Unghiul mort

     - Îţi place de ea, lasă că ştiu eu, zise ea, încălecându-l. Am văzut cum o priveai. 

     O chema Luminiţa, la origine era roşcată dar pe cap numai roşu nu-i era, acum, părul, avea o fiică de 18 ani care era copia ei mai tânără, soţ nu mai avea, avusese, avea amanţi (sporadici) dar, pe de altă parte, era extrem de atentă faţă de fiică-sa, pe tema asta. Atentă adică să nu-şi facă tânărul vlăstar o imagine greşită despre propria mamă. Care mamă, între noi fie vorba, nu era străină de misterele autosatisfacerii pe care, spre deosebire de amorul cu o fiinţă vie pe care majoritatea prietenelor ei îl considerau alegerea principală, îl vedea ca pe o activitate redusă la esenţa ei primară, văduvită de complicaţiile preludiului şi ale conversaţiei de „după”. 

     - În primul rând că fetişcanele astea put a lapte, zise el lăsându-se încălecat. Şi tu ai puţit cândva a lapte dar acum eşti femeie în toată firea. Ca să mă exprim tot din sfera alimentară – eşti coaptă ca un măr dat în pârg. Ceea ce şi cu fiică-ta se va întâmpla dar mai încolo. 

     Avea două prenume ciudăţele – Elefteriu Dian – şi un nume de familie tembel de banal: Costel. Arăta ca un tăietor de lemne care, după o zi istovitoare de muncă, revenit pe canapeau din sufragerie, bea şi el o bere, privind ştirile la un canal de nişă. Un tăietor de lemne cu fizicul unui Brad Pitt care, la vârsta de 41 de ani, îl interpreta (în unele cadre cu dublură!) pe marele Ahile din „Iliada” homerică. Care Ahile epopeicul să tot fi avut cu zece ani mai puţin decât holiudianicul Pitt. 

     - În al doilea rând, lăsând modestia de-o parte, nu am ajuns încă în stadiul ăla de perversitate încât să-mi curgă bala după prospături. Mai trebuie să mai descresc un pic. 

     Luminiţa făcea în curând aproape un an de relaţie cu Elefteriu Dian ceea ce pentru ea, de când bărba-su, frumuşelul ăla de Ştefan, o părăsise pentru unul mai tânăr, şi umbla din floare în floare maxim două-trei luni, era o performanţă. Nu se putea spune că nu-l iubea pe Dian, la un moment dat fusese îndrăgostită de el mai ceva ca o adolescentă aflată la primul ei amor, cu toate astea exista în sufletul ei o reţinere. Teama de eşec, frica de a descoperi în Dian, când i-ar fi fost lumea mai dragă, un simplu bărbat cu apucături domestice, ambele? Nici ea n-ar fi putut-o preciza. 

     - Când te apropii, de exemplu, de vârsta pensionării frica de Moarte sau, dacă vrei, disperarea de Viaţă, sunt mai prezente ca oricând. E normal cu această ocazie să îmbrăţişezi orice experienţă ce-ţi poate da iluzia că vei fi veşnic. Dar cel mai important e altceva: când îţi umblă gândul după perversiuni cu prospături se cheamă că încă ai ceva superficial în tine. Ceva necopt. Parafrazând pe cineva căruia-i plăcea să-şi redacteze piesele de teatru în versuri: „ceva e putred în Danemarca ta interioară”.

     Dian călăritul fusese întrerupt din lectură. Era vorba de propria sa carte, o colecţie de proze scurte, pe care o redescoperea cu uimire. El fusese Autorul? Cum oare de avusese timp să creeze gura aia de aer proaspăt în care, deşi nu se petrecea nimic, se petrecea totul pentru că personajele, întocmai ca-n viaţa reală, vorbeau iar din vorbele lor se înfiripau sensurile ascunse ale acţiunii? Cum? 

