De ce scriem?

     Visa...

     „Iar visez, îmi spun. Am uneori senzaţia că visele sunt un fel de continuare a vieţii reale. De ce? Habar nu am. Deocamdată explorez conceptul. Alteori ceea ce realmente regret este când pierd o idee. N-am apucat s-o notez, fie şi-n telefon, îmi propun s-o ţin minte dar e suficient să iau contact cu o imagine cu un impact emoţional modest şi ideea mi se şterge. Şi cu cât încerc să mi-o amintesc cu atât eşuez mai grandios. Poate că visele sunt idei despre viaţă şi despre noi înşine pe care le uităm întrucât trăim. 

     Astăzi (tehnic vorbind e „noapte”, vreo două şi douăsprezece minute; o ştiu de la ceasul aragazului la care m-am uitat când am băut un pahar cu apă, în bucătărie, cu lumina stinsă apoi m-am rebăgat la somnic cu forţe proaspete) se face că mă deplasez spre cenaclu. Am fost chemat sau am fost invitat? Nu (mai) contează. Ştiu cu merg la cenaclu dar străbat aproape tot oraşul până să ajung. Clădirea în care are loc întâlnirea e un labirint de coridoare în care te poţi rătăci uşor. Nu mă rătăcesc datorită unui fantastic simţ de orientare pe care îl am încă de când mama m-a făcut. Ştiu foarte bine unde trebuie să ajung. Asta nu mă împiedică să arunc câte un ochi prin camerele pe lângă care trec. Peisajul e însă cam acelaşi: oameni care zac cu nasul în ecrane (de telefon, de tabletă, de telefon pliabil, vag de laptop) şi scrolează. Faţa le e împietrită. Faţă ca de înmormântare. 

     Ajung unde trebuie stăpânit de o masivă senzaţie a pierderii timpului. Oare nu e aşa şi-n viaţă? Ne-o pierdem prefăcându-ne că ne aflăm în treabă? Camera, mai mult lată decât lungă, e ornamentată într-un colţ cu nişte fotografii ale unei glorii locale surprinsă în tot felul de ipostaze oficiale cărora încearcă să le dea un aer amical. Fotografiile sunt, în esenţă, dintr-acelea standard, cum se făceau odată, pe peliculă, dar mărite ca să poată acoperi peretele. Mă fascinează prin grotescul lor. E ca atunci când ţi-ai făcut şi tu un biet selfie, să îl ai amintire personală, şi te trezeşti cu biata-ţi imagine acoperind suprafaţa unui bloc cu zece etaje. Pe oamenii care populează acest cenaclu, cu excepţia a două-trei figuri oareşicum familiare (mi-au apărut în alte vise?) îi văd acum pentru prima dată. Oare nu e aşa şi-n viaţă? Ne sunt apropiaţi cei ce nu sunt de-un sânge cu noi iar aceia ce sunt intră fără probleme la categoria „străini”. 

     Dintr-odată îl aud pe amfitrionul cenaclului punând o întrebare. Întrebarea. Care-mi zdrăngăne în centrul minţii ca un dangăt de clopot pe care l-aş auzi de la nu mai mult de patruzeci de centimetri distanţă. De fapt e în centrul sufletului dar mi-e prea frică s-o recunosc: „de ce scriem?” 

     Chiar aşa: de ce să-mi fie frică? În fond, între literele puse pe foaie sau printate în mediul virtual şi un cadavru pus frumos în sicriu nu-i nicio diferenţă. Literele stau, cadavrul stă. Unii citesc literele (dar mare lucru din citirea asta nu prea pricep), unii privesc cadavrul fără să-şi ascundă fascinaţia pentru rigor mortis-ul din pardesiul de scânduri dar ambele elemente nu se scoală de la locul lor ca să ne facă rău. Asta doar prin filemele de groază. Şi atunci? De unde impactul lor asupra celor vii? 

     Exact... hai că mi-amintii: mai întâi bunică-mea apoi maică-mea pe urmă două foste prietene. Cu toate mi-au atras atenţia, într-o formă sau alta, că scriind – „prostiile alea” – nu fac decât să mă gândesc la propria persoană.

     Am replicat de fiecare dată: „bineînţeles că mă gândesc la propria persoană. Îmi place să trăiesc în armonie cu mine. Făcând asta universul e o minune. Făcând asta, legătura cu alţii e o încântare. Când mă gândesc la propria persoană sunt autentic. Şi mă păstrez astfel. E foarte grea această povară a autenticităţii. Mai ales că lumea e plină de fiinţe care poartă măşti. Mască egal comoditate egal mediocritate egal siguranţa dată de haită. Zero individualitate”. Am replicat astfel, nu neapărat în aceste cuvinte, dar parcă aş fi vorbit la pereţi. Sau de unul singur. Sau înaintea cuiva care nu-mi pricepea limba. 

     De ce scriem? Problema nu e asta ci de ce această întrebare. Da, de acord, e una de bun simţ, ţinând cont că e adresată membrilor unui cenaclu dar totuşi: de ce ea şi nu alta? Ca de exemplu: „ce aţi mai scris în ultima vreme?” De ce această brutală retorică vizând „rădăcinile”? 

     „Wait a second!”, vorba unei replici de film indian. Te pomeneşti că gazda ştie foarte bine răspunsul (că nu i-a plăcut ce a descoperit dar s-a adaptat e partea a doua) şi acum vrea să se convingă de cine mai e ca ea!? Ba bine că nu! Tremurul vocii existent cu ocazia punerii acestei întrebări-capcană de aici vine: să vadă gazda câţi mai sunt ca ea, competitori autentici, masculi alfa şi câţi nu, câţi sunt luzări dintr-ăia de scriu ca să se afle-n treabă. Zău dacă nu mă simt ca lovit de revelaţie. What a piece of work I am! Aşa că atunci când îmi vine rândul să răspund tac. Adică nu-mi declar adevărata revelaţie. Zic ceva de inimă albastră într-ale imboldului pentru scris şi-l invit pe cel din dreapta mea să ia cuvântul. 

     Na că mi se termină oniricul.. Ah, ce mai potriveală...

     Se trezi. O vreme stătu cu ochii închişi, căutând a-şi continua visul în planul conştientului. Îi ieşiră tot felul de variante horror. După aceea se dădu jos din pat nemaiputând să doarmă neam. Ceasul de pe ecranul mobilului arăta cinci şi două minute. Îşi începu ziua. 

      Mai întâi, pentru că era dimineaţă (stăpânită de un cod galben de ceaţă de toată frumuseţea, să mă baţi cu „Divina Comedie” în cap, ediţie cu coperţi îmbrăcate în argint, dacă vă mint!) insul se pomeni luat în corzi de unii care erau sclavii Aparenţelor şi ai lui „aşa se face” la greu. Că n-ar fi recunoscut-o în veci e partea a doua. Aceşti sclavi erau de părere că anumite produse literaro-vizuale, de regulă cele cu tot felul de premii la activ, reprezintă realizări majore ale imaginaţiei deci e bine să te delectezi cu ele. 

      - Se pare că există această slăbiciune a criticii pentru exclusivism, le-a spus. De unde rezultă că o creaţie cochetând masiv cu obscurul poate fi percepută ca una de mare profunzime pe câtă vreme una ce se adreasă tuturor nu că cică e „facilă”. 

      Le-a spus dar pe urmă a purtat un monolog despre cai verzi pe pereţi cu prietenul său imaginar. Ăsta măcar îl înţelegea, îi dădea dreptate sau îl contrazicea cu argumente logice. Cu alte cuvinte, dialogul exista. 

      Pe urmă sosise o amiază unde ceaţa dispăruse de multă vreme dar aerul era încărcat cu formaţiuni noroase ample care nu anunţau nimic bun. Mai mult decât atât, dacă erai obişnuit cu albastrul ăla de Caraibe atât de caracteristic concediilor estivale plafonul ăsta, persistent cu săptămânile, te-ar fi adus rapid în pragul depresiei. 

      Cu această ocazie, a formaţiunilor noroase ameninţând albăstrimea cerului, purtă o discuţie în contradictoriu cu un oarecare Octavian. Frunte eminesciană, păr lung până la umeri, tuns scurt pe la tâmple şi la ceafă, ziceai că-i Van Damme în „Hard target”, tradus la noi „Vânătoare de oameni”. Discuţia în contradictoriu se oprise la moş Crăciun dar plecase de la un joc pe computer care avea o poveste super.

     - Tu mai crezi încă în povestea jocului? 

     - Da, e baza oricărui joc, făcu Octavian, serios ca o eşarfă de caşmir, de culoare galbenă, purtată la o înmormântare regală.

      - Scuză-mă că ţi-o spun dar e doar un joc. Ţine de programare, i-a zis. Să crezi în povestea asta de care zici tu e ca şi când aş mai crede eu în moş Crăciun.

     - De ce spui asta? Crăciunul e fain. 

     - Da, e fain dar nu la faza cu moşu. Dincolo de genialitatea americană care a inventat în chip strălucit o naraţiune cu substrat economic, genul ăsta de „magie a sărbătorilor” e un eufemism pentru mutilare mentală. Vine careva, în speţă acest moşar cu barbă până la brâu, alunecă pe horn, deci intră în casa-ţi fără acordul tău şi-ţi lasă cadouri sub pom. Adică eşti forţat să te simţi cum vrea el. Pentru că aşa e frumos, aşa trebuie, aşa cere tradiţia. Da’ poate nu am chef să mă manifest „că aşa-i frumos”. Poate vreau, de Crăciun, să mă gândesc doar la naşterea lui Iisus care ne-a făcut supremul cadou: viaţa. Aia veşnică. Atât. Ori dacă la asta te manifeşti în stilul pueril dat de magia crăului, ba te mai uiţi şi la „Singur acasă” că aşa-i fain, înseamnă că, spiritual vorbind, nu eşti mai presus de genunchiul broaştei. 

