui.

- O secundă, vă rugăm, s-a fost întoarsă replica, într-un veritabil dialect muntean.

Omologul cu „enko” în coadă al lui Mocuţă îl abordă pe oficialul român ronţăind alune.

- What’s up, doc?, a întrebat el, jovial.

- What’s up şi ţie, i-a răspuns Mocuţă la graniţa dintre scorţoşenie şi umor negru. Uite de ce te-am sunat...

- Mmm, i-a zii: ne trimiteţi clandestin nişte trupe?

- Nu. Deloc. Ideea e că data viitoare, când vi se mai defechează... scuze me... când vi se mai defectează dronele, te rog să mă anunţi din timp. Să pot şi eu să mă pregătesc ca lumea.

În telefon nu se auziră, vreme de douăsprezece secunde, decât alunele ronţăite de dinţii lui „enko”.

- Păi nu te-am anunţatără?, făcu „enko”, la graniţa dintre naivitate şi sideraţie.

- Ba da dar anunţă-mă data viitoare din timp, o ţinu Mocuţă p-a lui.

- Ce vină avem noi că neamul lui Gorbaciov ne bruiază dronele în draci? Şi mai are şi binecuvântarea patriarhului ăla al lor cu mutră de fariseu, ’tu-i neamu’ lui astăzi ţi mâine. Ne străduim şi noi, improvizăm cât putem dar, mno, totul are o limită.

- Nu ştiu, eu atâta am avut a-ţi zice: anunţă-mă mai din timp.

- Atâta?

- Da.

- Sigur?

- Desigur. Te rog să nu te superi ăe mine, ţi-am comunicat-o cu inima deschisă.

- Ok, boss. Nu mă supăr. I’ll be back... pardon, asta era din „Terminator”. I’ll keep in mind your request. Gata. Pa. Această discuţiune n-avut loc. Slava Ukrainu!

- Da, gata. Pa. Stima noastră şi mândria de a trăi în România!