     - Se prea poate ca textele mele să fie nu proaste, să fie incredibil de proaste, nu contrazic şi nici nu mă deranjează, îi explica nu cu mult timp în urmă unui amic (aflat mai degrabă în stadiul de cunoştinţă cu care ai putea şi tu ieşi la o bere-două dar asta-i o cu totul altă poveste) cu care se cam contrazisese pe tema... frumuseţii turistice a Vienei. Amicul avusese numai cuvinte de laudă la adresa palatelor dinastiei hapsburgice de parcă dacă ai fi stat în Viena într-o vacanţă de, să zicem, două săptămâni dar n-ai fi aruncat un ochi asupra lor nici măcar din goana taxiului ai fi fost ultimul amărât venit şi el să caşte gura într-o ţară încă găzduind urmele proeminente ale celui de-al treilea mare imperiu european, după, desigur, cel rus şi primul imperiu francez creat la începutul secolului nouăsprezece de zevzecul de Napoleon. Dian Elefteriu, pe de altă parte, marşase pe ideea că singura diferenţă reală dintre aceste fabuloase atracţii turistice şi Casa Poporului, construcţie născută din mintea unui semianalfabet ajuns preşedinte, se află în detalii. Casa Poporului impresionează negativ prin turpitudine arhitecturală ridicată la rang de monstruozitate arhitecturală, poţi, în cel mai bun caz, să turnezi aici un film horror, pe câtă vreme fostele reşedinţe de iarnă şi de vară ale dinastiei hapsburgice, locuri pe unde şi-a purtat hoitul şi narcisista aia obsedată de propria libertate Sisi, sunt expresia rafinamentului şi a stilului. Cu toate astea, principiul acestor construcţii e acelaşi: etalarea Puterii şi a unor personalităţi învecinate mai mult sau mai puţin cu megalomania. Fie numai şi două familii, fiecare cu câte trei copii plus bunicii lui şi ai ei, şi tot te-ai fi putut simţi stingher ducându-ţi existenţa într-o hănie de peste o mie de camere... darămite când eşti un „biet” împărat devenit gelos pe servitorii nevesti-tii întrucât ăştia o văd mai des decât o faci tu. Care doamnă oricum te ţine la uşa apartamentelor ei întrucât consideră mai importantă intimitatea personală decât cea matrimonială. 

     Vorba unor muzicieni neaoşi: Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici. Altfel spus: câinele care nu muşcă, latră. Deci cineva cu adevărat puternic nu va simţi niciodată nevoia de a-şi etala puterea. Pentru că ştie că poate, pentru că ştie că are greutate în sine nu prin impunerea cu forţa. Dian Elefteriu a marşat pe toate astea dar amicul l-a privit cam lung, întrebându-se (sporadic) în sinea sa dacă nu cumva Elefteriu era mahmur sau începea să fugă cu mintea pe coclauri numai de el ştiuţi. 

     De aici şi până la a se ajunge la cea mai recentă carte scrisă de Dian Elfteriu n-a mai fost cine ştie ce. Amicul i-o cumpărase în vară menţinându-i că va avea ce citi în concediu iar Elefteriu sondase acum terenul, încercând să stoarcă o impresie. Amicul bolborosise ceva despre „nu scrii deloc ca alţii”, „texte de nişă care nu se citesc prea uşor”, „lectură pe alocuri obscură şi care nu prea e prietenoasă cu cititorul”, „n-ar fi rău, recomandare personală, să încerci lucruri băgate într-un context mai uşor de digerat”. Plus alte câteva astfel de „generalităţi” bătând apa-n piuă pe un „nu te supăra că ţi-o zic, aşa, pe şleau” aruncat din vârful buzelor. 

     - Ţi-am zis că nu mă deranjează, reiteră Dian Elefteriu. Mi-o asum. Scriu în fond acel tip de literatură pe care mi-ar fi plăcut mie s-o citesc. Şi mai sunt convins de ceva: că în lumea asta mare există măcar zece persoane care ar avea ce învăţa din textele mele. Cu alte cuvinte: le-ar plăcea ce scriu aşa cum îmi place şi mie. Doar că, iarăşi mai mult ca sigur: cine ştie pe unde-şi fac veacul domniile lor? În partea cealaltă a lumii, în celălalt capăt al ţării, prin Islanda... chestii d-astea. 

     Luminiţa purta în după-amiaza aceea o rochie scurtă, cu decolteu în V, de un verde militar închis, cu talie încreţită şi cu bretele spaghete ce-i dădeau un aer de o eleganţă sexy. În plus, pe sub rochie Luminiţa nu purta nimic iar după ce Dian rosti treaba cu parafrazarea dintr-un autor căruia-i plăcuse să-şi redacteze piesele de teatru în versuri, nu-şi mai reluă, o vreme, lectura, întărâtat fiind de ceea ce simţise pe sub rochia Luminiţei.      

     Ei nu-i displăcu efectul întărâtării lui Dian, mai ales că era genul pe care trebuia s-o iei lent iar în cazul lui pornirea era mai greoaie. Se poate afirma că acesta a fost momentul care de altfel a determinat-o ca ulterior să-şi refacă viaţa căsătorindu-se cu Dian şi abandonându-şi astfel temerile. Azi, cei doi continuă să fie împreună, sunt chiar fericiţi împreună şi încă nu şi-au dat seama că Ariadnei, fiica de 25 de ani a Luminiţei, îi cam fug ochii după fete. Dintr-alea cu atitudine mai băieţoasă. 

     Paradoxal sau nu, Ariadnei îi place în mod deosebit următoarea cugetare: „nimeni nu iubeşte pe nimeni. Fiecare iubeşte ceea ce-şi doreşte de la celălalt. Şi iubim pe oricine iubeşte în noi ceea ce am vrea noi să fim.” Asta n-o împiedică să mai tragă cu ochiul la fetele cu atitudine mai băieţoasă. Până acum nu a „corespuns” încă nimeni la amorul ei.