     Ce a urmat? Deja-vu-ul cu dialogul legat de prietenul imaginar. 

     Către seară se luă în corzi cu unii care marşau pe ideea că inteligenţa artificială ne controleeză tot mai mult vieţile fiind prezentă peste tot.

     - Până la proba contrarie tot ceea ce văd în juru-mi e multă prostie. D-aia sănătoasă, zisese aprinzându-şi o ţigară lungă cu nume scurt. Să nu uităm că în spatele acestei inteligenţe, ca de altfel, dau un exemplu, în cazul unui joc pe computer, tot oameni se află. Ei sunt cei care manipulează. Dacă Maşina ar prinde viaţă – trecând peste absurditatea conceptului, bun doar de realismul unei creaţii science fiction – atunci omenirea ar dispărea cât ai citi cu glas tare literele de pe o tastatură. Ce ar urma după asta – dominaţia procesorului peste planetă – nu mai are nicio importanţă. Hmmm, poate că la asta se referă „Apocalipsa”: dominaţia Maşinii asupra fiinţei umane, dominaţie ivită cu largul concurs al omului. 

     Veni noaptea minţii. Nu mai citea nimeni, toţi scrolau sau zapau – iar lumea se scufundă în bezna Ingoranţei. 

     Cineva stinse lumina ştiind că ar fi putut-o aprinde oricând. Pace!

În gura mare, 2

     Dana reveni la maşină încărcată de sacoşe. 

     - Îmi cer scuze dacă te-am făcut să aştepţi dar ştii şi tu cum e la cumpărături. N-am stat prea mult, nu? 

     Se chinuia să aranjeze sacoşele pe bancheta din spate de parcă de succesul aranjării lor ar fi depins soarta războiului din Ucraina. 

     - Nu, stai liniştită, o asigură el. Am ascultat nişte muzică. Oricum vroiam să verific bassul casetofonului. 

     La casetofonul maşinii începuse să ruleze "Breathe" a celor de la Prodigy. 

     - Ce-i zgomotul ăsta?, întrebă ea uşor distrată când în habitaclu răbufniră primele versuri ale piesei. 

     - N-o recunoşti?, făcu el entuziasmat. E de pe vremea studenţiei noastre. Super tare piesă. 

     Dana îl rugă să dea sonorul mai încet. Nu ştia (uitase?) că bubuiala îi provoca dureri de cap? 

     - Da' eu conduc nu tu. 

     - Da, dar stai la volan trebuie să fii atent la trafic nu la muzică. 

     - Repet: eu conduc nu tu. Doi la mână: poate pe mine muzica mă ajută să mă concentrez. 

     - Aşa de tare dată? 

     - Aşa de tare dată. Care-i problema? 

     "Mda, gândi el în timp ce Dana o luase, ca de obicei, pe uleiul a tot felul de reproşuri mai mult sau mai puţin inventate, problema se numeşte într-un singur mod: deja vu. Prea multe deja-vu-uri în ultima vreme. Ar fi ceva de făcut în direcţia asta?"... 

     Trase cu coada ochiului. Dana îşi încetase cascada de reproşuri mai mult sau mai puţin inventate, scrola. 

     "De om nu te plictiseşti niciodată", îşi aminti brusc. "Ne plictisim de lucruri nu de cei de lângă noi. Cu care relaţia poate intra într-un con de umbră, adică de stagnare dar nu de plictiseală." Adevărat până la proba contrarie, medită. Cine naiba fusese ăla de-o spusese? Şi unde-l auzise? La vreun podcast? Îi stătură pe limbă numele şi locaţia dar nu reuşi să şi le amintească. 

     - Faza e că şi de oameni te poţi plictisi. La greu, se pomeni c-o spune în gura mare. Dintr-un motiv foarte simplu: totul pe lumea asta e suspus degradării. Deci dacă obiectele se degradează de ce nu s-ar degrada şi sentimentele şi atitudinile?         Dana îi aruncă o privire consternată: 

     - Despre ce naiba vorbeşti? 

     - Am văzut un film aseară şi mi-a rămas în cap replica asta a personajului principal, minţi el mirându-se foarte, pe de altă parte, de cum putuse să-i scape intimitatea gândului în rudimentarismul vorbirii. 

     "Mda, concluzionă când ajunseră în parcare, spre marea degradare cu tupeu înainte, ha-haaa!"

În gura mare, 1

     Era o linie melodică săltăreaţă şi care te invita aproape instinctual să te bâţâi. Cum avea şi el instincte ca toată lumea dar, nu ca toată lumea, şi le ţinea sub control, ţinea ritmul dând din picior. 

     Buba se referea la ce anume cânta fata. Mai întâi îl întreba pe un misterios "el" în miez de noapte dacă îl poate vedea ca pe cineva de încredere sau e doar o otravă de care se simte atrasă. 

     Hm, oare ce făceau ei în miez de noapte? Nu puteau să doarmă şi atunci avuseseră chef s-o pună de-o analiză psihologică? Până aici, oricum toate bune şi frumoase cu aceste întrebări. În fond, după manifestarea asaltului hormonal e şi firesc să te întrebi dacă mai continui cu aceste relaţii efemere sau e cazul să treci la nivelul următor, cel al unei relaţii reale. 

     E, de asemenea, firesc să te întrebi cât e real şi cât e efemer în cazul propriei personalităţi dar asta e deja paranteză digresionistă pentru cunoscători. 

     Pe urmă vine, insinuantă, Viziunea. Din care rezultă că femeia e capabilă de profunzime psihiologico-spirituală pe câtă vreme bărbatul nu se poate desprinde de sfera superficialităţii. Ea, aşadar, îi subliniază lui că îşi doreşte pe cineva care când o va vedea vulnerabilă să fie în stare să vorbească direct cu sufletul ei, cineva care să ştie să controleze Iubirea nu un ţâşti-bâşti care-i spune "te iubesc" şi-i face cadou de Valetine's Day un ursuleţ de pluş. 

     La final, ca-n dialogul absurd din caragialenescul "Căldură mare", îi subliniază că dacă iubi e pregătit îl va învăţa ea cum să iubească dar dumnealui să se gândească bine dacă "se merită" din partea lui un astfel de efort.

Unghiul mort

     - Îţi place de ea, lasă că ştiu eu, zise ea, încălecându-l. Am văzut cum o priveai. 

     O chema Luminiţa, la origine era roşcată dar pe cap numai roşu nu-i era, acum, părul, avea o fiică de 18 ani care era copia ei mai tânără, soţ nu mai avea, avusese, avea amanţi (sporadici) dar, pe de altă parte, era extrem de atentă faţă de fiică-sa, pe tema asta. Atentă adică să nu-şi facă tânărul vlăstar o imagine greşită despre propria mamă. Care mamă, între noi fie vorba, nu era străină de misterele autosatisfacerii pe care, spre deosebire de amorul cu o fiinţă vie pe care majoritatea prietenelor ei îl considerau alegerea principală, îl vedea ca pe o activitate redusă la esenţa ei primară, văduvită de complicaţiile preludiului şi ale conversaţiei de „după”. 

     - În primul rând că fetişcanele astea put a lapte, zise el lăsându-se încălecat. Şi tu ai puţit cândva a lapte dar acum eşti femeie în toată firea. Ca să mă exprim tot din sfera alimentară – eşti coaptă ca un măr dat în pârg. Ceea ce şi cu fiică-ta se va întâmpla dar mai încolo. 

     Avea două prenume ciudăţele – Elefteriu Dian – şi un nume de familie tembel de banal: Costel. Arăta ca un tăietor de lemne care, după o zi istovitoare de muncă, revenit pe canapeau din sufragerie, bea şi el o bere, privind ştirile la un canal de nişă. Un tăietor de lemne cu fizicul unui Brad Pitt care, la vârsta de 41 de ani, îl interpreta (în unele cadre cu dublură!) pe marele Ahile din „Iliada” homerică. Care Ahile epopeicul să tot fi avut cu zece ani mai puţin decât holiudianicul Pitt. 

     - În al doilea rând, lăsând modestia de-o parte, nu am ajuns încă în stadiul ăla de perversitate încât să-mi curgă bala după prospături. Mai trebuie să mai descresc un pic. 

     Luminiţa făcea în curând aproape un an de relaţie cu Elefteriu Dian ceea ce pentru ea, de când bărba-su, frumuşelul ăla de Ştefan, o părăsise pentru unul mai tânăr, şi umbla din floare în floare maxim două-trei luni, era o performanţă. Nu se putea spune că nu-l iubea pe Dian, la un moment dat fusese îndrăgostită de el mai ceva ca o adolescentă aflată la primul ei amor, cu toate astea exista în sufletul ei o reţinere. Teama de eşec, frica de a descoperi în Dian, când i-ar fi fost lumea mai dragă, un simplu bărbat cu apucături domestice, ambele? Nici ea n-ar fi putut-o preciza. 

     - Când te apropii, de exemplu, de vârsta pensionării frica de Moarte sau, dacă vrei, disperarea de Viaţă, sunt mai prezente ca oricând. E normal cu această ocazie să îmbrăţişezi orice experienţă ce-ţi poate da iluzia că vei fi veşnic. Dar cel mai important e altceva: când îţi umblă gândul după perversiuni cu prospături se cheamă că încă ai ceva superficial în tine. Ceva necopt. Parafrazând pe cineva căruia-i plăcea să-şi redacteze piesele de teatru în versuri: „ceva e putred în Danemarca ta interioară”.

     Dian călăritul fusese întrerupt din lectură. Era vorba de propria sa carte, o colecţie de proze scurte, pe care o redescoperea cu uimire. El fusese Autorul? Cum oare de avusese timp să creeze gura aia de aer proaspăt în care, deşi nu se petrecea nimic, se petrecea totul pentru că personajele, întocmai ca-n viaţa reală, vorbeau iar din vorbele lor se înfiripau sensurile ascunse ale acţiunii? Cum? 

     - Se prea poate ca textele mele să fie nu proaste, să fie incredibil de proaste, nu contrazic şi nici nu mă deranjează, îi explica nu cu mult timp în urmă unui amic (aflat mai degrabă în stadiul de cunoştinţă cu care ai putea şi tu ieşi la o bere-două dar asta-i o cu totul altă poveste) cu care se cam contrazisese pe tema... frumuseţii turistice a Vienei. Amicul avusese numai cuvinte de laudă la adresa palatelor dinastiei hapsburgice de parcă dacă ai fi stat în Viena într-o vacanţă de, să zicem, două săptămâni dar n-ai fi aruncat un ochi asupra lor nici măcar din goana taxiului ai fi fost ultimul amărât venit şi el să caşte gura într-o ţară încă găzduind urmele proeminente ale celui de-al treilea mare imperiu european, după, desigur, cel rus şi primul imperiu francez creat la începutul secolului nouăsprezece de zevzecul de Napoleon. Dian Elefteriu, pe de altă parte, marşase pe ideea că singura diferenţă reală dintre aceste fabuloase atracţii turistice şi Casa Poporului, construcţie născută din mintea unui semianalfabet ajuns preşedinte, se află în detalii. Casa Poporului impresionează negativ prin turpitudine arhitecturală ridicată la rang de monstruozitate arhitecturală, poţi, în cel mai bun caz, să turnezi aici un film horror, pe câtă vreme fostele reşedinţe de iarnă şi de vară ale dinastiei hapsburgice, locuri pe unde şi-a purtat hoitul şi narcisista aia obsedată de propria libertate Sisi, sunt expresia rafinamentului şi a stilului. Cu toate astea, principiul acestor construcţii e acelaşi: etalarea Puterii şi a unor personalităţi învecinate mai mult sau mai puţin cu megalomania. Fie numai şi două familii, fiecare cu câte trei copii plus bunicii lui şi ai ei, şi tot te-ai fi putut simţi stingher ducându-ţi existenţa într-o hănie de peste o mie de camere... darămite când eşti un „biet” împărat devenit gelos pe servitorii nevesti-tii întrucât ăştia o văd mai des decât o faci tu. Care doamnă oricum te ţine la uşa apartamentelor ei întrucât consideră mai importantă intimitatea personală decât cea matrimonială. 

     Vorba unor muzicieni neaoşi: Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici. Altfel spus: câinele care nu muşcă, latră. Deci cineva cu adevărat puternic nu va simţi niciodată nevoia de a-şi etala puterea. Pentru că ştie că poate, pentru că ştie că are greutate în sine nu prin impunerea cu forţa. Dian Elefteriu a marşat pe toate astea dar amicul l-a privit cam lung, întrebându-se (sporadic) în sinea sa dacă nu cumva Elefteriu era mahmur sau începea să fugă cu mintea pe coclauri numai de el ştiuţi. 

     De aici şi până la a se ajunge la cea mai recentă carte scrisă de Dian Elfteriu n-a mai fost cine ştie ce. Amicul i-o cumpărase în vară menţinându-i că va avea ce citi în concediu iar Elefteriu sondase acum terenul, încercând să stoarcă o impresie. Amicul bolborosise ceva despre „nu scrii deloc ca alţii”, „texte de nişă care nu se citesc prea uşor”, „lectură pe alocuri obscură şi care nu prea e prietenoasă cu cititorul”, „n-ar fi rău, recomandare personală, să încerci lucruri băgate într-un context mai uşor de digerat”. Plus alte câteva astfel de „generalităţi” bătând apa-n piuă pe un „nu te supăra că ţi-o zic, aşa, pe şleau” aruncat din vârful buzelor. 

     - Ţi-am zis că nu mă deranjează, reiteră Dian Elefteriu. Mi-o asum. Scriu în fond acel tip de literatură pe care mi-ar fi plăcut mie s-o citesc. Şi mai sunt convins de ceva: că în lumea asta mare există măcar zece persoane care ar avea ce învăţa din textele mele. Cu alte cuvinte: le-ar plăcea ce scriu aşa cum îmi place şi mie. Doar că, iarăşi mai mult ca sigur: cine ştie pe unde-şi fac veacul domniile lor? În partea cealaltă a lumii, în celălalt capăt al ţării, prin Islanda... chestii d-astea. 

     Luminiţa purta în după-amiaza aceea o rochie scurtă, cu decolteu în V, de un verde militar închis, cu talie încreţită şi cu bretele spaghete ce-i dădeau un aer de o eleganţă sexy. În plus, pe sub rochie Luminiţa nu purta nimic iar după ce Dian rosti treaba cu parafrazarea dintr-un autor căruia-i plăcuse să-şi redacteze piesele de teatru în versuri, nu-şi mai reluă, o vreme, lectura, întărâtat fiind de ceea ce simţise pe sub rochia Luminiţei.      

     Ei nu-i displăcu efectul întărâtării lui Dian, mai ales că era genul pe care trebuia s-o iei lent iar în cazul lui pornirea era mai greoaie. Se poate afirma că acesta a fost momentul care de altfel a determinat-o ca ulterior să-şi refacă viaţa căsătorindu-se cu Dian şi abandonându-şi astfel temerile. Azi, cei doi continuă să fie împreună, sunt chiar fericiţi împreună şi încă nu şi-au dat seama că Ariadnei, fiica de 25 de ani a Luminiţei, îi cam fug ochii după fete. Dintr-alea cu atitudine mai băieţoasă. 

     Paradoxal sau nu, Ariadnei îi place în mod deosebit următoarea cugetare: „nimeni nu iubeşte pe nimeni. Fiecare iubeşte ceea ce-şi doreşte de la celălalt. Şi iubim pe oricine iubeşte în noi ceea ce am vrea noi să fim.” Asta n-o împiedică să mai tragă cu ochiul la fetele cu atitudine mai băieţoasă. Până acum nu a „corespuns” încă nimeni la amorul ei.

La timpul prezent

     - Păi ăsta e un roller, zice Constantin Trandafir Flădămorfiu aproape smulgându-i interlocutorului obiectul din mână şi privindu-l cu chipurile intensitatea cuiva care se pricepe şi este pasionat de mecanica uneltelor de scris.    

     În realitate, mai ales dacă ochiu-ţi era atent, n-aveai cum că nu remarci unda de invidie băltându-i în ocularii ăia cafenii ai lui, oculari care, în anumite momente ale jocului luminii, căpătau inflexiuni verzulii. 

     - Da, aşa e. E un roller. Nu ţi-am zis aşa? 

     - Nu. Mi-ai zis că ţi-ai cumpărat un stilou. 

     - Nu, nu cred că ţi-am spus aşa. Aşa vrei tu s-o interpretezi. 

     - Ştiu foarte bine ce am auzit. Încă nu m-am ramolit. Ai spus citez mi-am cumpărat un stilou am încheiat citatul pe câtă vreme ăsta e un roller cum te văd şi cum mă vezi.

     - Stilou, pix, roller, ce mai contează?, face Dorian Vridimoanţă bagatelizând într-adins. Amănunte. Stăm acum să ne cramponăm de amănunte care nu înseamnă nimic? 

     Flădămorfiu rânjeşte pe sub mustaţa-i pe care oricum n-o are: 

     - Amănuntele sunt importante, amice. 

     - Necuratu’ e în amănunte, cum am tot citit despre asta în ultima vreme... deşi... mă rog... ştiam că Dumnezeu le are cu amănuntele... dar, na, se mai schimbă lumea... aşaaa... mai ales când îţi e cel mai dragă, atunci se schimbă lumea cel mai drastic... în fine... Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva: e cazul să stai de vorbă cu adepţii teoriei Pământului Plat. Nu de alta dar doar aşa ai ocazia să probezi personal cum omul poate să se scufunde în noaptea minţii. Vorba aia: minuns cu minus dau plus. 

     - Ascultă, dom’ Vridimoanţă, tu-ţi baţi joc de mine?, întreabă Flădămorfiu cu o intonaţie atât de agresivă încât un grăsan ochelarist trecând pe lângă ei mai-mai să-şi scape din mână şaorma. Altceva mai bun decât ciuciubutoizarea asta lingivisticoidală nu găseai? Trăiam cu impresia că legătura noastră a trecut dincolo de faza unei socializări d-asta în care se împart, într-un veritabil dialog al surzilor, păreri despre fotbal, maşini, politică şi cum poţi câştiga mai uşor la pariurile sportive. 

     Cei doi se opresc la intrarea din spate a blocului. Intrarea, în ciuda unui bloc complet renovat de Primărie, arată fix ca pe timpul Împuşcatului. 

     - Avem o prietenie frumoasă, de acord, spune Dorian mânjindu-şi colţul gurii cu un rânjet hoţesc. De ce eşti, aşa, cu capsa pusă? Ori chiar ai vrea, vorba ta, să reducem prietenia noastră la stadiul de păreri mărunte? Şi masculine pe deasupra? Ţi-am atras atenţia asupra adepţilor teoriei Pământuui Plat pentru că dacă te cramponezi de amănunte dintr-astea banale rişti să nu mai vezi frumuseţea vieţii ci să te transformi într-o acreală bună doar de aruncat la ghenă. 

     Lângă trotuar parchează o berlină Audi, cum altfel decât neagră, iar femeia care se dă jos din stânga şoferului îi lasă pe cei doi mască: corp lucrat la sală, bronz perfect, coafură trădând mulţumirea pentru o viaţă intimă sănătoasă, regulată şi intensă, haine sport mulate. Şoferul – creastă de soldat din armata americană – se deplasează până la ghereta situată la colţul străzii, cere o cafea, lasă cinci lei fără să mai ceară restul, se refugiază înapoi la maşină. Femeia intră în scara blocului după ce tastează codul la interfon cu o viteză aproape supranaturală.

     Din geamul lăsat jos al Audi-ului răzbate un radio dat tare. Cu un bass limpede, fără reverberaţii. De la radio, cei doi „digei”, cu voci ca de eunuci cu implanturi hormonale masculine, întreabă ceva despre cel mai frumos loc din ţară (sondaj pentru ascultătorii cei mai fideli ai postlului, fani ce vor beneficia de premii consistente) iar un ascultător tocmai zice despre cum cel mai frumos loc din ţară pe care el îl vizitează ori de câte ori are ocazia este unul cu mulţi copaci, două alei puse în unghi drept, multă verdeaţă, deci cam două hectare jumătate de verdeaţă, deci te simţi fabulos, deci n-am cuvinte cât de frumos poate fi. Super! Deci recomand la toată lumea. 

     După aceea şoferul închide geamul iar sunetele celor doi „digei” cu voci ca de eunuci cu implanturi hormonale masculine devin mormăială. 

     - Nu, asta nu, răspunde Constantin străduindu-se a se arăta scandalizat, oripilat chiar de enormitatea propunerii lui Dorian. 

     După două secunde de linişte vrea să reînceapă cu „prietenia” dar ceva îl opreşte. Ca un glas care l-ar îndemna, abia stăpânindu-se să nu râdă, să rostească infamul cuvânt. Aşa că rosteşte un „ea”... 

     - Ea trebie să rămână acolo unde îi este locul. 

     ...un „ea” superchinuit, de-a dreptul constipat. 

     După care, brusc, de undeva de la etajele superioare ale blocului o tigaie aterizează la milimetru lângă uşa din dreapta faţă a maşinii. Sunetul scos de contactul dintre tigaie şi asfalt este atât de abraziv încât Flădămorfiu se pomeneşte înjurând de mamă etajele superioare ale blocului. Ba chiar ridică şi privirea acolo, reiterându-şi înjurătura.

     De la un oarecare etaj trei se iveşte mutra furioasă a femeii care ceva mai devreme se coborâse din dreapta şoferului şi-i lăsase mască pe cei doi amici. 

     - Asta-i casa mea, ţipă ea către şoferul Audiu-ului. Nu-ţi permit s-o împarţi cu nimeni, nenorocitule. 

     Şoferul nu aşteaptă invitaţie cu colaci. Pune cheia în contact, demarează. 

     Flădămorfiu a rămas cu gura căscată. Nu pricepe nimic din ce vede. 

     Tipoşenia ţipă din nou: 

     - Tu, ăla cu mutră tristă, da, cu tine vorbesc, ăla de lângă intrare, dacă pui mâna pe tigaie îţi rup urechile. Şi apoi îi chem pe băieţi să-ţi rupă şi picioarele. M-ai înţeles?

Sensuri (2)

        Ăsta fu visul numărul unu. 

        Al doilea, desfăşurat aproape imediat după primul, avu în vedere deplasarea cu trenul, la vagonul cuşetă. Straniu cum de reuşesc visele să ne tulbure. Dacă ne-am dori asta, să fim tulburaţi în fiecare noapte, nu s-ar întâmpla nimic. Ori exact când nu ne-o dorim suntem tulburaţi. În profunzime. 

        Se făcea că erau două vagoane-cuşetă. În primul stătea o roşcată cu ochi negri – cică era nevastă-mea, cu care mă căsătorisem în catedrala Notre-Dame, dar, hmmm, era şi nu era nevastă-mea. Părea mai degrabă o amantă decât o nevastă. O însoţea fiică-mea împreună cu logodnicul ei, un simpatic biped de unu şaizeci şi opt dar a cărui minte ascuţită brici făcea toţi banii. În al doilea vagon-cuşetă, situat în capătul opus, stăteam eu şi un cetăţean cam de vârsta mea însoţit de un puştan blond, topit total în ecranul celularului. În cuşeta asta: ca-ntre băieţi – nu tu lumină aprinsă, nu tu trăncăneală. Fiecare-n lumea sa. 

        Legănat de tren, mi-am tras căştile în urechi, am dat play şi unde nu s-a început acolo un somn de ziceai că puteai să tai lemne pe mine nu alta. Mă mai ridicam ocazional din pătuceanul ăla ca un sicriu, ieşeam pe coridor şi mă îndreptam, legănându-mă asemeni unui beţiv, spre cuşeta nevesti-mii. 

        - Trece viaţa asta ca-ntr-un vis, bolboroseam ciocnindu-mă de toţi pereţii vagonului şi ascultând cum uneori ciocnirea emana sunet de clopot, alteori de talger cu diametrul cât casa lovit de un gong cu măciulia cât un cap de om. Azi eşti, mâine nu mai eşti. Azi de abia aştepţi cutare eveniment, mâine priveşti evenimentul de parcă ar fi avut loc cu un secol în urmă. 

        Călătoria dintr-un capăt al altuia al vagonului dura uneori câteva luni, alteori chiar şi un an. Pe geam, puteai vedea uneori peisaje rurale de o frumuseţe abstractă, de parcă ar fi fost desenate pentru un display la Windows, alteori puteai zări zone urbane în plină transformare industrială. 

        La un moment dat m-am întâlnit cu un fost amic de facultate. Ieşise de pe la mijlocul vagonului, acolo unde se aflau cuşetele pentru două persoane. Cuşete prevăzute cu veceu şi chiuvetă proprii. Cum mă văzu începu să-mi povestească despre cel mai recenet concediu al său desfăşurat la Paris. Paris în sus, Paris în jos. După marasmul de început al poveştii, marasm în care căzusem pur şi simplu, cu o naivitate strigătoare la cer, m-am trezit şi l-am oprit pe ipochimen punându-i mâna pe umăr ca unui camarad de arme căruia îi datoram viaţa: 

        - Bă, ia stai. Opreşte-te. Stop. Ai impresia că vorbeşti cu unu’ de la Cuca Măcăii care n-a pus piciorul nici măcar într-un mall? Amicul nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-şi mânjească gura cu un zâmbet tâmp. 

        - Dacă nu cumva ai uitat, te anunţ că am văzut Parisul de două ori. Spre deosebire de tine, pot afirma că îl cunosc aproape ca pe propriul buzunar. 

        Între timp, pe geam puteau fi zărite, simultan, aspecte din Căderea Ierusalimului cât şi din cea a Constantinopolului. Un tip cu fălci rubiconde tot urla de undeva, pe tema asta, că dacă se încurcă căderea cu căderea e o greşeală impordonabilă. Alţii îi întorceau urletele cu un „Istoria nu interesează decât pe o mână de rătăciţi pentru că Istoria din spatele Istoriei n-o ştiu decât cei implicaţi direct.” Tipul cu fălci rubiconde o ţinea pe-a lui. 

        - Am înţeles că te lauzi cu vizita ta, i-am comunicat amicului din facultate, n-o nega că ţi se citeşte pe faţă, dar nu uita un lucru: comunicarea a ceva este întotdeauna bilaterală nu unilaterală. Aia-i dictatură. 

        Am plecat lăsându-l pe amic cu ochii în soarele unor explicaţii şablonarde. Ca în cazul visului anterior şi aici totul se topi, de data asta într-o mare de negru însoţită auditiv de mersul sacadat al roţilor de tren. 

        Efectul acestor vise în lumea reală pentru mine fu legat de faptul că pentru aproximativ douăzeci şi patru de ore: 

        a) fui ferm covins că dacă mă concentrez suficient de mult pot ajunge să văd în Viitor. Că această vedere este o capcană pe care n-ai dori-o nici inamicilor e o altă micşare..., scuze, o altă mâncare de peşte. Nu înţelegeţi cum poate fi vederea în Viitor o capcană? Nimic mai simplu: imaginaţi-vă că invitaţi un scriitor  la voi acasă să-şi redacteze noul său roman, locaţia aflându-se la câteva sute de kilometri depărtare de propria lui casă. Scriitorul cu pricina oricum nu are nevoie de o locaţie anume ci doar de intrarea într-o dispoziţie anume aşa că de ce s-ar deranja, nu? Dacă totuşi se deranjează şi vă onorează cu prezenţa dar nu scrie un rând iar când reajunge acasă rupe foaia nu trebuie să vă mire. Cam aşa funcţionează şi capcana vederii în viitor. Nu v-aţi prins? Mai gândiţi-vă. 

        b) m-am simţit stăpânul absolut al propriei vieţi. Ştiam ce aveam de făcut, puteam dintr-odată să citesc în sufletul necunoscuţilor, reuşeam să realizez total orice proiect îmi doream. 

        Când efectul acestor vise trecu realizai că sensurile ascunse sau nu pe care ni le aruncă viaţa nu există decât în măsura în care noi ni le construim. Restul e nimic altceva decât prezicerea viitorului de către Mama Omida. Ca atunci când, aflându-te într-o ţară unde nu cunoşti o boabă limba dar eşti în căutare de pătrundere în starea aia de creaţie ce te face să vezi lumea cu alţi ochi, pătrundere care îţi este foarte înlesnită de micile insule de naraţiune ce le tot prinzi în jurul tău pentru că înţelegi graiul, eşti forţat să desţeleneşti de unul singur, din gesturi şi mimică, sensurile. Poţi? Nu poţi dar trebuie să poţi dacă vrei starea. Ce-ţi rămâne de făcut? Să construieşti starea. Ca un orb care pipăie. Cu bastonul şi cu mâinile. Mda, cam aşa ceva.

Sensuri (1)

        - Cum, bă, n-ai văzut steagul? Ce vorbe-s astea?, urlă salvamarul al cărui fizic, atent lucrat la sală, contrastează cu mutra-i de un infantilism groaznic. E şi roşu, culoarea aia pe care o vede ochiul cel mai bine. Imposibil să nu-l fi văzut.

        - Ceva am văzut, asta e clar. Te asigur, replic în timp ce mă şterg pe cap cu un prosop verde. Roşu ai zis, nu? Ăla de acolo?

        Indicaţia este rostită doar verbal. Sunt ocupat cu ştergerea capului de parcă aş avea păduchi.

        - Exact, omule. Roşu. Cum naiba de nu l-ai dibuit? Oricine îl poate dibui. 

        Termin de frecat ridichea-mi. Prosopul odată înlăturat ridichea-mi dezvăluie lumii o coafură tip George Călinescu de toată frumuseţea pe care o îmblânzesc dându-mi părul pe spate. 

        - Sincer? Oricine?, îl întreb de parcă aş sta la o şuetă literară. 

        - Nu, bre, nu sincer. Contrafăcut, îmi aruncă salvamarul, în sictir. 

        - Am văzut steagul, of course. Cum ţi-ai închipuit că nu l-aş fi văzut?, îl asigur. Până şi boracii de un an îl văd. Aşaaa... Da’ mi-am zis că avea legătură cu pesedeu’. Nu crezi? 

        Salvamarul dă ochii peste cap, îşi aranjează „podoabele” într-un gest scurt, mă priveşte ca şi când ar fi martorul unei enormităţi (a.k.a. „un soi de frankenstein bântuind pe unde-i tună”) manifestată cu lejeritate. 

        - Bre, ţi-o spun de la obraz, măcar valurili puteai să le vezi. Îţi sar în ochi de mari ce sunt. Valurili, nu siajul de la vapoarele de pe Dunăre. Apă care te ia pe sus şi te duce naibii unde ştie ea mai bine. Deci dacă nici p-astea nu le-ai văzut înseamnă că ai o problemă cu ochii. Sau la cap. 

        - Cu ochii? Mai nişte supă de morcov, mai o lentilă de ochelar comandată la o firmă ultraserioasă, chestii d-astea, aşaaa... şi se rezolvă, zic de parcă aş livra un raport către comisia de la Facultatea de Filosofie. Cu capul? Poveste veche, cabronule. Cu toţii suntem cu capul. Ăla de zice că nu e, ba chiar se laudă cu sănătatea lui mentală, merită să-i crăpi cutia craniană cu o katană. Lovitură dată cu toată forţa nu aşa smiorcăită. 

        Salvamarul mă priveşte cu ochii cât cepele, iritat la culme că nu poate surprinde sensul comunicării. Ar vrea, simte că e ceva dincolo de cuvinte dar nu şi-o poate clarifica. 

        Continui, jubilând: 

        - Cum defineşti normalitatea la cap, cabronule? Te-ai gândit vreodată la aşa ceva? E normal la cap cel care, chipurile, e chibuzuit în privinţa cheltuielilor, declară oricui şi ori de câte ori are ocazia că important e pe ce cheltui nu cât de mare ţi-e salariu’ dar în esenţă e un zgârcit nenorocit, speriat de bombe în privinţa cheltuielilor, de fapt habar nu are pe ce să-şi cheltuie finanţele pentru că oricum habar nu are de nimic în general vorbind, cu atât nu are habar de el însuşi sau e normal la cap cel care ţine o evidenţă ca să zic aşa mentală a cheltuielilor, dând banu’ acolo unde e necesar? 

        Cabronul nu mai apucă să-mi răspundă. Realitatea se topeşte într-un amalgam colorat în toate nuanţele posibile de roşu. Din acest haos pesedisto-comunistoid se iveşte capul cu fălci căzute al unui individ care declară ritos că "prietenul cel mai bun al omului este cartea", în esenţă cărţile ce detaliază probleme spinoase ale Istoriei. Restul nu are nicio importanţă. A gândi e baza. 

        Nu ştiu de ce dar atitudinea lui îmi aminteşte de Siddhartha Gautama (a.k.a. Buddha). Dintre toţi fondatorii marilor religii e singurul care a susţinut că nu e altceva decât un om ca oricare altul. Nu fiu de zeu, nu trimisul zeilor. Nu. Doar Buddha. Tradus literalmente: „Cel Treaz”. Echivalentul azi pentru toţi aceia care şi-au împlinit (atins) potenţialul de dezvoltare personală. 

        De fapt, iluminarea domnului Siddhartha nu e altceva decât expresia împlinirii nevoii de autorealizare. Mai Maslow decât atâta nici că se putea. ...numai că domnul Siddhartha este de asemenea azi sinonimul „căii de mijloc”. Cea mai grea cale de a-ţi trăi viaţa. Pentru că se referă la echilibru. Geaba gândeşti mata lumea dacă locuieşti într-o cocină. Geaba stai într-un palat septic dacă nu eşti capabil să emiţi fie şi o singură idee de-a lungul unui an. Calea de mijloc presupune să fii capabil să împaci şi capra şi varza: să ştii să trăieşti fizic dar şi mentalo-spiritual.

Bariera

        - Alo? 

        - Da, alo. 

        - Mă auzi? 

        - Blană. Zii. 

        - Vezi că ţi-am dat şi un mesaj înainte. L-ai primit? 

        - Da. 

        - Şi l-ai citit? 

        - Desigur. 

        - Şi ce scria? 

        - Nu mai ştiu dar l-am citit.

        - De ce nu mai ştii? 

        - Cam am creierii varză. 

        - Mda, ca scuză... ăăă... merge. De ce ai creierii varză? 

        - Am mers pe jos o grămadă şi, deşi m-am odihnit puţin, am impresia că m-a călcat tancu’. 

        - Numai dintr-atât? Mersul pe jos face pasul frumos... ba nu, mint, nu era asta... stai că ştiu cum era... mersul pe jos face tenul frumos. Da, exact, aşa era. 

        - Eu ştiam că mersul pe jos e pur şi simplu sănătos. 

        - Să ştii că ai dreptate. Exact despre asta e vorba: mersul pe jos este sănătos. Corect.

        - Mda. Corect. 

        Linişte trei secunde şi câteva zeci de sutimi de secunde. Apoi tot el: 

        - Deci ai mers pe jos. Aşaaa. Bun. Doar dintr-atât să... 

        - Păi, nu te supăra, da?, dar dacă te pui în locul meu, poate, vei înţelege: să mergi o groază pe jos şi tot ce vezi să fie clădiri restaurate, recondiţionate, renovate, numeşte-le cum vrei... aşaaa... clădiri care, deşi unice în felul lor, se constituie toate în acelaşi peisaj deprimant de deplorabil de... ăăă... la fel.... nu-i tocmai distracţia aia pe care ţi-o doreai. 

        - Toate la fel? 

        - Da. La fel. Toate arată la fel deşi, cum spuneam, sunt unice în felul lor.

        - Ce vrei să spui cu asta? 

        - Nimic altceva decât că sper că ţi-ai dat seama dar încă nu vrei s-o conştientizezi: trasul la indigo. Ştanţarea. Copia. Rutina. Acelaşi şi acelaşi lucru, multiplicat la nesfârşit. Dacă asta se cheamă „vacanţă care se merită” înseamnă că Lumea mai are mult până să ajungă la nivelul de „civilizaţie”. Din punct de vedere al petrecerii timpului liber.

        - Ca să nu uit: aţi vizitat insula Margareta? 

        - Nu, n-am vizitat-o. 

        - N-are nimic, afirmă el conciliant. Altceva? Cum a fost la castelul Buda? 

        - Cum să fie? Penibil. 

        - Tu vorbeşti serios? 

        - În adolescenţă mai aveam obiceiul să mă hâtroşizez, adică să fac mişto de unii şi de alţii, pe măsură ce am evoluat am încetat cu acest obicei. A te hâtroşiza, tradu-o p-asta google translate! Şi în toate limbile de ciculaţie internaţională. 

        - Lasă-mă cu analiza pe text. Zi-mi cum a fost? A fost super sau nu?

        - N-auzi că penibil? După care m-ai întrebat dacă vorbesc serios iar eu ţi-am explicat, în stilul meu, că da, am fost cât se poate de serios, nu te-am trombonit pentru că am renunţat la tromboneală încă din anii adolescenţei. 

        - Eşti răutăcios.

        - Deloc. Pare. Uite exemplificare: pe site şi pe emailul personal eşti anunţat că să fii cu cinşpe minute mai devreme la punctul de întâlnire că dacă întârzii fie şi cu cinci minute, deşi ai plătit cu o lună înainte via online, s-a terminat. Ghidul pleacă, nu eşti aşteptat. Dar, suuurprizăăă... la faţa locului, ghidul nostru soseşte el cu cinci minute întârziere.

        - Şi tu acum... divergenţe legate de fusul orar. 

        - Frumos eufemism. 

        - Ce să zic şi eu... Nu? 

        - Da, ce să zici şi tu! Aşa e. Într-o democraţie eşti liber să-ţi exprimi opinia. Nu faci bulău pentru asta. Într-un regim tocilar... ăstaaa... regim totalitar lucrurile stau altfel. 

        - Hai că iar derivăm. Să revenim. Ziceai că vizitarea cu ghid la Castelul Buda a fost penibilă. De ce? 

        - Au renovat şi ei o sală, la milimetru (mai era cică un muzeu da’ pentru asta trebuia să plăteşti separat) şi apoi, beneficiind, ce-i drept, şi de peisajul natural de excepţie oferit de dealurile Budei, s-au gândit că e cazul să-şi scoată pârleala restaurării. Din fericire pentru ei încă le merge schema. De minune. Prostanul se aruncă la vizitare. Pentru că prostanul, adică ignorantul care nu dă doi bani pe esenţe, este o fiinţă căreia îi place să caşte gura, considerând asta o activitate intelectuală. Mai nou, prostanul cască gura prin muzee şi are impresia că un concediu petrecut astfel în cutare oraş "se merită". Ca şi când arhitectura oraşului, felul primitor sau mai puţin primitor al oamenilor, pieţele şi, nu în ultimul rând, în primul rând, să stai de vorbă cu locuitorii ca astfel să-ţi faci o idee asupra vibe-ului oraşului nu sunt aspecte net superioare relicvei muzeale.

         - Bun... şi mai departe? O singură încăpere? 

        - Înainte şi după vizitarea ei ne-a luat ghidul cu istoria Ungariei de parcă eram la un curs universitar. Bla-bla-bla... Simţeam că mă doare urechea de care aveam prins aparatul cu microfon de atâta istorie. 

        - Şi ce-ai făcut? 

        - Ce era să fac? Am ascultat, am privit, la final am consumat un espresso, aveau un fel de minicafenea lângă nelipsitul magazinaş cu suveniruri, am băut şi nişte apă, aşa, ca să dau savoare gustului de espresso, i-am înjurat şi am plecat. M-aş fi luat puţin la harţă cu ei dar nu cunosc o boabă ungureşte.

Nu mai contează

            - În partea a doua a francizei, prietena Eroului, conform spuselor unui jurnalist, a fost găsită împuşcată în cap. Bine, jurnalistul nu se referă ad litteram la „partea a doua”, cum ar veni n-a rostit-o căci atunci am fi vorbit de un cu totul alt film, cel în care, nu-i aşa?, cel de-al patrulea perete este distrus. 

- Ce perete?

- Convenţie literară, ca să fiu mai exact. Un artificiu. Ca în cazul lui suspension of disbelief – anularea neîncrederii. Ştii, când citeşti o ficţiune, că evenimentele nu s-au petrecut în realitate, ştii că e doar rodul imaginaţiei autorului dar...

-...pentru a o face mai credibilă e nevoie de detalii realiste. Da, am priceput.

- Buuun. Mai departe. Deci scena cu împuşcatul e din partea întâi.

- Cred că ştiu despre ce film vorbeşti. Am fost, dacă vrei să ştii, contemporan cu franciza.

- Ei bine, eu nu am fost contemporan cu franciza. Mi s-a întâmplat să vizionez prima parte când deja fuseseră lansate primele trei filme. Ocazie cu care, îţi dai seama, nu?, am tresărit violent la spusele jurnalistului. În scena cu pricina vedem aşa: o tipă luată la ţintă de un asasin în timp ce aceasta conduce, asasinul o urmăreşte ce-o urmăreşte iar la momentul considerat de el oportun apasă pe trăgaci, tipa, lovită de glonţ, tresare ca electrocutata, niciun pic de sânge pe nicăieri, automobilul, un fel de Aro vopsit într-un verde metalic, se izebşte de parapetul podului rupându-l şi prăvălindu-se în apele murdare ale râului, Eroului îi face iubitei, sub apă, respiraţie gură la gură şi, din nou, în apă, nici urmă de sânge. Pe nicăieri.

- Poate ţi-a scăpat.

- Bă, dacă-ţi spun... nimic pe nicăieri. Adică cum să-mi scape? Ce să-mi scape?

- Păi... ăăă.. poate te gândeai la altceva.

- La ce să mă gândesc? Ori mă crezi dintr-ăia cărora, vizionând un film, le stă mintea la plata utilităţilor şi la naiba mai ştie ce!? 

- Nu te gândeai la altceva?

- Incredibil: parcă vorbesc la pereţi. Nu, de ce aş face-o?

- Eu unul mai obişnuiesc. Indiferent de calitatea peliculei.

- Eu unul nu. Deloc.

- Nu vreau să fiu cârcotaş dar nu ştii ce pierzi.

- Mno... cum spuneam: cred că noi, spectatorii, suntem luaţi de fraieri. Am plătit biletul? Minunat: nu ne mai rămâne decât să mergem să vizionăm „şoul”. Dacă depistăm greşeli, inconsistenţe logice, gafe şi altele şi le mai şi sesizăm prin social media se cheamă că putem fi numiţi „heitări”.

- Nu fi absurd. Scăpare minoră a scenariului. Dacă ai şti în ce ritm se lucrează acolo n-ai mai fi atât de incisiv.

Mă uit la el şi aproape că nu-mi vine să cred ce aud. De ce l-o fi interesând regimul de lucru al scenariştilor şi actorilor de peste Ocean? Se visează lider de sindicat al breslei artiştilor din Cetatea Viselor? Prin nu ştiu ce asociere de idei mă surprind gândindu-mă la... King Kong: atât la remakeul din anii şaptezeci, cu bărbosul hipiot Jeff Bridges şi blonda Jessica Lange ce-i sfarmă inima pocitaniei cât şi la remakeurile cu mult „sigiai” ale anilor două mii plus. În toate aceste pelicule obiectul ruşinos al pocitaniei este pur şi simplu invizibil. Ditamai creatura cât casa şi nu i se bălăngăne nimic între picioare. De ce? Ar fi fost stupid? Hilar? Minorii n-ar fi avut ce căuta la un astfel de film? Toate astea la un loc?

- Da, nu te mai uita aşa în scârbă. M-ai auzit foarte bine ce am spus: eşti, câteodată, absurd.

- În scârbă te uiţi tu. Poate. Nu ştiu, zic şi eu. Eu nu. Nici măcar la duşmani nu mă uit în scârbă. Dacă i-aş avea. Nu de alta dar nu văd satisfacţia pe care aş încerca-o dacă m-aş uita în scârbă.

- Atunci nu te mai uita la mine de... ăăă... sus.

- Nu-i totuna. Bănuiesc că ştii ce-ai vrut să spui, nu?

- Las’ că ştii şi tu. Şi, de asemenea, ştii că am zis adevărul.

„Adevărul!, auzi la el enormitate. Care Adevăr? Al percepţiei subiective? Şi Pillat din Pont, sireacul, Îl întreba pe Isus exact asta: „ce e Adevărul?”... Mă rog, sireacul de guvernator al Iudeei ar fi trebuit să-L întrebe „cine e Adevărul?” dar asta ar fi fost absurd pentru că Adevărul era chiar în faţa Lui, mântuia Lumea prin suferinţa Sa asumată, iar dacă Pillat ar fi avut ochi să vadă, dacă ar fi fost liber, ar fi înţeles că acuzatorii Lui ar fi trebuit să fie cei acuzaţi şi condamnaţi nu Nazarineanul.”

- Ascultă, Pazvante, îi zic de parcă i-aş comunica unui autist din secretele redactăriii unui scenariu de succes „holivudianic”, iei partea băieţilor aflaţi în spatele camerelor de filmat, am înţeles, bravo ţie, ciudă mie, ce nu pricep e ce-ţi iese la faza asta? Întinereşti, te îmbogăţeşti, te înţelepţeşti?

Celălalt începu o tiradă dar, desigur, făcu mai mult zgomot decât să emită ceva consistent. Şi, oricum, fusese o întrebare retorică.

 

O reclamă inutilă

            - „Do you know anything about hungarian language”, aşa suna reclama. Fără vreun semn de punctuaţie la final. Mai jos urmau un număr de telefon şi nişte detalii, pe fugă, despre cum, cu ajutorul unui număr de lecţii intensive şi desfăşurate de-a lungul a jumtate de an, ţi se vor pune bazele limbii maghiare. Anunţul era lipit de un stâlp în staţia de tramvai. Ce-i drept, în altă parte a cartierului nu l-am mai văzut.

- Şi?

- Şi, ce?

- Şi ai dat curs invitaţiei?

- Îmi place să cred că pentru genul ăsta de şcoalie particolară persoana cu pricina plătea şi statului nu doar îşi băga banii la ea în buzunar.

- Ai ceva împotriva pregătirilor în particular? Mai ştii, poate că persoana în cauză plătea la stat.

- Pregătirile în particular sunt nimic altceva decât o formă de prostituţie mentală. Singurul câştig real este al cadrului didactic care-şi bagă banii în buzunar. Atât. Progresul elevului? Autoiluzie.

- De asta mi-ai atras atenţia asupra anunţului pe care l-ai observat în staţia de tramvai maghiară? Ca să-mi împărtăşeşti opinia despre pregătirile în part...

- Nu, desigur. Ideea e că maghiara e o limbă enervantă, sonor vorbind, dar, vorba aia, proştii (eicheiei ignoranţii) vorbesc în orice language. Deci, introduce-ţi-aş un paradox în mintea-ţi, după sistemul face hugger dân Eilien, şi maghiara se poate deprinde. Fără meditator şi cu uşurinţă. Doar că ai nevoie de timp, voinţă, concentrare şi exerciţii zilnice. Cum a zis latinul: „repetitio est mater studiorum”.

- În rest?

- În rest, ce?

- Ce mai ai să-mi spui...

- A, da... Păăăi... ăăă... unu: ce ţi-e şi cu Istoria asta. După ce într-un anumit trecut ne-am luptat cu ei întrucât doreau să ne cucerească astăzi ne petrecem vacanţele la ei. La turci, la greci, la unguri, la nemţi. Mergem la ei într-o veselie şi căscăm gura la palatele, străzile şi magazinele lor şi exclamăm filosofic: noi n-avem aşa ceva. Ah, dacă ne-ar auzi şi ne-ar vedea d-alde Ştefan cel Mare cum căscăm gura la minunăţiile lor considerându-le „super” şi apoi le includem în „amintiri de vacanţă frumoase” cred că... ăăă... mă rog, nu ne-ar fi deloc bine. Doi: mai era ceva dar, la fel ca cele anterior menţionate, e lipsit de importanţă. Ceva legat de faptul că unii ar merge nonstop în vacanţă (dacă şi-ar putea-o permite) pentru că, de fapt, în subconştientul lor, cred că aşa îşi controlează viaţa deci vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe şi dincolo de ea. Mda, cam aşa ceva.

Reîntâlnirea

Iată-mă navigând ambetat pe culoarele Sellgrosului. Navighez şi/dar mă simt ca într-un labirint. Nu-j’ de unde chestiunea cu „labirintul”, în fond culoarele Sellgrosului sunt cât se poate de limpezi. Dacă ar fi să mă arunc întro speculaţie: toate produsele astea aliniate la milimetru nu fac altceva decât să te invite să cumperi. Iar dacă stai prost cu nervii instinctului de consumator cheltui ca apucatul. În fine...

Caut... nu ş’ ce caut nu ş’ cum m-am comporta dacă aş găsi ce caut. Mă rog... prostii din sfera pulsatoriului. Cum „care pulsatoriu”? Auziţi, da’ voi de instincte aţi auzitără? Desigur, că doar nu sunteţi făcuţi grămadă. Nu? Sigur? Ei bine, am o veste pentru voi. Sunteţi. Majoritatea. Aţi auzit de instincte – cine n-a auzit de ele? – dar dacă mă apuc acum să vă ţin o miniprelegere (despre cum instinctele sunt doar baza, frumuseţea lumii e dincolo de ele iar dacă rămâi sclavul instinctelor nu eşti mai presus de talpa găurită a unui adidas) vă va apuca instantaneu somnul plictiselii. Corect? Greşit. Genu’ ăsta de somn nu are voie să vi se întâmple dacă aveţi pretenţia să vă numiţi fiinţe umane. Dacă vreţi să fiţi fraţii şi surorile cimpanzeilor n-aveţi dectâ să vă numiţi cum vă tună.

Colind pe culoarele Sellgrosului şi dau nas în nas cu un amic de la serviciu care se apucă să-mi împuie capul cu visele lui din ultima vreme. Cică „vise premonitorii”.

- După mine, visele nu sunt altceva decât refulări ale subconştientului. Cu cât ascunzi mai mult faţă de tine, cu cât cosmetizezi mai mult realitatea cu atât visezi mai mult şi trăieşti cu impresia că ele, visele, conţin mesaje care vor să-ţi transmită lucruri.

Mi se pare foarte logic ce spun. Contemplând însă, nu mai mult de trei secunde, ochii amicului sunt strivit de anvergura intuiţiei că m-am adresat unei maşini de cusut care se crede bolid de curse.

Ne despărţim de parcă urmează să ne ia la război; pe mine într-un teatru de operaţiuni din vestul Europei, pe el pe undeva pe axa Siria-Afganistan.

Chiar aşa: cum poţi face diferenţa dintre visul ca intenţie de comunicare a unei lumi situată dincolo de percepţia firească şi visul ca refulare a subconştientului? Nu ştiu ce credeţi voi dar unui astfel de ins, capabil să facă diferenţa, eu unul i-aş acorda toate premiile posibile.

În realitate, dacă e să gândim la rece situaţiunea, nu suntem altceva decât creaturi turpitudinoase care cred că-şi pot metamorfoza viaţa într-un inefabil mirobolant când, s-o spunem p-aia dreaptă, ceea ce ne ghidează este instinctul de conservare. Zău dacă vă mint cu ceva. Gâtu’ mi-l pun la faza asta. Vi se pare că e o afirmaţie bombastică? Mno, dacă vă daţi jos toate prejudecăţile şi eliminaţi din memorie citatele alea spectaculare pe care le-aţi citit pe youtube ca aparţinând, chipurile, cine ştie cărui gânditor, exact aici veţi ajunge: fiinţa umană e o furnică egoistă încercând să prindă între bietele ei antene lumea.

Mă reîntâlnesc cu dumnealui la ieşirea de la Jysk-Scandinavian Style and Living. Bate un soare toropitor iar în curtea betonificată din faţa magazinului te simţi ca-n Sahara, la mizeul zilei, cu soarele lovindu-te-n creştet cu generozitate.

- Iar ne-ntâlnim, ia te uită, heee-heee, zise afişând un tonus al glasului vecin cu infantilismul ăl mai cretin. Nici dacă am fi căutat s-o programăm nu ne-ar fi ieşit aşa de bine.

Tare-mi mai stă pe limbă să-i vorbesc despre topica frazei văzută ca semn de sănătate mentală, faza pe partea estetică, dar mă abţin pentru că omul le are cu o astfel de parte cum le am eu cu insecticidele pentru pomii fructiferi. Ar fi fost frumos să-nceapă cu „ia te uită” nu să-l trântească după constatarea care oricum funcţionează pe post de subliniere a unui lucru evident. Cum era pe la ţară? Vine cutare acasă şi femeia îl întreabă: „ai venit?” de parcă apariţia n-ar fi a persoanei în cauză ci a vreunei proiecţii astrale. „Dacă iar ne întâlneam? Nu, bre, eram ca-n Matrix – entităţi virtuale.”

- Mi-am cumpărat un pavilion, îl lămuresc cu referie la prezenţa mea în faţa Jyskului deşi aş fi putut foarte bine să-i mărturisesc că stătusem până atunci în depozitul magazinului, lucrând (la) o bombă, iar acum ieşisem la o pauză. De cafea că la ţigări am renunţat.

- „Ţi-ai”?, îl aud că-mi face jocul deşi ar fi putut foarte bine să, nu-i aşa?, mă întrebe unde este pavilionul? Mi l-am băgat în buzunar?

Ceva din atitudinea lui îmi spune că a înţeles că-l mint dar, în acelaşi timp, ceva din intuiţia mea constată răutatea cu care ciolovecul s-a legat de partea gramaticală a exprimării mele, de parcă ar căuta cu tot dinadinsul să mă umilească.

- Nu l-ai cumpărat şi pentru ceilalţi?, persistă mnealui. L-ai luat numai pentru sufleţelul tău?

„Ce-o fi în mintea aia a lui axată pe invidii şi frustrări de tot felul?”, mă gândesc în timp ce observ cum pulsul mi-a crescut cu o bătăiţă peste media normală.

- Auzi la el fineţe a detaliilor.... mi-am, ne-am, te-am, s-a..., mă pomenesc replicându-i. Vorba prozatorului: te-aş vârî în sân dar nu-mi încapi de urechi.

Pulsul îmi revine la normal.

- Ce prozator?, întreabă ciumecul fără să-şi ascundă nedumerirea. De unde ştii că nu-i vorba decât de un fake?

- Ehe-heeei, dac-ai şti câte ştiu da’ mă fac că nu le ştiu!? Te-ai cruci.

- De ce?

Soarele începe să ne mângâie trupurile cu căldura unui cuptor industrial. Altădată (insul e destul de rău la capitolul „căldură”, a susţinut-o cu propria guriţă, ca şi când, dacă nu l-aş fi crezut ar fi fost gata să-mi dea şi în scris că aşa stau lucrurile) într-o astfel de situaţie ne-ar fi tras cu mânuţa lui, pe amândoi, la umbră. Acum zici că afară sunt cinci grade dar el e îmbrăcat ca de o expediţie printr-un pui de viscol din Antarctica. Ceva l-a aţâţat, l-a agitat. Dar ce?

- De ce „mă fac că nu le ştiu” sau de ce „te-ai cruci”?

- Ăăăă...

- Nu pot să cred că te-am băgat în indecizie. Pe tine, cel sigur pe toate, afirm cu zâmbetul pe buze.

Apoi serios ca şi când aş participa la funeraliile unei foste somităţi regale:

- Mi se pare absolut strigător la cer.

S-a înroşit uşor în vârful urechilor.

- Ambele variante, poftim. Eşti mulţumit acum?

Ceva din mimica feţei lui (de ins care a prins un loc în angrenajul Puterii şi ulterior e nevoit a-şi da demisia da, ca şi iasă onorabil, se justifică bombastic în faţa presei) îmi azvârle în prim-planul conştiinţei un scurt dialog avut cu cineva de la, pe atunci, noul meu loc de muncă. Insul, un tip cam fără gât şi cu ochii bulbucaţi gardaţi de nişte sprâncene de Mircea Albulescu, se apucase să-mi ţină, la o ţigară, o prelegere despre dihotomia om inteligent versus om deştept. Ideea lui era că deşteptul, prin perseverenţă şi motivaţie intrinsecă, îl poate depăşi pe inteligentul care, în afară de inteligenţa lui, nu prea mai are nimic altceva în plus. Dădeam din cap automat: „da, da, sigur, cum să nu, exact, corect, păi se poate?” în timp ce mă întrebam vexat „ce-i cu asta?” Îmi citeşte din memorie vreun rezumat al unei cărţi de dezvoltare personală, caută să-mi transmită ceva şi nu ştie cum? „Da, daaa, sigur, cum să nu, exact, corect, păi se poate, bineînţeles”... Mi-a picat fisa ceva mai târzior, într-o sâmbătă seara, în timpul vizionării unui film de acţiune, cu ea în stil „reversed cow-girl”: el era deşteptul, eu inteligentul iar el avea să-mi demonstreze cum poate un modest deştept să surclaseze pe ditamai inteligentul. Că astăzi insul mai e doar un taximetrist nu mai are nicio importanţă. Sau are, cred, totul?

Ori exact asta-l mânca şi pe ciolovecul din faţa Jyskului: se simţea complexat. De mine. Din motive, desigur, numai de el considerate ca fiind îndreptăţite. Deştept versus inteligent. Se considerase, probabil, până mai deunăzi inteligent, ajunsese cine ştie cum la concluzia că nu era decât un biet deştept dar nu ştia cum să anihileze un „inteligent ca mine”. Şi de ce tocmai eu să fiu acel inteligent? Eu, persoană reală aflată în proximitatea existenţei lui iar nu James Bond! Cum putea fi Destinul atât de nedrept?

Încep:

- Mă facă nu le ştiu pentru că nu e indicat să dai mărgăritarele tale porcilor. Dacă mi se confirmă lucruri sau dacă am câştigat moralo-mental în faţa cuiva nu simt nevoia să mă dau în spectacol pe tema asta. Nu de alta dar nu „a şti” e cheia ci „ a fi, a exista”. Şi „te-ai cruci” pentru că, aflând cum poţi duce un trai decent respectând ce tocmai ţi-am spus, ai fi realmente uluit să constaţi că oamenii nu dau doi bani pe aşa ceva. Din contră, pentru o imensă majoritate mult mai semnificativ decât „a fi” este „ a avea”. Sau „a vrea”.

Nici bine n-am terminat de rostit ultimul cuvânt că-mi şi atrage atenţia „să ne dăm şi noi colea la umbră din soarele ăsta”.        

Burta peştelui

            „Auzi la el, zgârciobu’ pământului: n-ar da, în veci, atâţia bani pe un pix nici să-l tai. Mda, ia să luăm noi cuţitul ăla de măcelărie din bucătărie şi, începând cu degetele de la picioare, să te iau la întrebări să vedem: ai da sau n-ai da atâţia bani pe un pix!? Hm, aud?”

Cu glas tare:

- N-ai da?

- Nu, face el ca muşcat „di şărpi”.

- Deloc?, bag eu cuţitul prin gard. 

- Nu, clar. Sub nicio formă, îşi continuă el atitudinea ca muşcat „di şărpi”.

- De ce?

- Omule, e prea mult. Ştii prea bine că mie-mi place ideea de „ieftin şi bun”.

„Omule”. Când i-aud p-ăştia cu „omule” parcă-mi vine să-i iau la bătaie cu frânghia udă. Ce-i aia „omule”? Ţi-e ruşine să-mi spui pe numele mic? Ţi se pare înjositor? Consideri că obiectivul ăsta de „omule” e suficient pentru a-ţi exprima afectivitatea?

- Ieftin şi bun?

- Da, exact. Nu văd ce poate fi mai bun decât atât! Ha-haaa...

Izbucneşte în râsul specific unei persoane atât de încântată de propriul ego încât glumele... pardon, jocurile lingvistice ale altora mai sunt cum mai sunt dar ale ei sunt geniale.

- Adică, da, ştiu, e o chestie idealistă, recunosc, se spovedeşte el, nu există ieftin şi bun dar, na, ce vrei, fiecare are dreptul să viseze. Nu?

- Apropo de vise: eu unul aş da o căruţă de bani pe o unealtă de scris. Ştii de ce? Pentru că realmente mă interesează aspectul. Tu, din moment ce nu te preocupă scrisul de mână decât la nivelul completării unui raport, normal că nu ai da.

- Stai, băi, că nu-i chiar aşa...

- Ba exact aşa e. Se cheamă hobby. Sau pasiune, în limba română. Preocupare, interes.

A mai fost vorba şi despre partea estetică a fenomenului, gen „feelingul generat de folosirea, pe foaie, a unei anumite ustensile de scris” dar, cum persoana în cauză avea despre asta aceiaşi părere pe care o are un înotător despre aratul câmpului cu un tractor de ultimă generaţie, am preferat să tac. Nu de alta dar a-i valida pe toţi mediocrii e ca atunci când ai alerga în fundul gol prin parcarea unui mall şi ai avea pretenţia ca unii şi alţii să-ţi facă poze, din creion, ca Jack Dawson pe Titanicu’ lui Cameron.      

Tratative la creuzet

     - S-a trezit şi amărâtul ăla de văru-mio să mă cadorisească. El care, de ziua mea de naştere, era de negăsit nici dacă-l sunam eu. În schimb, dacă-l anunţam prin mesaj, cu vreo două zile înainte, că dau o paranghelie de onomastica-mi şi-l aştept şi pe el se înfiinţa cu un sfert de oră înainte rânjindu-mi ca la dentist da’ cu mâna goală.

     - Tot e ceva. Ai primit, n-ai dat. 

     - Impresie de zgârcit. Ştii ce-am primit, nu? 

     - De un’ să ştiu? Ce-s eu, mama Omida? Stai, mi-a venit o idee: un stilou. 

     - Ai fost pe aproape, omiduţo. Un set. 

     - Un set de unelte de pescuit? 

     - Nu, omiduţo. Un set de unelte de scris. Pix şi stilou. 

     - Super... 

     - Supermagazin dupe vremea lu’ Împuşcatu, exact. Un set pe care-l avea şi el prin casă cine ştie de când, primit, la rândul său, cadou, de pe timpul lui Mircea cel Bătrân probabil, şi pe care decisese să mi-l dea mie, mai mult ca sigur pentru că el oricum nu-l mai folosea. 

     - Ia partea plină a paharului: nu l-a aruncat la gunoi. Ţi l-a dat ţie. 

     - Ia tu paharul ăsta şi dă-l pe gât dintr-o suflare. Ţi-o recomand cu căldură. Eu unul m-am lăsat de un astfel de sport.

     - Te-ai lăsat? Parcă mai ieri te-am văzut consumând pahar după pahar. 

     - Nu cred că eram eu. 

     - Da’ cine, tu? Cealaltă personalitate a ta? 

     - Cam aşa ceva. Dar nu asta era faza. 

     - Aaa, nu? Am trăit cu impresia că asta era faza. 

     - Atenţie cu cine sau cu ce trăieşti că s-ar putea să ţi se îndeplinească.

     - Of, dacă ai fi şi tu serios măcar odată! Ce bine ar fi! 

     - Auzi, nu te mai izmeni şi tu ca amicele mele de la scârbiciu că chiar că m-apucă depresia. 

     - Amicele tale se izmenesc? 

     - La greu. Ziua şi izmeneala. Dac-ai şti câte izmene aud, te-ai îngrozi. 

     - Cine te pune să le asculţi? 

     - Iar n-ai înţeles. Dumnealor se izmenesc, aşa, la modul spontan. E modul lor de a fi. Ca un fel de autolaudă da’ întoarsă pe dos, cum ar veni. Că, na, la ele acasă doar execută. Măcar aici, la scârbiciu, unde deţin majoritatea, să se simtă validate. Iar eu le aud fără să vreau. Pricepi acum prin ce hazna sunt nevoit a subzista? Mai rău ca pe vremea Zidului Berlinului, dacă mă-ntrebi pe mine. 

     - Uite că nu te întreb, ha-haaa... Deci care era faza? 

     - Mă sună văru-mio la vreo trei-patru zile distanţă după ce mi-a făcut cadoul şi mă întreabă ce părere am despre cele primite. M-a întrebat, aşa, pe faţă, cum s-ar spune, fără nicio aluzie sau ceva de genu’. Nici n-a aşteptat răspunsu-mi că a şi ţinut s-o sublineze: „cică nu care cumva să le arunc că ar fi păcat”.

     - Chiar aşa ţi-a zis?

     - Tare fază, nu? Adică... ăăă... de ce te-aş minţi? Chiar aşa mi-a zis. Da. Pe bune. 

     - Nu-i asta.

     - Da’ care-i? 

     - Mi se pare incredibil. 

     - Aşa mi-am şopocăit şi eu în barba-mi proaspăt rasă. Gen, ştii şi tu: calul de dar nu se caută la dinţi. Atât pentru cel care face cadoul cât mai ales pentru cel ce primeşte. Dacă n-ai înţeles dă-mi voie să-ţi explic pe scurt: gestul contează. 

     - Incredibilă faza cu „păcatul”. Dac-ai şti de câte ori am auzit-o! Tu n-ai auzit-o? Indiferent de statusul socio-psihologic şi moral, ai-n-ai treabă cu Hristos, una-două o trânteşti: vai, e păcat ca să nu se facă nu-ş’ ce rahat. Păcat în sus, păcat în jos. Dacă o să aud într-o bună zi că e păcat să... hm... păcătuieşti... nu o să mă mire. Deloc. 

     - Ascultă, tu, nu-ş’ ce să zic la faza asta dar dă-mi voie să-mi verbalizez fascinaţia: ai vorbit ca şi când aş fi vorbit eu însumi.

     - Dedublarea mamii ei de treabă. 

     - Doar aşa. Stând însă strâmb şi judecând drept, nu am avut cum să nu remarc faptul că văru-mio se cam dăduse de gol. 

     - !? 

     - Vorbesc serios! De unde să ştie el că dacă nu-mi place un stilou îl arunc pe geam? Îi spusesem chiar eu şi nu mi-o mai aminteam? Ba bine că nu.

     - !? 

     - Nu mă mai blagoslovi cu mutriţa asta de sfântă neprihăneală că-mi vine să-ţi cădelniţez una. 

     - Deci uite care-i treaba: mă uit cum vreau eu. Apanajul democraţiei. Dacă eram într-o dictatură, privirea mea te-ar fi aruncat la zdup. M-am făcut înţeleasă? 

     - Parţial. 

     - Parţial?

     - Da. Parţial. Opusul „imparţialului”. Aşadar dânsul n-avea de unde să ştie obiceiul meu cu aruncatul stilourilor peste geam dacă nu care cumva i-o sifonase cineva. Ghici cine i-a sifonat-o? Prietena mea de atunci. Pricepi? 

     - Semiparţial. Care prietena ta de atunci?

     - Ligia. Tipa aia care vorbea de nu se mai oprea.

     - Ea era prietena ta de atunci? 

     - Eşti culmea! Bineînţeles.

     - Ce să-ţi fac dacă le schimbi ca pe ciorapi! Ştiam că erai cu una Luciana. 

     - Ancient history. 

     - Vezi! 

     - Ei bine, radio românia liberă asta de muiere trebuie să-l fi informat pe văru-mio despre obiceiul meu, ăsta, hoţ, nu mi-a zis nimic da’ a băgat la cap. Altă explicaţie n-am şi, sincer să fiu, nici nu cred să existe. Tu ai? 

     - Să trăieşti frumos şi bine îţi trebuie minte, nu glumă. 

     - Pardon? 

     - Mi-amintii de chestia asta fără să vreau. 

     - Şi crezi că are legătură cu de discutăm noi aciulea? 

     - Eu aşa zic da’, vorba aia, există unele aspecte pe lumea asta maroniu-rozalie care nu necesită explicaţii în mod exhaustiv. Le explici, aşa, până la un punct.

     Şi punct fu. După asta, cum spuneam, nu mai fu nimic. Iar dacă a mai fost promit să revin.